NOŢIUNI DE VIRUSOLOGIE GENERALĂ

Virusurile sunt definite ca forme acelulare sau subcelulare de viaţă,

metabolic inerte şi lipsite de capacitatea de creştere şi multiplicare înafara
organismelor vii, fiind parazite obligatoriu intracelular.
Virusologia - știinţa care se ocupă cu studiul virusurilor - constituie un
domeniu particular al microbiologiei prin specificitatea metodelor de cercetare,
care constau în cultivarea virusurilor pe ţesuturi vii, microscopie electronică,
metode chimice şi imunologice proprii.

4.1. CARACTERELE GENERALE ALE VIRUSURILOR

Virusurile prezintă unele particularităţi care le diferenţiază de celelalte

microorganisme, şi anume:
1.- dimensiunile foarte reduse, cuprinse între 10 şi 300 nanometri (nm),
care le conferă următoarele proprietăţi:
- nu sunt vizibile la microscopul optic, ci numai la microscopul
electronic;
- traversează fitrele obişnuite, care reţin bacteriile;
-sedimentează numai prin ultracentrifugare (>10000 turații/minut).
2.- sunt lipsite de metabolism propriu deoarece nu dispun de enzime
metabolice şi prin urmare:
-nu cresc și nu se divid singure ci sunt replicate de o celulă gazdă
(animală, vegetală, fungică, bacterienă);
- relația cu celulele gazdă este una de parazitism deoarece virusul
deviază metabolismul acestora în sensul sintezei de noi particule virale pe
baza rezervelor nutritive și energetice ale celulei.

4.2.FORMELE DE EXISTENŢĂ A VIRUSURILOR ÎN NATURĂ

Virusurile pot exista în natură sub trei forme biologice, fiecare dintre ele
reprezentând, în acelaşi timp, un stadiu al ciclului ontogenetic.
Virusul complet (virionul) constituie forma matură, care posedă toate
componenetele caracteristice virusului şi toate atributele speciei din care face
parte. El are capacitatea de a rezista un timp limitat înafara celulei sensibile şi
este dotat cu infecţiozitate (posibilitatea de a pătrunde într-o celulă gazdă
receptivă, capabilă să-l reproducă) şi patogenitate (capacitatea de a determina
modificări morfologice şi funcţionale echivalente cu starea de boală).
Virusul vegetativ reprezintă o formă de existenţă intracelulară a
virusului, sub formă de elemente structurale dispersate în citoplasma celulei.
Conform informaţiei genetice conţinute în acidul nucleic viral, celula cu
aparatul ei enzimatic sintetizează componentele virale care, în urma
ansamblării, formează noi virioni. Eliberaţi din celula parazitată, aceştia vor
pătrunde în alte celule receptive, reluând circuitul care asigură conservarea
virusului în natură. În faza de virus vegetativ, dependenţa virusului de celulă
este totală, el fiind incapabil de a supravieţui înafara acesteia.
Virusul integrat sau provirusul este tot o formă de existenţă
intracelulară total dependentă de celula gazdă, cu deosebirea că celula parazitată
nu sintetizează material viral. Acidul nucleic viral se integrează în genomul
celulei receptive, unde rămâne în stare ocultă un timp nelimitat, comportându-se
ca un fragment de material genetic propriu celulei.
Această formă de existenţă este bine cunoscută la bacteriofagi (virusuri
care parazitează bacteriile) şi la virusurile tumorale. Virusul integrat se poate
transforma în virus vegetativ, de obicei sub acţiunea unor factori stresanţi pentru
celulă, în care caz genomul viral se desprinde de cromozomul celulei şi începe
să codifice sinteza de material viral, trecând în stadiul de virus vegetativ

4.3. MORFOLOGIA şi STRUCTURA VIRUSURILOR

4.3.1. FORMA şi DIMENSIUNILE

Din cauza dimensiunilor reduse ale virusurilor, morfologia și structura lor
pot fi examinate numai prin microscopia electronică a secțiunilor ultrafine și
prin difracția razelor X. Virusurile se prezintă într-o gamă foarte variată de
forme, în funcţie de specie: bastonaş drept, filament pliat, icosaedru, corpuscul
sferic, cărămidă cu colţurile rotunjite, ghiulea, spermatozoid etc. (fig.25).
În general:
- forma rotunjită (corpusculară) este specifică virusurilor patogene pentru
animale (zoovirusuri);
- forma alungită, virusurilor patogene pentru plante (fitovirusuri) şi
insecte;
- forma spermatozoidică, virusurilor patogene pentru bacterii
(bacteriofagi).
Dimensiunile virusurilor diferă de la o specie la alta, fiind cuprinse între
10-20 nanometri la virusurile mici (ex. virusul febrei aftoase) şi 300-350
nanometri la virusurile mari (ex. virusurile variolice).
 Fig. 25 Reprezentarea schematică a formelor şi dimensiunilor
comparative ale principalelor grupe și familii de virusuri.

4.3.2. STRUCTURA VIRUSURILOR

Virusurile complete (virionii) sunt formate dintr-un singur acid nucleic –

ADN sau ARN -,care constituie genomul viral şi un înveliş proteic în contact
direct cu acidul nucleic numit capsidă , formând împreună nucleocapsida.
La unele virusuri, nucleocapsida este înconjutată de un înveliş
suplimentar numit pericapsidă (anvelopă, peplos), prevăzut cu o serie de
emergenţe numite spiculi (fig.27).
 Fig.27 Structura generală a virusurilor (
www.anisn.it/omodeo/omodeo/virus.htm).

4.3.2.1 Genomul viral

Genomul viral este reprezenrat de acidul nucleic viral. În funcţie de

natura acestuia, virusurile se împart în ribovirusuri (virusuri cu ARN) şi
dezoxiribovirusuri (virusuri cu ADN). La virusurile fitopatogene (patogene
pentru plante) acidul nucleic este întotdeauna ARN, în timp ce la virusurile
zoopatogene şi bacteriofage, poate fi ADN sau ARN.
Configurația acizilor nucleici virali poate fi lineară sau circulară iar
structura, în funcţie de numărul lanţurilor din care este constituită molecula,
monocatenară sau dublu catenară. De regulă, dezoxiribovirusurile au o
moleculă unică de ADN dublu catenar circular iar ribovirusurile, ARN
monocatenar linear divizat în segmente separate (BUIUC și col., 2003).
Genomul viral conţine între 3 şi 250 de gene şi este componenta esenţială
a virusului, deoarece poartă informaţia genetică necesară pentru propria sa
replicare și pentru devierea metabolismului celulei gazdă în sensul sintezei
celorlalți constituienți ai particulei virale.
Ribovirusurile constituie un unicat în biologie, în ce priveşte
posibilitatea păstrării informaţiei genetice de către ARN.
Masa moleculară a genomului reprezintă 5-30% din masa totală a
virionului și este constantă pentru fiecare specie, constituind unul din criteriile
taxonomice aplicate în clasificarea virusurilor.
 4.3.2.2. Învelişul

CAPSIDA

Învelişul extern, prezent la toate virusurile, se numeşte capsidă (gr.

kapsa=cutie) şi este format din mai multe subunităţi de natură proteică identice,
numite capsomere (gr. kapsa+meros=părţi ale cutiei).
Capsomerele sunt riguros aranjate, conform unei arhitecturi
cristalografice, numărul şi simetria lor fiind bine definite pentru fiecare virus în
parte.
Se cunosc trei tipuri principale de simetrie a capsidei virale.

1. Capsida cu simetrie icosaedrică sau cubică dispusă în jurul genomului

(acidului nucleic viral) pliat sub formă de ghem. Icosaedrul, prin cele 20 de fețe
în formă de triunghiuri echilaterale, 12 vârfuri și 30 de muchii reprezintă forma
ideală de dispunere a capsomerelor deoarece asigură minimum de material
pentru maximum de volum.
El are trei tipuri de axe de simetrie rotațională – axe în jurul cărora, prin
rotație completă, va avea 2, 3, respectiv 5 poziții identice (fig. 28) :
- axe de tip 2 care unesc două laturi opuse exact la jumătatea acestora;
- axe de tip 3 care trec prin punctele centrale a două fețe triunghiulare
opuse;
- axe de tip 5 care traversează fiecare două unghiuri opuse.

simetrie ale icosaedrului

(www.britannica.com/ebc/art.697 )

Dispunerea capsomerelor în structura capsidei icosaedrice este

următoarea: fețele și laturile sunt formate din hexone sau hexamere
(capsomere formate din 6 monomere sau molecule proteice, înconjurate de 6
capsomere identice) iar vârfurile, din pentone sau pentamere (capsomere
structurate din 5 molecule proteice) prevăzute cu o prelungire măcicată numită
fibra pentonei (fig. 29).

Fig. 29 Model de virus cu simetrie icosaedrică: poziția pentonelor și a

hexonelor

2. Capsida helicoidală, de forma unui tub cilindric, rezultă din

dispunerea capsomerelor în formă de spirală, asemănător unui resort în stare
comprimată. Spirala capsomerelor delimitează pe faţa internă a tubului un şanţ
în care este aşezat, tot helicoidal, într-un perfect paralelism cu capsida, genomul
viral (fig. 30).

Fig. 30 Structura capsidei helicoidale a virusului mozaicului

tutunului (schemă).

3.Capsida cu simetrie binară sau dublă este caracteristică bacteriofagilor

cu cap şi coadă (fig. 31.). Capsida capului este de tip icosaedric, iar capsida
cozii este structurată după tipul de simetrie helicoidal (fig. 32).
Fig. 31 Structura bacteriofagului T4 Fig.32 Simetria capsidei la fagul T4
www.manisfield.osu.edu/...)

PERICAPSIDA

La unele virusuri, exterior capsidei se găseşte un înveliş suplimentar,

nimit pericapsidă, anvelopă, sau peplos (fig.2). Pericapsida derivă din
membrana celulei gazdă; în cursul maturării, virionii ,,înmuguresc" prin
membrana celulară pregătită în prealabil prin inserția de glicoproteine virus
codificate. Aceste proteine vor proemina sub formă de spiculi pe suprafața
anvelopei având, după caz, funcție de liganzi (ex. hemaglutininele), mai rar de
enzime (ex. neuraminidaza) sau factori de fuziune a membranelor
citoplasmatice. Virusurile lipsite de pericapsidă se numesc virusuri nude.
Capsida împreună cu pericapsida protejează genomul viral de acţiunea
factorilor de mediu şi asigură fixarea virionului de receptorii celulei gazdă

4.4 MULTIPLICAREA VIRUSURILOR ZOOPATOGENE

Virusurile sunt cele mai mici structuri biologice care dispun de toată
informația genetică necesară pentru propria lor reproducere.
Pentru virusuri, termenul de multiplicare nu reflectă întocmai realitatea
fenomenelor care au loc în celula gazdă. În interiorul acesteia virusurile nu se
multiplică ci sunt sintetizate de celulă prin activitatea metabolică a acesteia
redirecționată, în urma substituirii informaţiei genetice a celulei cu cea a
virusului, către necesitățile replicative ale acestuia. Acidul nucleic viral deține
informația necesară pentru a dirija propria sa replicare, sinteza proteinelor
virale și inhibarea biosintezelor celulare normale (uneori - în infecțiile
endosimbionte produse de leucovirusuri, virusul sarcomului lui Rous - se
stabilește un echilibru virus/gazdă astfel încât, atât genomul viral cât și cel al
celulei codifică simultan sinteza de proteine).
Componentele particulei virale se constituie pe seama rezervelor
energetice şi nutritive (aminoacizi, nucleotide) ale celulei parazitate.
Multiplicarea virusurilor implică următoarele etape succesive: adsorbția și
penetrarea virionilor în celulă, decapsidarea cu eliberarea intracelulară a
genomului viral, replicarea propriu-zisă, morfogeneza noilor virioni și
eliberarea acestora din celula gazdă (fig.33)..

Fig. 33 Etapele replicării virusurilor animale

1. Adsorbţia sau fixarea virionilor pe celulă

După o serie de ciocniri întâmplătoare ale virusurilor cu celulele animale
și după o fază de adsorbție nespecifică reversibilă, urmează faza de adsorbție
ireversibilă la nivelul unor receptori celulari specifici. Aceștia sunt
reprezentați de grupările chimice ale membranei celulare, complementare sub
aspect stereo, electrostatic şi geometric cu capsida sau pericapsida virionului.
Specificitatea de receptor explică tropismul celular, tisular și de organ al unor
virusuri: virusul rabic se fixează pe receptorii pentru acetilcolină, virusurile
gripale pe glicoproteinele care conțin acid sialic și care sunt complementare
neuraminidazei (enzima din pericapsida acestor virusuri), virusul poliomielitei,
pe receptorii de pe enterocite și neuronii sistemului nervos central etc.
 Adsorbția poate fi oprită prin blocarea receptorilor în urma acțiunii unor
factori fizici, chimici sau biologici. Virionul rămas extracelular este repede
distrus de factorii de apărare ai organismului.
2. Pătrunderea virionului în celulă.
După fixare, pătrunderea virusurile nude prin membrana celulară se
realizează printr-un proces activ de încorporare din partea celulei, numit
viropexie. Membrana celulară se invaginează şi se adânceşte progresiv în
dreptul virionului până când acesta este complet înglobat în celulă. Virusul
pătruns în celulă se află inclus într-o vacuolă delimitată de membrana celulară
invaginată (endozom), care se dezintegrează treptat.
La virusurile cu anvelopă, de regulă, are loc fuziunea acesteia cu
membrana citoplasmatică și eliberarea nucleocapsidei direct în citoplasmă.
Spre deosebire de virusurile zoopatogene şi fitopatogene, care pătrund în
întregime în celula sensibilă, la bacteriofagi capsida rămâne înafara celulei, în
care este introdus numai genomul după o prealabilă decapsidare.
3. Decapsidarea
După pătrunderea în celulă are loc mai întâi decapsidarea virusurilor sub
acţiunea unor enzime produse de celula gazdă sub determinismul genomului
viral.
Din momentul decapsidării până în momentul apariției noilor virioni,
virusul se află în stare vegetativă (subunităţi dispersate în citoplasmă) fiind
complet dependent de celula gazdă și lipsit de infecțiozitate. Acest interval din
replicarea virusurilor poartă denumirea de perioadă de eclipsă deoarece
virusurile, lipsite de identitate morfologică, nu sunt evidențiabile prin mijloace
electronooptice.
Primele trei etape ale replicării virale sunt relativ ineficiente deoarece:
- rata fixării (eficiența coliziunilor) este redusă (3-5 x 10 -9),raportată la
multitudinea de particule virale care pătrund în organism;
- nucleocapsidele nu sunt eliberate uneori din endozomi;
- genomurile virale sunt atacate de endonucleazele celulei gazdă.
În acest context, raportul dintre numărul virionilor adsorbiți și al celor
efectiv replicați de celulele receptive este subunitar.
4. Replicarea propriu-zisă (Sinteza componentelor virale).
Virusurile ARN sunt replicate în citoplasmă, cu excepția virusurilor
gripale la care unele faze ale procesului replicativ se desfășoară in nucleu.
Virusurile ADN sunt replicate în nucleu, cu excepția poxvirusurilor al căror
genom este replicat în citoplasmă.
La scurt timp după pătrunderea în celulă, acidul nucleic viral antrenat la
locul replicării îşi preia atributele de material genetic autonom, programând şi
dirijând sinteza componentelor virale care include: replicarea genomului viral,
sinteza ARNm viral și sintezele proteice.
Replicarea genomului este controlată de polimeraze (enzime ale celulei
gazdă sau incluse în nucleocapsida virală) și are loc în mod diferit în funcţie de
structura mono- sau dublu catenară a acidului nucleic: de regulă, replicare
semiconservativă la ADN și ARN dublu catenar și replicare mai întâi
complementară și apoi semiconservativă când acizii nucleici sunt monocatenari.
Sinteza proteinelor virale
Prin mecanisme incomplet elucidate, genomul viral scoate din funcţie
ADN celular astfel încât în celulă este prezent numai ARNm transcris de pe
genomul viral, care va transmite la nivelul ribozomilor un mesaj genetic nou,
obligând celula să sintetizeze proteine virale în locul enzimelor şi al celorlalte
proteine proprii.
Sinteza proteinelor virale are loc la cele mai multe virusuri (în principal,
virusurile ADN) în două faze: precoce și tardivă.
1) Faza precoce debutează imediat după infectarea celulei. Proteinele
timpurii au rolul de enzime, fiind implicate în sinteza ADN sau ARN viral și a
unor precursori ai proteinelor virale structurale precum și în inhibarea sintezelor
proprii celulei gazdă.
2) Faza tardivă corespunde sintezei proteinelor virale structurale. Ea se
declanșează în momentul când, în urma replicării ADN s-a ajuns la un anumit
număr de genomuri virale, genele precoce fiind, de regulă, inhibate.
Se pare că la virusurile ARN sinteza proteinelor enzimatice și a celor
structurale se desfășoară simultan.
5. Morfogeneza virionilor progeni (nou formați)
La sfârşitul fazei de biosinteză, când în celulă s-au acumulat cantităţi mari
de acid nucleic şi proteine virale, are loc asamblarea virionilor progeni. La
virusurile mici, aşezarea capsomerelor în jurul genomurilor virale
(încapsidarea), se petrece spontan printr-un proces de autoasamblare. La cele
mai multe virusuri, asamblarea implică însă intervenţia unor enzime. Între
sinteza proteinelor capsidale şi apariţia lor în structura virionilor nou formaţi
există un interval de aproximativ 20 de minute.
Morfogeneza, ca regulă generală, are loc pentru virusurile ARN în
citoplasmă, iar pentru virusurile ADN, intranuclear, după migrarea materialului
viral din citoplasmă în nucleul celulei gazdă.
Componentele virale acumulate în exces pot genera incluzii celulare
virale (Buiuc D., 2003).
6. Eliberarea virionilor din celulă
Virionii nou formaţi pot fi eliberaţi din celulă prin mai multe mecanisme.
1) Înmugurirea sau burjeonarea este modalitatea de eliberare a
virusurilor cu anvelopă.
Într-o primă fază, virionii nou asamblaţi sunt incluşi în nişte vezicule
(cisterne) care se ataşează de faţa internă a membranei celulare pe care o
bombează, proeminând asemănător unor muguri. Ulterior, virusurile se
detaşează de celulă prin mici aperturi care apar în membrană.
2) Liza celulei gazdă sub acţiunea unor enzime sintetizate de celulă în
ultima fază a morfogenezei virionilor. Acest mecanism, caracteristic
bacteriofagilor, se mai întâlneşte la virusurile animale nude (Carp-Cărare Mihai,
2001).
3)Eliberarea virionilor consecutiv morţii celulei şi dezintegrării
acesteia. Aceste virusuri apar cel mai târziu, iar punerea lor în libertate se
caracterizează printr-o frecvenţă moderată.
4) Trecerea virionilor direct la celula adiacentă celei în care a avut loc
multiplicarea, prin porii membranei celulare.

4.5. RELAŢIA VIRUS – GAZDĂ.

4.5.1. TROPISMUL VIRUSURILOR

Deoarece genomul viral este extrem de simplu, virusurile nu deţin

informaţia genetică necesară sintezei enzimelor metabolice (de ex. enzimele
necesare catabolizării glucidelor, enzimele care catalizează reacţiile de
biosinteză a proteinelor etc.). Fiind lipsite de metabolism propriu, ele sunt
obligate să paraziteze diverse gazde celulare. Virusurile sunt, prin urmare,
paraziți ai celulelor animale, vegetale, fungilor, protozoarelor sau bacteriilor.
Celulele receptive le furnizează atât energia și precursorii necesari sintezei
acidului nucleic și proteinelor virale cât și aparatul de biosinteză al acestora.
Virusurile animale pătrund în organism pe diverse căi: digestivă (ex.
virusul hepatitei A, enterovirusurile), respiratorie (ex. virusurile gripale),
transcutanată (ex. virusul rabic), genitală (virusul Herpes simplex tip 2, virusul
verucilor umane). Unele virusuri rămân cantonate la poarta de intrare, care
poate constitui în același timp și organul țintă (în virozele respiratorii,
enteritele virale, virozele genitale) iar altele sunt diseminate în organism prin
intermediul sângelui (diseminare hematogenă) sau pe cale nervoasă (diseminare
neurogenă).
Diseminarea hematogenă sau viremia constă în trecerea virusurilor în
sânge la nivelul capilarelor şi vehicularea lor prin intermediul leucocitelor
polimorfonucleare neutrofile.
Diseminarea neurogenă (neuroprobazia) se realizează de-a lungul
axonilor neuronali şi poate fi centrifugă (ex. virusul herpetic) sau centripetă (ex.
virusul turbării).
Virionii diseminaţi în organism se localizează în anumite ţesuturi faţă de
care prezintă un tropism special (histotropism) sau numai în anumite celule
(citotropism). Virusurile manifestă, de asemenea , genotropism sau afinitate
pentru o anumită specie biologică. Genotropismul a permis împărţirea
virusurilor în monopatogene (patogene pentru o specie) şi polipatogene
(patogene pentru două, trei, sau mai multe specii), în zoovirusuri, fitovirusuri,
bacteriofagi și micofagi.
În funcţie de histotropism, virusurile pot fi grupate în :
 - virusuri epiteliotrope (dermatotrope), care au afinitate pentru piele şi
mucoase (ex. virusurile variolice , virusul febrei aftoase, virusurile herpetice);
- virusuri neurotrope, cu afinitate pentru ţesutul nervos (ex. virusul rabic,
virusul poliomielitei);
- virusuri organotrope (viscerotrope), cu afinitate pentru anumite organe
interne, care, la rândul lor, pot fi clasificate în: pneumotrope (ex. virusurile
gripale, virusul jigodiei), enterotrope (ex. virusul diareei virale – bolii
mucoaselor); hepatotrope (virusurile hepatitelor);
- virusuri pantrope (mezenchimotrope), cu afinitate pentru toate
țesuturile şi organele bogate în celule mezenchimale.(ex. virusurile pestelor la
diferite specii animale).
Citotropismul reprezintă afinitatea virusurilor pentru anumite celule din
cadrul aceluiaşi ţesut. Virusul rabic, de exemplu se multiplică de preferinţă în
neuronii piramidali din cornul lui Amon, iar virusul poliomielitei, în neuronii
motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
4.5.2. TIPURI DE INFECŢIE VIRALĂ
Virusurile pătrunse în organism determină din partea gazdei reacții de
răspuns numite generic infecții virale sau viroze, care pot evolua diferit din
punct de vedere clinic.
1.Infecţiile virale acute (manifeste clinic) apar atunci când multiplicarea
virusului în organism determină modificări morfologice și funcționale care se
manifestată prin semne clinice evidente, corespunzătoare stării de boală.
Gravitatea bolii virale clinice este condiţionată de o serie de factori ca:
numărul de virioni infectanţi, rezistenţa generală a organismului, vârsta, sexul,
alimentaţia, igiena, etc.
Un aspect particular al patogenezei infecției virale îl constituie asocierea
sinergică virus-bacterie. Această asociere este frecvent întâlnită în virozele
respiratorii, în care leziunile produse de virus constituie porți de intrare pentru
bacteriile oportuniste prezente în mod normal pe mucoasele căilor respiratorii
anterioare.

2. Infecţiile virale persistente, inaparente clinic

În unele infecții virale, după un episod acut sau chiar în lipsa acestuia,
virusurile pot rămâne în organismul animal, perioade lungi de timp, chiar toată
viața, ducând la instalarea infecțiilor persistente. Acestea se caracterizează prin
lipsa semnelor clinice și pot fi lente, cronice sau latente .
Infecțiile lente se caracterizează printr-o perioadă lungă de incubație (ani
de zile) ca urmare a stabilirii unui echilibru între virus și organismul gazdă.
Acest tip de infecţie se întâlneşte în anemia infecţioasă a calului, leucozele
aviare şi mamifere, sindromul imunodeficienței umane (SIDA) ș.a. Unii factori
de mediu (radiaţiile, temperatura, umezeala etc.), sau factori interni (infecţii
intercurente, stimuli endocrini) pot determina ruperea acestui echilibru, care
este urmată de replicarea virusului și instalarea bolii clinice.
 În infecțiile cronice, după un episod acut, virusul infectează organismul
în mod cronic, adică pentru o lungă perioadă de timp în care simptomele lipsesc
sau sunt slab exprimate deși infecția evoluează. Exemplul tipic de infecție
cronică evolutivă îl constituie hepatitele umane cu virus B și C .
În infecțiile latente, cum sunt cele produse de virusurile herpetice
(virusul Herpes simplex, virusul varicela-zoster), genomul viral se inseră în
genomul anumitor celule unde rămâne în stare ocultă o perioadă nelimitată. În
acest timp, virusul nu este multiplicat iar prezența lui în organism este lipsită de
expresie clinică. Ocazional, în situații stresante care induc imunosupresie dar și
în condiții necunoscute, aceste infecții se pot activa.
3. Infecțiile transformante sunt determinate de virusurile oncogene
(citochinetice) și se caracterizată printr-o multiplicare anarhică a celulelor
infectate, cu apariția de formațiuni tumorale.
Ipoteza originii virale a unor tumori este veche (Mecinikov şi Borrel,
1903) iar capacitatea unor virusuri de a produce tumori în condiţii naturale şi
experimentale a fost evidenţiată în anul 1908 de Ellerman şi Bang , care au
demonstrat că leucozele aviare pot fi transmise în serie prin filtrate acelulare.
Dintre virusurile identificate până în prezent la animale, aproximativ ¼
prezintă potenţialul oncogen.
Mecanismul oncogenezei virale nu este complet elucidat; se pare că
integrarea unor gene virale în genomul celulei gazdă determină transformări
care duc la pierderea controlului reglator asupra multiplicării celulare şi implicit
apariţia de tumori benigne sau maligne.

4.6. CULTIVAREA VIRUSURILOR ÎN LABORATOR

Diagnosticul de certitudine în viroze se bazează pe cultivarea, izolarea și
identificarea virusurilor. Din cauza lipsei echipamentului enzimatic, deci a unui
metabolism propriu, virusurile nu pot fi cultivate pe medii artificiale ci numai
pe gazde vii: culturi de celule, embrioni de găină, animale de laborator. Pentru
reușita izolării se va ține seama de tropismul virusului a cărui izolare se
urmărește, adică de prezența celulelor receptive capabile să-l replice.
4.6.1 Cultivarea virusurilor pe culturi celulare
Relațiile virus-gazdă în infecția naturală sau experimentală au putut fi
explicate în mare parte prin studiul relațiilor virus-celulă gazdă ,,in vitro" (în
culturi de celule).
Culturile celulare se obțin din țesuturi sau organe proaspăt prelevate
(culturile primare), din țesuturi embrionare (liniile de celule diploide) și din
tumori canceroase (liniile celulare permanente).
Cultivarea virusurilor pe linii celulare permanente (denumire atribuită
datorită faptului că pot fi subcultivate indefinit) are avantajul că sensibilitatea
celulelor respective față de un anumit virus este stabilă șI cunoscută, iar
rezultatele obținute în diferite laboratoare sunt comparabile. Două dintre cele
mai utilizate linii celulare permanente sunt linia HeLa obținută dintr-un
carcinom de col uterin și linia KB din carcinom rinofaringian.
Țesuturile sau organele din care se prepară culturile celulare sunt mai
întâi fragmentate în piese mici, apoi sunt disociate cu tripsină în celule
individuale. Acestea se introduc în recipiente de sticlă sau plastic cu medii
nutritive speciale (fig.34). Celulele aderă la pereții interni ai recipientului și se
multiplică formând un film continuu de cultură (monostrat de celule)- fig.35.
Cultura confluentă este inoculată cu suspensia virală obținută din prelevatele
patologice prin omogenizare (pentru eliberarea virusurilor din celule),
centrifugare (pentru îndepărtarea resturilor celulare și a eventualelor celule
bacteriene) și tratare cu antibiotice (pentru a preveni creșterea bacteriilor și a
fungilor contaminanți).

Fig.34 Plăci Coli cu medii pentru culturi celulare. (www. Koihealth. org…)

Fig.35 Monostrat de celule neinfectat. Colorație hematoxilină-eozină (100x).

După o perioadă de incubație, necesară replicării virusului, culturile

celulare sunt examinate pentru detectarea prezenței acestuia pe baza efectelor
produse asupra celulelor parazitate.
1.Efectul citopatic constă într-o serie de modificări morfologice ale
celulelor infectate cu virusuri:
- ratatinarea celulelor – devierea de la forma normală - (arbovirusuri);
- formarea de sinciții (celule gigante cu numeroși nuclei) prin fuzionarea
celulelor din monostrat (paramixovirusuri) –fig.36;
- vacuolizarea citoplasmei (virusurile vacuolizante);
Fig. 36 Efect citopatic (sinciții) produs de virusul Measles (v. rujeolei
umane) în filmul liniei celulare permanente HeLa . Colorație hematoxilină-
eozină (200x).

2. Efectul citolitic este o formă particulară a efectului citopatic,

caracterizat prin liza celulelor și desprinderea lor de pe suport. Zonele de liză,
care se pot observa cu ochiul liber fiind distincte de restul filmului celular
normal, poartă denumirea de ,,plaje".
3. Hemadsorbția constă în adsorbția hematiilor sau eritrocitelor pe
suprafața celuleor din monostrat, care au replicat virusuri prevăzute cu
hemaglutinine (virusurile gripale, paragripale). Hemadsorbția poate fi mai
precoce decât efectul citopatic și poate să se producă chiar în absența lui.
4. Hemaglutinarea este produsă de supernatantul și omogenatul
culturilor celulare infectate cu virusuri posesoare de hemaglutinine, fiind
consecința adsorbției virionilor pe suprafața globulelor roșii, la nivelul cărora
produc modificări de natură electrostatică.
Identificarea acestor virusuri se poate face prin reacții serologice de
inhibare a hemadsorbției sau a hemaglutinării folosind seruri antivirale
specifice. Metoda se bazează pe pierderea capacității de hemadsorbție,
respectiv, hemaglutinare a virusului izolat, după neutralizarea acestuia cu
anticorpi specifici.
5. Interferența virală. Unele virusuri (ex., virusul rubeolei), fără a
produce efect citopatic determină un efect de interferență, astfel încât replicarea
lor în culturi celulare se depistează în mod indirect prin incapacitatea culturilor
de a replica un virus cunoscut ca fiind citopatogen.
6. Transformarea neoplazică (transformarea celulelor normale în celule
canceroase) este efectul multiplicării virusurilor oncogene (ex., virusul
sarcomului Rous). Celulele transformate au tendința de rotunjire, metabolism
modificat, se divid anarhic într-un ritm accelerat și se aglomează în straturi
supraetajate formând tumori miniaturale ca urmare a pierderii inhibiției de
contact.
7. Efectul incluziogen.
 În celulele în care se multiplică un virus apar frecvent structuri
corpusculare (acumulări de virioni sau componente virale) de dimensiuni
variabile, numite incluzii virale. Ele au fost descrise cu mult înainte de
descoperirea virusurilor şi poartă numele celor care le-au observat şi descris
pentru prima dată: incluziile Babeş-Negri în turbare; incluziile Bollinger, în
variola aviară; incluziile Guarnieri, în infecţiile cu virus vaccinal etc.
Evidenţierea incluziilor prin coloraţii speciale în preparate histologice,
prin imunofluorescență în amprente de organe și prin alte tehnici reprezintă o
metodă frecvent utilizată în diagnosticul virozelor. Specificitatea incluziilor
pentru un anumit virus este dată de prezenţa lor în ţesutul pentru care virusul
manifestă tropism şi de poziţia lor: în citoplasmă sau în nucleu. La noi în ţară, la
nivelul laboratoarelor veterinare judeţene, evidenţierea incluziilor Babeş-Negri
în neuronii piramidali din cornul lui Ammon (fig.37 A și B), constituie o
metodă curentă în diagnosticul turbării.

A B
Fig. 37 Incluzii Babeş-Negri (granulele de culoare roz) în citoplasma
neuronilor piramidali din cornul lui Ammon (A - 100x; B – 400x). Coloația
hematoxilină-eozină. (www.pathguy.com/lectures/rabies.jpg)

4.6.2 Cultivarea virusurilor pe embrioni de găină

Oul embrionat constituie un mediu optim pentru cultivarea virusurilor
deoarece este constituit din țesuturi în dezvoltare, cu multiplicare activă, este
steril și lipsit de mijloacele de apărare antiinfecțioasă existente la animalele
adulte (Ivanof A. și col. 1982).
Înainte de inoculare ouăle incubate se verifică la ovoscop, în cameră
obscură, pentru a le elimina pe cele neembrionate sau cu embrioni morți.
Suspensia virală preparată din prelevatele patologice se inoculează ținând
cont de vârsta optimă a embrionului (6-15 zile) și de calea optimă de inoculare
pentru diverse virusuri: pe membrana corioalantoidiană (virusurile herpetice,
poxvirusurile), în cavitatea amniotică sau alantoidiană (ortomyxo- și
paramyxovirusurile), în sacul vitelin și mai rar intavenos sau intracerebral (fig.
38).
 Fig 38 Structura oului embrionat . Căile de inoculare a suspensiei
virale (în chenare).(www studentsguide. in/microbiology/ viruses-vir)

După 4-7 zile de incubare la 35-37°C, multiplicarea virusului poate

determina moartea embrionului, apariția de pustule (pocks) pe membrana
corioalantoidă sau acumulare de hemaglutinine în lichidul amniotic sau
alantoidian
2.6.3 Cultivarea virusurilor pe animale de laborator
La ora actuală, cultivarea virusurilor pe animalele de laborator este o
metodă la care se apelează numai în cazul unor virusuri care nu se pot izola în
alte sisteme celulare (ex., arbovirusurile se izolează pe șoricelul nou-născut prin
inoculare intracerebrală, deoarece culturile celulare sunt mai puțin sensibile).
Pe lângă problema protecției animalelor, experimentarea pe animale de
laborator (șoareci albi, șobolani, hamsteri, iepuri etc.) prezintă o serie de
inconveniente de ordin practic, cum ar fi specificitatea de gazdă a unor virusuri
și reactivarea unor infecții virale latente ale animalelor în cursul
experimentului. Ultimul inconvenient poate fi evitat prin utilizarea animalelor
germ free (sterile din punct de vedere microbiologic).
Replicarea virusului pe animalele inoculate este atestată de: apariția
simptomelor caracteristice și eventual, moartea acestora; prezența virusului în
organele sau țesuturile țintă, evidențiată prin examene histopatologice,
activitatea hemaglutinantă a omogenatelor sau prin infecțiozitatea acestora
(capacitatea de a transmite boala prin reinoculare).

Ca regulă generală, modificările apărute la gazdele inoculate pentru

detectarea virusurilor (culturi celulare, ouă embrionate, animale de experiență)
dau indicații asupra grupului de virusuri (familie, gen) căruia aparține virusul
inoculat, identificarea speciei făcându-se prin reacții antigen-anticorp.

4.7 ACŢIUNEA UNOR AGENŢI FIZICI şi CHIMICI ASUPRA

VIRUSURILOR
Cunoaşterea comportamentului virusurilor faţă de factorii fizici şi chimici
are implicaţii practice atât pentru identificarea unui virus, cât şi pentru măsurile
de profilaxie nespecifică a bolilor virale.
 Temperatura
În general, virusurile sunt sensibile la căldură, unele inactivându-se în
mediul extern la temperatura de 20-22ºC, în decurs de câteva ore. Inactivarea
virusurilor are loc în majoritatea cazurilor la 56ºC în 30 minute, iar la 100ºC în
câteva secunde.
Temperatura optimă pentru multiplicarea virusurilor coincide, în marea
majoritate a cazurilor, cu temperatura optimă pentru celula gazdă. De aceea
reacţia febrilă a organismului în cursul infecţiei trebuie privită ca un mijloc de
apărare antivirală, avându-se în vedere că temperatura corporală realizată prin
hipertermie este de cele mai multe ori nefavorabilă multiplicării virusului, fără a
fi nocivă pentru celula gazdă.
Temperaturile scăzute au proprietăţi conservante, metoda folosită pentru
păstrarea virusurilor în colecţii, luni sau chiar ani de zile, fiind congelarea la –
40 până la – 196ºC .

Variaţiile de pH
Limitele de pH în care virusurile îşi menţin viabilitatea se situează între
5-9, cu unele excepţii cum ar fi enterovirusurile care îşi păstrează infecţiozitatea
şi la pH 2,2 (după Buxton şi col. citaţi de Carp-Cărare M., 2001).

Energia radiantă
Radiaţiile cele mai active faţă de virusuri sunt ultravioletele în doze mari.
Efectul acestora este însă diminuat proporţional cu protecţia pe care o exercită
asupra virusurilor materia organică în care sunt incluse (secreţii, excreţii,
cadavre).

Substanţele chimice
Diversele substanţe dezinfectante şi antiseptice ca formolul, soda
caustică, sublimatul de mercur, soluţiile de iod, soluţiile sărurilor de argint, etc.,
distrug virusurile, viteza de acţiune fiind în funcţie de durata de contact şi de
concentraţia soluţiei.
Hidroxidul de sodiu (soda caustică) exercită un puternic efect virulicid
mai ales în soluţie ferbinte.
Formaldehida este activă dar acţiunea ei antivirală este mai lentă. Ea se
utilizează însă în mod curent la prepararea vaccinurilor inactivate (omorâte),
deoarece nu modifică structura antigenică a virusurilor.
Eterul şi cloroformul au o acţiune electivă, în sensul că sunt inactivante
pentru unele virusuri şi inofensive pentru altele, astfel încât sensibilitatea la cele
două substanţe reprezintă pentru virusuri, un criteriu taxonomic.
Glicerina în soluţie salină 50% constituie un bun conservant pentru
majoritatea virusurilor, asigurându-le infecţiozitatea luni şi chiar ani de zile.
 Antibioticele şi chimioterapicele de uz curent în terapia antibacteriană și
antimicotică (penicilina, streptomicina, tetraciclinele, sulfamidele,
cefalosporinele etc., respectiv, stamicina, nistatinul, nizoralul ș.a.), sunt inactive
faţă de virusuri.
Utilizarea în practica medicală a compușilor chimici cu acțiune antivirală
este limitată de toxicitatea neselectivă a acestora; deoarece virusurile utilizează
mecanismele de biosinteză ale celulei gazdă, este dificil de selectat agenții care
să interfereze specific replicarea virală fără să altreze integritatea morfo-
funcțională a celulei parazitate.
Agenții antivirali folosiți în terapie pot fi clasificați în două categorii:
naturali și de sinteză.
Agenții antivirali naturali sunt interferonii (IFN) - proteine sintetizate în
cursul infecției virale de unele celule ale organismul gazdă. Se cunosc trei tipuri
de interferon: IFN α, sintetizat, în principal, de leucocite, IFN β – produs de
fibroblaști și IFN ϒ – sintetizat numai de limfocitele T. Eliberați din primele
celule parazitate de virus, interferonii recunosc receptori specifici pe suprafața
celulelor învecinate, de care se fixează, protejându-le. IFN nu exercită o acțiune
antivirală directă, ci prin intermediul unor proteine și enzime a căror sinteză
este indusă de cuplarea IFN cu receptorii celulari. Acestea blochează replicarea
virală prin inhibarea traducerii ARNm.în proteine virale, fără să afecteze sinteza
proteinelor normale ale celulei gazdă.
Interferonii au un spectru larg de acțiune, în sensul că inhibă replicarea a
numeroase alte virusuri , nu numai a virusului care a indus sinteza lor, dar au o
strânsă specificitate de specie (ex., protecția omului este realizată numai de IFN
uman).
Deși la ora actuală interferonii sunt produși în cantități mari prin
inginerie genetică (gena umană care codifică sinteza IFN α este clonată în celule
bacteriene), din cauza efectelor secundare și a prețului prohibitiv, ei sunt
utilizați doar în terapia unor viroze umane cronice, agresive cum sunt hepatitele
virale B și C.
Agenții terapeutici antivirali de sinteză au ca mecanism de acțiune
inhibarea uneia din fazele replicării virale: blocarea penetrării în celula
receptivă și a decapsidării (amantadina și rimantadina), sinteza acidului nucleic
viral (aciclovir, farmciclovir, zidovudina ș.a.), sinteza proteinelor virale
(indinavir, ritonavir). Aceste substanțe au o utilizare restrânsă din cauza
fenomenelor adverse multiple și a capacității virusurilor de a dezvolta
rezistență prin selecția de mutanți (Buiuc D., 2003).

4.8 BACTERIOFAGII

Bacteriofagii sunt virusuri adaptate parazitării celulelor bacteriene. Ei au

o largă răspândire în natură, fiind prezenți în toate mediile naturale unde există
bacterii, deoarece aproape toate speciile bacteriene pot fi gazde pentru unul sau
mai mulți bacteriofagi.
Bacteriofagii sau fagii sunt denumiți după gazda naturală și poartă un
simbol (de exemplu, T1, T2, T3…T7, λ, Ø x 174 – sunt bacteriofagi care
parazitează celulele speciei Escherichia coli). Majoritatea bacteriofagilor
prezintă o specificitate de gazdă limitată la tulpinile unei specii bacteriene sau
ale unui gen. Uneori spectrul se extinde la genurile bacteriene înrudite (de
ex.,există bacteriofagi care infectează tulpini de Shigella și Escherichia), sau,
dimpotrivă, se reduce la anumite tulpini din cadrul unei specii bacteriene sau
doar la celulele bacteriene posesoare de pili sexuali – organite care constituie
receptorii specifici pentru anumiți bacteriofagi (fagii de sex).
Compoziția chimică și structura
Bacteriofagii au o compoziția chimică și o arhitectură asemănătoare cu a
virusurilor animale, cu excepția unor fagi (de ex. bacteriofagii T2, T4, T6 ai
bacteriei Escherichia coli) care prezintă ca particularitate, alcătuirea din două
părți distincte: capul și coada (fig. 39).
Capul este icosaedral și conține ADN viral (genomul), înconjurat de un
înveliș proteic format din capsomere (capsida).
Coada este în exclusivitate de natură proteică și este formată din
următoarele structuri:
a. la exterior, teaca cozii - un manșon format din capsomere
dispuse helicoidal și care are proprietăți contractile, putându-și
reduce lungimea la jumătate din cea inițială;
b. tija cozii (gâtul, cilindrul axial) – formațiune străbătută de
canal central;
c. gulerul cozii ,de formă hexagonală, situat în partea proximală a
tecii cozii;
d. placa bazală, situată în partea distală a cozii, are formă
asemănătoare cu gulerul, de colțurile ei fiind atașate croșetele.
Acestea sunt subunități proteice care, împreună cu niște
filamente numite fibrilele cozii, realizează fixarea fagului pe
suprafața bacteriei.

Fig. 39. Structura unui bacteriofag cu cap și coadă – schemă.

 Relații bacteriofag – bacterie (multiplicarea fagilor)
Există două tipuri de relație fag-bacterie infectată (Debeleac Lucia, 2003,
Ivanof I., 1982 ).
A.Ciclul litic de multiplicare (ciclul productiv, infecția litică) duce la
formarea de noi virioni, care sunt eliberați în mediu prin liza bacteriei.
Infecția litică se realizează în mai multe etape:
1. Adsorbția bacteriofagului la receptorii de pe suprafața celulei
bacteriene. Mai întâi se fixează fibrele cozii apoi are loc o ancorare mai
fermă, prin intermediul croșetelor. Acestea eliberează muramidază –
enzimă care determină liza peretelui celular în zona de atașare.
2. Injectarea genomului fagic prin contractarea tecii, străpungerea
peretelui bacterian de către tija cozii și trecerea acidului nucleic viral prin
canalul acesteia, din capul bacteriofagului în celula bacteriană. Învelișul
proteic rămâne la exterior și poartă denumirea de ,,fag fantomă".
3.Multiplicarea bacteriofagului. Imediat după pătrunderea ADN-
ului fagic, apare o scurtă perioadă de eclipsă. Apoi, treptat, ADN-ul
bacteriei este blocat, fiind substituit funcțional de ADN-ul fagic care se
va autoreplica și va induce sinteza de proteine virale pe seama rezervelor
bacteriene. Fagul în multiplicare poartă numele de fag vegetativ.
4. Maturarea fagilor. Genoamele fagice și proteinele structurale se
ansamblează formând bacteriofagii maturi virulenți.
5. Eliberarea bacteriofagilor. Înainte de sistarea metabolismului ,
celula bacteriană parazitată sintetizează o enzimă (endolizina), care
lizează peretele bacterian permițând eliberarea fagilor maturi.
B. Ciclul lizogen (reductiv)
Lizogenia constă în integrarea genomului fagic în cromozomul
bacteriei infectate.
Integrarea este consecința acțiunii unei proteine bacteriene cu efect
represor care inhibă exprimarea funcțiilor vegetative ale fagului
(replicarea acidului nucleic, sinteza proteinelor fagice, ansamblarea în
virioni) și a unor gene fagice și bacteriene care asigură recombinarea
situs-specifică (integrarea într-un locus unde există omologie de baze
azotate între ADN-ul fagic și cel bacterian). Bacteria se reproduce
normal, transmițând descendenților gena reprezentată de fag, uneori,
implicit un caracte nou codificat de aceasta. Producerea de toxină
difterică, de exemplu, este consecința lizogenizării bacilului difteric cu
bacteriofagul β-tox). . Fagul integrat în genomul bacterian se mai
numește profag, fag latent, fag endogen sau fag temperat.
Odată instalată, starea de profag este stabilă. Totuși, într-o
populație bacteriană cu fag latent (lizogenă), la un număr mic de celule
(10-5-10-4) acesta trece spontan în fag vegetativ, multiplicându-se. În
 contact cu o populaţie bacteriană lipsită de profag (lizosensibilă) fagii
eliberaţi de bacteriile lizogene vor produce liza acesteia.
Aplicațiile bacteriofagiei
În medicină, aplicațiile practice ale bacteriofagiei sunt lizotipia și
tratamentul infecțiilor.
Lizotipia.
Existența unei specificități restrânse fag - bacterie a constituit premiza
utilizării fagilor în crearea de diviziuni taxonomice în cadrul unor genuri și
specii bacteriene numite lizotipuri. Lizotipia sau tipizarea fagică (operațiunea
de încadrare a unei tulpini bacteriene în lizotip cu ajutorul bacteriofagilor
cunoscuți) prezintă importanță practică în stabilirea filierei epidemiologice a
bolilor contagioase și în toxiinfecțiile alimentare.
Tratamentul prin bacteriofag are o utilitate restrânsă deoarece efectul este
inconstant și imprevizibil.

4.7. CLASIFICAREA VIRUSURILOR

Problema clasificării virusurilor este încă nerezolvată; ea formează

obiectul de studiu al unui comitet internaţional. Principalele criterii care stau la
baza clasificării virusurilor sunt:
- natura chimică a acidului nucleic (ADN sau ARN);
- simetria nucleocapsidei (cubică, helicoidală, binară);
- prezenţa sau absenţa unui înveliş pericapsidal;
- numărul de capsomere pentru virusurile cu simetrie cubică sau
diametrul nucleocapsidei pentru virusurile cu simetrie helicoidală.
Pe baza acestor criterii, virusurile au fost încadrate în phylum ‘VIRA”
împărţit în două subphyla pe baza naturii chimice a genomului viral:
- DEZOXIVIRA,
- RIBOVIRA
În funcţie de simetria capsidei – helicoidală sau cubică - , virusurile se
grupează în clase:
- dezoxihelica şi dezoxicubica;
- ribohelica şi ribocubica.
Ordinele se bazează pe prezenţa sau absenţa unui înveliş pericapsidal, iar
familiile, în principal, pe numărul de capsomere şi diametrul nucleocapsidei.
Pe baza unor criterii suplimentare, în cadrul familiilor au fost
individualizate subfamilii şi genuri virale, iar în cadrul fiecărui gen, una sau mai
multe specii.
Virusurile au o nomenclatură latină cu terminaţiile:
- viridae, pentru familii;
- virus, pentru gen .
 Exemple: familia Coronaviridae genul Coronavirus; familia
Parvoviridae,genul Parvovirus.