Contabilitate financiară avansată - I

(suport de curs pentru programul de masterat „Contabilitate şi audit”)

Tema 1. Bazele conceptuale ale contabilităţii financiare avansate

Tema 1. Bazele conceptuale ale contabilităţii financiare avansate

1.1. Aspecte noi privind reglementarea normativă a contabilităţii entităţilor din Republica Moldova
1.2. Probleme generale aferente recunoaşterii şi evaluării elementelor situaţiilor financiare
1.3. Aspecte problematice privind elaborarea, modificarea şi prezentarea politicilor contabile conform
reglementărilor naționale, europene și internaționale
1.4. Pragul de semnificaţie: modul de determinare şi de aplicare
1.5. Modificările estimărilor contabile: modul de efectuare şi reflectare în contabilitate
1.6. Corectarea erorilor contabile conform SNC şi IFRS
Bibliografie:
 Legea contabilităţii şi raportării financiare nr. 287 din 15.12.2017. – http://lex.justice.md/md/373601/
 Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară. –
https://mf.gov.md/sites/default/files/documente%20relevante/cadrul_general_conceptual_de_raportare_fin
anciara.pdf).
 Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situaţiile
financiare anuale, situaţiile financiare consolidate şi rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi.
- https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013L0034&from=en.
 SNC „Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile, erori şi evenimente ulterioare”. –
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349175.
 IAS 8 „Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori”. –
https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-raportare-financiar%C4%83-2017-red-
book.
 Planul general de conturi contabile, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova
nr. 119 din 06.08.2013. – http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349176.
 Nederiţa A. Pragul de semnificaţie: modul de determinare şi aplicare. Rev: Contabilitate şi audit, 2015,
nr. 8.
 Nederiţa A. Comentarii privind modificările de bază operate în Planul general de conturi contabile. În:
Contabilitate şi audit, 2019, nr. 7.
 Nederiţa A. Comentarii privind conținutul și modul de implementare a modificărilor de bază operate în
SNC. În: Contabilitate şi audit, 2019, nr. 8.
 Nederiţa A., Popovici A. Armonizarea cadrului normativ al contabilităţii şi raportării financiare din
Republica Moldova cu acquis-ul comunitar. Rev: Economica, ASEM 2018, nr. 3.
 Nederiţa A. Aspecte noi privind formarea politicilor contabile pe anul 2020. În: Contabilitate şi audit,
2020, nr. 2.

1.1. Aspecte noi privind reglementarea normativă a contabilităţii entităţilor din Republica Moldova

Cadrul normativ al contabilităţii entităţilor din Republica Moldova

Nr. Denumirea elementului Caracteristica generală
crt.
1 Legea contabilităţii şi raportării Acte legislative care stabilesc regulile generale de ţinere a contabilităţii şi de
financiare nr. 287/2017 (în raportare financiară; modul de documentare a faptelor economice, de
vigoare de la 01.01.2019) întocmire a registrelor şi de corectare a erorilor contabile; componenţa şi
modul de prezentare a situaţiilor financiare
2 Standardele Internaţionale de Standarde şi interpretări, emise de Consiliul pentru Standarde Internaţionale de
Raportare Financiară (IFRS) Contabilitate, care devin valabile în Republica Moldova după acceptarea lor de
Guvernul Republicii Moldova
3 Cadrul general conceptual Document sub formă de introducere la IFRS care stabileşte principiile de bază
pentru raportarea financiară ale contabilităţii, caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare, modul
general de recunoaştere şi de evaluare a elementelor (obiectelor) contabile
1
 4 Standardele Naţionale de Standarde şi interpretări, bazate pe Directivele UE şi pe IFRS, elaborate şi
Contabilitate (SNC), aprobate aprobate de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, care stabilesc reguli
prin OMF nr. 118/2013 generale obligatorii privind ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară
5 Planul general de conturi Act normativ aprobat de Ministerul Finanţelor care stabileşte nomenclatorul,
contabile, aprobat prin OMF nr. modul de codificare şi regulile de funcţionare a conturilor contabile
119/2013
6 Regulamentele, instrucţiunile şi Acte normative aprobate de Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a
alte acte aprobate de organele Moldovei, Comisia Naţională a Pieţei Financiare şi alte organe responsabile
responsabile de reglementarea de reglementarea contabilităţii, care stabilesc reguli specifice de ţinere a
contabilităţii contabilităţii pentru entităţile din diferite sectoare şi ramuri ale economiei
naţionale

Legea nr. 287

Conform art. 4 din Legea nr. 287, entitatea se atribuie la o categoria numită în cazul în care la
data raportării nu depășește limitele a două din criteriile prezentate în tabel.
Categorii de Totalul activelor, lei Veniturile din vînzări, Numărul mediu al
entităţi/grupuri lei salariaţilor în perioada de
gestiune, persoane
Entitate micro ≤5 600 000 ≤11 200 000 ≤10
Entitate mică ≤ 63 600 000 ≤ 127 200 000 ≤ 50
Entitate medie ≤ 318 000 000 ≤ 636 000 000 ≤ 250
Entitate mare  318 000 000  636 000 000  250
Grup mic ≤ 80 300 000 ≤ 160 600 000 ≤ 50
Grup mediu ≤ 401 500 000 ≤ 803 100 000 ≤ 250
Grup mare  401 500 000  803 100 000  250

În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 287, entităţile ţin contabilitatea şi întocmesc situaţii financiare în modul
prezentat în tabelul de mai jos.

Categorii de entităţi Sistem de Standarde de Situaţii Opţiuni

ţinere a contabilitate aplicate financiare
contabilităţii (SF)
Entităţi de interes public (EIP) partidă dublă IFRS complete,
conform IFRS
Entităţi mijlocii şi mari partidă dublă SNC complete IFRS
Entităţi mici, reprezentanţele partidă dublă SNC simplificate SNC/SF complete
entităţilor nerezidente IFRS/ SF complete
Entităţile micro, persoanele fizice partidă dublă SNC prescurtate SNC/SF simplificate
care desfăşoară activitate de SNC/SF Complete
întreprinzător, după înregistrarea IFRS/ SF Complete
acestora ca plătitori ai TVA
Organizaţiile necomerciale şi partidă dublă Indicaţii metodice conform
reprezentanţelor entităţilor aprobate de Ministerul Indicaţii
nerezidente Finanţelor metodice
Persoanele fizice care desfăşoară partidă Indicaţii metodice Fără întocmire partidă dublă
activitate: simplă aprobate de Ministerul SF
- de întreprinzător, pînă la Finanţelor
înregistrarea lor în calitate de
plătitori ai TVA;
- profesională în sectorul justiţiei şi
birourile înfiinţate de acestea

Reglementări contabile naţionale pentru sectorul corporativ

Reglementările contabile naţionale cuprind 15 SNC, 3 Indicaţii metodice (pentru sectorul corporativ și
întocmirea situațiilor financiare individuale), Planul general de conturi contabile şi Ghidul metodologic de
întocmire a situaţiilor financiare: 2
  SNC „Prezentarea situaţiilor financiare”
 SNC „Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile, erori şi evenimente ulterioare”
 SNC „Imobilizări necorporale şi corporale”
 SNC „Contracte de leasing”
 SNC „Deprecierea activelor”
 SNC „Creanţe şi investiţii financiare”
 SNC „Stocuri”
 SNC „Capital propriu şi datorii”
 SNC „Venituri”
 SNC „Cheltuieli”
 SNC „Contracte de construcţii”
 SNC „Costurile îndatorării”
 SNC „Diferenţe de curs valutar şi de sumă”
 SNC „Părţi afiliate şi contracte de societate civilă”
 SNC „Particularităţile contabilităţii în agricultură”
 Indicaţii metodice privind contabilitatea costurilor de producţie şi calculaţia costului produselor şi
serviciilor
 Indicaţii metodice privind particularitățile contabilității în procesul realizării parteneriatului public-
privat
 Indicaţii metodice privind contabilitatea pentru persoanele fizice care desfăşoară activitate de
întreprinzător
 Planul general de conturi contabile
 Ghidul metodologic de întocmire a situaţiilor financiare, aprobat prin OMF nr. 28 din 06.03.2015.

Modificări operate în SNC (în vigoare de la 01.01.2020)

 revizuirea integrală a SNC „Prezentarea situațiilor financiare” cu elaborarea noilor formate ale
situațiilor financiare complete și prescurtate
 abrogarea SNC „Investiții imobiliare”
 excluderea din SNC a referințelor la IFRS privind aplicarea metodelor (procedeelor) alternative de
recunoaștere și evaluare a unor elemente contabile
 simplificarea conținutului compartimentelor „Prezentarea informațiilor” din toate SNC
 includerea unor elemente și metode contabile noi care rezultă din Directiva 2013/34/UE
 excluderea unor variante de contabilizare a faptelor economice
 concretizarea modului de contabilizare a unor elemente contabile și operațiuni
 modificarea componenței și clasificării unor elemente contabile

Modificări operate în Planul general de conturi contabile (în vigoare de la 01.01.2020)

 introducerea conturilor sintetice noi:

- 115 „Fond comercial pozitiv”
- 116 „Fond comercial negativ”
- 117 „Deprecierea fondului comercial pozitiv”
- 143 „Deprecierea investițiilor financiare pe termen lung”
- 162 „Creanțe ale părților afiliate pe termen lung”
- 218 „Ajustări pentru deprecierea stocurilor”
- 254 „Ajustări pentru deprecierea investițiilor financiare curente”
- 316 „Patrimoniul primit de la stat cu drept de proprietate”
- 317 „Prime de capital”
- 343 „Rezerve din reevaluare”
 eliminarea conturilor sintetice existente:
- 312 „Capital suplimentar”
- 413 „Datorii pe termen lung privind leasingul financiar”
 modificarea denumirilor și a codurilor anumitor conturi sintetice. În comparație cu redacția existentă a
PGCC, în varianta modificată a acestuia au fost schimbate denumirile conturilor:
- 112 din „Imobilizări necorporale” în „Imobilizări necorporale în exploatare”;
3
 - 132 din „Active biologice imobilizate” în „Active biologice imobilizate în exploatare”.
Totodată, s-au modificat codurile conturilor sintetice:
 „Avansuri acordate pe termen lung” din 162 în 163. La acest cont sunt prevăzute următoarele
subconturi: 1631 „Avansuri acordate pentru imobilizări necorporale”, 1632 „Avansuri acordate pentru
imobilizări corporale”, 1633 „Avansuri acordate pentru stocuri”, 1634 „Alte avansuri acordate pe
termen lung”.
 „Alte elemente de capital propriu” din 343 în 344
 revizuirea (modificarea, completarea, eliminarea) nomenclatorului subconturilor la unele conturi
sintetice cum ar fi: 112, 123, 142, 163, 224, 252, 622, 714, 722 etc.

IFRS valabile pe teritoriul Republicii Moldova

IFRS includ:
 nemijlocit IFRS;
 Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS);
 Interpretările elaborate de către Comitetul pentru Interpretarea Standardelor Internaţionale de Raportare
Financiară (IFRIC); şi
 Interpretările fostului Comitet Permanent pentru Interpretarea Standardelor (SIC).
În Republica Moldova trebuie să fie aplicată versiunea IFRS acceptată de către Ministerul Finanțelor.
Conform situației din 01.10.2019, această versiune include 16 IFRS, 25 IAS, 15 Interpretări IFRIC şi 5
Interpretări SIC (vezi tabelul):
Numărul și denumirea Standardelor Internaționale
de Raportare Financiară

IFRS
1 Adoptarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară
2 Plata pe bază de acţiuni
3 Combinări de întreprinderi
4 Contracte de asigurare
5 Active imobilizate deţinute în vederea vânzării şi activităţi întrerupte
6 Explorarea şi evaluarea resurselor minerale
7 Instrumente financiare: informaţii de furnizat
8 Segmente de activitate
9 Instrumente financiare
10 Situaţii financiare consolidate
11 Angajamente comune
12 Prezentarea intereselor existente în alte entităţi
13 Evaluarea la valoarea justă
14 Conturi de amânare aferente activităţilor reglementate
15 Venituri din contracte cu clienţii
16 Contracte de leasing
IAS
1 Prezentarea situaţiilor financiare
2 Stocuri
7 Situaţia fluxurilor de trezorerie
8 Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori
10 Evenimente ulterioare perioadei de raportare
12 Impozitul pe profit
16 Imobilizări corporale
19 Beneficiile angajaţilor
20 Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor legate de asistenţa
guvernamentală
21 Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar
23 Costurile îndatorării
24 Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate
26 Contabilizarea şi raportarea planurilor de pensii
27 Situaţii financiare individuale
28 Investiţii în entităţile asociate şi în asocierile în participaţie 4
 29 Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste
32 Instrumente financiare: prezentare
33 Rezultatul pe acţiune
34 Raportarea financiară interimară
36 Deprecierea activelor
37 Provizioane, datorii contingente şi active contingente
38 Imobilizări necorporale
39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare
40 Investiţii imobiliare
41 Agricultura
IFRIC
1 Modificări ale datoriilor existente din dezafectare, restaurare şi de natură similară
2 Acţiunile membrilor în entităţi de tip cooperatist şi instrumente similare
5 Drepturi la interese din fonduri de dezafectare, de restaurare şi de reabilitare a mediului
6 Datorii care decurg din participarea pe о piaţă specifică – deşeuri ale echipamentelor electrice şi
electronice
7 Aplicarea metodei retratării
10 Raportarea financiară interimară şi deprecierea
12 Angajamente de concesiune a serviciilor
14 IAS 19 – Limita unui activ privind beneficiul determinat, dispoziţiile minime de finanţare şi
interacţiunea lor
16 Acoperirea împotriva riscurilor a unei investiţii nete într-o operaţiune din străinătate
17 Distribuiri de active nemonetare către proprietari
19 Stingerea datoriilor financiare cu instrumente de capitaluri proprii
20 Costuri de descopertă în etapa de producţie a unei mine de suprafaţă
21 Taxe
22 Tranzacţii valutare şi contraprestaţii în avans
23 Incertitudini în privința tratamentelor impozitului pe profit
SIC
7 Introducerea monedei euro
10 Asistenţa guvernamentală – Absenţa corelaţiilor specifice activităţilor de exploatare
25 Impozitul pe profit – Modificări ale statutului fiscal al unei entităţi sau al acţionarilor săi
29 Angajamente de concesiune a serviciilor: prezentarea informaţiilor
32 Imobilizări necorporale – Costuri asociate creării de website-uri

IFRS valabile pe teritoriul Republicii Moldova au fost acceptate prin ordinele MF nr. 109/2008, nr.
44/2013, nr. 105/2015, nr. 78/2018 și nr. 87/2019. De remarcat că, în afară de standardele sus-menționate, în
practica internaţională este prevăzut și IFRS pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Acest standard nu poate fi
aplicat de către entităţile autohtone, deoarece utilizarea lui pe teritoriul Republicii Moldova nu este permisă
de legislaţia în vigoare.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 287/2017, IFRS se aplică pe teritoriul Republicii Moldova în felul următor:
 în mod obligatoriu (alin. (4)) – de către entităţile de interes public. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr.
287/2017, entitatea de interes public reprezintă entitatea ale cărei valori mobiliare sunt admise la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată; bancă; asigurător (reasigurător)/societate de asigurări;
organism de plasament colectiv în valori mobiliare cu personalitate juridică; entitate mare care este
întreprindere de stat sau este societate pe acţiuni în care cota statului depăşeşte 50 % din capitalul
social.;
 în bază benevolă în conformitate cu politicile contabile (alin. (11)) – de către entităţile micro și
persoanele fizice care ţin contabilitatea în partidă dublă, entitățile mici, mijlocii și mari.

1.2. Probleme generale aferente recunoaşterii şi evaluării elementelor situaţiilor financiare

Modul general de recunoaştere şi evaluare a elementelor situaţiilor financiare este reglementat de

Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară.

Recunoaşterea elementelor situaţiilor financiare

Recunoaşterea este procesul încorporării în bilanţ sau în situaţia veniturilor şi cheltuielilor a unui element
care corespunde definiţiei unui element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere stabilite. Acest proces 5
implică descrierea în cuvinte a respectivului element şi asocierea unei anumite sume, precum şi includerea
respectivei sume în bilanţ sau în situaţia veniturilor şi cheltuielilor. Elementele care îndeplinesc criteriile de
recunoaştere trebuie să fie recunoscute în bilanţ sau în situaţia veniturilor şi cheltuielilor. Nerecunoaşterea
acestor elemente nu este rectificată prin prezentarea politicilor de contabilitate folosite, şi nici prin note sau
materiale explicative.
Un element care corespunde definiţiei unui element trebuie recunoscut în cazul în care:
(a) este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat elementului să intre sau să iasă în sau din
entitate; şi
(b) elementul are un cost sau o valoare care se poate evalua fiabil.

Probabilitatea realizării unor beneficii economice viitoare

Conceptul de probabilitate este utilizat în cadrul criteriilor de recunoaştere pentru a face referire la
gradul de incertitudine cu care beneficiile economice viitoare asociate unui activ sau unei datorii vor fi
generate către şi de către entitate. Acest concept este impus de incertitudinea care caracterizează mediul în
care îşi desfăşoară activitatea orice entitate. Evaluarea gradului de incertitudine legat de beneficiile economice
viitoare se face pe baza probelor disponibile în momentul întocmirii situaţiilor financiare. De exemplu, când
încasarea unei creanţe a entităţii este probabilă, în absenţa oricărei probe care să demonstreze contrariul, se
justifică recunoaşterea creanţei ca un activ. În cazul unei diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi considerată
normală probabilitatea apariţiei unor creanţe neîncasate; prin urmare, reducerea preconizată a beneficiului
economic va fi înregistrată drept cheltuială.

Fiabilitatea evaluării
A doua condiţie pe care un element trebuie să o îndeplinească pentru a fi recunoscut este ca acesta să
aibă un cost sau o valoare ce poate fi evaluat(ă) în mod fiabil. În multe cazuri trebuie să se estimeze costul sau
valoarea; utilizarea estimărilor rezonabile este o parte esenţială a întocmirii situaţiilor financiare şi nu le
subminează fiabilitatea. În cazul în care totuşi nu poate fi realizată o estimare rezonabilă, elementul nu va fi
recunoscut în bilanţ sau în situaţia veniturilor şi cheltuielilor. De exemplu, încasările preconizate în urma unui
proces în instanţă pot corespunde definiţiei activelor şi veniturilor, precum şi criteriului de recunoaştere a
probabilităţii; totuşi, dacă nu este posibilă evaluarea fiabilă a pretenţiei, aceasta nu trebuie să fie înregistrată
ca active sau ca venituri; totuşi, existenţa unei pretenţii va fi prezentată în note, în materialul explicativ sau în
tabelele suplimentare.
Un element care are caracteristicile esenţiale ale unui element al situaţiilor financiare, dar care nu
îndeplineşte criteriile de recunoaştere poate fi totuşi prezentat în note, în materiale explicative sau în tabele
suplimentare. Acest procedeu este adecvat în cazul în care cunoaşterea existenţei acestui element este
considerată drept relevantă pentru evaluarea poziţiei financiare a entităţii, a performanţei sale financiare sau a
modificării poziţiei sale financiare de către utilizatorii situaţiilor financiare.

Recunoaşterea activelor
Un activ este recunoscut în bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu
economic viitor de către entitate şi activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) fiabil.
Un activ nu este recunoscut în bilanţ atunci când cheltuiala suportată este improbabil să genereze
beneficii economice pentru entitate în afara perioadei contabile actuale. În schimb, o astfel de tranzacţie va
avea ca efect recunoaşterea unei cheltuieli în situaţia veniturilor şi cheltuielilor. Acest tratament nu înseamnă
nici că intenţia conducerii cu privire la scopul pentru care s-au suportat cheltuielile a fost alta decât obţinerea
unui beneficiu economic pentru entitate, nici că managementul a fost deficitar. Singura implicaţie este aceea
că posibilitatea obţinerii de avantaje economice într-o perioadă contabilă ulterioară este insuficientă pentru a
justifica recunoaşterea unui activ.

Recunoaşterea datoriilor
O datorie este recunoscută în bilanţ atunci când este probabil că o ieşire de resurse încorporând
beneficii economice va rezulta din decontarea unei obligaţii actuale şi că valoarea la care se va realiza această
decontare poate fi evaluată în mod fiabil. În practică, obligaţiile din contractele care nu sunt respectate în mod
proporţional de fiecare parte (de exemplu, datoriile pentru stocurile comandate, dar care nu s-au primit încă)
nu sunt, în general, recunoscute ca datorii în situaţiile financiare. Totuşi, astfel de obligaţii pot corespunde
definiţiei datoriilor şi, în cazul în care criteriile de recunoaştere sunt îndeplinite în respectivele circumstanţe,
6
acestea pot fi recunoscute. În astfel de circumstanţe, recunoaşterea datoriilor implică şi recunoaşterea activelor
sau cheltuielilor aferente.

Recunoaşterea veniturilor
Venitul este recunoscut la nivelul situaţiei veniturilor şi cheltuielilor atunci când se poate evalua în
mod fiabil o creştere a beneficiilor economice viitoare legate de o creştere a unui activ sau de o scădere a unei
datorii. De fapt, aceasta înseamnă că recunoaşterea veniturilor se realizează simultan cu recunoaşterea
creşterii de active sau reducerii datoriilor (de exemplu, creşterea netă a activelor, rezultată din vânzarea
produselor sau serviciilor, sau descreşterea datoriilor ca rezultat al anulării unei datorii).
Procedurile adoptate în practică în mod normal pentru recunoaşterea veniturilor, de exemplu,
dispoziţia ca veniturile să fie realizate, constituie aplicaţii ale criteriilor de recunoaştere prezentate în acest
Cadru general conceptual. Astfel de proceduri au ca obiectiv, în general, limitarea recunoaşterii ca venituri la
acele elemente care pot fi evaluate fiabil şi care prezintă un grad suficient de certitudine.

Recunoaşterea cheltuielilor
Cheltuielile sunt recunoscute la nivelul situaţiei veniturilor şi cheltuielilor atunci când se poate evalua
în mod fiabil o diminuare a beneficiilor economice viitoare legate de o diminuare a unui activ sau de o
creştere a unei datorii. De fapt, aceasta înseamnă că recunoaşterea cheltuielilor are loc simultan cu
recunoaşterea creşterii datoriilor sau reducerii activelor (de exemplu, drepturile salariale angajate sau
amortizarea echipamentelor).
Cheltuielile sunt recunoscute pe baza unei asocieri directe între costurile suportate şi obţinerea
elementelor specifice de venit. Acest proces, cunoscut sub numele de corelare a costurilor cu veniturile,
implică recunoaşterea simultană sau combinată a veniturilor şi a cheltuielilor care rezultă direct şi
concomitent din aceleaşi tranzacţii sau alte evenimente; de exemplu, diversele componente ale cheltuielilor
care contribuie la determinarea costului bunurilor vândute sunt recunoscute în acelaşi timp cu venitul generat
din vânzarea bunurilor.
O cheltuială este recunoscută imediat în situaţia veniturilor şi cheltuielilor atunci când un cost nu
generează niciun beneficiu economic viitor sau atunci când, şi în măsura în care, viitoarele beneficii
economice nu corespund sau încetează să mai corespundă criteriilor de recunoaştere în bilanţ ca un activ.
O cheltuială este, de asemenea, recunoscută în situaţia veniturilor şi cheltuielilor în acele cazuri în care
este suportată o datorie fără recunoaşterea unui activ, cum ar fi cazul în care datoria apare ca urmare a
garanţiei unui produs.

Evaluarea elementelor din situaţiile financiare

Evaluarea este procesul prin care se determină valorile monetare la care elementele situaţiilor
financiare vor fi recunoscute şi înregistrate în bilanţ şi în situaţia veniturilor şi cheltuielilor. Aceasta
presupune alegerea unei anumite baze de evaluare.
În Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară sunt prevăzute următoarele baze de evaluare:
(a) Costul istoric. Activele sunt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de numerar plătită
sau la valoarea justă a contraprestaţiei oferite pentru a le dobândi, în momentul achiziţionării. Datoriile sunt
înregistrate la valoarea încasărilor obţinute în schimbul obligaţiei sau, în anumite împrejurări (de exemplu, în
cazul impozitului pe profit), la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalente de numerar
pentru a stinge datoriile în cursul normal al activităţii.
(b) Costul curent. Activele sunt contabilizate la suma în numerar sau echivalente de numerar care
ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi dobândit în prezent. Datoriile sunt contabilizate la
suma neactualizată în numerar sau echivalente de numerar necesară pentru a deconta în prezent obligaţia.
(c) Valoarea realizabilă (de decontare). Activele sunt înregistrate la suma în numerar sau
echivalente de numerar care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor. Datoriile sunt
înregistrate la valoarea lor de decontare; aceasta reprezintă sumele neactualizate în numerar sau echivalente de
numerar care se aşteaptă să fie plătite pentru a deconta datoriile în cursul normal al activităţii.
(d) Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete
de numerar care urmează a fi generate în cursul normal al activităţii. Datoriile sunt înregistrate la valoarea
actualizată a viitoarelor ieşiri nete de numerar care urmează a fi necesare pentru decontarea datoriilor în cursul
normal al activităţii.
Baza de evaluare cel mai frecvent adoptată de entităţi în elaborarea situaţiilor financiare este costul
istoric. Acesta este de obicei combinat cu alte baze de evaluare. De exemplu, stocurile sunt de obicei
7
înregistrate la cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă, titlurile tranzacţionabile pot fi
înregistrate la valoarea de piaţă, iar datoriile privind pensiile, la valoarea lor actualizată. Mai mult, unele
entităţi utilizează costul curent ca răspuns la incapacitatea modelului contabil bazat pe costul istoric de a
rezolva problemele legate de efectul modificării preţurilor activelor nemonetare.
În funcţie de momentul efectuării se deosebesc trei forme de evaluare:
1) evaluarea iniţială;
2) evaluarea curentă;
3) evaluarea ulterioară (de bilanţ).

1.3. Aspecte problematice privind elaborarea, modificarea şi prezentarea politicilor contabile

conform SNC şi IFRS

Selectarea şi aplicarea politicilor contabile

Politicile contabile constituie unul din elementele obligatorii ale contabilităţii oricărei entităţi.
Modul de elaborare, modificare şi dezvăluire a politicilor contabile este stabilit în Legea nr. 287, SNC
„Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile, erori şi evenimente ulterioare” (SNC „Politici
contabile…”) şi SNC „Prezentarea situaţiilor financiare”.
Conform pct. 4 din SNC „Politici contabile…” politicile contabile reprezintă totalitatea principiilor,
bazelor, regulilor şi practicilor specifice aplicate de o entitate la ţinerea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor
financiare.
Politicile contabile se selectează de către fiecare entitate de sine stătător şi se aprobă pentru fiecare
perioadă de gestiune de către organul (persoana) responsabil(ă) pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea
financiară.
Entitatea nou-creată aprobă politicile contabile până la prezentarea situaţiilor financiare pentru prima
perioada de gestiune.
Politicile contabile se perfectează printr-un document de dispoziţie (hotărâre, dispoziţie, ordin etc.) emis
de către organul (persoana) responsabil(ă) pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară şi se aplică
tuturor subdiviziunilor entităţii începînd cu prima zi a perioadei de gestiune următoarei celei în care politicile
contabile au fost aprobate. Politicile contabile ale entităţii nou-create se aplică de la data înregistrării de stat a
acesteia.
Politicile contabile se selectează de către entitate în baza sistemului de reglementare normativă a
contabilităţii care prevede diferite variante de recunoaştere, evaluare şi contabilizare a elementelor
(obiectelor) contabile (de exemplu, metoda de amortizare a activelor imobilizate, metoda de evaluare curentă
a stocurilor, metoda de recunoaştere a veniturilor din prestarea serviciilor).
Dacă sistemul de reglementare normativă a contabilităţii nu stabileşte metodele de ţinere a
contabilităţii referitor la un aspect (problemă) concret(ă), entitatea este în drept să elaboreze metoda respectivă
în baza prevederilor Legii nr. 287/2017, SNC şi altor acte normative în care sînt reglementate aspecte
similare.
În politicile contabile nu se includ procedeele cu o singură variantă de realizare întrucât acestea sunt
unice şi obligatorii pentru utilizare (de exemplu, componenţa şi modul de formare a costului de intrare a
activelor imobilizate şi circulante, modalitatea de reflectare a stocurilor în situaţiile financiare, modul de
contabilizare a diferenţelor de curs valutar reprezintă procedee cu o singură variantă de realizare şi nu trebuie
incluse în politicile contabile).
La selectarea şi aplicarea politicilor contabile trebuie respectate principiile de bază şi caracteristicile
calitative ale informaţiilor din situaţiile financiare prevăzute de Legea nr. 287/2017 și SNC.
Politicile contabile se prezintă în situaţiile financiare în modul prevăzut de SNC „Prezentarea situaţiilor
financiare”.
Politicile contabile trebuie selectate şi aplicate în mod consecvent pentru fapte economice similare în
cursul perioadei de gestiune, precum şi de la o perioadă de gestiune la alta.

8
 Modificarea politicilor contabile

Modificarea politicilor contabile se permite doar în cazul în care aceasta:

 este cerută de sistemul de reglementare normativă a contabilităţii;
 are ca rezultat informaţii mai relevante şi credibile referitoare la faptele economice ale entităţii.
Nu se consideră modificări ale politicilor contabile:
 aprobarea unei politici contabile pentru fapte economice care diferă ca esenţă de cele care au avut loc
anterior;
 aprobarea unei politici contabile pentru fapte economice care nu au avut loc anterior sau care au fost
nesemnificative.
Modificările politicilor contabile se aplică prospectiv de la:
(a) data prevăzută de Standardele Naţionale de Contabilitate şi alte acte normative puse în aplicare sau
modificate;
(b) începutul următoarei perioade de gestiune sau de la altă dată stabilită de către organul (persoana)
responsabil(ă) pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea financiară.
În funcţie de necesităţile informaţionale ale utilizatorilor entitatea poate aplica retroactiv modificările
politicilor contabile.
Structura politicii de contabilitate nu este reglementată sub aspect normativ. Totodată, considerăm că
politica de contabilitate trebuie să conţină ca minimum trei compartimente:
1. Dispoziţii generale.
2. Procedee contabile pentru care actele normative prevăd diferite variante.
3. Procedee contabile elaborate de entitate de sine stătător.
Pentru fiecare procedeu (metodă) de evidenţă este rezonabil să fie indicat actul normativ care a servit
drept bază de selectare (elaborare) a elementului respectiv din politicile contabile.
Politicile contabile trebuie aprobate pentru fiecare an de gestiune de către organele (persoanele)
responsabile de ţinerea contabilităţii și raportarea financiară :

1.4. Pragul de semnificaţie: modul de determinare şi de aplicare

Modul general de determinare şi de aplicare a pragului de semnificaţie este reglementat de SNC

„Politici contabile…”. Exemple referitoare la stabilirea şi aplicarea pragului de semnificaţie sunt prezentate în
Ghidul metodologic de întocmire a situaţiilor financiare.
Conform pct. 4 din SNC „Politici contabile…”, pragul de semnificaţie reprezintă criteriul prestabilit de
către entitate pentru determinarea necesităţii de a prezenta sau a corecta informaţii în situaţiile financiare,
luînd în considerare posibilitatea influenţei acestor prezentări sau corectări asupra deciziilor economice ale
utilizatorilor.
În pct. 30 din SNC „Politici contabile…” sunt prevăzute două variante de determinare a pragului de
semnificaţie:
1) ca un criteriu unic aplicabil pentru toate elementele contabile. Această variantă prevede stabilirea unui
singur prag de semnificaţie pentru toate elementele contabile;
2) ca cîteva criterii pentru grupe separate de elemente contabile. La aplicarea acestei variante, entitatea
trebuie să stabilească mai multe praguri de semnificaţie pentru anumite elemente sau grupe de elemente
contabile (de exemplu, pentru mijloace fixe, investiţii imobiliare, cheltuieli de ieșire a imobilizărilor corporale
etc.). Totodată, trebuie de luat în considerare faptul că entitatea poate să stabilească doar un singur prag de
semnificaţie pentru un element sau o grupă concretă de elemente contabile (de exemplu, pentru mijloace fixe,
rechizite de birou etc.).
În conformitate cu pct. 30 din SNC „Politici contabile…”, pragul de semnificaţie poate fi determinat:
■ în mărime absolută (de exemplu, 1 000 lei, 5 000 lei, 10 000 lei etc.); sau
■ în mărime relativă, cum ar fi o sumă fixă sau un procent de la mărimea elementului (grupului de elemente)
din situaţiile financiare (de exemplu, pentru elementele bilanţului pragul de semnificaţie poate să constituie 1–
2% din valoarea totală a activelor la data raportării (întocmirii situaţiilor financiare), iar pentru elementele
situaţiei de profit şi pierdere – 3–5% din suma veniturilor din vînzări obţinute în perioada de gestiune).
Modul concret de determinare a pragului de semnificaţie, precum şi mărimea acestuia se stabilesc de
către fiecare entitate de sine stătător şi se reflectă în politicile contabile ale acesteia. De exemplu, în politicile
contabile poate fi inclus un compartiment privind pragul de semnificaţie cu următorul conţinut:
9
„Pragul de semnificaţie este stabilit pentru grupe separate de elemente contabile (pct. 30 din SNC “Politici
contabile, modificări ale estimărilor contabile, erori şi evenimente ulterioare”) şi constituie:
 8 500 lei – pentru rechizitele de birou, cartuşele şi alte bunuri similare procurate şi utilizate lunar (pct. 9
din SNC „Stocuri”);
 1,5 % din suma totală a costurilor de producţie pentru perioada de calculaţie – pentru produsele secundare
(pct. 18 din SNC „Stocuri”);
 2 700 lei – pentru suma prejudiciului material ce urmează a fi recuperată de către angajații entității (pct. 32
din SNC „CIF);
 7 500 lei – pentru costurile de asigurare suportate de către locatar (pct. 14 din SNC „Contracte de
leasing”);
 12 400 lei – pentru costurile direct atribuibile intrării (restituirii) activelor primite în leasing operaţional
(pct. 27 din SNC „Contracte de leasing”);
 18 600 lei – pentru costurile aferente returnării activelor transmise în leasing (pct. 50 din SNC „Contracte
de leasing”);
 12 % din suprafaţa proprietăţii imobiliare – pentru delimitarea investiţii imobiliare de proprietatea
imobiliară utilizată de posesor pentru necesităţi proprii (pct. 674 din SNC „INC”);
 6 000 lei – pentru mijloace fixe, OMVSD și alte elemente contabile (pct. 4 din SNC „INC” și pct. 6
subpct. 3) din SNC „Stocuri”);
 1,0 % din suma veniturilor de vânzări și a costului vânzărilor – pentru stabilirea categoriilor semnificative
de venituri și cheltuieli (pct. 36 din SNC „Venituri” și pct. 37 din SNC „Cheltuieli”)”.
SNC şi alte reglementări contabile noi nu conţin prevederi explicite privind obligativitatea stabilirii
pragului de semnificaţie de către entitate. Totodată, pragul de semnificaţie este necesar:
 la stabilirea componenţei anumitor elemente contabile (de exemplu, mijloace fixe, OMVSD etc.);
 la aplicarea metodelor alternative de contabilizare a unor fapte economice;
 la asigurarea concordanţei veniturilor şi cheltuielilor aferente pe perioade de gestiune;
 la corectarea erorilor contabile;
 la aprecierea corespunderii (conformităţii) situaţiilor financiare cerinţelor SNC şi altor reglementări
contabile.

1.5. Modificările estimărilor contabile: modul de efectuare şi reflectare în contabilitate

Modificările estimărilor contabile sunt reglementate:

 în Republica Moldova - de SNC „Politici contabile…”;
 în practica internaţională – de IAS 8.
Estimări contabile – preconizările şi presupunerile admise de entitate pentru evaluarea elementelor
(obiectelor) contabile în condiţii de incertitudine.
Estimările contabile se aplică pentru evaluarea elementelor (obiectelor) contabile în cazuri de
incertitudine aferentă condiţiilor sau evenimentelor viitoare (de exemplu, se pot solicita modificări cu privire
la: duratele de utilizare a imobilizărilor corporale amortizabile şi valorile reziduale ale acestora, mărimea
provizionului pentru garanţii acordate clienţilor, valoarea justă a investiţiilor imobiliare, valoarea realizabilă
netă a stocurilor).
Estimările contabile se bazează pe cele mai recente şi credibile informaţii deţinute de entitate.
Utilizarea estimărilor contabile întemeiate este o parte esenţială a întocmirii situaţiilor financiare şi nu pune la
îndoială veridicitatea acestora.
Estimările contabile pot necesita revizuiri în urma schimbărilor în circumstanţele pe care s-au bazat
aceste estimări, apariţiei noilor informaţii sau acumulării experienţei.
Revizuirea estimărilor contabile generează modificări ale acestora care nu se tratează ca modificări ale
politicilor contabile sau erori contabile.
Modificarea bazei (procedeului, metodei) de evaluare a activelor şi datoriilor aplicate de ent itate
reprezintă o modificare a politicilor contabile, şi nu o modificare a estimării contabile. În cazul în care este
dificil a distinge modificarea politicilor contabile de modificarea estimării contabile, modificarea respectivă
este tratată ca o modificare a estimării contabile.
Efectul modificării estimării contabile se recunoaşte în mod prospectiv începînd cu data modificării
estimării şi nu afectează perioadele de gestiune anterioare.
Efectul modificării estimării contabile, de regulă, se înregistrează ca venituri sau cheltuieli/costuri ale:
1) perioadei de gestiune, în care are loc modificarea, dacă este afectată numai perioada respectivă; 10
 2) perioadei de gestiune, în care are loc modificarea, şi ale perioadelor de gestiune viitoare, dacă
modificarea are efect şi asupra acestora.
Modificarea estimării contabile, care afectează în mod direct datoriile sau capitalul propriu al entităţii,
se recunoaşte prin ajustarea concomitentă a valorii activelor, datoriilor şi a elementelor respective ale
capitalului propriu în perioada de gestiune, în care are loc modificarea.

1.6. Corectarea erorilor contabile conform SNC şi IFRS

Erori contabile – omisiunile sau prezentările incorecte a informaţiilor în contabilitate şi/sau în

situaţiile financiare ale entităţii.
Modul de corectare a erorilor contabile este stabilit în SNC „Politici contabile…”. Conform pct. 4 din
acest standard erorile contabile reprezintă omisiunile sau prezentările incorecte a informaţiilor în contabilitate
şi/sau în situaţiile financiare ale entităţii aplicării incorecte a prevederilor SNC şi politicilor contabile. Aceste
erori pot apărea în urma:
 aplicării incorecte a prevederilor sistemului de reglementare normativă a contabilităţii şi politicilor
contabile;
 comiterii greşelilor de calcul;
 neînregistrării, înregistrării multiple şi/sau interpretării greşite a faptelor economice;
 fraudelor şi delapidărilor
Nu se tratează ca erori modificările politicilor şi estimărilor contabile, lipsurile şi plusurile de active şi
datorii constatate la inventariere, sumele amenzilor, penalităţilor şi despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat,
pierderile aferente producţiei rebutate care a fost fabricată în anii precedenţi, sumele creanţelor compromise şi
datoriilor expirate decontate, abaterile costului efectiv al activelor de la cel normativ, primele calculate spre
plată în perioada de gestiune curentă conform rezultatelor activităţii entităţii în anii precedenţi, pierderile
aferente returnării activelor livrate în anii precedenţi, sumele reducerilor de preţ, disconturilor şi rabaturilor
acordate/primite în perioada de gestiune pentru livrările/achiziţiile efectuate în anii precedenţi (pct. 27 din
SNC „Politici contabile…”).

La corectarea erorilor trebuie luate în considerare următoarele aspecte principale:

 corectări nestipulate în documentele primare şi în registrele contabile nu se admit.
 corectarea înregistrărilor contabile eronate se confirmă prin notă contabilă.
 în cazul corectării erorilor care generează pierderi contabile reportate, acestea vor fi acoperite pînă
la efectuarea oricărei repartizări de profit. În notele la situaţiile financiare vor fi prezentate
informaţii suplimentare cu privire la erorile constatate.
 data corectării erorilor contabile se consideră data întocmirii notei contabile.
 data comiterii erorii contabile se consideră data întocmirii documentului primar la care se face
referire în nota contabilă.
Modul de corectare a erorilor depinde de perioada comiterii şi perioada depistării acestora (pct. 32 din
SNC „Politici contabile…):
 eroarea comisă şi depistată în aceiaşi perioadă de gestiune se corectează prin înregistrări de ajustare în
luna în care s-a depistat eroarea;
 eroarea comisă în perioadă de gestiune curentă şi depistată după sfîrşitul acestei perioade, dar pînă la
semnarea situaţiilor financiare, se corectează prin înregistrări de ajustare pentru ultima lună a acestei
perioade;
 eroarea comisă în oricare perioadă de gestiune precedentă şi depistată pînă la sfîrşitul perioadei de
gestiune curente (dar după semnarea situaţiilor financiare pentru perioada în care s-a comis eroarea),
se corectează prin înregistrări de ajustare în luna în care s-a depistat eroarea;
 eroarea comisă în oricare perioadă de gestiune precedentă şi depistată după sfîrşitul perioadei de
gestiune curente dar pînă la semnarea situaţiilor financiare, se corectează prin înregistrări de ajustare
pentru ultima lună a perioadei de gestiune curente.
Conform pct. 33 din SNC „Politici contabile…”, corectarea erorii comise şi depistate în perioada de
gestiune curentă se efectuează în modul următor:
 în cazul depistării corespondenţei conturilor contabile eronate − se anulează înregistrarea eronată prin
stornare sau prin înregistrare contabilă inversă conform politicilor contabile ale entităţii, cu întocmirea
concomitentă a înregistrării contabile corecte;
11
 în cazul în care suma înregistrată eronat este mai mare decît suma corectă − diferenţa se anulează prin
stornare sau prin înregistrare contabilă inversă conform politicilor contabile ale entităţii;
 în cazul lipsei înregistrării contabile − se întocmeşte înregistrarea contabilă respectivă;
 în cazul în care suma înregistrată eronat este mai mică decît suma corectă − diferenţa se reflectă prin
înregistrarea contabilă suplimentară în aceeaşi corespondenţă a conturilor.
Potrivit pct. 34 din SNC „Politici contabile…”, corectarea erorilor comise în perioadele de gestiune
precedente se efectuează în felul următor:
 în cazul depistării erorii care condiţionează apariţia profitului perioadelor precedente − se înregistrează
ca majorare a creanţelor sau altor active, diminuare a datoriilor, amortizării sau deprecierii activelor
concomitent cu majorarea corecţiilor rezultatelor perioadelor precedente;
 în cazul depistării erorii care condiţionează apariţia pierderii perioadelor precedente − se înregistrează
ca diminuare a corecţiilor rezultatelor perioadelor precedente concomitent cu diminuarea creanţelor
sau altor active, majorarea datoriilor, amortizării sau deprecierii activelor.
Corectarea erorilor comise în perioadele de gestiune precedente, a căror mărime nu depășește limita
stabilită de legislație se efectuează pe seama veniturilor și cheltuielilor curente.
Corectarea erorilor se perfectează prin Notă contabilă care trebuie să fie anexată la registrul de evidenţă pe
perioada (luna, trimestrul) în care eroarea comisă a fost corectată.

12
 Tema 2. Probleme ale contabilităţii imobilizărilor necorporale şi corporale
2.1 Reguli noi privind identificarea, recunoaşterea şi evaluarea imobilizărilor necorporale şi corporale
2.2. Contabilitatea fondului comercial pozitiv şi negativ
2.3. Contabilitatea costurilor ulterioare aferente imobilizărilor necorporale şi corporale
2.4. Contabilitatea terenurilor
2.5. Contabilitatea resurselor minerale
2.6. Contabilitatea investițiilor imobiliare
2.7. Modelul reevaluării imobilizărilor corporale: modul de aplicare şi de contabilizare a diferenţelor din
reevaluare
2.8. Contabilitatea activelor imobilizate deţinute în vederea vânzării
2.9. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind imobilizările necorporale şi corporale în situaţiile financiare
Bibliografie
 SNC „Imobilizări necorporale şi corporale” . –
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349175.
 IFRS 5 „Active imobilizate deţinute în vederea vânzării şi activităţi întrerupte”. –
https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-raportare-financiar%C4%83-2017-red-
book.
 IFRS 6 „Explorarea şi evaluarea resurselor minerale”. – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-
interna%C8%9Bionale-de-raportare-financiar%C4%83-2017-red-book.
 IAS 16 „Imobilizări corporale” . – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-
raportare-financiar%C4%83-2017-red-book.
 IAS 38 „Imobilizări necorporale” . – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-
raportare-financiar%C4%83-2017-red-book.
 IAS 40 „Investiţii imobiliare” . – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-
raportare-financiar%C4%83-2017-red-book.
 Hlaciuc E., Străpuc C. Aspecte juridice, contabile şi fiscale privind drepturile de proprietate intelectuală la
realizarea unei platforme E-LEARING. În: Conferinţa ştiinţifică internaţională „Contabilitatea şi auditul
în condiţiile globalizării: realităţi şi perspective de dezvoltare” (19-20 aprilie 2018), Chişinău: ASEM,
2018, p. 142-151..
 Nederiţa A. Reevaluarea imobilizărilor corporale: tratamente şi opţiuni contabile. În: Conferinţa ştiinţifică
internaională „25 ani de reformă economică în Republica Moldova: prin inovare şi competitivitate spre
progress economic” (23-24 septembrie 2016), vol. IV, Chişinău: ASEM, 2016.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea imobilizărilor necorporale. Rev. Contabilitate
şi audit, 2016, nr. 8.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea imobilizărilor corporale. Rev. Contabilitate şi
audit, 2016, nr. 9.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea investiţiilor imobiliare. Rev. Contabilitate
şi audit, 2016, nr. 11.
 Nederiţa A. Comentarii privind conținutul și modul de aplicare a modificărilor de bază operate în SNC
„Imobilizări necorporale și corporale”. Rev. Contabilitate şi audit, 2019, nr. 11.
 Ţiriulnicova N., Dima M. Transferul activelor în categoria investiţiilor imobiliare: SNC versus IFRS. În:
Contabilitate şi audit, 2016, nr. 10, ISSN 1813-4408.

2.1. Reguli noi privind identificarea, recunoaşterea şi evaluarea imobilizărilor necorporale şi

corporale

Componenţa, modul de recunoaştere şi evaluare a imobilizărilor necorporale şi corporale sunt

reglementate:
 în Republica Moldova – de SNC „Imobilizări necorporale şi corporale”;
 în practica internaţională – de IAS 16, 38 și 40.
Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială, identificabile şi
controlabile de entitate. Acestea includ:
 imobilizări necorporale în curs de execuţie;
 imobilizări necorporale în exploatare;
 fond comercial.
13
 În contabilitate imobilizările necorporale în exploatare se reflectă în cadrul următoarelor grupe:
concesiuni, licenţe şi mărci; drepturi de autor şi titluri de protecţie; programe informatice şi alte imobilizări
necorporale (website-uri, reţete, formule, modele, proiecte, drepturi de utilizare a imobilizărilor corporale
etc.).
Imobilizările corporale – imobilizări sub formă de mijloace fixe, terenuri, imobilizări corporale în curs de
execuție,investiții imobiliare și resurse minerale. Aceste includ:
 imobilizări corporale în curs de execuţie;
 terenuri;
 mijloace fixe;
 investiţii imobiliare;
 resurse minerale.
Mijloacele fixe cuprind următoarele grupe: clădirile; construcţiile speciale; maşinile, utilajele şi
instalaţiile tehnice; mijloacele de transport; inventarul şi mobilierul; alte mijloace fixe (investiţii capitale
pentru mijloace fixe primite în leasing operaţional, fonduri de bibliotecă etc.).
Recunoaşterea iniţială a imobilizărilor se efectuează pe obiecte de evidenţă (în continuare – obiecte), a
căror nomenclator se stabileşte de entitate de sine stătător (de exemplu, dacă o imobilizare complexă cuprinde
cîteva componente, entitatea poate contabiliza această imobilizare ca un obiect unic de evidenţă sau fiecare
componentă a imobilizării ca obiecte distincte).
Obiectul se recunoaşte ca imobilizare numai în cazul respectării simultane a următoarelor condiţii:
1) obiectul este identificabil şi controlabil de entitate;
2) proprietăţile şi particularităţile lui corespund definiţiei imobilizărilor necorporale sau corporale;
3) este probabil că entitatea va obţine beneficii economice viitoare din utilizarea obiectului; şi
4) costul de intrare a obiectului poate fi evaluat în mod credibil.
Evaluarea iniţială a fiecărui obiect se efectuează la cost de intrare. Componenţa costului de intrare
diferă în funcţie de modalitatea de intrare a obiectului: prin achiziţionare, creare de sine stătător, primire în
schimb, sub forma de aport la capitalul social, cu titlu gratuit, în gestiune economică etc.
Costul de intrare a obiectului procurat se formează din:
1) preţul de cumpărare, taxele vamale, impozitele şi taxele nerecuperabile, cu scăderea tuturor
reducerilor, rabaturilor şi sconturilor comerciale la procurare;
2) orice costuri direct atribuibile obiectului pentru a-l aduce în locul amplasării şi în starea necesară
pentru folosire după destinaţie.
Costul de intrare a imobilizărilor se înregistrează ca majorare a imobilizărilor în curs de execuţie
concomitent cu majorarea datoriilor curente şi/sau diminuarea activelor utilizate pentru pregătirea
imobilizărilor pentru exploatare. Transmiterea obiectelor respective în exploatare se înregistrează ca majorare
a imobilizărilor aflate în utilizare şi diminuare a imobilizărilor în curs de execuţie.
În cazul în care nu sînt necesare costuri privind pregătirea imobilizărilor pentru utilizare după
destinaţie şi cînd data intrării obiectelor respective coincide cu data începerii utilizării acestora, costul de
intrare a unor astfel de obiecte se contabilizează ca majorare concomitentă a imobilizărilor aflate în utilizare şi
a datoriilor curente.
Imobilizările procurate, a căror valoare este exprimată în valută străină, se evaluează în moneda
naţională prin recalcularea valutei străine în modul stabilit de SNC “Diferenţe de curs valutar şi de sumă”.
Diferenţele de curs sau de sumă ce apar după recunoaşterea obiectului nu afectează costul acestuia.
Costul de intrare a imobilizărilor create (elaborate, construite) de entitate în regie proprie se evaluează
la costul efectiv care include: costul proiectului, valoarea materialelor consumate, costurile cu personalul,
contribuţiile pentru asigurările sociale şi primele de asistenţă medicală aferente, costurile indirecte de
producţie etc.
Imobilizările pot fi primite în schimbul altor active nemonetare sau a unei combinări de active
nemonetare şi monetare. Asemenea tranzacţii se tratează ca două operaţii: înstrăinarea activului transmis în
schimb şi procurarea activului primit în schimb.
Imobilizările primite ca aport în capitalul social se evaluează în conformitate cu legislaţia în vigoare la
valoarea aprobată prin decizia organului împuternicit de conducere a entităţii, cu suplimentarea, în cazurile
necesare, a costurilor direct atribuibile.

14
 Variante de contabilizare a imobilizărilor primite cu titlu gratuit

1. Majorare concomitentă a imobilizărilor şi a 2. Majorare concomitentă a

sau imobilizărilor şi a veniturilor
datoriilor (veniturilor anticipate).
curente

În cazul variantei 1 pe durata exploatării valoarea imobilizărilor amortizabile primite cu titlu gratuit se
decontează la venituri curente în mărimea şi proporţia amortizării calculate, iar valoarea imobilizărilor
neamortizabile – în modul prevăzut în politicile contabile ale entităţii.

2.2. Contabilitatea fondului comercial pozitiv şi negativ

Fond comercial – diferenţa pozitivă sau negativă dintre costul de intrare şi valoarea justă la data
tranzacţiei a părţii din activele nete achiziţionate de către o entitate. Acest element se include în componenţa
imobilizărilor necorporale numai în cazul transferului tuturor activelor sau a unei părţi a acestora şi, după caz,
de datorii şi capital propriu, indiferent dacă este realizat ca urmare a procurării sau a unor operaţiuni de
fuziune.

Fond comercial

Pozitiv - se contabilizează ca majorare Negativ – ca majorare a activelor imobilizate

concomitentă a imobilizărilor necorporale şi şi circulante şi diminuare a imobilizărilor
datoriilor sau diminuare a investiţiilor necorporale
financiare

Fondul comercial se decontează pe durata unei perioade

stabilite de către entitate care nu poate fi mai mică de 5 ani şi
mai mare de 10 ani. Decontarea fondului comercial pozitiv
se contabilizează ca majorare a cheltuielilor curente şi
diminuare a imobilizărilor necorporale, iar a fondului
comercial negativ – ca majorare concomitentă a imobilizărilor
necorporale şi a veniturilor curente

În Planul general de conturi contabile sunt prevăzute trei conturi de evidenţă a fondului comercial: 115,
116 și 117.

2.3. Contabilitatea costurilor ulterioare aferente imobilizărilor necorporale şi corporale

Contabilitate costurilor ulterioare este condiţionată de impactul acestora asupra beneficiilor economice
care se aşteaptă din utilizarea imobilizărilor.
Costurile ulterioare aferente imobilizărilor necorporale suportate pe parcursul duratei de utilizare
(menţinerea în acţiune titlurilor de protecţie a obiectelor proprietăţii industriale, perfecţionarea sau
modernizarea imobilizărilor necorporale, prelungirea duratei de acţiune a titlului de protecţie etc.) care nu vor
genera beneficii economice suplimentare se înregistrează ca cheltuieli curente sau, dacă sînt semnificative, ca
cheltuieli anticipate.
Costurile ulterioare aferente imobilizărilor necorporale care vor genera beneficii economice
suplimentare se capitalizează şi se contabilizează ca majorare a imobilizărilor necorporale şi diminuare
a stocurilor, majorare a amortizării mijloacelor fixe şi a datoriilor curente. 15
 Costurile ulterioare aferente întreţinerii, asistenţei tehnice şi reparaţiei imobilizărilor corporale se
efectuează pentru menţinerea lor în stare funcţională. Aceste costuri (inclusiv remunerarea personalului,
valoarea materialelor consumate şi părţilor componente înlocuite) de la care nu se aşteaptă beneficii
economice suplimentare, se reflectă ca costuri/cheltuieli curente.
Costurile ulterioare pot fi efectuate în procesul de reparaţie sau dezvoltare a imobilizării
corporale cu scopul îmbunătăţirii caracteristicilor iniţiale a acesteia şi, respectiv, majorării beneficiilor
economice aşteptate din utilizarea obiectului. În particular, majorarea beneficiilor economice poate să
rezulte din: prelungirea duratei de utilizare a obiectului, creşterea capacităţii de producţie, suprafeţei sau altor
caracteristici ale obiectului, îmbunătăţirea substanţială a calităţii producţiei fabricate (serviciilor prestate),
prelungirea intervalelor între înlocuirile părţilor componente în limita duratei de utilizare a obiectului, crearea
componentelor care nu mai necesită înlocuire în limita duratei de utilizare a obiectului, reducerea
semnificativă a costurilor de exploatare prevăzute iniţial etc. În asemenea situaţii costurile ulterioare se
capitalizează prin adăugarea acestora la valoarea contabilă a obiectului respectiv.
Costurile ulterioare care contribuie la majorarea beneficiilor economice aşteptate din utilizarea
imobilizărilor corporale neamortizabile se contabilizează ca obiecte de evidenţă separate. În această grupă de
obiecte se includ costurile de ameliorare, desecare, irigare a terenurilor, drumurile interne şi căile de acces,
trotuarele asfaltate, costurile de fortificare a malurilor bazinelor acvatice naturale etc.
Costurile ulterioare ce contribuie la majorarea beneficiilor economice aşteptate din utilizarea
imobilizărilor corporale care nu sînt înregistrate în bilanţul entităţii se reflectă ca obiecte de evidenţă separate.
În particular această grupă de obiecte cuprinde costurile ulterioare efectuate de către locatar (arendaş) din cont
propriu cu consimţămîntul locatorului (arendatorului) în privinţa obiectelor primite în leasing operaţional
(arendă/locaţiune).

2.4. Contabilitatea terenurilor

Terenuri – imobilizări corporale sub formă de teritorii funciare (de pămînt) deţinute de entitate cu
drept de proprietate sau primite în arendă financiară (leasing financiar) pentru a fi folosite în activitatea
entităţii. Acestea cuprind: terenurile fără construcţii, terenurile cu construcţii, terenurile cu zăcăminte aflate
în curs de pregătire pentru utilizarea prestabilită şi/sau transmise în exploatare.
Costurile de demolare a construcţiilor vechi şi/sau de defrişare a plantaţiilor perene se contabilizează
în funcţie de direcţia utilizării terenurilor:
 pentru construcţia unor obiecte imobile – se includ în costul acestor obiecte;
 pentru alte scopuri – se includ în costul de intrare al terenurilor.
Terenurile şi clădirile se contabilizează separat, chiar dacă sînt achiziţionate la un preţ unic. În
asemenea caz, costul de intrare se repartizează între obiectele cumpărate proporţional valorii juste a fiecărui
obiect în parte.
Entitatea înregistrează costul de intrare a obiectelor achiziţionate ca majorare concomitentă a
imobilizărilor corporale şi datoriilor curente.
Operaţiunile de intrare, transfer şi ieşire a terenurilor se contabilizează în contul 122 în acelaşi mod ca
şi pentru alte imobilizări corporale.
2.5. Contabilitatea resurselor minerale
Modul de contabilizare a resurselor minerale este reglementat:
 în Republica Moldova – de SNC „Imobilizări necorporale şi corporale”;
 în practica internaţională – de IFRS 6 „Explorarea şi evaluarea resurselor minerale”.
Resurse minerale – imobilizări corporale sub forma de costuri capitalizate ale lucrărilor de explorare
(pregătire spre extracţie), pentru care este demonstrată fezabilitatea tehnică şi viabilitatea comercială.
Resursele minerale se recunosc în componenţa imobilizărilor corporale după finalizarea lucrărilor de
explorare dacă:
 proprietăţile resurselor decopertate corespund definiţiei imobilizărilor corporale;
 volumul resurselor decopertate este identificabil, controlabil, pentru care este demonstrată fezabilitatea
tehnică şi viabilitatea comercială;
 costul resurselor poate fi determinat credibil.
La recunoaşterea iniţială resursele minerale pregătite spre extracţie sînt evaluate la cost de explorare
care include:
 costurile lucrărilor de cercetare topografică, geologică, geochimică, geofizică a solului, forare în faza
de explorare şi decopertare (dezvelire);
16
 costurile serviciilor de determinare a fezabilităţii tehnice şi viabilităţii comerciale a resurselor minerale;
 alte costuri cum ar fi, amortizarea costului dreptului de extracţie, în timpul lucrărilor de explorare,
pierderile producţiei agricole recuperate de către entitatea cu drept de extracţie unei entităţi agricole în
cazul atribuirii unui teren al acesteia în scopul extracţiei resurselor ce se conţin în acesta, primele de
asigurare şi plata pentru arendă, locaţiune, leasing al mijloacelor fixe ce participă la executarea
lucrărilor de explorare, costurile îndatorării capitalizate conform SNC “Costurile îndatorării”.
Pînă la finalizarea lucrărilor de explorare costul de explorare se contabilizează drept costuri de
pregătire a resurselor minerale spre extracţie prin majorarea imobilizărilor corporale şi diminuare a stocurilor,
majorare a datoriilor curente, amortizării imobilizărilor necorporale şi a imobilizărilor corporale.
Substanţele minerale conexe (nisip, pietriş, argilă, etc.) obţinute în rezultatul lucrărilor de explorare se
evaluează la valoarea realizabilă netă şi se înregistrează la intrări ca majorare a stocurilor şi diminuare a
imobilizărilor corporale.
După finalizarea lucrărilor de explorare, resursele minerale se transferă în componenţa resurselor
minerale în extracţie, confirmînd documentar volumul şi costul acestora.
Amortizarea resurselor minerale pregătite spre extracţie se calculează în baza costului şi duratei de
amortizare a acestora. În acest scop entitatea aplică metoda unităţilor de producţie sau altă metodă stabilită în
politicile contabile.

Costurile de extracţie a substanţelor minerale utile includ:

 costuri directe de materiale (combustibil şi lubrifianţi, cota-parte a valorii anvelopelor şi
acumulatoarelor), costul şi/sau uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi altor materiale;
 costul energiei electrice consumate direct la extracţia substanţelor minerale utile, costul serviciilor terţe
şi ale activităţilor auxiliare;
 costuri cu personalul;
 costul reparaţiilor şi de întreţinere a mijloacelor fixe;
 amortizarea resurselor minerale, mijloacelor fixe şi a imobilizărilor necorporale;
 suma provizionului pentru costurile de lichidare a excavaţiilor şi refacerea terenului atribuit;
 suma costurilor indirecte de producţie repartizate;
 taxele şi impozitele prevăzute de legislaţie pentru folosirea resurselor minerale;
 alte costuri (primele de asigurare a personalului şi a mijloacelor fixe, pierderile producţiei agricole
recuperate unei entităţi agricole în cazul atribuirii unui teren al acesteia prin hotărîrea organelor
abilitate, plata de arendă etc.).
Costurile de extracţie a substanţelor minerale utile se contabilizează prin majorarea acestora şi
diminuare a costului activităţilor de bază, majorarea datoriilor curente, amortizării imobilizărilor necorporale
şi corporale, majorarea provizionului pentru cheltuieli de lichidare şi refacere a terenului degradat.
Dacă în faza de extracţie se obţin două sau mai multe tipuri de substanţe minerale utile conjugate
(piatră brută şi nisip, nisip şi granit, ghips şi piatră brută, prundiş şi piatră brută etc.) suma costurilor de
extracţie se repartizează între aceste tipuri de produse în raport cu volumul (masa) obţinut al acestora sau altă
metodă stabilită în politicile contabile ale entităţii.
Costul substanţelor minerale utile care nu necesită prelucrare se contabilizează ca produse, iar a
celor care necesită prelucrare sînt contabilizate conform SNC “Stocuri”.

Ieşirea resurselor minerale are loc în urma:

 expirării duratei contractului;
 epuizării resurselor minerale pînă la expirarea termenului contractual;
 altor fapte economice (lichidării sau reorganizării persoanei juridice beneficiare a sectorului
(terenului) atribuit, rezilierii contractului din cauza nerespectării clauzelor contractuale, calamităţilor
naturale etc.).
La ieşirea resurselor minerale entitatea contabilizează:
 decontarea amortizării acumulate prin diminuarea concomitentă a amortizării şi a costului resurselor
minerale;
 casarea valorii contabile prin majorarea cheltuielilor curente şi diminuarea costului resurselor
minerale.
Pentru cheltuielile de lichidare a excavaţiilor miniere şi refacere (recultivare) a sectorului (terenului)
atribuit poate fi constituit un provizion, începînd cu prima lună de extracţie a substanţelor minerale utile.
17
 Suma provizionului se determină prin produsul volumului (numărului de unităţi) substanţelor minerale utile
extrase şi a mărimii cheltuielilor de lichidare şi refacere a terenului pe o unitate de volum estimat al acestor
substanţe. Excavaţia minieră este o construcţie în subsol sau la suprafaţă creată în urma lucrărilor miniere care
reprezintă o cavitate în masivul de roci (sondele de foraj, drumurile în cadrul terenului atribuit, încăperile din
subsol pentru depozite temporare, şanţuri pentru reţelele de apă etc.).
Constituirea provizionului pentru cheltuieli de lichidare şi refacere se contabilizează prin majorarea
concomitentă a costurilor activităţilor de bază sau imobilizărilor corporale şi a provizioanelor.
Cheltuielile efective de lichidare şi refacere se trec la micşorarea provizionului anterior constituit cu
diminuarea concomitentă a stocurilor, majorarea datoriilor curente, amortizării imobilizărilor necorporale şi
corporale etc. Cheltuielile de lichidare şi refacere ce depăşesc mărimea provizionului constituit se
contabilizează ca majorare a cheltuielilor curente şi micşorare a stocurilor, majorare a datoriilor şi amortizării
imobilizărilor necorporale şi corporale.

2.6. Contabilitatea investițiilor imobiliare

Investițiile imobiliare reprezintă proprietăţile imobiliare în curs de execuţie şi/sau aflate în folosinţă,
deţinute pentru a fi transmise în leasing operaţional sau în scopul creşterii valorii.
Pentru evidența investițiilor imobiliare sunt destinate conturile 151 și 152.

Componenţa investiţiilor imobiliare

Terenurile şi clădirile Terenurile şi clădirile terenurile şi clădirile deţinute

deţinute în scopul deţinute pentru o şi transmise în leasing
creşterii pe termen lung utilizare viitoare încă operaţional în baza unuia sau
a valorii nedeterminată mai multor contracte de
leasing operaţional

Terenurile şi clădirile Proprietăţile imobiliare Alte proprietăţi

deţinute pentru a fi
transmise în leasing
operaţional în baza
unuia sau mai multor
contracte
în curs de construire imobiliare care
sau amenajare în corespund definiţiei
scopul utilizării viitoare investiţiei imobiliare
ca investiţii imobiliare

Proprietăţi imobiliare care nu se includ în componenţa investiţiilor

imobiliare

Proprietăţile imobiliare deţinute proprietăţile Proprietăţile Proprietăţile

pentru a fi vândute pe parcursul imobiliare utilizate de imobiliare utilizate imobiliare care
desfăşurării normale a activităţii posesor, inclusiv de: sunt transmise
sau aflate în procesul de proprietăţile deţinute - salariaţi; unei altei entităţi
construcţie ori de amenajare în în scopul: - posesor care în baza unui
vederea unei astfel de vânzări, de - utilizării lor viitoare urmează a fi cedate contract de
exemplu, proprietăţile imobiliare ca imobilizări corporale; leasing financiar
dobândite cu scopul exclusiv de a fi - amenajării viitoare şi
cedate, în viitorul apropiat, sau cu utilizării ulterioare ca
scopul de a fi amenajate şi imobilizări corporale;
revândute, care reprezintă, din
punct de vedere contabil, stocuri

Pentru investiţiile imobiliare se aplică regulile generale de recunoaştere, evaluare iniţială şi ulterioară,

18
amortizare şi de contabilizare a costurilor ulterioare, operaţiunilor de ieşire (derecunoaştere) şi a
pierderilor din depreciere stabilite pentru imobilizările corporale.

Dacă entitatea – deţinătoare a unei proprietăţi imobiliare transmise în leasing operaţional furnizează
locatarilor servicii suplimentare, proprietatea imobiliară se contabilizează ca investiţie imobiliară, dacă
valoarea acestor servicii nu depăşeşte pragul de semnificaţie stabilit de entitate.
În cazul în care serviciile furnizate reprezintă o componentă semnificativă a întregului contract,
proprietatea imobiliară se contabilizează ca imobilizare corporală. De exemplu, dacă entitatea are în
proprietate şi administrează clădirea unui hotel, serviciile furnizate clienţilor reprezintă o componentă
semnificativă a întregului contract şi, ca urmare, clădirea hotelului se contabilizează ca obiect de mijloace
fixe.

Transferul proprietăţilor imobiliare în/din categoria investiţiilor imobiliare se efectuează în cazul:

 încetării utilizării de către posesor a imobilizărilor corporale şi deţinerea acestora în continuare cu
scopul creşterii valorii sau transmiterii în leasing operaţional, ceea ce conduce la transferul
imobilizărilor corporale în categoria investiţiilor imobiliare;
 transmiterii în leasing operaţional a proprietăţilor imobiliare destinate vînzării, ceea ce conduce la
transferul acestora din categoria stocurilor în categoria investiţiilor imobiliare;
 începerii utilizării (în scopuri comerciale, administrative, de producţie etc.) de către posesor a
investiţiilor imobiliare, ceea ce conduce la transferul acestora din categoria investiţiilor imobiliare
în categoria imobilizărilor corporale;
 finalizării procesului de pregătire (amenajare, reconstruire etc.) a investiţiilor imobiliare pentru
vînzare, ceea ce conduce la transferul lor din categoria investiţiilor imobiliare în categoria
stocurilor;
 altor modificări a destinaţiei proprietăţilor imobiliare.

Transferul proprietăţilor imobiliare în/din categoria investiţiilor imobiliare

1. La valoarea contabilă a imobilizărilor 2. La costul de intrarea sau altă valoare care

transferate sau substituie acest cost

Transferul proprietăţilor imobiliare în/din categoria investiţiilor imobiliare se reflectă prin următoarele
formule contabile.
Varianta I
1) la valoarea contabilă a imobilizărilor corporale şi stocurilor transferate în categoria investiţiilor
imobiliare:
 Dt 151, Ct 121, 122, 123, 217 etc.;
2) la suma amortizării mijloacelor fixe transferate în categoria investiţiilor imobiliare:
 Dt 124, Ct 123;
3) la suma pierderilor din deprecierea imobilizărilor corporale transferate în categoria investiţiilor
imobiliare:
 Dt 127, 128, 129, Ct 121, 122, 123;
4) la valoarea contabilă a investiţiilor imobiliare transferate în componenţa imobilizărilor corporale şi
stocurilor:
 Dt 121, 122, 123, 217 etc., Ct 151;
5) la suma amortizării şi pierderilor din deprecierea investiţiilor imobiliare transferate în componenţa
imobilizărilor corporale şi stocurilor:
 Dt 152, Ct 151.
Varianta II
1) la costul de intrare/corectat a imobilizărilor corporale şi stocurilor transferate în categoria investiţiilor
imobiliare:
 Dt 151, Ct 121, 122, 123, 217 etc.;
2) la suma amortizării mijloacelor fixe transferate în categoria investiţiilor imobiliare:
 Dt 124, Ct 152;
19
 3) la suma pierderilor din deprecierea imobilizărilor corporale transferate în categoria investiţiilor
imobiliare:
 Dt 127, 128, 129, Ct 152;
4) la costul de intrare/corectat a investiţiilor imobiliare transferate în componenţa imobilizărilor
corporale şi stocurilor:
 Dt 121, 122, 123, 217 etc., Ct 151;
5) la suma amortizării şi pierderilor din deprecierea investiţiilor imobiliare transferate în componenţa
mijloacelor fixe:
 Dt 152, Ct 124.

2.7. Modelul reevaluării imobilizărilor corporale: modul de aplicare şi de contabilizare a

diferenţelor din reevaluare

Reguli generale de reevaluare

 Reevaluarea se aplică tuturor obiectelor clasei de imobilizări din care face parte obiectul reevaluat. O
clasă de imobilizări reprezintă o grupă de active de aceeaşi natură şi cu utilizări similare în activităţile
entităţii. Exemple de clase de imobilizări corporale sunt: terenurile, clădirile, construcţiile speciale,
maşinile, utilajele şi instalaţiile tehnice, mijloacele de transport, inventarul şi mobilierul, alte mijloace
fixe.
 Conform politicilor contabile, entitatea poate aplica diferite modele de evaluare ulterioară pentru
diferite clase de imobilizări (de exemplu, utilajele pot fi evaluate după modelul bazat pe cost, iar clădirile
– conform modelului de reevaluare).
 Frecvenţa reevaluărilor depinde de modificările valorilor juste ale imobilizărilor corporale reevaluate
(de exemplu, anual – pentru utilaje sau o dată la 3 sau 5 ani – pentru obiecte imobile).
 Reevaluarea poate fi efectuată de către un evaluator independent sau de o comisie numite de
conducătorul entităţii.
 Elementele de imobilizări corporale aferente unei clase trebuie reevaluate concomitent.

Diferenţele din reevaluare imobilizărilor

Modul de determinare
Diferenţele din reevaluare imobilizărilor se determină pe fiecare obiect de imobilizări reevaluat
şi se contabilizează în funcţie de efectul (majorare/diminuare) acestora asupra valorii contabile a
obiectului. Nu se admite compensarea reducerii de reevaluare a unui obiect pe seama surplusului de
reevaluare a altui obiect, chiar dacă aceste obiecte fac parte din aceeaşi clasă.

Contabilizarea diferențelor din reevaluarea imobilizărilor

Surplusul de reevaluare se recunoaşte în Reducerea de reevaluare se recunoaşte

componenţa capitalului propriu ca rezerve din
reevaluare. Surplusul de reevaluare care
compensează reducerea de reevaluare a aceluiaşi
obiect, decontată anterior la cheltuieli, se
recunoaşte ca venituri curente.
ca cheltuieli curente. În cazul existenţei
unui surplus de reevaluare pentru
acelaşi obiect, reducerea se decontează
la diminuarea capitalului propriu.

Pentru evidența surplusului de reevaluare este destinat contul 343 „Rezerve din reevaluare”.
Cheltuielile și veniturile curente aferente reevaluării se înregistrează în conturile 721 și 621.

Variante de ajustare a valorii contabile a imoiblizărilor reevaluate

1. Costul de intrare sau costul corectat se reevaluează 2. Amortizarea cumulată este

în baza datelor preţurilor de piaţă sau proporţional cu
eliminată din costul de intrare 20
modificarea valorii contabile. Amortizarea acumulată
la data reevaluării este ajustată astfel încît să fie egală
(corectat) al activului.
cu diferenţa dintre costul de intrare şi valoarea
 sau

Decontarea surplusului din reevaluare

Surplusul de reevaluare se decontează prin transferul direct a sumei totale a surplusului la profitul
nerepartizat (pierderea neacoperită) la ieşirea obiectului reevaluat.

În cazul derecunoaşterii parţiale a terenurilor şi clădirilor anterior reevaluate, diferenţa din reevaluare
aferentă părţii derecunoscute se consideră surplus de reevaluare corespunzător valorii contabile a
terenurilor sau a clădirilor ieşite.

Reevaluarea unui obiect de mijloace fixe complet amortizat

Entitatea poate reevalua obiectele de imobilizări complet amortizate, separat de clasa din care acestea fac
parte, cu stabilirea acestora unei noi valori şi a unei noi durate de utilizare corespunzătoare perioadei
estimate rămase de utilizare.

În conformitate cu prevederile Codului fiscal, diferenţele din reevaluarea mijloacelor fixe şi a altor
active nu se includ în venitul impozabil (art. 20 lit. z9)) şi nu se permit spre deducere (art. 24 alin. (18)).
Rezultatul reevaluării mijloacelor fixe nu influenţează mărimea valorii acestora în scopuri fiscale, inclusiv
pentru calcularea amortizării (art. 27 alin. (11) din CF).

2.8. Contabilitatea activelor imobilizate deţinute în vederea vânzării

Modul de contabilizare a activelor imobilizate deţinute în vederea vânzării nu este reglementat sub
aspect normativ în Republica Moldova. Totodată, în practica internaţională acestea active se contabilizează în
conformitate cu IFRS 5.
O entitate trebuie să clasifice un activ imobilizat (sau grup destinat cedării) ca fiind deţinut în vederea
vânzării dacă valoarea sa contabilă va fi recuperată în principal printr-o tranzacţie de vânzare, şi nu prin
utilizarea sa continuă.
În acest caz, activul (sau grupul destinat cedării) trebuie să fie disponibil în vederea vânzării imediate
aşa cum se prezintă la momentul respectiv, făcând obiectul doar al termenilor uzuali în cazul vânzărilor de
astfel de active (sau grupuri destinate cedării), iar vânzarea lui trebuie să fie foarte probabilă.
Pentru ca vânzarea să fie foarte probabilă, nivelul adecvat al conducerii trebuie să fie angajat în
direcţia aplicării unui plan de vânzare a activului (sau a grupului destinat cedării) şi trebuie să se fi lansat un
program activ de găsire a unui cumpărător şi de finalizare a planului. Mai mult, activul (sau grupul destinat
cedării) trebuie să fie în mod activ promovat în vederea vânzării la un preţ corelat în mod rezonabil cu
valoarea justă curentă a activului. În plus, ar trebui să se preconizeze că vânzarea va îndeplini criteriile de
recunoaştere ca vânzare finalizată în termen de un an de la data clasificării, cu excepţiile permise de punctul 9,
iar acţiunile prevăzute pentru îndeplinirea planului ar trebui să indice că este puţin probabil să aibă loc
modificări semnificative ale planului sau ca planul să fie întrerupt. Probabilitatea aprobării de către acţionari
(dacă este prevăzută în jurisdicţie) trebuie considerată ca parte a evaluării dacă vânzarea este foarte probabilă.
O entitate care este angajată într-un plan de vânzare care presupune pierderea controlului asupra unei
filiale trebuie să clasifice toate activele şi datoriile filialei respective ca fiind deţinute în vederea vânzării
atunci când sunt îndeplinite criteriile de recunoaştere, indiferent dacă entitatea va păstra interese care nu
controlează în fosta sa filială, ulterior vânzării.
Există evenimente sau circumstanţe care pot prelungi peste un an perioada necesară finalizării
vânzării. O prelungire a perioadei necesare pentru finalizarea unei vânzări nu împiedică clasificarea unui activ
(sau grup destinat cedării) ca fiind deţinut în vederea vânzării dacă întârzierea este cauzată de evenimente sau
circumstanţe în afara controlului entităţii şi dacă există suficiente dovezi că entitatea îşi menţine angajamentul
în privinţa planului său de vânzare a activului (sau a grupului destinat cedării).
Tranzacţiile de vânzare includ schimburile de active imobilizate cu alte active imobilizate în cazul în
care schimbul are un conţinut comercial în conformitate cu IAS 16 Imobilizări corporale.
21
 Atunci când o entitate dobândeşte un activ imobilizat (sau un grup destinat cedării) doar cu intenţia
cedării ulterioare, ea trebuie să clasifice activul imobilizat (sau grupul destinat cedării) ca fiind deţinut în
vederea vânzării la data achiziţiei numai dacă este îndeplinită dispoziţia privind perioada de un an şi dacă este
foarte probabil ca alte criterii de recunoaştere încă neîntrunite la data achiziţiei să fie îndeplinite într-o
perioadă scurtă de timp ulterioară achiziţiei (de regulă în termen de trei luni).
În cazul în care criteriile menţionate la punctele 7 şi 8 sunt îndeplinite după perioada de raportare, o
entitate nu trebuie să clasifice un activ imobilizat (sau grup destinat cedării) ca fiind deţinut în vederea
vânzării în situaţiile financiare respective emise. Totuşi, în cazul în care criteriile sunt îndeplinite după
perioada de raportare, dar înainte de a fi aprobată publicarea situaţiilor financiare, entitatea trebuie să prezinte
în note informaţiile menţionate la punctul 41 literele (a), (b) şi (d).
Un activ imobilizat (sau grup destinat cedării) este clasificat ca fiind deţinut pentru distribuire către
proprietari atunci când entitatea este angajată să distribuie activul (sau grupul destinat cedării) către
proprietari. Pentru ca acest lucru să se întâmple, activele trebuie să fie disponibile pentru distribuire imediat în
starea lor prezentă, iar distribuirea trebuie să fie foarte probabilă. Pentru ca distribuirea să fie foarte probabilă,
este nevoie ca acţiunile pentru îndeplinirea distribuirii să fi fost demarate şi se estimează să fie finalizate în
termen de un an de la data clasificării. Acţiunile prevăzute pentru îndeplinirea distribuirii trebuie să indice că
este puţin probabil să aibă loc modificări semnificative ale distribuirii sau ca distribuirea să fie întreruptă.
Probabilitatea aprobării de către acţionari (dacă este impusă în jurisdicţie) trebuie considerată ca parte a
evaluării dacă vânzarea este foarte probabilă.

2.9. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind imobilizările necorporale şi corporale în

situaţiile financiare

Nomenclatorul informațiilor suplimentare, ce urmează a fi prezentate în Nota explicativă a entităţilor

care întocmesc situaţii financiare complete

1) imobilizările necorporale:
a) valoarea contabilă a imobilizărilor necorporale amortizabile;
b) valoarea contabilă a imobilizărilor necorporale neamortizabile;
2) imobilizările corporale:
a) valoarea contabilă a imobilizărilor corporale care nu se utilizează temporar;
b) costul de intrare (sau altă valoare ce substituie costul de intrare în situaţiile financiare) a obiectelor
amortizate integral şi care continuă să funcţioneze;
c) valoarea şi denumirile obiectelor transferate în/din componenţa investiţiilor imobiliare;
d) valoarea imobilizărilor corporale gajate sau ipotecate, sau acordate drept garanţie pentru anumite
datorii ale entităţii.;
3) resurse minerale:
a) metoda de constituire a provizioanelor incluse în costurile de extracţie a substanţelor minerale utile;
b) suma provizioanelor constituite şi utilizate în perioada de gestiune.

22
 Tema 3. Contabilitatea costurilor îndatorării

3.1. Componenţa costurilor îndatorării şi a activelor cu ciclul lung de producţie

3.2. Contabilitatea costurilor îndatorării eligibile capitalizării
3.3. Contabilitatea costurilor îndatorării decontate la cheltuieli curente
3.4. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind costurile îndatorării în situaţiile financiare
Bibliografie
 SNC „Costurile îndatorării” . –
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349175.
 IAS 23 „Costurile îndatorării” . – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-
raportare-financiar%C4%83-2017-red-book.
 Nederiţa A., Apostu A. Privind modul de contabilizare şi impozitare a diferenţelor de curs valutar. Rev.
Contabilitate şi audit, 2018, nr. 9.
 Nederiţa A. Comentarii privind conținutul și modul de aplicare a modificărilor de bază operate în SNC
„Costurile îndatorării”. Rev. Contabilitate şi audit, 2020, nr. 5.

3.1. Componenţa costurilor îndatorării şi a activelor cu ciclul lung de producţie

Componenţa şi modul de contabilizare a costurilor îndatorării sunt reglementate:

 în Republica Moldova – de SNC „Costurile îndatorării”;
 în practica internaţională – de IAS 23 „Costurile îndatorării”.
Costurile îndatorării reprezintă dobînzile şi alte costuri aferente creditelor şi împrumuturilor primite şi
contractelor de leasing financiar. Ele includ:
 dobînzile aferente creditelor şi împrumuturilor;
 costurile suplimentare aferente împrumuturilor (de exemplu, valoarea serviciilor de consultanţă, de
expertiză a contractului de împrumut, comisionul bancar);
 dobînzile de leasing financiar recunoscute în conformitate cu SNC “Contracte de leasing”;
 diferenţele de curs valutar şi de sumă privind împrumuturile;
 sumele amortizării primelor aferente obligaţiunilor emise etc.
Activ cu ciclu lung de producţie – activ care necesită în mod obligatoriu o perioadă lungă pentru creare
şi pregătire spre utilizare conform destinaţiei sau spre vînzare. Acestea cuprind:
 stocurile care necesită un proces îndelungat de fabricare şi de pregătire spre utilizare conform
destinaţiei (de exemplu, vinurile brute aflate în proces de maturaţie şi destinate pentru fabricarea
vinurilor de calitate superioară, a vinurilor spumante; distilatul destinat fabricării divinului,
lichiorului, whisky-ului);
 imobilizările necorporale în curs de execuţie (de exemplu, programele informatice, formulele, soluţiile
tehnice, mostrele industriale, invenţiile);
 imobilizările corporale în curs de execuţie (de exemplu, clădirile, construcţiile speciale – conductele de
apă, gaze, podurile, reţelele de telecomunicaţii, utilajul care necesită montare complicată);
 investiţiile imobiliare în curs de reamenajare sau reconstruire (de exemplu, terenurile, clădirile aflate
în proprietatea entităţii sau primite în leasing financiar şi destinate transmiterii în leasing operaţional);
 activele biologice imobilizate în curs de execuţie;
 alte active imobilizate sau circulante care corespund definiţiei activului cu ciclul lung de producţie (de
exemplu, cheltuielile anticipate privind asimilarea produselor noi, recultivarea terenurilor, costurile
ulterioare aferente imobilizărilor necorporale şi corporale) care generează beneficii economice
suplimentare.

Recunoaşterea costurilor îndatorării se efectuează în funcţie de faptul dacă acestea sînt sau nu
atribuibile direct achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ cu ciclu lung de producţie.
Costurile îndatorării care sînt atribuibile direct achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ cu
ciclu lung de producţie se capitalizează. Capitalizarea acestor costuri se admite în cazul în care există
certitudinea că ele vor genera beneficii economice viitoare entităţii, iar mărimea lor poate fi evaluată în
mod credibil.
Costurile îndatorării care nu sînt atribuibile direct achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ
cu ciclu lung de producţie şi/sau care nu corespund cerinţelor de capitalizare se recunosc drept cheltuieli
curente în perioada în care acestea au fost efectiv suportate. 23
 3.2. Contabilitatea costurilor îndatorării eligibile capitalizării

Capitalizării sînt supuse numai acele costuri ale îndatorării care puteau fi evitate, dacă nu s-ar fi
suportat costurile aferente activului cu ciclu lung de producţie. Stabilirea costurilor îndatorării care urmează a
fi capitalizate este condiţionată de destinaţia împrumuturilor primite.
În cazul în care entitatea împrumută mijloace nemijlocit pentru obţinerea unui activ cu ciclu lung de
producţie, mărimea costurilor îndatorării care urmează a fi capitalizate aferente activului respectiv se
determină ca diferenţă dintre suma efectivă a costurilor îndatorării recunoscută în cursul perioadei de gestiune
şi orice venituri obţinute din investirea temporară a acestor împrumuturi.
Dacă entitatea împrumută mijloace în scopuri generale şi le utilizează pentru achiziţia, construcţia sau
producţia unui activ cu ciclu lung de producţie, mărimea costurilor îndatorării care urmează a fi capitalizate se
determină prin înmulţirea ratei de capitalizare cu costurile aferente activului respectiv. Rata de capitalizare se
calculează ca media ponderată a costurilor îndatorării aferente împrumuturilor entităţii rămase nerambursate
în cursul perioadei de gestiune, cu excepţia împrumuturilor primite nemijlocit în scopul obţinerii unui activ cu
ciclu lung de producţie concret. Mărimea costurilor îndatorării capitalizate în cursul perioadei de gestiune nu
trebuie să depăşească suma efectivă totală a costurilor îndatorării suportate în cursul acestei perioade.
Costurile îndatorării capitalizate se contabilizează ca majorare concomitentă a activelor cu ciclu lung
de producţie (stocurilor, imobilizărilor necorporale şi corporale în curs de execuţie, investiţiilor imobiliare) şi
a datoriilor curente sau pe termen lung. Suma depăşirii costurilor îndatorării efective asupra costurilor
capitalizate se contabilizează ca majorare concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor curente.
În cazul în care suma costurilor îndatorării determinate cu aplicarea ratei de capitalizare depăşeşte
mărimea efectivă a acestora, capitalizarea se admite doar în limita mărimii efective a costurilor îndatorării.
Repartizarea sumei totale a costurilor îndatorării care urmează a fi capitalizate se efectuează proporţional
mărimii costurilor aferente fiecărui activ cu ciclu lung de producţie sau altei baze raţionale stabilită în
politicile contabile ale entităţii. Diferenţa dintre suma costurilor îndatorării determinate cu aplicarea ratei de
capitalizare şi mărimea efectivă a acestora nu se reflectă în contabilitate.
La determinarea ratei de capitalizare trebuie excluse împrumuturile primite nemijlocit pentru achiziţia,
construcţia sau producţia unui activ cu ciclu lung de producţie concret.
Capitalizarea costurilor îndatorării se reflectă prin formula contabilă: Dt 111, 122, 121, 125, 131, 151,
215, 811, 812 etc. Ct 511, 512, 521 etc.
Capitalizarea costurilor îndatorării începe la data la care entitatea îndeplineşte concomitent pentru
prima dată următoarele condiţii:
1) suportă costuri aferente activului cu ciclu lung de producţie respectiv;
2) suportă costurile îndatorării;
3) începe activităţile necesare pentru achiziţia, construcţia sau producţia activului cu ciclu lung de producţie şi
pregătirea acestuia pentru utilizarea prestabilită sau pentru vînzare.
Capitalizarea costurilor îndatorării se întrerupe în cazul în care încetează pe o perioadă îndelungată de
timp activitatea necesară pentru crearea activului cu ciclu lung de producţie şi pregătirea acestuia spre
utilizarea prestabilită sau pentru vînzare (de exemplu, costurile îndatorării nu se capitalizează dacă este
suspendată pe o perioadă îndelungată de timp producţia/construcţia activului cu ciclu lung de producţie din
cauză insuficienţei materialelor de construcţii sau a utilajelor).
Capitalizarea costurilor îndatorării nu se întrerupe:
1) în perioada sistării construcţiei sau producţiei activului cu ciclu lung de producţie din cauze naturale,
caracteristice unei zone geografice concrete (de exemplu, capitalizarea costurilor îndatorării continuă în cazul
sistării temporare a construcţiei unui pod din cauza nivelului înalt al apei, cu condiţia că un atare nivel al apei
constituie un fenomen obişnuit într-o anumită perioadă a anului);
2) pe parcursul perioadei în care au loc lucrări tehnice şi administrative semnificative aferente activelor cu
ciclu lung de producţie.
Capitalizarea costurilor îndatorării încetează în cazul în care au fost finalizate activităţile de bază
necesare pentru pregătirea activului cu ciclu lung de producţie în vederea utilizării sale prestabilite sau a
vînzării. Activul se consideră finalizat pentru utilizarea prestabilită sau pentru vînzare atunci cînd construcţia
sau producţia unui activ cu ciclu lung de producţie este încheiată, deşi activitatea administrativă curentă şi
lucrările legate de finisarea suplimentară nesemnificativă, la comanda cumpărătorului sau utilizatorului, pot
încă să continue (de exemplu, dacă construcţia clădirii este finisată, dar mai sînt de realizat unele modificări
24
minore, cum ar fi decorarea interioară a acesteia, la comanda cumpărătorului sau al utilizatorului, atunci se
consideră că a fost încheiată cea mai mare parte a lucrărilor de creare a activului cu ciclu lung de producţie).

3.3. Contabilitatea costurilor îndatorării decontate la cheltuieli curente

Costurile îndatorării se recunosc drept cheltuieli curente în cazul în care ele nu sînt atribuibile direct
achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ cu ciclu lung de producţie sau nu corespund cerinţelor de
capitalizare prevăzute în SNC „Costurile îndatorării”.
Aceste costuri se înregistrează ca majorare concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor curente prin
formula contabilă: Dt 722 Ct 511, 512, 521 etc.

3.4. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind costurile îndatorării în situaţiile financiare

În situaţiile financiare ale entităţii se prezintă cel puţin următoarele informaţii privind costurile
îndatorării:
 suma costurilor îndatorării capitalizate în perioada de gestiune;
 suma costurilor îndatorării recunoscute drept cheltuieli curente;
 rata de capitalizare folosită pentru determinarea sumei costurilor îndatorării care urmează a fi
capitalizate;
 sumele obţinute din investirea temporară a împrumuturilor;
 suma datoriilor aferente dobînzilor neachitate în termenele stabilite.

25
 Tema 4. Contabilitatea leasingului

4.1. Caracteristica şi clasificarea leasingului

4.2. Contabilitatea leasingului financiar
4.3. Contabilitatea leasingului operaţional
4.4. Particularităţile contabilităţii reparaţiilor bunurilor transmise/primite în leasing
4.5. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind leasingul în situaţiile financiare
Bibliografie
 SNC „Contracte de leasing”. –
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349175.
 IFRS 16 „Contracte de leasing”. – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-
raportare-financiar%C4%83-2017-red-book.
 Nederiţa A., Apostu A. Recomandări practice privind contabilitatea şi impozitarea costurilor de
reparaţie a bunurilor închiriate. Rev. Contabilitate şi audit, 2016, nr. 4.

4.1. Caracteristica şi clasificarea leasingului

Contract de leasing – contract potrivit căruia locatorul cedează locatarului, contra unei plăţi sau serii
de plăţi, dreptul de utilizare a activului pentru o perioadă convenită de timp. În sensul prezentului standard
noţiunea de leasing cuprinde de asemenea arenda, locaţiunea (închirierea).
În funcţie de gradul de repartizare între locator şi locatar a riscurilor şi beneficiilor aferente deţinerii
activelor transmise în leasing, se delimitează două tipuri de leasing: financiar şi operaţional.
Tipul leasingului se stabileşte la începutul termenului de leasing în baza condiţiilor contractuale şi
trebuie să fie identic pentru locatar şi locator. La clasificarea contractului de leasing este necesar a asigura
prioritatea conţinutului asupra formei, adică a lua în considerare mai curînd esenţa economică a contractului,
decît forma lui juridică.
Contractul de leasing financiar prevede respectarea cel puţin a uneia din următoarele condiţii:
 la expirarea termenului de leasing dreptul de proprietate asupra activului transmis în leasing trece la
locatar;
 termenul contractului de leasing constituie cel puţin 75% din durata de funcţionare economică a
activului transmis în leasing;
 suma plăţilor minime de leasing constituie cel puţin 90% din valoarea justă a activului transmis în
leasing.
În cazul în care contractul de leasing nu conţine nici o condiţie din cele indicate mai sus, contractul de
leasing se consideră operaţional.
Contractul de arendă a terenului agricol se consideră operaţional.
Dacă locatorul şi locatarul au convenit să modifice condiţiile contractului de leasing în aşa mod ca să
se schimbe clasificarea efectuată anterior, atunci contractul revizuit este considerat în scopuri contabile un
contract nou. Modificările estimărilor contabile (de exemplu, privind durata de funcţionare economică,
valoarea reziduală a activului transmis în leasing) sau modificările de circumstanţe (de exemplu,
neîndeplinirea obligaţiilor de către locatar) nu condiţionează revizuirea clasificării leasingului în scopuri
contabile.

4.2. Contabilitatea leasingului financiar

În cazul leasingului financiar activele se înregistrează în bilanţul locatarului. Locatorul reflectă

transmiterea activelor în leasing ca ieşire a acestora. Plăţile (ratele) de leasing cuprind două elemente:
 principalul (valoarea rambursabilă);
 dobânda de leasing.
Mărimea, modul de calculare şi periodicitatea de achitare a plăţilor se stabileşte în contract. De regulă,
aceste plăţi se achită în sume egale pe măsura survenirii termenului de plată.
În practica internaţională se aplică două metode de repartizare a plăţilor de leasing:
 metoda actuară – care are la bază rata dobânzii stabilită în contract;
 metoda cumulativă – care prevede aplicarea coeficientului cumulativ.
26
 Contabilitatea la locator
Locatorul înregistrează transmiterea activului în leasing financiar ca ieşire a obiectului corespunzător.
În acest scop la începutul termenului de leasing se contabilizează:
 decontarea amortizării şi pierderilor din depreciere acumulate pînă la transmiterea activului în leasing
financiar (dacă acestea există);
 majorarea concomitentă a creanţelor şi veniturilor anticipate la suma valorii rambursabile şi reziduale
garantate a activului transmis în leasing financiar;
 majorarea cheltuielilor anticipate şi diminuarea valorii contabile a activului transmis în leasing
financiar.
Veniturile şi cheltuielile anticipate înregistrate la transmiterea activului în leasing financiar, pe
parcursul termenului de leasing se trec la venituri şi, respectiv, cheltuieli curente treptat (pe părţi) pe măsura
survenirii termenelor de achitare stabilite prin contractul de leasing.
Dobînda de leasing se calculează pe măsura survenirii termenelor de achitare stabilite prin contractul
de leasing financiar şi se înregistrează ca majorare concomitentă a creanţelor şi veniturilor curente.
Activul primit (returnat) de la locatar la expirarea termenului de leasing financiar se evaluează la
valoarea reziduală garantată şi/sau negarantată şi se înregistrează ca majorare a imobilizărilor corporale şi
diminuare a cheltuielilor anticipate.
Activul primit (returnat) de la locatar la rezilierea contractului de leasing financiar înainte de termen se
evaluează la suma cheltuielilor anticipate aferente activului, care nu au fost trecute la cheltuieli curente. La
restituirea activului înainte de expirare a termenului de leasing, în contabilitatea locatorului se înregistrează:
 intrarea activului – ca majorare a imobilizărilor corporale şi diminuare a cheltuielilor anticipate;
 diminuarea concomitentă a veniturilor anticipate şi creanţelor pe termen lung sau curente.

Contabilitatea la locatar
Activul primit în leasing financiar se evaluează la cost de intrare care include:
 principalul (valoarea rambursabilă a activului);
 valoarea reziduală garantată;
 costurile direct atribuibile primirii activului în leasing (de exemplu, costurile legate de încheierea
contractului de leasing, de transport, de asigurare în drum, de pregătire a activului pentru utilizarea
prestabilită), care conform condiţiilor contractului se suportă de către locatar.
Valoarea rambursabilă a activului şi valoarea lui reziduală se indică în graficul plăţilor de leasing
întocmit conform condiţiilor contractuale. Primirea activului în leasing financiar se reflectă la cost de intrare
ca majorare concomitentă a imobilizărilor corporale şi a datoriilor pe termen lung şi scurt.
Prima de asigurare aferentă activului primit în leasing (cu excepţia costului asigurării în drum), care
conform condiţiilor contractului se suportă de către locatar, se atribuie la costuri/cheltuieli curente în funcţie
de destinaţia şi locul de utilizare a obiectului respectiv. În cazul în care costurile de asigurare depăşesc pragul
de semnificaţie prestabilit şi se referă la două sau mai multe perioade de gestiune, ele pot fi contabilizate ca
cheltuieli anticipate cu decontarea ulterioară la costuri şi/sau cheltuieli curente în modul prevăzut de politicile
contabile ale locatarului.
La primirea activului în leasing financiar locatarul determină plăţile minime de leasing şi stabileşte:
1) durata de funcţionare utilă a activului, care nu poate depăşi termenul contractului de leasing;
2) metoda de calculare a amortizării activului.
Plăţile aferente valorii rambursabile a activului primit în leasing se contabilizează pe măsura survenirii
termenelor de plată ca diminuare a cotei-părţi curente a datoriilor pe termen lung şi majorare a datoriilor
curente.
Dobînda de leasing se calculează în decursul termenului de leasing pe măsura survenirii termenelor de
plată prin metodă prevăzută în contractul de leasing şi se înregistrează ca cheltuieli curente sau se
capitalizează conform SNC “Costurile îndatorării”.
Durata de funcţionare utilă a activului se stabileşte de locatar la începutul termenului de leasing. Dacă
conform condiţiilor contractuale nu se prevede că la expirarea termenului de leasing dreptul de proprietate
asupra activului trece la locatar, durata de funcţionare utilă a activului va fi egală cu cel mai mic termen dintre
termenul contractului de leasing şi durata de funcţionare utilă stabilită pentru activele similare proprii.
Amortizarea activului primit în leasing se calculează de către locatar în fiecare perioadă de gestiune
conform SNC “Imobilizări necorporale şi corporale” prin metoda acceptată în politicile contabile pentru
activele proprii similare. Amortizarea calculată se înregistrează în fiecare perioadă de gestiune ca
costuri/cheltuieli curente în funcţie de destinaţia şi locul de utilizare a activului primit în leasing. 27
 Costurile pentru întreţinerea şi reparaţia activelor primite în leasing, care conform condiţiilor
contractului se suportă de către locatar, se înregistrează ca costuri/cheltuieli curente în funcţie de destinaţia şi
locul de utilizare a activelor respective. Costurile ulterioare se capitalizează în acelaşi mod ca şi pentru
activele proprii similare în conformitate cu SNC “Imobilizări necorporale şi corporale”.
Activul restituit de către locatar locatorului la expirarea contractului de leasing sau rezilierea acestuia
înainte de termen se contabilizează ca diminuare concomitentă a datoriilor şi imobilizărilor corporale.

4.3. Contabilitatea leasingului operaţional

În cazul leasingului operaţional bunurile se reflectă în bilanţul locatorului, iar locatarul înregistrează
valoarea contractuală a acestor bunuri în conturi extrabilanţiere.

Contabilitatea la locator

Costurile directe iniţiale, aferente nemijlocit negocierii şi încheierii contractului de leasing operaţional
(de exemplu, comisioane pentru căutarea locatarului, servicii de evaluare, juridice) care conform condiţiilor
contractului se suportă de către locator, se constată ca cheltuieli curente. În cazul în care aceste costuri
depăşesc pragul de semnificaţie prestabilit şi se referă la două sau mai multe perioade de gestiune, ele pot fi
contabilizate ca cheltuieli anticipate cu decontarea ulterioară în limita termenului de leasing la costuri şi/sau
cheltuieli curente în modul prevăzut de politicile contabile ale locatorului.
Plăţile de leasing operaţional primite sau de primit conform condiţiilor contractuale se recunosc ca
venituri curente pe durata termenului de leasing conform contabilităţii de angajamente pe o bază sistematică
prevăzută în politicile contabile ale locatorului.
Amortizarea activelor transmise în leasing operaţional se calculează de locator în conformitate cu
cerinţele SNC “Imobilizări necorporale şi corporale” prin metoda acceptată în politicile contabile.
Amortizarea calculată se înregistrează ca majorare concomitentă a cheltuielilor curente şi a amortizării
imobilizărilor corporale.
Deprecierea activelor transmise în leasing operaţional se contabilizează conform SNC “Deprecierea
activelor”.
Costurile aferente returnării activelor transmise în leasing suportate de către locator, se înregistrează ca
cheltuieli curente şi/sau anticipate, în funcţie de pragul de semnificaţie prestabilit în politicile contabile.

Contabilitatea la locatar

Costurile direct atribuibile intrării (restituirii) activului primit în leasing şi costurile de întreţinere, care
conform condiţiilor contractului se suportă de către locatar, se înregistrează ca costuri/cheltuieli curente în
funcţie de destinaţia şi locul de utilizare a activului respectiv. În cazul în care aceste costuri depăşesc pragul
de semnificaţie prestabilit şi se referă la două sau mai multe perioade de gestiune, ele pot fi contabilizate ca
cheltuieli anticipate cu decontarea în limita termenului de leasing la costuri şi/sau cheltuieli curente în modul
prevăzut de politicile contabile ale locatarului.
Plăţile de leasing stabilite în contractul de leasing se atribuie la costuri şi/sau cheltuieli curente în
funcţie de destinaţia şi locul de utilizare a activului primit în leasing conform contabilităţii de angajamente pe
o bază sistematică care reflectă obţinerea beneficiilor din utilizarea activului pe durata termenului de leasing.

4.4. Particularităţile contabilităţii reparaţiilor bunurilor transmise/primite în leasing operaţional

Modul de efectuare a reparaţiei bunurilor primite în leasing şi de recuperare a costurilor aferente, de

regulă, se stabileşte în contractele de leasing. Dacă în contractele respective astfel de prevederi lipsesc, se
aplică modul de repartizare a obligaţiilor privind reparaţia şi întreţinerea bunurilor stabilite de legislaţia în
vigoare. Astfel, în condiţiile contractului de leasing, locatarul suportă toate cheltuielile de întreţinere şi
reparaţie a bunului (art. 928 alin. (2) din Codul civil şi art. 13 alin. (3) lit. e) din Legea cu privire la leasing).
În condiţiile contractului de locaţiune, locatarul este obligat să acopere cheltuielile curente de folosire şi
întreţinere în stare normală a bunului şi să efectueze reparaţia curentă a acestuia (art. 888 lit. c) şi d) din Codul
civil), iar locatorul este obligat să efectueze reparaţia capitală a acestuia (art. 898 alin. (1) din Codul civil).
Nerespectarea de către locator a obligaţiilor privind reparaţia capitală a bunului acordă locatarului
28
dreptul să efectueze reparaţia capitală şi să treacă cheltuielile de reparaţie capitală în contul chiriei (art. 898
alin. (3) din Codul civil).
Contabilitatea costurilor de reparaţie a bunurilor închiriate este condiţionate de modul de efectuare a
reparaţiei bunurilor închiriate şi de recuperare a costurilor aferente.
În practică sînt posibile diferite variante de efectuare a reparaţiei bunurilor închiriate şi de recuperare a
costurilor aferente, principalele fiind următoarele:
 reparaţia se efectuează de către locatar pe cont propriu;
 reparaţia se efectuează de către locatar pe seama plăţii de leasing;
 reparaţia se efectuează de către locatar, iar costurile de reparaţie se acoperă în comun (de către locator
şi locatar) în proporţia stabilită în contract.

Reparaţia bunurilor închiriate de către locatar pe cont propriu

La efectuarea reparaţiei bunurilor închiriate de către locatar pe cont propriu, costurile de reparaţie se
reflectă doar în contabilitatea locatarului, iar locatorul nu întocmeşte careva formule contabile.
În conformitate cu pct. 29 din SNC „Contracte de leasing”, costurile aferente reparaţiei bunurilor
închiriate, care, conform condiţiilor contractului, se suportă de către locatar, se înregistrează potrivit politicilor
contabile ale acestuia:
 ca cheltuieli/costuri curente (conturile 712, 713, 821 etc.) sau anticipate (contul 261) – dacă reparaţia
se efectuează în antrepriză sau în regie proprie la locul utilizării activului;
 ca costuri ale activităţii auxiliare (contul 812) – dacă reparaţia se efectuează în regie proprie de
subdiviziunea de reparaţie a locatarului.

Reparaţia bunurilor închiriate de către locatar pe seama plăţii de leasing

În cazul efectuării reparaţiei bunurilor închiriate de către locatar pe seama plăţii de leasing, costurile de
reparaţie se contabilizează atît la locatar, cît şi la locator. Conform SNC „Contracte de leasing”, aceste costuri
se înregistrează la locatar ca prestare de servicii (executare de lucrări) (pct. 33), iar la locator – ca primire
(procurare) a serviciilor de reparaţie (pct. 49).

Reparaţia bunurilor închiriate, efectuată de către locatar, cu acoperirea costurilor în comun cu locatorul
Costurile de reparaţie a bunurilor închiriate, efectuată de către locatar, cu acoperirea în comun cu
locatorul a costurilor aferente, se contabilizează atît la locatar, cît şi la locator.

4.5. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind leasingul în situaţiile financiare

În situaţiile financiare se prezintă cel puţin următoarele informaţii:

la locator:
1) informaţii privind leasingului financiar:
a) suma creanţelor de leasing la finele perioadei de gestiune;
b) veniturile şi cheltuielile anticipate de leasing la finele perioadei de gestiune;
c) suma veniturilor şi suma cheltuielilor anticipate de leasing decontate la venituri şi respectiv, cheltuieli
curente a perioadei de gestiune;
d) suma dobînzilor de leasing, constatate ca venituri curente;
e) suma chiriilor contingente recunoscute ca venituri curente;
f) descrierea generală a contractelor semnificative de leasing.
2) privind leasingului operaţional:
a) suma plăţilor de leasing şi chiriilor contingente constatate ca venituri curente;
b) suma costurilor de reparaţie a activelor transmise în leasing cu separarea costurilor suportate din cont
propriu şi compensate din plăţile de leasing;
c) cheltuieli de returnare a activelor transmise în leasing suportate din cont propriu;
d) descrierea generală a contractelor semnificative de leasing.
la locatar:
1) informaţii privind leasingului financiar:
a) valoarea contabilă a activelor primite în leasing la finele perioadei de gestiune;
b) mărimea datoriilor de leasing curente şi pe termen lung la finele perioadei de gestiune;
c) suma dobînzilor de leasing, constatate ca cheltuieli curente şi/sau capitalizate în perioadă de gestiune; 29
d) suma chiriilor contingente recunoscute ca cheltuieli curente;
e) suma amortizării calculate şi suma deprecierii activelor primite în leasing recunoscute în perioadă de
gestiune;
f) descrierea generală a contractelor semnificative de leasing inclusiv celor reziliate înainte de termen;
g) valoarea reziduală garantată locatorilor în conformitate cu contractele de leasing care sunt în vigoare la
finele perioadei de gestiune.
2) informaţii privind leasingului operaţional:
a) suma plăţilor de leasing constatate ca cheltuieli curente cu separarea plăţilor minime de leasing, chiriilor
contingente şi plăţilor de subînchiriere;
b) suma costurilor de reparaţie a activelor primite în leasing cu separarea costurilor suportate din cont propriu
şi compensate din plăţile de leasing;
c) cheltuieli de returnare a activelor primite în leasing suportate din cont propriu;
d) descrierea generală a contractelor semnificative de leasing.

30
 Tema 5. Contabilitatea deprecierii activelor imobilizate

5.1. Caracteristica şi indicii deprecierii activelor imobilizate

5.2. Recunoaşterea şi evaluarea contabilă a pierderilor din deprecierea activelor imobilizate
5.3. Contabilitatea reluării pierderilor din deprecierea activelor imobilizate
5.4. Particularităţile repartizării şi contabilizării pierderilor din deprecierea grupurilor de active
5.5. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind deprecierea activelor imobilizate în situaţiile financiare

Bibliografie:
 SNC „Deprecierea activelor”. –
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349175.
 IAS 36 „Deprecierea activelor”. – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-
raportare-financiar%C4%83-2017-red-book.
 Gîrbina M., Bunea Ş. Sinteze, studii de caz şi teste grilă privind aplicarea IAS (revizuite – IFRS). Ed. a
IV-a. vol. 1-3. – Bucureşti: Editura CECCAR, 2009-2010.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea imobilizărilor necorporale. Rev. Contabilitate
şi audit, 2016, nr. 8.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea imobilizărilor corporale. Rev. Contabilitate şi
audit, 2016, nr. 9.
 Ţiriulnicova N. Обесценение активов в вопросах и ответах. Rev. Contabilitate şi audit, 2015, № 11.

5.1. Caracteristica şi indicii deprecierii activelor imobilizate

Modul de contabilizare a deprecierii activelor imobilizate este reglementat:

 în Republica Moldova – de SNC „Deprecierea activelor”;
 în practica internaţională – IAS 36.
Activ individual – activ pentru care poate fi determinată în mod separat valoarea justă minus costurile
de vînzare.
Costuri de vînzare – costuri suplimentare atribuibile direct vînzării unui activ sau unui grup de active
(de exemplu, costurile serviciilor juridice, de evaluare, taxele poştale).
Grup de active – cel mai mic ansamblu de active ce include activul examinat, a cărui valoare justă
minus costurile de vînzare poate fi evaluată.
Piaţă activă – piaţa care îndeplineşte simultan următoarele condiţii:
 activele comercializate pe piaţa respectivă sînt omogene;
 cumpărătorii şi vînzătorii interesaţi pot fi găsiţi în orice moment; şi
 preţurile sînt accesibile publicului.
Pierdere din depreciere – diferenţa cu care valoarea contabilă depăşeşte valoarea recuperabilă a unui
activ sau a unui grup de active.
Valoare contabilă – valoarea cu care un activ este recunoscut în bilanţ după deducerea amortizării şi
pierderilor din depreciere.
Valoare justă minus costurile de vînzare – suma care poate fi obţinută din vînzarea unui activ sau a
unui grup de active, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii normale între părţi interesate,
independente şi informate, diminuată cu costurile estimate de vînzare.
Valoare de utilizare (prevăzută în IAS 36) – suma beneficiilor economice care poate fi obţinută din
utilizarea unui activ sau a unui grup de active.
Valoarea recuperabilă – cea mai mare sumă dintre valoarea justă minus costurile de vînzare şi
valoarea de utilizare.
În funcţie de sursa de informaţie se deosebesc indici externi şi indici interni privind deprecierea
activelor.
Indicii externi cuprind:
 diminuarea semnificativă a valorii de piaţă a activelor;
 modificări negative în mediul tehnologic, economic sau legal care afectează entitatea;
 producerea calamităţilor şi altor evenimente excepţionale;
 alţi indici identificaţi de entitate.

31
 Indicii interni cuprind:
 existenţa dovezilor referitoare la învechirea sau deteriorarea fizică a unui activ;
 modificări semnificative, cu efect negativ asupra entităţii, privind durata şi modul de utilizare a
activului;
 alţi indici care reflectă faptul că beneficiile economice generate de un activ vor fi mai mici decît cele
scontate.
Decizia privind deprecierea activelor se aprobă de conducerea entităţii în baza diferitor surse externe şi
interne de informaţii (de exemplu, buletine bursiere, acte normative, rapoarte interne, prognoze proprii,
documente ce confirmă evenimentul excepţional).
Procesul deprecierii cuprinde următoarele etape principale:
 identificarea existenţei sau absenţei indicilor de depreciere;
 stabilirea activelor cu o posibilă diminuare a valorii;
 determinarea valorii recuperabile şi compararea acesteia cu valoarea contabilă;
 recunoaşterea şi evaluarea pierderilor din depreciere.

5.2. Recunoaşterea şi evaluarea contabilă a pierderilor din deprecierea activelor imobilizate

Pierderea din depreciere se recunoaşte la data raportării în suma în care valoarea contabilă a activului
depăşeşte valoarea sa recuperabilă.
Pierderile din depreciere se contabilizează în conturile 114, 126, 127, 128, 129, 133, 152.
Modul de contabilizare a pierderii din depreciere este condiţionat de metoda evaluării ulterioare a
activelor aplicată de entitate.
În cazul evaluării activelor imobilizate la cost (valoarea contabilă), cu excepția valorilor mobiliare,
pierderile din depreciere se reflectă prin formula contabilă: Dt 721 Ct 114, 126, 127, 128, 129, 133, 152 etc.
Pierderea din deprecierea unui activ contabilizat la valoarea reevaluată se reflectă prin formulele
contabile:
1) în limita surplusului de reevaluare: Dt 343 Ct 114, 126, 127, 128, 129, 133, 152;
2) peste limita surplusului de reevaluare sau în absenţa acestuia: Dt 721 Ct 114, 126, 127, 128, 129, 133,
152.

5.3. Contabilitatea reluării pierderilor din deprecierea activelor imobilizate

Entitatea, trebuie să estimeze la fiecare dată de raportare, dacă există sau nu indici ce arată că pierderea
din depreciere recunoscută în perioadele anterioare pentru un activ (grup de active) nu mai există sau s-a
diminuat. În funcţie de sursa de informaţii se deosebesc indici externi și interni privind dispariţia sau
diminuarea pierderii din depreciere.
Indicii externi includ:
 creşterea semnificativă a valorii de piaţă a activului în perioada de gestiune.
 modificări semnificative în perioada de gestiune cu efect favorabil asupra entităţii sau probabilitatea
producerii unor astfel de modificări în viitorul apropiat în mediul tehnologic, economic, juridic în care
entitatea îşi desfăşoară activitatea sau pe piaţa căreia îi este destinat activul.
 alţi indici stabiliţi de entitate.
Indicii interni includ:
 modificări semnificative în perioada de gestiune cu efect favorabil asupra entităţii, sau probabilitatea
producerii unor astfel de modificări în viitorul apropiat, în ceea ce priveşte gradul sau modul în care
activul este utilizat sau se aşteptă să fie utilizat. Aceste modificări includ costurile suportate în perioada
de gestiune pentru a îmbunătăţi şi a majora performanţa activului sau pentru a restructura activitatea
în care activul este utilizat.
 performanţa economică a activului conform raportărilor interne este sau va fi mai bună decît s-a
prevăzut iniţial.
 alţi indici stabiliţi de entitate.
Pierderea din depreciere recunoscută în perioadele de gestiune anterioare pentru un activ trebuie
reluată numai dacă după recunoaşterea ultimei pierderi din depreciere s-a produs o modificare a estimărilor
utilizate pentru a determina valoarea justă minus costurile de vînzare a activului. Într-o astfel de situaţie
valoarea contabilă a activului urmează să fie majorată pînă la valoarea sa justă minus costurile de vînzare.
32
Această creştere reprezintă o reluare a unei pierderi din depreciere şi se contabilizează conform cerinţelor
speciale aferente activului individual, grupului de active sau fondului comercial.
Reluarea pierderii din depreciere a unui activ se recunoaşte în limita valorii contabile (după deducerea
amortizării) care ar fi determinată cu condiţia dacă nici o pierdere din depreciere nu a fost recunoscută în
perioadele anterioare.
Reluarea pierderii din depreciere se înregistrează în funcţie de metoda evaluării ulterioare a activelor
aplicată de entitate.
Reluarea pierderii din depreciere pentru un activ evaluat la valoarea contabilă (la cost) se
contabilizează ca corectare a valorii activului şi ca majorare a veniturilor curente: Dt 114, 126, 127, 128, 129,
133, 152 etc. Ct 621.
Reluarea unei pierderi din depreciere pentru un activ contabilizat la valoarea reevaluată se tratează ca
surplus din reevaluare şi se reflectă prin formula contabilă: Dt 114, 126, 127, 128, 129, 133, 152 etc. Ct 343.
În cazul în care o pierdere din depreciere aferentă aceluiaşi activ a fost recunoscută anterior ca
cheltuieli curente, reluarea acestei pierderi din depreciere trebuie recunoscută ca venituri curente: Dt 114, 126,
127, 128, 129, 133, 152 etc. Ct 621.
După reluarea pierderii din depreciere a unui activ amortizabil, amortizarea aferentă acestui activ
trebuie ajustată şi calculată în perioadele viitoare în baza valorii contabile corectate (majorate) a activului.

5.4. Particularităţile repartizării şi contabilizării pierderilor din deprecierea grupurilor de active

Suma pierderii din deprecierea unui grup de active se repartizează pentru a reduce valoarea contabilă a
activelor din grup în următoarea ordine:
 prin reducerea valorii contabile a fondului comercial, în cazul în care acesta există;
 prin repartizarea sumei rămase a pierderii din depreciere între celelalte active ale grupului proporţional
cu valoarea lor contabilă.
Reluarea pierderii din depreciere pentru un grup de active trebuie repartizată între activele grupului, cu
excepţia fondului comercial, în mod proporţional cu valorile contabile ale activelor respective. Aceste
majorări ale valorilor contabile vor fi tratate ca reluări ale pierderilor din depreciere pentru activele
individuale.
La repartizarea reluării pierderii din depreciere aferente unui grup de active, valoarea contabilă a unui
activ nu trebuie să depăşească cea mai mică valoare dintre:
 valoarea sa recuperabilă; şi
 valoarea sa contabilă (după deducerea amortizării) care ar fi determinată dacă nici o pierdere din
depreciere pentru acest activ nu ar fi fost recunoscută anterior.

5.5. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind deprecierea activelor imobilizate în situaţiile

financiare

În situaţiile financiare ale entităţii se prezintă cel puţin următoarele informaţii privind deprecierea
activelor:
 evenimentele şi circumstanţele care au condus la recunoaşterea sau reluarea fiecărei pierderii
semnificative din depreciere;
 informaţii ce au servit drept bază pentru determinarea valorii juste a activelor (grupurilor de active)
depreciate;
 descrierea grupelor de active depreciate (de exemplu, o linie de producţie, o secţie de fabricare a
unor tipuri de produse concrete) şi modificările acestor grupuri pe parcursul perioadei de gestiune;
 soldul pierderilor din depreciere la începutul şi sfîrşitul perioadei de gestiune;
 sumele pierderilor din depreciere recunoscute sau reluate în cursul perioadei de gestiune.

33
 Tema 6. Probleme ale contabilităţii avansurilor acordate, creanțelor
și altor active circulante

6.1. Reguli noi privind contabilitatea avansurilor acordate

6.2. Metode de contabilizare a creanţelor compromise
6.3. Contabilitatea ajustărilor pentru deprecierea stocurilor
6.4. Probleme ale contabilităţii operaţiunilor cu numerarul în monedă naţională şi valută străină
6.5. Probleme ale contabilităţii cheltuielilor anticipate şi a altor active circulante
6.6. Contabilitatea activelor contingente
6.7. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind avansurile acordate, creanțelor și alte active circulante în
situaţiile financiare

Bibliografie
 SNC „Stocuri”. – http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349175.
 SNC „Creanţe şi investiţii financiare”. –
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349175.
 Cadrul general conceptual pentru raportarea financiară. –
https://mf.gov.md/sites/default/files/documente%20relevante/cadrul_general_conceptual_de_raportare_fin
anciara.pdf).
 IAS 2 „Stocuri”. – https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-raportare-
financiar%C4%83-2017-red-book.
 IAS 37 „Provizioane, datorii contingente şi active contingente”. –
https://mf.gov.md/ro/content/standardele-interna%C8%9Bionale-de-raportare-financiar%C4%83-2017-red-
book.
 Nederiţa A. Aspecte noi privind contabilitatea avansurilor acordate/primite în anul 2020. Rev. Contabilitate
şi audit, 2020, nr. 5.
 Nederiţa A. Comentarii privind conținutul și modul de aplicare a modificărilor de bază operate în SNC
„Creanțe și invetiții financiare”. Rev. Contabilitate şi audit, 2020, nr. 6.
 Nederiţa A. Comentarii privind conținutul și modul de aplicare a modificărilor de bază operate în SNC
„Stocuri”. Rev. Contabilitate şi audit, 2019, nr. 12.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea creanţelor. Rev. Contabilitate şi audit, 2015,
nr. 11.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea stocurilor. Rev. Contabilitate şi audit, 2016,
nr. 12; 2017, nr. 3.
 Nederiţa A. Corespondenţa conturilor privind contabilitatea numerarului (mijloacelor băneşti). Rev.
Contabilitate şi audit, 2017, nr. 5.
 Nederiţa A., Grabarovschi L. Recomandări practice privind contabilitatea şi impozitarea creanţelor
compromise. Rev. Contabilitate şi audit, 2015, nr. 3.

6.1. Reguli noi privind contabilitatea avansurilor acordate

Caracteristica și clasificarea avansurilor acordate

Modul de contabilizare a avansurilor acordate și de prezentare a informațiilor aferente în situațiile
financiare este reglementat de SNC „Creanțe și investiții financiare”.

Avansurile acordate – reprezintă plăţile efectuate în contul procurării ulterioare a bunurilor,

serviciilor, lucrărilor şi se contabilizează ca majorare a creanţelor curente şi diminuare a
numerarului (pct. 24 din SNC „Creanțe și investiții financiare”).

34
 Clasificarea avansurilor acordate
Criterii de Grupe Scopul utilizării informațiilor
clasificare
După destinație  „Avansuri acordate pentru imobilizări Calcularea indicatorilor din noul
necorporale” format al bilanțului
 „Avansuri acordate pentru imobilizări
corporale”
 „Avansuri acordate pentru stocuri”
 „Alte avansuri acordate curente”
După termenul de  „Avansuri acordate pe termen lung” Organizarea evidenței sintetice
acordare  „Avansuri acordate curente” Analiza situației patrimoniale și
financiare a entității
După valuta de  „Avansuri acordate în monedă națională” Delimitarea elementelor
evidență  „Avansuri acordate în valută străină” monetare și nemonetare
După gradul de  „Avansuri acordate părților neafiliate” Dezvăluirea informațiilor în Nota
afiliere a  „Avansuri acordate părților afiliate” explicativă la situațiile financiare
beneficiarilor
avansurilor

Contabilitatea avansurilor acordate

Pentru contabilizarea avansurilor acordate sunt destinate conturile 163 „Avansuri acordate pe termen
lung” și 224 „Avansuri acordate curente” la care sunt prevăzute următoarele subconturi:
 „Avansuri acordate pentru imobilizări necorporale”
 „Avansuri acordate pentru imobilizări corporale”
 „Avansuri acordate pentru stocuri”
 „Alte avansuri acordate curente”

Formule contabile
1) acordarea avansurilor: Dt 163 sau 224 Ct 241, 242, 243, 244;
2) utilizarea avansurilor: Dt 521, 522, 544 etc. Ct 163 sau 224;
3) încasarea avansurilor neutilizate: Dt 241, 242, 243, 244 Ct 163 sau 224;
4) decontarea avansurilor nerestituite de către beneficiari (la expirarea termenului de prescripție): Dt
712 sau 714 Ct 163 sau 224;
5) restabilirea avansurilor decontate anterior: Dt 163 sau 224 Ct 612.

Prezentarea informațiilor privind avansurile acordate în situațiile financiare

Modul de prezentare a informațiilor privind avansurile acordate în situațiile financiare este reglementat de
pct. 24 al SNC „Creanțe și investiții financiare” și pct. 34, 42, 52 ale SNC „Prezentarea situațiilor financiare”
(în redacția OMF nr. 48/2019).
Informațiile generalizate aferente avansurilor acordate se reflectă în bilanț în componența
activelor imobilizate sau circulante în funcție de destinația acestora indiferent de termenul de
achitare:
Bilanţul (extras)
Denumirea Codul Conţinutul indicatorului
indicatorului (rd.) rd.
Avansuri acordate 040 Suma avansurilor pe termen lung şi curente acordate pentru achiziţiile de imobilizări
pentru imobilizări necorporale
necorporale
Avansuri acordate 120 Suma avansurilor pe termen lung şi curente acordate pentru achiziţiile (procurarea,
pentru imobilizări crearea/construcţia etc.) imobilizărilor corporale
corporale
Alte creanţe pe termen 190 Suma avansurilor pe termen lung acordate pentru procurări de servicii care nu sunt legate
lung de achiziţiile activelor imobilizate şi circulante
Avansuri acordate 280 Suma avansurilor pe termen lung şi curente acordate pentru procurarea/fabricarea
pentru stocuri stocurilor şi pentru serviciile aferente intrării stocurilor
35
 Alte creanţe curente 340 Suma avansurilor curente acordate pentru procurări de servicii care nu sunt legate de
achiziţiile activelor imobilizate şi circulante

La întocmirea situațiilor financiare trebuie de ținut cont de faptul că avansurile acordate pentru
procurări/livrări de active și servicii se consideră ca elemente nemonetare în valută străină, nu se supun
recalculării și se înregistrează în situațiile financiare la cursul oficial al leului moldovenesc la data
recunoașterii inițiale a acestora.

6.2. Metode de contabilizarea a creanţelor compromise

Acte normative de bază care reglementează decontarea, contabilizarea

şi impozitarea creanţelor compromise
 Codul civil al Republicii Moldova
 Codul fiscal al Republicii Moldova
 Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit
 Regulamentul privind inventarierea
 SNC „Creanţe şi investiţii financiare”
 Planul general de conturi contabile
Creanţele se consideră compromise în cazurile în care termenul de prescripţie prevăzut de legislaţia în
vigoare a expirat sau cumpărătorul (clientul) se află în situaţie financiară nefavorabilă (pct. 36 din SNC
„Creanţe şi investiţii financiare”).

Documente primare aferente decontării creanţelor compromise

 lista de inventariere a creanţelor şi datoriilor;
 procesul-verbal al comisiei de inventariere;
 nota informativă;
 actul respectiv al instanţei de judecată sau al executorului judecătoresc (decizia, încheierea sau alt
document prevăzut de legislaţia în vigoare), potrivit căruia perceperea creanţelor nu este posibilă;
 ordinul (dispoziţia) conducătorului entităţii;
 nota contabilă etc.

Metode de decontare a creanțelor

compromise

Metoda directă Metoda provizioanelor (corecțiilor)

Metoda directă
Metoda directă prevede decontarea creanțelor compromise la cheltuieli curente în perioada de gestiune
în care au fost recunoscute drept compromise.
Neajunsuri – încălcarea concordanţei veniturilor şi cheltuielilor aferente unora şi aceloraşi operaţiuni
economice pe perioade de gestiune.

Formule contabile
1) decontarea creanţelor comerciale, creanţelor părţilor afiliate şi a avansurilor acordate furnizorilor
pentru bunurile şi serviciile procurate:
• Dt 712; Ct 221, 223, 224;
2) decontarea creanţelor bugetului, personalului, privind veniturile din utilizarea de către terţi a
activelor entităţii, asigurările, precum şi a altor creanţe:
• Dt 714; Ct 225, 226, 231, 233, 234 etc.
Creanţele compromise decontate nu se anulează, ci se reflectă în contul extrabilanţier 919 „Creanţe
compromise decontate” (de regulă, 5 ani): Dt 919.
36
 Restabilirea creanţelor compromise decontate anterior la cheltuieli curente se contabilizează ca
majorare concomitentă a creanţelor şi veniturilor curente: Dt 221, 223, 224, 225, 226, 231, 233, 234 etc. Ct
612.
Concomitent: Ct 919.

Metoda provizioanelor
Metoda provizioanelor (corecţiilor) poate fi aplicată pentru ajustarea creanţelor comerciale.
Provizioanele se constituie pe măsura vînzării bunurilor sau prestării serviciilor în termenele prevăzute de
politicile contabile (lunar, trimestrial, anual) şi se contabilizează ca majorare concomitentă a cheltuielilor
curente şi corecţiilor privind creanţele compromise.

Variante de determinare a provizioanelor

Varianta de constituire a Explicații

provizionului
Pe fiecare creanţă reieşind din
mărimea absolută a creanţelor
compromise
Pe grupe de creanţe în funcţie de
termenul de achitare expirat al
acestora
Pe creanţe în totalitate reieşind din
volumul vînzărilor nete în perioada
de gestiune şi cota pierderilor
aferente creanţelor compromise
În alt mod prevăzut în politicile
contabile
Provizioanele se determină în baza analizei solvabilității fiecărui debitor şi
posibilității îndeplinirii integrale sau parţiale a obligaţiilor financiare de către
acesta
Provizioanele se determină în baza clasificării creanțelor după termenul de
achitare expirat şi stabilirii cotei creanţelor compromise aferente fiecărei grupe.
Cota creanţelor compromise se calculează în baza datelor din conturile analitice
ale perioadelor precedente (de exemplu, 3-5 ani). Mărimea provizioanelor se
determină prin aplicarea cotei creanţelor compromise la soldul creanţelor din
fiecare grupă
Provizioanele se determină prin produsul dintre cota medie a creanţelor
compromise şi volumul vînzărilor nete. Volumul vînzărilor nete reprezintă
veniturile din vînzările în credit (cu plată ulterioară) ajustate cu valoarea
bunurilor returnate şi/sau cu suma reducerii de preţuri aferente vînzării. Cota
medie a creanţelor compromise se calculează ca raportul dintre suma efectivă a
pierderilor aferente creanţelor compromise în perioadele de gestiune precedente
(de exemplu, 3-5 ani) şi volumul vînzărilor nete în aceeaşi perioadă
-

Formule contabile
1) constituirea provizioanelor:
• Dt 712 Ct 222;
2) decontarea creanțelor compromise pe seama provizioanelor constituite:
• Dt 222 Ct 221, 223.
Restabilirea creanţelor decontate anterior ca compromise pe seama corecţiilor se contabilizează ca
majorare concomitentă a creanţelor şi provizioanelor privind creanţele compromise: Dt 221, 223 Ct 222.
În cazul trecerii de la metoda corecţiilor la metoda directă de contabilizare a creanţelor compromise,
soldul corecţiilor se decontează prin diminuarea corecţiilor privind creanţele compromise şi majorarea
veniturilor curente: Dt 222 Ct 612.
Mărimea corecţiilor privind creanţele compromise se ajustează la determinarea valorii contabile a
creanţelor comerciale.

6.3. Contabilitatea ajustărilor pentru deprecierea stocurilor

Ajustările pentru deprecierea stocurilor reprezintă diferențele dintre valoarea contabilă și valoarea
realizabilă netă a stocurilor determinate la data raportării.
Aceste ajustări se recunosc separat pe categorii de stocuri:
- materiale;
- active biologice circulante;
- OMVSD;
- producția în curs de execuție;
- produse;
- mărfuri. 37
 Ajustările pentru deprecierea stocurilor se recunosc la data raportării (de regulă, cu ocazia
inventarierii) în cazul:

 deteriorării sau degradării parţiale a stocurilor;

 învechirii morale parţiale sau totale a stocurilor;
 reducerii preţului de vînzare a stocurilor;
 majorării eventualelor cheltuieli aferente finalizării şi vînzării stocurilor etc.
Valoarea realizabilă netă a stocurilor se determină prin una din următoarele metode:
 metoda categoriilor (elementelor) de stocuri care prevede stabilirea celei mai mici sume dintre valoarea
contabilă şi valoarea realizabilă netă pe fiecare element de stocuri;
 metoda grupelor omogene de stocuri care prevede stabilirea celei mai mici sume dintre valoarea
contabilă şi valoarea realizabilă netă pe fiecare grupă omogenă de stocuri;
 metoda volumului total de stocuri care prevede stabilirea celei mai mici sume dintre valoarea contabilă şi
valoarea realizabilă netă a tuturor stocurilor entităţii.
Valoarea realizabilă netă a soldurilor de stocuri la data raportării se determină în baza:
 preţurilor contractuale, în cazul în care stocurile sînt destinate vînzării conform contractelor încheiate;
 preţurilor de piaţă curente în cazul în care nu sînt încheiate contracte de vînzare a stocurilor, dar acestea
sînt destinate vînzării;
 altor informaţii credibile deţinute de către entitate.
Pentru evidența ajustărilor aferente deprecierii stocurilor este destinat contul omonim de pasiv
(rectificativ) 218.

Contul 218
Debit Credit
Sold inițial – suma ajustărilor la începutul
perioadei de gestiune
Reluarea (diminuarea/anularea) Constituirea (suplimentarea) Debit 714
ajustărilor Credit 612 ajustărilor

Sold final – suma ajustărilor la data raportării

Regularizarea ajustărilor pentru perioadele de gestiune ulterioare

Regularizarea ajustărilor se efectuează la data raportării a perioadelor de gestiune ulterioare în

următorul mod:
 ajustările aferente stocurilor ieșite se anulează (prin majorarea veniturilor);
 diferența pozitivă dintre suma ajustării la data raportării și suma ajustării existente se înregistrează ca o
suplimentare de ajustare (prin majorarea cheltuielilor);
 diferența negativă dintre suma ajustării la data raportării și suma ajustării existente se înregistrează ca o
diminuare a ajustării (prin majorarea veniturilor).

Mecanismul general de contabilizare a ajustărilor

CHELTUIELI = AJUSTĂRI AJUSTĂRI = VENITURI

Constituirea (suplimentarea) Reluarea (diminuarea sau anularea)
ajustărilor ajustărilor

Până la 01.01.2020 ajustările sus-menționate se contabilizează nemijlocit în conturile de evidență a

stocurilor.

6.4. Probleme ale contabilităţii operaţiunilor cu numerarul în monedă naţională şi valută străină

În conformitate cu legislaţia în vigoare entităţile pot efectua operaţiuni în monedă naţională şi valută
străină. Operaţiunile în monedă naţională se efectuează, de regulă, în cazul decontărilor cu rezidenţii, iar cele
în valută străină – cu nerezidenţii. 38
 Totodată, conform art. 21 alin. (2) din Legea privind reglementarea valutară nr. 62/2008, Se admite
efectuarea pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor şi transferurilor în valută străină între rezidenţi în cazul:
a) operaţiunilor în care una din părţi este o bancă licenţiată – pentru operaţiunile în valută străină care
se efectuează în cadrul activităţilor financiare desfăşurate conform licenţei Băncii Naţionale a Moldovei,
inclusiv pentru operaţiunile ce ţin de acordarea creditelor în valută străină în favoarea rezidenţilor în cazurile
stabilite la art.22 alin.(2);
a1) operaţiunilor la care una dintre părţi este persoană juridică ce exercită activitate de asigurare,
leasing, microfinanţare – pentru operaţiunile ce ţin nemijlocit de serviciile acordate în cadrul activităţii ei de
asigurare, leasing, microfinanţare, cu excepţia operaţiunilor de acordare a împrumuturilor în valută străină;
a2) operaţiunilor în care una dintre părţi este un prestator de servicii de plată nebancar rezident – pentru
operaţiunile în valută străină care se efectuează în cadrul activităţilor de pe piaţa financiară desfăşurate
conform Legii nr.114 din 18 mai 2012 cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică;
b) plăţilor şi transferurilor în valută străină între comitenţi/mandanţi şi comisionari/mandatari, în baza
contractelor de comision /de mandat, în scopul efectuării decontărilor care decurg din operaţiuni valutare la
care participă un nerezident, precum şi între comisionari/mandatari rezidenţi în cadrul efectuării decontărilor
care decurg din operaţiunile menţionate încheiate în baza contractelor de comision /de mandat;
c) operaţiunilor ce ţin de efectuarea, prin intermediul contului bancar/contului de plăţi în valută străină
al unei burse sau al unei organizaţii care administrează sisteme de clearing şi de decontare din Republica
Moldova, a transferurilor în valută străină în cadrul decontărilor (inclusiv cu participarea
brokerilor/societăţilor de investiţii) aferente operaţiunilor valutare la care participă un nerezident;
d) operaţiunilor între persoane fizice ce ţin de acordarea împrumuturilor în valută străină;
e) plăţilor pentru excedentul de bagaj, achitate de către pasageri în aeroporturile internaţionale în
favoarea rezidenţilor care activează în domeniul aviaţiei civile;
f) plăţilor pentru mărfurile comercializate /serviciile prestate, achitate de către pasageri în mijloace de
transport aflate în trafic internaţional;
g) operaţiunilor de schimb valutar cu persoane fizice care se efectuează de către unităţile de schimb
valutar;
h) achitării cheltuielilor ce ţin de deplasare, efectuate de persoanele juridice în favoarea salariaţilor lor
detaşaţi în străinătate, prevăzute de legislaţia Republicii Moldova;
i) donării valutei străine şi a instrumentelor de plată exprimate în valută străină în scopuri filantropice
şi de sponsorizare, precum şi în cazul donării valorilor menţionate între persoane fizice, în conformitate cu
legislaţia Republicii Moldova;
j) moştenirii/legatului sau în cazurile succesiunii de drept prevăzute de legislaţia Republicii Moldova;
k) cumpărării, vînzării şi schimbului între persoane fizice al valutei străine sub formă de bancnote şi
monede metalice în scop numismatic;
l) emiterii/eliberării documentelor executorii în conformitate cu prevederile legislaţiei Republicii
Moldova;
m) distribuirii în favoarea beneficiarilor a ajutorului umanitar primit de la nerezidenţi în valută străină;
m1) distribuirii în favoarea beneficiarilor a mijloacelor băneşti primite de la nerezidenţi în valută
străină în cadrul proiectelor de asistenţă tehnică/de finanţare străină pentru Republica Moldova;
n) dacă alte acte legislative ale Republicii Moldova prevăd, în mod expres, posibilitatea efectuării
operaţiunilor în valută străină.
Operaţiunile de procurare-vânzare a valutei străine se contabilizează prin aplicarea unui cont
intermediar 234 sau 245. Diferenţele de curs valutar aferente acestor operaţiuni se înregistrează ca venituri sau
cheltuieli financiare (conturile 622, 722).
Diferenţele dintre cursul băncii comerciale şi cursul oficial al BNM aferente operațiunilor de
procurare/vânzare a valutei străine se recunosc ca alte venituri (cheltuieli) din activitatea operaţională
(conturile 612, 714).

6.5. Probleme ale contabilităţii cheltuielilor anticipate şi a altor active circulante

Cheltuielile anticipate reprezintă costurile suportate în perioada de gestiune, dar care se referă la
perioadele de gestiune ulterioare şi/sau depăşesc pragul de semnificaţie stabilit în politicile contabile ale
entităţii. Aceste cheltuieli includ:
 valoarea contabilă:
 a activelor imobilizate transmise în leasing financiar/arendă,
39
  a anvelopelor şi acumulatoarelor transmise în exploatare;
 costurile aferente:
 lucrărilor de pregătire în entităţile cu caracter sezonier de producţie,
 dezvoltării entităţii (pregătirea pentru deschiderea unor linii/secţii de producţie noi etc.),
 asimilării unor noi tipuri de produse,
 recultivării terenurilor,
 publicităţii (în cazul începerii acesteia pînă la comercializarea efectivă a bunurilor/serviciilor),
 reparaţiilor mijloacelor fixe:
- proprii (în cazul în care costurile sînt semnificative),
- primite în leasing operaţional/locaţiune (în cazul efectuării reparaţiilor la locurile exploatării
mijloacelor fixe sau în antrepriză pe seama plăţii de leasing/locaţiune),
 întreţinerii investiţiilor imobiliare, cu excepţia costurilor de amortizare (dacă aceste costuri sînt
semnificative),
 ieşirii activelor imobilizate (dacă costurile sînt semnificative sau perioada în care acestea au fost
suportate nu coincide cu perioada recunoaşterii veniturilor din ieşirea activelor imobilizate),
 asigurării patrimoniului şi personalului,
 schimbării sediului subdiviziunilor entităţii, precum şi a locului de exploatare a maşinilor şi utilajelor;
 alte costuri suportate în perioada de gestiune curentă care urmează a fi decontate la cheltuielile/costurile
curente în următoarele perioade de gestiune.
Cheltuielile anticipate se contabilizează în funcţie de termenul de decontare în conturile 171 şi 261.
Alte active circulante cuprind care nu sînt contabilizate în alte conturi din clasa 2 „Active circulante”.
Acestea includ bunurile (produsele alimentare, detergenţii, materialele medicinale, utilajele sportive etc.)
primite/procurate de către instituţiile medico-sanitare cu autonomie financiară, organizaţiile necomerciale şi
alte entităţi pentru a fi transmise (de regulă, cu titlu gratuit) altor beneficiari (persoanelor social-vulnerabile,
caselor de copii, instituţiilor şcolare etc.) sau pentru a fi utilizate în cadrul entităţii pe parcursul unei perioade
ce nu depăşeşte 12  luni.
Activele sus-menționate se contabilizează în contul 262 „Alte active circulante”.

6.6. Contabilitatea activelor contingente

În afară de activele imobilizate şi circulante în practica internaţională sunt evidenţiate şi activele

contingente. Modul de contabilizare a acestor active este reglementat de IAS 37. Conform acestui standard, un
activ contingent este un activ posibil apărut ca urmare a unor evenimente trecute şi a cărui existenţă va fi
confirmată numai de apariţia sau de absența unuia sau mai multor evenimente viitoare incerte, care nu sunt în
totalitate sub controlul entităţii.
Activele contingente sunt generate, de obicei, de evenimente neplanificate sau neaşteptate, care
generează posibilitatea unei intrări de beneficii economice în entitate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă o
creanţă ce constituie obiectul unui proces legal în care este implicată entitatea, al cărui rezultat este incert.
Activele contingente nu sunt recunoscute în situaţiile financiare, deoarece acest fapt ar putea determina
recunoaşterea unui venit care s-ar putea să nu se realizeze niciodată. Cu toate acestea, în momentul în care
realizarea unui venit este aproape sigură, activul aferent nu este un activ contingent, iar recunoaşterea sa este
oportună.
Un activ contingent este prezentat în cazul în care este probabilă o intrare de beneficii economice.
Activele contingente sunt evaluate continuu pentru a asigura reflectarea corespunzătoare în situaţiile
financiare a modificărilor survenite. Dacă o intrare de beneficii economice a devenit aproape sigură, activul şi
venitul aferent sunt recunoscute în situaţiile financiare aferente perioadei în care a survenit modificarea. Dacă
o intrare de beneficii economice a devenit probabilă, o entitate prezintă activul contingent.
În Republica Moldova activele contingente se contabilizează în contul extrabilanţier 920 „Creanțe
contingente”.

6.7. Cerinţe de prezentare a informaţiilor privind activele circulante în situaţiile financiare

În situaţiile financiare ale entităţii se prezintă, cel puţin, următoarele informaţii privind:
1) creanţele:
a) valoarea contabilă a fiecărei grupe de creanţe la începutul şi sfîrşitul perioadei de gestiune;
b) cota curentă a creanţelor pe termen lung;
40
c) metoda de evidenţă a creanţelor compromise;
d) mărimea creanţelor compromise înregistrate şi decontate în perioada de gestiune;
e) mărimea provizioanelor (corecţiilor) privind creanţele compromise la începutul şi sfîrşitul perioadei de
gestiune;
2) stocurile
a) metodele de evaluare curentă a stocurilor aplicate de entitate;
b) valoarea contabilă totală a stocurilor la începutul şi sfîrşitul perioadei de gestiune;
c) valoarea stocurilor intrate şi ieşite în perioada de gestiune;
d) valoarea contabilă a stocurilor înregistrate la valoarea realizabilă netă;
e) diferenţele dintre costul de intrare şi valoarea realizabilă netă a stocurilor recunoscute ca cheltuieli şi/sau
venituri curente;
f) valoarea contabilă a stocurilor gajate în contul datoriilor.

Modificări ale SNC „Stocuri” (OMF nr. 48/2019 în SNC „Stocuri”)

Modul de raportare a bunurilor la stocuri şi de reclasificare a acestora

 Bunurile intrate se înregistrează într-o anumită categorie de stocuri dacă corespund definiţiei acestei
categorii.
 În cazul în care ulterior destinaţia bunurilor se modifică acestea pot fi, conform politicilor contabile,
reclasificate în categoria de stocuri corespunzătoare.

Variante de contabilizare a stocurilor primite cu titlu gratuit/ca donaţie

1. Majorare concomitentă a stocurilor şi a 2. Majorare concomitentă a stocurilor şi a

datoriilor (veniturilor anticipate) cu decontarea sau veniturilor curente
ulterioară pe măsura utilizării la venituri curente

Metoda LIFO de evaluare curentă a stocurilor

 Metoda LIFO prevede evaluarea stocurilor ieşite la costul de intrare al ultimei intrări (lot). Pe măsura
epuizării lotului, stocurile ieşite se evaluează la costul de intrare al lotului anterior în ordine cronologică.
Soldul stocurilor la sfîrşitul perioadei este evaluat la costul de intrare al primelor loturi de stocuri
achiziţionate sau fabricate.
 Metoda LIFO se recomandă în cazul în care preţurile stocurilor ieşite înregistrează o creştere permanentă
în cursul perioadei de gestiune.
 Modul de aplicare a metodei LIFO este exemplificat în anexa 31 la SNC „Stocuri”.

Variante de decontarea a valorii anvelopelor şi acumulatoarelor procurate separat de mijloacele

de transport

1. În mărime integrală la 2. La costuri/cheltuieli curente 3. În alt mod stabilit de

sau sau
costuri/cheltuieli curente în funcţie de parcursul efectiv entitate

Calcularea uzurii OMVSD

Conform SNC „Stocuri”, uzura OMVSD se calculează în mărime de 100% din valoarea obiectelor
diminuată cu valoarea reziduală la transmiterea acestora în exploatare.

41