Lumina raiului 

Spre soare râd!

Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată, 
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!
"Lumina raiului" apartine volumului de poezii "Poemele luminii" (1919), lumina fiind forta
primara a nasterii lumii.
Lucian Blaga se conduce dupa semnele unei mitologii pagane, resurectia fortelor stihiale
constituind o tema dominanta a universului sau poetic. Simbolistica luminii genereaza si o
enorma vitalitate a fiintei, care se armonizeaza cu ritmurile cosmice, intr-o imersiune catre
varsta mitica a omenirii, unde totul era traire extatica, pagana, fara fiori de tristete: 
"Spre soare rad!
Eu nu-mi am inima in cap,
nici creeri n-am in inima.
Sunt beat de lume si-s pagan!". 
Poetul observa insa ca lipsa unei bipolaritati a lumii o transforma intr-un taram lipsit de
miscare, o mentine in starea de increat, nedesprinsa din nimicul originar. De aceea, in dialectica
blagiana, binelui i se opune, inevitabil, raul, virtutii ingenue, angelice, pacatul: 
"Dar oare ar rodi-n ogorul meu
Atata ras fir de caldura raului?
Si-ar inflori pe buza ta atata vraja,
De n-ai fi framantata,
Sianto,
de voluptatea-ascunsa a pacatului?". 
intr-o conceptie bogomilica, inclusa si in "Mesterul Manole",dinamica lumii este bipolara,
misterul, freamatul, iubirea se creeaza intre poli antinomici, mergand pana la antinomia extrema
a lumii, dintre rai si iad. E o erezie asumata, ce reaprinde ideea unei intelegeri secrete a
creatorilor lumii, care se sprijina reciproc in marele proces al genezei: 
"Ca un eretic stau pe ganduri si ma intreb
De unde-si are raiul - 
lumina? - Stiu: il lumineaza iadul
cu flacarile lui!" Lumina raiului pare sa-si traga sevele din flacarile iadului, conceptia lui Blaga
fiind ca, la scara eternitatii, Dumnezeu si diavolul sunt tovarasi, fete ale altui univers, ascuns,
indepartat si profund, ei schimbandu-si unul celuilalt obrazarele.
Vraja trairii si a dragostei pare sa provina dintr-o lume indepartata, din iad, care este asimilat
unui haos primordial, din care izvorasc toate faptele si evenimentele. Blaga foloseste principiul
"cunoasterii luciferice", profunde, lipsite de orice semn deschis al comunicarii, bazate pe
principii transcendente. in acest sens se construieste si poezia de fata, intrebarile devenind
aproape retorice: 
"Si-ar inflori pe buza ta atata vraja,
de n-ai fi framantata,
Sfanto,
de voluptatea-ascunsa a pacatului?" intrebarile poetului sunt eretice, construite in aceeasi gama
a relatiilor misterioase intre fapte: 
"Ca un eretic stau pe ganduri si ma-ntreb:
De unde-si are raiul-
lumina? - Stiu: il lumineaza iadul
cu flacarile lui!" Esenta inselatoare a luminii determina starea de indeterminare a constiintei
poetice, de accedere in spatii astrale nedefinite, in taramuri metafizice. Lumina este de esenta
luciferica, izvorand din imensa bezna a necuprinsului, iar dorintele omului respecta aceasta lege
profunda, decoincidentia oppositorum a fenomenelor lumii.
Teme si motive ale poeziei "Lumina raiului"
. Existenta principiului ultim de guvernare a lumii, dincolo de care dihotomia intre Bine si Rau
nu mai exista. Aceste doua principii constituie variante limitate ale unei realitati suprareale
complexe.
.  Sentimentele de dragoste si de sfintenie izvorasc tocmai dintr-o persistenta a raului, sunt
incluse intr-un patern de comportamente umane prestabilite, construiesc realitatea lumii
perfecte.
.  Lumea se supune principiilor de predeterminare apriorica a edificarii universului uman.
Construirea unui univers alternativ, format numai din Bine, reprezinta Raiul, in timp ce
universul avand la baza numai Raul este iadul. Universul obisnuit reprezinta punctul de
contingenta intre cele doua taramuri metafizice, locul unde se impreuna fortele universale.
Cele doua forte universale, Binele si Raul, sunt congenere, aflate intr-o conexiune deplina. 
Visatorul 
Spanzurat de aer printre ramuri
se framanta in matasa-i 
un paianjen.
Raza lunii l-a trezit din somn.
Ce se zbate ? A visat ca
raza lunii-i fir de-al lui si
cearc-acuma sa se urce
pana-n ceruri, sus, pe-o raza.
Se tot zbate indraznetul
si s-azvarle.
Si mie- teama 
c-o sa cada – visatorul.
Poezia Visătorul, de Lucian Blaga, exprimă puterea iluziei şi rolul acesteia în învingerea
obstacolelor pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să ne depăşim condiţia. Păianjenul
care „se frământă”, „se zbate”, „s-azvârle” este simbolul omului temerar, visător care doreşte cu
orice preţ să înfăptuiască un act măreţ, acela de a transcede „până-n ceruri”. Visul, năzuinţa
joacă un rol esenţial în existenţa individului, determinându-l să ignore existenţa comună,
limitată („Spânzurat…”) şi să aspire la un ideal mai presus de puterile sale. „Îndrăzneala” lui îi
pune, însă, în pericol viaţa pentru că orice încercare de a trece dincolo de limite este pedepsită
de puterea divină. În finalul poemului, eul liric îşi exprimă compasiunea şi admiraţia totodată
pentru sacrificiul pe care este gata să-l săvârşească visătorul de dragul unei iluzii: „Se tot zbate
îndrăzneţul / şi s-azvârle. / Şi mi-e teamă / c-o să cadă visătorul”. Trăsăturile care încadrează
poezia Visătorul în genul liric sunt următoarele: eul liric îşi exprimă în mod direct sentimentele,
convingerile, iar modalitatea fundamentală de expunere este descrierea, valorificarea figurilor
de stil. În poezia Visătorul, păianjenul simbolizează omul visător, temerarul care se agaţă de o
iluzie pentru a-şi lărgi orizontul de cunoaştere. În dorinţa de a-şi îndeplini idealurile, el nu
precupeţeşte nici un efort, mergând până la sacrificiul suprem.

Peisaj transcendent
Cocosi apocaliptici tot striga,/tot striga din sate românesti./ Fantanile noptii/deschid ochii si
asculta/întunecntele vesti./ Pasari ca niste îngeri de apa/marea pe tarmuri aduce./Pe mal — cu
tamaie în par/ Isus sangereaza launtric /din cele sapte cuvinte/ de pe cruce./ Din paduri de somn/
si alte negre locuri/ dobitoace crescute-n furtuni/ ies furisate sa bea/ apa moarta din scocuri./
Arde cu pareri de valuri/ pâmantul îmbracat în grau./ Aripi cu sunet de legenda/ s-abat
înspaimîntate peste rau.

Vantul a dat în padure/ sa rupa crengi si coarne de cerbi./ Clopote sau poate sicriile/ canta sub
iarba cu miile.

Poezia "Peisaj transcendent", face parte din volumul "Lauda somnului" aparut in 1924. Cu
aceasta poezie, dupa descoperirea crizei cuvantului si a semnului, peisajul lumii exterioare se
modifica radical în poezia blagiana atingand un punct de maxima în volumul de fata. Lumea —
"corola de minuni" devine "paradis în destramare", lume a carei semnificatie se degradeaza
subminand echilibrul eului poetic si, în cele din urma, neancrezator în comuniunea directa
visata, poetul inventeaza realitati "transcendente". Imaginile recompun un paradis tragic si
dezolant, care nu mai semnifica, un peisaj în care palpita semne apocaliptice, imposibil de
descifrat. Cuvintele însele par rostite de sfincsi; ele nu semnifica, ci doar anunta, semnalizeaza,
la infinit, antrenate într-un mare gol de semnificat; acest gol este interpretat ca sfarsit, ca
destramare, stingere universala.
Poezia "Peisaj transcendent" pare un fel de sectiune transversala, operata într-o astfel de lume a-
semnificanta din care sensul a disparut. Privelistea este aceea a unei picturi expresioniste în care
fapturile îndeplinesc acte greu de interpretat si neconforme cu natura lor. Pe parcursul întregii
poezii se poate urmari o anumita inversare a semnificatiilor primare ale gesturilor si
evenimentelor: de pilda, "cocosi apocaliptici... tot striga prin sate românesti"; versul, mult
discutat de comentatori, i-a fost reprosat lui Blaga ca o concesie facuta etnicismului de
suprafata, pitorescului de nuanta gandirista. Tipica este atitudinea lui Ion Barbu, care declara:
"...nu înteleg, în schimb deloc concesiunile facute pitorescului indigen, cand geniul sau liric îl
înclina sa enunte raporturile universale. Procedeul din versurile [se citeaza versurile de mai sus]
e inutil, sau de o naivitate prea voita în orice caz: fara ecou si demn de alti poeti ai Ardealului.
Mi-e teama — atat de multe sunt motivele de folclor românesc la d-l Blaga — ca ravnind la o
chimie complecta a poeziei, i-a alterat puritatea" — Ion Barbu, "Legenda si somnul în poezia,
lui Blaga", (în Ultima ora, 24 febr. 1929). Versurile respective, judecate doar ca imagine de
suprafata, pot parea de un pitoresc gratuit, ca si altele de acelasi fel din "Lauda somnului"; ele
se justifica însa perfect în economia interna a poemului, care comunica o lume ciudata, a
inversarilor de sens. Impresia generala  este aceea  a unei adevarate inflatii a semnificatului.
Toate fapturile  nu fac altceva decat sa semnifice (de fapt, sa semnalizeze), nu sa traiasca. 

Cocosii au devenit "apocaliptici", indiciu   foarte  pretios pentru întregul poem, câ toate
simbolurile sale sunt tragic inversate. Cocosii anunta de obicei zorile, iesirea din noapte si din
somn, gonirea duhurilor, cu alte cuvinte trezirea lumii la sensuri rationale; aici, dimpotriva,
devin embleme ale unui sens apocaliptic care transforma o lume organizata într-un adevarat
infern. Toate  imaginile poeziei de fata circumscriu  ideea apocalipsului semantic: "fantanile
noptii deschid ochi" (mistere care nu se lasa sondate, ci scruteaza ele ratiunea, creand în plan
poetic metafora absolut surprinzatoare a unui  întuneric vazator): "pasari cu niste îngeri de apa"
sunt aruncate pe tarm (fapturi ale aerului se muta în elementul acvatic, sugerand ideea labilitatii
si a stergerii sensului, care devine "apos" prin incapacitatea cuvantului de a denumi exact); Isus
sangereazâ nu în afara, cum ar fi normal, ci launtric, si moare ucis de cuvintele de pe cruce, si
nu de crucificare; dobitoace "crescu-te-n furtuni" (fiinte anormale ale unei furtuni de sensuri nu
crescute pe scoarta terestra, cum ne-am astepta) beau "apa moarta din scocuri" (de mori), si nu
apa vie (morile fiind dintotdeauna simboluri ale  zadarniciei, ale  rotirii cuvantului în gol);
pamantul arde "cu pareri de valuri" (sugestie extraordinara a unei combustii acvatice !). 

Nimic nu este în firea lucrurilor, adica nu se mai situeaza în sensul sau, în semantica acreditata
de traditie, ci aluneca în altceva, mai ales în opusul sau. In aceasta "transcendenta" a peisajului,
predomina peste tot, la o privire mai atenta, ideea de lichefiere a sensului, de diluviu
distrugator, diluviul fiind în traditia poetica semnul disparitiei oricarui sens rational: "fantani" se
desteapta (abisuri de sens), sangerari apar ca niste lichefieri apocaliptice ale cuvantului, marea
scoate la tarm "pasari de apa" (simboluri apoase, refuzate), se petrec combustii apoase ale
pamantului "îmbracat în grau" (recolta, aici, compromisa spiritual), aripi înspaimântate se abat
"peste rau" (avanturi stravechi, contrazise, dezechilibrate) etc.
Ultima strofa, izolata de rest, schimba sugestia acvatica în una aeriana — imaginea dilimiului,
hranita cu discretie, aproape subtextual, este înlocuita cu aceea a vantului, simbol si el, mult mai
clar, al zadarniciei si al golului de sens, care distruge alte simboluri anterioare, echilibrate,
constructive: "Vantul a dat în padure / sa rupa crengi si coarne de cerbi". Cerbul, simbol al
maiestatii fapturii, ca si copacul (o axis mundi) îsi pierd puterea originara de semnificare a
lumii. Clopotele (de alarma ale nefiintei) si sicriele devin noile simboluri ale acestui infern care
cunoaste o "cantare" (poezie" funerara, înstapanindu-se însa în forme aparent vitale: "Clopote
sau poate sicriile / canta sub iarba cu miile".
Asfintirile sensului sunt prezente în numeroase poeme, ca dovada a maximei unitati a lirismului
blagian. Apar "rascruci" de sens, creand sentimentul de dezorientare totala si definitiva: "Stau în
cruce cu o zi sub cer pierduta" ("Asfintit"); "Pasarea Foenix ca altadata / nu mai zboara peste
oras" (Idem; cuvantul nu se mai încheaga din propria-i ardere, nu mai da organizare lumii, nu o
modeleaza); lumea e aceeasi, dar sensul ei ramane ascuns sub infinite semne de întrebare ce se
repeta: "ce focuri vechi ? ce noua pluta ?" sau "se desface care poarta" se deschide care usa ?"
— vezi poezia citata mai sus). Imaginile predominante sunt: vantul, apa, cenusa, stingerea, si 
foarte adesea sangerarea întregului univers (vezi poezia "Cap aplecat").