Demnitatea omului- Giovanni Pico della Mirandola

Cu toate că a trăit numai 31 de ani, Pico della Mirandola (1463 –

1494) a fost un om de o erudiţie rară. Părea că nimic nu-i este
străin, că orice idee filosofică şi orice mit erau menite să-l
intereseze.
Pico a scris puţin; personalitatea sa este mai interesantă prin
ceea ce a intenţionat să facă, deoarece moartea timpurie nu i-a
permis să transmită urmaşilor roadele gândirii sale. Două sunt
operele care-i prefigurează concepţia: Raţionamente sau 900 de
teze şi Despre demnitatea omului (De dignitate hominis).
Scrierea Despre demnitatea omului se înfăţişează ca o adevărată
apologie a divinului, şi aminteşte de discursul lui Dionisie
Areopagitul, de care, de altfel, a fost profund influenţat. Numai
că pentru Pico politeismul grec nu e privit în opoziţie cu
creştinismul, ci ca o pregătire a acestuia; el trebuie privit din
punct de vedere istoric şi consacrat ca un moment religios în
istoria lumii.
Despre demnitatea omului este un text pe cât de bogat în stil
tot pe atât de tăios în judecăţi. Dacă viaţa omului are un scop,
pentru Pico acest scop este mântuirea – care nu se poate obţine
decât prin filosofie. Tabloul omului este zugrăvit cu ajutorul
exegezelor ale unor mituri şi semnificaţii ale zeităţilor din
diversele popoare ale lumii; pentru el nimic nu e nefolositor şi
de neîmpăcat şi nici o divinitate a vreunui popor nu este
păgână.
Pentru a surprinde natura umană, Pico della Mirandola
reprezintă un tablou al creaţiei omului. Pretutindeni în lume el
vede simboluri care trimit înspre înţelepciunea divină:
“Părintele Dumnezeu, supremul arhitect, construise deja după
legile tainicei înţelepciuni această casă a lumii, pe care o
vedem, preamăreţ templu al dumnezeirii”. Dumnezeu este creator
al lumii (supremul arhitect), iar creaţia sa – un templu al
dumnezeirii; această idee trimite înspre ordinea perfectă pe
care Dumnezeu, prin creaţia sa, a voit s-o introducă în lume.
Sensul creaţiei este preamărirea creatorului: prin templu al
dumnezeirii, Pico vede în lume un simbol care trimite înspre
dumnezeiasca desăvârşire. Dar cum prin celelalte lucruri creaţia
nu-şi atinsese sensul, a fost creat omul. Prin aceasta Pico
încearcă o justificare a creaţiei omului; căci, din moment ce el
există, a fost creat cu un scop.
Omul nu a fost creat după vreun arhetip, şi de aceea nu are o
esenţă şi trăsături definitorii; nimic nu i-a fost prestabilit de
divinitate. Omului, se vede, nu i-a fost prestabilit nici măcar
un loc în univers; menirea sa este aceea de a contempla universul
şi pentru a-şi îndeplini menirea nu putea avea un loc stabil,
căci contemplarea se poate realiza doar prin absoluta detaşare
faţă de toate celelalte.
Dacă nu a fost creat după un arhetip, omului i-a fost dată în
schimb posibilitatea de a se conduce după arhetipuri pe care el
însuşi şi le înfăptuieşte.
Pentru Pico della Mirandola omul nu are o esenţă, ci el se
face pe sine, îşi dă singur esenţa. Cu toate că Mirandola
respinge ideea existenţei unui specific al omului, este de
remarcat dimensiunea căreia se datorează această respingere:
libertatea, dimensiune specific umană. Chiar prin ea omul îşi
pierde posibilitatea de a se autodefini; el poate fi considerat
singura fiinţă liberă, însă această libertate îi dă amprenta
imprevizibilului şi de aici dificultatea în stabilirea esenţei
sale. Numai întrucât este liber, omul nu posedă o altă
trăsătură prin care să poată fi definit.