MODULUL 3: CUNOAŞTEREA SENZORIALĂ I.

SENZAŢIA
Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale
În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele competenţe şi
aptitudini:
- SĂ ÎNŢELEGI MODUL ÎN CARE SISTEMUL PSIHIC UMAN EXTRAGE ŞI
PRELUCREAZĂ INFORMAŢIILE DIN MEDIU;
- SĂ DEFINEŞTI ŞI SĂ DIFERENŢIEZI SENZAŢIILE DE ALTE FORME ALE
CUNOAŞTERII SENZORIALE;
- SĂ RECUNOŞTI DIFERITELE FORME DE MANIFESTARE ALE SENZAŢIILOR;
- SĂ DESCRII O SENZAŢIE PRIN PRISMA CARACTERISTICILOR ACESTEIA;
- SĂ-ŢI ÎNŢELEGI FUNCŢIONAREA SENZAŢIILOR PE BAZA LEGILOR
SENZORIALITĂŢII;
- SĂ-ŢI EXPLICI FAPTE ŞI SITUAŢII DE VIAŢĂ ÎN MOD ŞTIINŢIFIC.

Cuvinte cheie:
proces cognitiv senzorial, senzaţie, stimul, sensibilitate, imagine primară, prag
senzorial, adaptare senzorială, contrast senzorial, sinestezie.

Cuprinsul Modulului:

Modulul 3: Cunoaşterea senzorială I. Senzaţia

Obiective educaţionale
Cuvinte cheie:
Cuprinsul Modulului
3.1 Definirea şi caracterizarea generală a senzaţiilor
3.2 Clasificarea senzaţiilor
3.3 Calităţile senzaţiilor...................................................................................
3.4 Legile senzaţiilor........................................................................................

Rezumatul acestui Modul

Bibliografie obligatorie
Bibliografie
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

După cum am subliniat în modulul 1, senzaţiile, percepţiile, reprezentările,

gândirea, limbajul, memoria şi imaginaţia sunt toate instrumente prin care sistemul
cognitiv obţine şi prelucrează informaţii în scopul unei adaptări adecvate la mediul fizic
şi social. Dispunem aşadar nu doar de un singur proces psihic cognitiv, ci de mai multe.
Dincolo de aparenta redundanţă, fiecare din procesele psihice enumerate mai sus are o
specializare strictă, un rol precis delimitat în cadrul sistemului cognitiv, fără a se
suprapune cu celelalte. Astfel, o parte din acestea, procesele cognitive senzoriale sunt
specizate în extragerea informaţiilor de suprafaţă (cum sunt forma, mărimea, culoarea,
distanţa, textura, mişcarea, gustul, mirosul, proprietăţile termice etc.), despre obiectele
şi fenomenele cu care ne aflăm în contact direct, nemijlocit. Numim aceste proprietăţi
însuşiri concrete, iar elementul definitoriu al lor este faptul că sunt direct accesibile
organelor de simţ. În categoria instrumentelor de cunoaştere senzorială sunt incluse
senzaţia, percepţia şi reprezentarea.
Dincolo de caracterul limitat şi superficial specific cunoaşterii senzoriale ea are
un rol extrem de important în adaptarea individului la mediu (un exemplu este
detectarea pericolelor iminente). Sunt însă şi situaţii în care cunoaşterea senzorială nu
mai oferă indicii suficiente rezolvării unei probleme cu care ne confruntăm sau luării
unei decizii. Atunci când suntem în situaţia de a decide ce carieră să urmăm, cu cine să
ne căsătorim sau cum ar fi mai eficient să investim un capital de care dispunem, datele
despre culori, forme, mărimi, gust, miros etc. sunt cel mai adesea insuficiente. Pentru
soluţionarea unor astfel de situaţii dispunem însă de un palier superior al cunoaşterii
circumscris de procesele cognitive superioare. În rândul acestora sunt incluse
gândirea, limbajul, memoria şi imaginaţia. Definitoriu cunoaşterii superioare este
accesul la informaţia abstractă şi esenţială, independentă de imediatul tranzitoriu şi
local. Acest deziderat n-ar fi însă posibil fără existenţa şi aportul proceselor cognitive
senzoriale, care oferă input-urile ce urmează a fi procesate la nivelul cunoaşterii
superioare. Aşadar, procesele cognitive funcţionează interdependent, constuituind
împreună sistemul cognitiv uman.
În continuarea acestui modul vom prezenta speficul cunoaşterii prin intermediul
senzaţiilor, urmând ca modulul 4 să continue această unitate tematică prin referiri la
celelalte două procese cognitive senzoriale (percepţia şi reprezentarea).

3.1 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A SENZAŢIILOR

Date fiind caracterul complex al cunoaşterii umane, multitudinea şi diversitatea

situaţiilor şi a modurilor prin care dobândim informaţii, o abordare holistică a
proceselor psihice congitive este din start sortită eşecului. Cea mai prolifică modalitate
de abordare a problemei s-a dovedit a fi cea de la simplu la complex. Iar în context,
întrebarea „Care este cel mai simplu act de cunoaştere?” este atât legitimă cât şi
firească.
La prima vedere, reflectând asupra experienţelor noastre cognitive, probabil că
am fi tentaţi să răspundem la întrebarea de mai sus spunând că cel mai simplu act al
cunoaşterii este cel în care deschidem ochii şi recunoaştem lucrurile din jur.
Identificarea obiectelor din mediu, numirea acestora printr-un cuvând şi evocarea
proprietăţilor lor este un demers ce se desfăşoară aproape instantaneu şi fără a
prespune vreun efort subiectiv notabil. În acest fel identificăm o carte, o masă, un
trandafir sau aproape orice obiect sau persoană familiară. La o analiză mai atentă însă,
s-ar putea să ajungem să concluzionăm că răspunsul oferit mai sus este unul pripit. Să
luăm ca şi exemplu concret modul în care recunoaştem un trandafir. Chiar dacă acest
proces se desfăşoară automat, cu siguranţă creierul nostru utilizează câteva criterii
clare pentru identificarea obiectului aflat în faţa noastră. În exemplul de faţă, cei mai
probabili candidaţi sunt o anumită formă (alungită), o anumită combinaţie de culori (să
spunem roşu – petalele şi verde – tulpina şi frunzele), un miros specific şi o posibilă
înţepătură la un contact tactil. Sintetizând, avem în faţă ceva de formă alungită, roşu şi
verde, cu un miros plăcut şi care la atingere ne produce un disconfort prin înţepare.
Fiecare din aceste proprietăţi (forma, culoarea, mirosul), fiind receptate simultan de
analizatorii noştri, produc focare de excitaţie sincrone la nivelul diferitelor segmente ale
scoarţei cerebrale, care (ulterior) sunt reunite într-un model unic şi interpretate ca fiind
un trandafir. Revino acum la întrebarea de mai sus şi să încearcă să alegi una din
variantele de răspund de mai jos:
a) Cel mai simplu act de cunoaştere este situaţia în care (re)cunoaştem
instantaneu un obiect / element.
b) Cel mai simplu act de cunoaştere este situaţia în care luăm act de însuşirile /
proprietăţile uni obiect / element.
Dacă ai parcurs atent acest exemplu, probabil că de data aceasta ai optat pentru
varianta de răspuns b). Aceasta întrucât, din punct de vedere al complexităţii,
cunoaşterea unei însuşiri, a unei proprietăţi, a unui subansamblu al unui obiect este mai
simplă decât (re)cunoaşterea / identificarea unui obiect în ansablul său. Cu toate că în
experienţa cotidiană arareori ne este dat să ne raportăm la elementele constitutive ale
unui întreg şi să conştientizăm succesiunea etapelor pe care le parcurge creierul nostru
în identificarea unui obiect, acest lucru devine evident în condiţii de recepţie senzorială
dificilă (de exemplu într-un mediu întunecat) sau în condiţii de laborator.
Pentru o înţelegere mai temeinică, să mai luăm un exemplu (de data aceasta
unul desfăşurat în condiţii de laborator). Imaginează-ţi că participi la un experiment
psihologic ce urmăreşte viteza de procesare a informaţiei vizuale. Te afli într-o încăpere
complet întunecată, unde un dispozitiv special proiectează cuvântul „ROŞU” scris cu
caractere majuscule boldate, de culoare roşie, caractere Times New Roman, cu o
mărime a fontului suficient de mare (să spunem de 72) pe un ecran alb, pentru un
interval de expunere de o secundă. Întrebat fiind ce ai văzut, este foarte probabil ca
răspunsul tău să includă majoritatea caracteristicilor descrise mai sus. O performanţă
similară este foarte posibilă şi atunci când intervalul de expunere se înjumătăţeşte (500
ms). Să presupunem însă că manipulăm intervalul de prezentare a stimulului vizual
descrescându-l treptat. La un anumit nivel al acestuia, viteza prea mare de prezentare
nu-ţi va mai îngădui să citeşti întregul cuvânt, dar având în vedere şi culoarea fontului,
care în acest caz coincide cu semnificaţia stimulului, vei putea presupune că a fost
vorba despre cuvântul „roşu”. Dacă vom scădea şi mai mult intervalul de expunere, la
un moment dat te vei afla în situaţia în care nu vei mai avea timp să citeşti nicio literă şi
tot ce vei putea spune despre stimulul vizualizat ar fi că era ceva de culoare roşie,
formă dreptungiulară, mai mic sau mai mare, probabil un cuvânt dar cu certitudine nu
era o fotografie. În fine, la intervale de expunere de câteva milisecunde, tot ce vei reuşi
să spui despre stimulul prezentat ar fi că era ceva roşu care a dispărut foarte repede.
Ne aflăm aşadar în nişte condiţii speciale (artificiale) care nu mai permit identificarea
completă a unui obiect al cunoaşterii (aici un cuvânt), ci doar a unei proprietăţi a
acestuia.
Cele două situaţii menţionate mai sus atestă faptul că cel mai simplu proces
cognitiv uman de cunoaştere a realităţii nu este cel prin care recunoaştem instantaneu
lucrurile, ci cel prin care identificăm însuşiri izolate ale acestora, chiar dacă, datorită
vitezei de procesare informaţională foarte mari a creierului nostru, nu conştientizăm de
fiecare dată acest demers. În continuarea acestei lucrări, vom numi fenomenul descris
mai sus prin termenul senzaţie.
Senzaţiile sunt procese psihice cognitive senzoriale prin care sunt semnalizate
separat, în formă unor imagini simple şi primare, însuşiri izolate ale obiectelor şi
fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Definiţia senzaţiilor din paragraful anterior sintetizează notele definitorii ale acestui
proces, şi anume:
 ∙ Din punct de vedere al apartenenţei, senzaţiile fac parte din categoria
proceselor psihice cogntive, aceasta însemnând că sunt instrumente prin care
cunoaştem realitatea;
∙ Cunoaşterea prin intermediul senzaţiilor are un caracter limitat, ele
reflectând doar însuşirile concrete, direct accesbibile organelor de simţ, particulare, de
suprafaţă ale obiectelor şi fenomenelor (proces cognitiv senzorial);
∙ Senzaţiile se raportează la însuşiri ale obiectelor cunoaşterii şi nu la
obiectul în intergalitatea sa, pe care le reflectă independent / izolat de obiectul cărora
le aparţin;
∙ Senzaţiile sunt imagini simple, în sensul că fiecare senzaţie reflectă o
singură însuşire a unui obiect; faptul că noi putem lua act simultan de mai multe astfel
de însuşiri se realizează în baza mai multor senzaţii ce se desfăşoară în acelaşi timp;
∙ Senzaţiile sunt imagini primare, ceea ce desemnează faptul că apar şi se
menţin doar în condiţiile unei relaţii de tip faţă-în-faţă cu obiectul cunoaşterii, în
condiţiile unei acţiuni directe, nemijlocite a acestuia asupra analizatorilor. Imaginea
specifică senzaţiei este una proximală şi imediată.
∙ Existenţa unei senzaţii este posibilă doar în condiţiile integrităţii fizice şi
funcţionale a analizatorilor.

3.2 CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

Criteriul cel mai frecvent utilizat în clasificarea senzaţiilor în reprezintă natura

stimulului, în funcţie de care distingem:
∙ senzaţii vizuale – declanşate de undele electromagnetice proiectate pe retină,
reflectă date despre proprietăţile cromiatice ale obiectelor
∙ senzaţii auditive – declanşate de undele sonore receptate la nivelul urechii
interne
 ∙ senzaţii gustative – declanşate de substanţele solubile ce ajung la nivelul
papilelor gustative situate pe limbă
∙ senzaţii olfactive – declanşate de substanţele volatile ce ajung odată cu aerul
inspirat la nivelul mucoasei nazale
∙ senzaţii tactile – determinate de deformările locale ale tegumentului datorate
presiunii exercitate asupra obiectelor
∙ senzaţii termice – oferă informaţii despre temperatura obiectelor şi a mediului
ambiental
∙ senzaţii kinestezice – referitoare la mişcarea propiului corp
∙ senzaţiile interne – oferă informaţii despre starea organelor interne
∙ senzaţii proprioceptive -
∙ senzaţii de echilibru – furnizează date despre starea de (dez)echilibru static sau
dinamic al organismului

În funcţie de locaţia sursei de stimulare în raport cu organismul, formele enumerate mai

sus pot fi grupate în:
∙ senzaţii experoceptive (ne oferă informaţii din exteriorul organismului):
senzaţiile vizuale, auditive, olfactive, gustative, în parte cele tactile şi termice
∙ senzaţii interoceptive (oferă informaţii din şi despre interiorul
organismului): senzaţiile interne, proprioceptive, kinestezice, de echilibru, în parte cele
termice

La rândul lor, după raportul fizic dintre stursa stimulării şi receptor, senzaţiile
exteroceptive pot fi:
∙ senzaţii de teledetecţie: senzaţiile vizuale, cele auditive, olfactive
∙ senzaţii de contact: senzaţiile tactile şi senzaţiile gustative.

3.3 CALITĂŢILE SENZAŢIILOR

 Dincolo de notele definitorii ale cunoaşterii senzoriale menţionate la finele
submodulului &&&, senzaţiile acoperă o gamă largă şi heterogenă de manifestări
concrete. Pentru o descriere nuanţată a acestora, în literatura de specialitate sunt
utilizate o serie de criterii specifice cunoscute sub denumirea de proprietăţi sau calităţi
ale senzaţiilor. Dintre acestea, cel mai frecvent invocate sunt următoarele:
∙ Intensitatea senzaţiei face referire la forţa sau tăria acesteia. În funcţie
de intensiate, senzaţiile se distribuie pe un continuum la a cărui extreme identificăm
senzaţii puţin intense / slabe şi respectiv senzaţii puternice. Pentru ilustrare, să
comparăm senzaţia auditivă produsă de zornăitul unor chei cu cea produsă de claxonul
unui autoturism, ori senzaţia gustativă de dulce pe care o avem în timp ce savurăm un
ceai cu cea dată de mâncatul unei prăjituri foarte dulci.
Studiile experimentale au arătat că intensitatea unei senzaţii este condiţionată
de doi factori: intensitatea stimulului şi de sensibilitatea analizatorului. Prin stimul,
înţelegem orice formă de energie, care, acţionând asupra organismului (analizatorilor)
este capabilă să producă modificări specifice, sesizate şi interpretate de către sistemul
nervos central. Sensibilitatea reprezintă capacitatea organismului de a reacţiona la
stimuli; cu cât sensibilitatea este mai mare, cu atât intensitatea stimulului pe care
organismul este capabil să-l detecteze şi la care să reacţionaze este mai mică şi invers.
Iată aşadar că, deşi intensitatea unei senzaţii este în majoritatea cazurilor direct
proporţională cu intensitatea stimulului decalnşator, această relaţie este mediată de
integritatea fizică şi funcţională a analizatărului, de capacitatea acestuia de a reacţiona
la stimuli (sensibilitate). Soneria unui telefon mobil va produce o senzaţie auditivă
intensă unei persoane cu auz normal, însă poate chiar să nu fie sesizată de către o
persoană afectată de hipoacuzie.
∙ Durata senzaţiei desemnează întinderea în timp a acesteia. În funcţie de
durată putem distinge între senzaţiile foarte scurte, pasagere şi respectiv senzaţiile
persistente, durabile, cu o infinitate de variante intermediare. Să luăm ca exemple
senzaţia de durere produsă prin înţeparea degetului cu un ac, pe care o resimţim doar
câteva clipe, cu o migrenă persistentă.
Ca şi în cazul intensităţii, durata unei senzaţii este strâns legată de durata
acţiunii stimulului. Astfel, la nivel subiectiv trăim cu convingerea că durata unei senzaţii
este contingentă cu durata de acţiune a unui stimul: o senzaţie apare în momentul
începerii acţiunii unui stimul asupra receptorului şi se încheie în clipa în care acea
acţiune încetează (vedem un obiect doar în răstimpul în care acesta se dezvăluie privirii
noastre; auzim o melodie la radio doar după ce am pornit aparatul, nu mai devreme şi
nici mai târziu). În realitate, între durata de acţiune a unui stimul şi intervalul de
producere a unei senzaţii există un mic decalaj temporal, însă datorită vitezei foarte
mari de transmisie sinaptică acesta este sesizabil doar prin înregistrări de laborator
sau în condiţii speciale de recepţie senzorială. Să presupunem următorul exemplu:
aminteşte-ţi / imaginează-ţi că, fiind grăbit, ai deschis uşa de la baie în pripă şi aceasta
te-a lovit în degetul mic de la picior. În acest caz are loc un fenomen interesant:
conştientizăm relativ rapid faptul că ne-am lovit, însă senzaţia de durere apare abia mai
târziu (de obicei strângem din dimţi şi aşteptăm ca durerea să se producă). Suntem
aşadar în situaţia în care un stimul acţionează asupra organismului, însă senzaţia
corespunzătoare acţiunii lui întârzie să apară. Mai mult, cu toate că acţiunea stimulului
durează mai puţin de o secundă, senzaţia de durere persistă mult după ce uşa
respectivă nu mai exercită presiune asupra degetului nostru. În limbaj de specialitate,
cele două manifestări conexe duratei unei senzaţii sunt numite timp de latenţă
(intervalul în care stimulul acţionează, dar senzaţia încă nu se produce) şi respectiv
fenomen de postacţiune (intervalul în care, deşi acţiunea stimulului a încetat deja,
senzaţia continuă să fie resimţită). Cum putem explica aceste fenomene? Majoritatea
analizatorilor au receptorii situaţi în zona capului, ceea ce face ca distanţa fizică dintre
receptor şi cortex să fie foarte mică şi implicit timpul necesar parcurgerii ei dus-întors
de către impulsul nervos să fie insesizabil. În cazul exemplului analizat mai sus, pentru
a parcurge distanţa de la picior la cortex şi invers (care este mai mare de 3 metri),
impulsul nervos are nevoie de un răstimp mai mare, suficient pentru a fi conştientizat
de către noi (să nu uităm faptul că o senzaţie de durere se produce la nivelul cortexului,
însă este resimţită la nivelul zonei lezate).
∙ Tonalitatea afectivă asociată se referă la ecoul emoţional pe care îl
produc informaţiile despre însurile obiectelor cu care venim în contact direct. În funcţie
de aceasta, senzaţiile noastre pot fi mai mult sau mai puţin plăcute – a se compara de
exemplu prin prisma tonului afectiv senzaţia olfactivă dată de mirosul unui trandafir cu
cea dată de mirosul de sulf sau senzaţia auditivă determinată de sunetul armonios al
unei viori cu cea avută în timp ce cineva zgârie cu creta pe tablă. În ultimă instanţă,
orice senzaţie, dincolo de a oferi informaţii specifice despre însuşirile concrete ale
lucrurilor, este însoţită şi de o coloratură emoţională.

3.4 LEGILE SENZAŢIILOR

Cercetările experimentale asupra senzaţiilor au evidenţiat o serie de constante,

un set de regularităţi în funcţionarea acestora, numite în psihologie legi ale senzaţiilor.
Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt legea intensităţii senzaţiilor, legea adaptării
senzoriale, legea contrastului senzorial, şi legea interacţiunii analizatorilor.
∙ Legea intensităţii senzaţiilor, întâlnită în lucrările de specialitate şi sub
denumirea de legea pragurilor senzoriale face referire la raporturile ce se instituie între
intensitatea unui stimul şi intensitatea senzaţiei determinate de acesta. Ea porneşte de
la premisa că intensitatea stimulilor existenţi în mediul natural acoperă o plajă foarte
vastă. Nu toţi aceşti stimuli pot fi însă receptaţi adecvat de către analizatori pentru a
produce senzaţii. Unii stimuli au o intensitate mult prea slabă pentru a fi capabili să
declanşeze o senzaţie. De pildă, chiar dacă vom dizolva un cristal de zahăr într-un
pahar cu apă, vom omogeniza masa de lichid şi vom gusta din acea băutură, nu vom
avea senzaţia de dulce. În acest caz, stimulul există din punct de vedere fizic, ajunge în
contact direct cu papilele gustative, însă cantitatea sa este infimă, incapabilă să
determine modificări sesizabile de către organism. Probabil că acelaşi lucru se va
întâmpla şi dacă mai adăugăm un cristal de zahăr în masa de lichid, însă, crescând
treptat cantitatea, la un moment dat vom începe să resimţim gustul dulce al produsului
rezultat. Din exemplul de mai sus putem concluziona faptul că pentru a produce o
senzaţie,intensitatea stimulării senzoriale trebuie să depăşească o anumită valoare
critică. Intensitatea minimă a unui stimul, capabilă să producă o senzaţie poartă
denumirea de prag minimal absolut. Valoarea exactă a pragului minimal absolut
contituie obiect de variabilitate interindividuală şi este invers proporţională cu
sensibilitatea analizatorului unei persoane: un prag minimal absolut scăzut indică o
sensibilitate ridicată, în sensul că acea persoană va fi capabilă să reacţioneze chiar şi
la stimulări mai slabe şi invers, un prag minimal absolut mai ridicat se asociază unei
sensibilităţi mai scăzute.
Trecând cu exemplele într-un alt registru, cel al senzaţiilor auditive, să ne
imaginăm că administrăm treptat unei persoane sunete cu o intensitate crescândă şi la
un moment dat identificăm pragul minimal absolut al participantului la experimentul
nostru. Acest reper este valoare începând de la care el va avea senzaţii
corespunzătoare (ne aflăm încă în zona în care stimulul este abia sesizabil). Ce se
întâmplă dacă vom depăşi această valoare? Pentru început, vom intra într-o zonă de
recepţie optimă, în care stimulul va putea fi sesizat adecvat şi cu uşurinţă. Dacă vom
continua însă să creştem intensitatea stimulării, vom parcurge o zonă în care sunetul
emis va fi deranjant pentru analizator (dar încă va putea fi receptat), după care el va
atinge o valoare ce depăşeşte limita superioară a capacităţii de recepţie a
analizatorului, devenind pur şi simplu asurzitor. Valoarea maximă a unui stimul capabil
să producă o senzaţie specifică poartă denumirea de prag maximal absolut. Depăşirea
acestei valori nu se va mai solda cu o senzaţie specifică, ci cu senzaţia nespecifică de
durere1.

1
Prin „senzaţie specifică” înţelegem o senzaţie ce reflectă prorpietăţile stimulului care a determinat-o.
Senzaţia de durere es
 Un alt concept fundamental în studiul raportului dintre intensitatea stimulilor şi
intensitatea senzaţiilor este cel de prag diferenţial. Pragul diferenţial desemnează
intensitatea minimă a unui stimul care adăugată stimulării iniţiale determină o senzaţie
de intensitate nouă (mai mare). Să revenim la exemplul din domeniul senzaţiilor
gustative şi să presupunem că de această dată am dizolvat în paharul cu apă două
linguriţe de zahăr (stimularea iniţială). În etapa a doua, celor două linguriţe deja
existente le mai adăugăm un cristal şi gustăm din nou. Din punct de vedere fizic şi
chimic, intensitatea stimulului a crescut. Vom resimţi oare acest lucru şi la nivelul
senzaţiei? Cel mai probabil, nu! Va fi nevoie de o cantitate mai mare pentru a putea face
diferenţa. Întotdeauna însă valoarea pragului diferenţial este exprimată în termeni de
proporţii din stimularea iniţială; experimental, aceasta a fost stabilită la 1/100 pentru
senzaţiile vizuale, 1/ 10 pentru cele auditive şi 1/30 pentru cele tactile.
Un concept relaţionat pragului diferenţial este cel de prag operaţional. Spre
deosebire de pragul diferenţial, a cărui atingere asigură o diferenţiere abia sesizabilă,
pragul operaţional reprezintă echilibrul optim dintre stimlarea iniţială şi cea adăugată,
pentru a asigura o diferenţiere rapidă, eficace şi în timp util. Acesta are aplicaţii foarte
importante în semnalizarea rutieră, unde diferenţierea rapidă între două surse de lumină
de aceeaşi culoare dar de intensităţi diferite (cum sunt luminile de poziţie şi cele de
frână ale unui sutoturism) poate diferenţa dintre siguranţă şi accident.
∙ Legea adaptării senzoriale reglementează modificarea sensibilităţii unui
analizator în funcţie de intensitatea stimulilor receptaţi. Sunt incluse aici atât situaţia în
care sensibilitatea analizatorului scade sub acţiunea unui stimul prea puternic cât şi
cea în care sensibilitatea acestuia creşte în condiţiile recepţiei unor stimuli prea slabi.
În ambele cazuri, adaptarea senzorială este un mecanism adaptativ prin care sistemul
cognitiv încearcă să recepteze stimulii în mod adecvat.
Să considerăm câte un exemplu ilustrativ pentru fiecare din cele două situaţii
menţionate. Să presupunem că suntem la munte, e dimineaţă şi tocmai ne-am trezit din
somn. Pentru a ne odihni mai bine, întrucât am adormit târziu, am închis obloanele de la
ferestre, iar în încăpere a fost întuneric complet. Acum deschidem obloanele şi privim
afară. În timpul nopţii s-a aşternut un strat de zăpadă proaspătă, iar acum vremea e
frumoasă şi soarele străluceşte pe cer. La început nu vom reuşi să ne menţinem ochii
deschişi datorită luminii prea puternice. După câteva zeci de secunde, cu ochii
înlăcrimaţi, sprâncenele încruntate şi pupilele micşorate foarte mult, vom reuşi zărim
câte ceva din ceaa ce se întâmplă afară. Peste alte câteva minute însă, chiar dacă
lumina rămâne la fel de deranjantă, vom putea să ne orientăm destul de bine chiar şi
fără ochelari de soare. Ce s-a întâmplat de fapt? Analizatorul nostru fiind setat pentru
mediul obscur din interior, în momentul în care trecem la lumină, stimularea senzorială
vizuală este prea puternică; în cateva minute însă, sensibilitatea analizatorului scade
până la nivelul care ne permite să avem senzaţii adecvate (adaptare senzorială). Acest
proces presupune o serie de modificări la nivelul receptorului (cum sunt micşorarea
diametrului pupilei pentru a permite trecerea unei cantităţi de luminp mai mici, trecerea
de la vederea pe baza celulelor cu bastonaşe la nivelul celulelor cu conuri din structura
retinei) şi modificări la nivelul zonei de proiecţie corticala a analizatorului vizual. Atunci
când trecem brusc de la lumină la întuneric, fenomenul se desfăşoară invers, în sensul
creşterii sensibilităţii analizatorului vizual.
În baza adaptării senzoriale nu conştientizăm senzaţiile tactile produse de
îmbrăcămintea pe care o purtăm, de ceasul de la mână ori de verighetă, nu simţim
mirosul dintr-o încăpere în care am petrecut mult timp sau mirosul prorpiului parfum,
chiar dacă alte persoane ne semnalează aceste lucruri. Dintre toatele formele de
adaptare, adaptarea vizuală şi cea olfactivă se produc cel mai uşor şi mai repede. La
polul opus, adaptarea auditivă şi cea la senzaţiile algice (de durere) se produc cel mai
greu sau deloc. Explicaţia este dată de gradul de flexibilitate / rigiditate a analizatorilor
implicaţi.
∙ Legea contrastului senzorial se referă la scoaterea reciprocă în evidenţă a
doi stimuli cu caracteristici opuse. Putem distinge aici între contrastul senzorial
simultan (în care cei doi stimuli acţionează asupra analizatorului în acelaşi timp) şi
contrastul senzorial succesiv, în care cele două stimulări senzoriale intervin una după
cealaltă. Cel mai puternic contrast cromatic simultan este între galben şi negru. În baza
aceleiaşi legi, o persoană cu înălţimea medie ne va părea scundă atunci când este
înconjurată de oameni foarte înalţi şi viceversa (contrast simultan), iar un pahar cu apă
la temperatura camerei ni se va părea rece dacă anterior tocmai am băut un ceai
fierbinte şi respectiv cald atunci când anterior am băut o limonadă rece cu cuburi de
gheaţă.
∙ Legea interacţiunii analizatorilor atestă faptul că o senzaţie produsă la
nivelul unui analizator poate influenţa producerea de senzaţii la nivelul altor analizatori.
De pildă, într-un studiu ce urmărea interacţiunea dintre analizatorii vizual şi auditiv, s-a
constatat faptul că zgomotul produs de decolarea unui avion scade sensibilitatea
celulelor cu bastonaşe (specializate pentr vederea nocturnă şi acromatică) în intervalul
de timp următor. După o perioadă de funcţionare defectuasă, acuitatea celulelor cu
bastonaşe se remediază şi chiar depăşeşte sensibilitatea obişnuită urmând ca abia
apoi să revină la parametri normali. Fenomenul are la bază legea inducţiei reciproce:
producerea unui focar de excitaţie intensă pe cortex induce inhibarea temporară a
funcţionării ariilor corticale învecinate, urmând ca după încetarea acţiunii stimulului
cauzal şi implicit stingerea focarului de excitaţie anterior, fenomenul să se manifeste
invers.
O formă aparte de interacţiune a analizatorilor o reprezintă sinestezia, fenomen
prin care un stimul specific unui analizator produce senzaţii specifice altor analizatori.
Sinesteziile cel mai frecvent întâlnite apar în domeniul senzaţiilor termice prin stimulări
la nivel gustativ (ardeiul iute, piperul şi alcoolul induc o senzaţie locală de cald chiar
daca tocmai le-am scos din congelator, acidul citric determină o senzaţie răcoritoare
chiar daca este la nivelul tempreaturii ambientale), la nivel olfactiv (mirosul de mentă
induce o senzaţie răcoritoare) şi la nivel vizual (vezi conceptele ce „culori calde” şi
„culori reci” din artele plastice).