MINISTERUL EDUCAȚIEI,CULTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STAT B.P HASDEU

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
CATEDRA DE DREPT

LUCRU INDIVIDUAL

TEMA:
MUMIFICAREA

Efectuat: Rușulschi Gabriela

Conducător Științific: Cojan Constantin

Cahul 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I
1.1 Modificările cadaverice precoce
1.2 Modificările tardive și conservatoare
CAPITOLUL II
2.1 Istoria Legendară a Mumificării
2.2 Procedura de Mumificare
CONCLUZIA
BIBLIOGRAFIA
 INTRODUCERE
Doar la auzul cuvintului Mumificare fiecare din noi ne imaginăm involuntar Egiptul
antic și tradițiile sale ciudate ce dea lungul timpurilor a lăsat amprenta sa în istoria omenirii.
Expresia ” Mumificarea” reiese de la însuși cuvântul românesc mumie care la rândul său
provine din limba latină (medievală) mumia, derivat din cuvântul de origine persană mūm (‫)م?وم‬,
care are sensul de bitum sau asflat.
In zilele noastre, doctrina finite pentru moarte si filosofia mortii definitive au dat
nastere nihilismului, amoralismului si unei limpezi si tot mai frecvent manifestate vointe de
distrugere. Ele au pregatit intruziunea absurdului in cotidian si construirea esafodajelor
metafizice de la inaltimea carora se poate scruta doar neantul. Dimpotriva, in Egiptul antic, felul
in care era privita moartea, cultul pentru lumea de dincolo de moarte au făcut sa tîșnească din
pământ piramidele, templele si o uriașă cultură, careia stravechea Ellada (Grecia) ii va deveni
deplina și norocoasa moștenitoare.
Dintre toate popoarele Antichitătii, niciunul nu a manifestat pentru misterul morții un
interes atît de pătimas si de exclusiv precum egiptenii. Ei au stat aplecați asupra mortii ca asupra
unei fântâni în a cărei oglindă indepărtată s-au străduit să-și vadă chipul adevărat. 

Egiptenii au cautat permanent soluții pentru domesticirea morții, organizându-și

întreaga viata politica, sociala si religioasa in functie de această problemă. Ei au construit o
întreaga tradiție esoterică si o multitudine de centre inițiatice, bine organizate, prin intermediul
cărora credeau că se vor putea instăpâni asupra mortii. Pentru ca ea, implacabila moarte, suscita
mistere si dezvolta ministere.

Elitele (initiații) au elaborat o tehnică prin care, susțineau că defunctului ii era

ingăduit să-și dirijeze existența postumă. Un privilegiu rezervat initial doar regilor, asa cum stau
marturie textele piramidelor inaltate de dinastiile a cincea si a șasea (aproximativ 2500 î.Hr.).
Ulterior, spre sfârșitul Vechiului Imperiu, ca urmare a unor convulsii de ordin politic, doctrina
misterelor religioase a fost trădată si a avut loc, potrivit lui Grégoire Kolpaktchy 1 (autor al unui
substanțial studiu despre Cartea mortilor din Egiptul antic, Editions Stock, Paris, 1978), o
revolutie de tip „comunist“: incepând cu aceasta perioada, toata lumea a primit acces la
beneficiile lumii de dincolo. Un simplu muritor devenea rege sau zeu cu condiția să posede
formulele sau „parolele puterii“.

Mumificarea artificială a fost modalitatea prin care egiptenii încercau, astfel, să

păstreze corpul uman intact pentru veșnicie. Deși ei nu au fost singurii care au încercat o astfel
de conservare artificială, au fost singurii dintre popoarele antice care făceau asta din motive
religioase.
Până de curând, se credea că mumificarea a fost integrată ritualurilor funerare egiptene
cândva în jurul anului 3400 î.Hr., dar studii recente au arătat că e posibil ca practica să fie cu
mult mai veche, datând chiar din mileniul V î.Hr.

1
Cartea mortilor din Egiptul antic, Editions Stock, Paris, 1978
3
  Mai întâi, creierul persoanei decedate era extras pe nas, cu ajutorul unei tije, iar cutia
craniană era umplută cu o soluție pentru a elimina toate resturile organice și bacteriile. Apoi erau
scoase din abdomen toate organele – care erau uneori conservate separat, iar cavitatea
abdominală era curățată cu o infuzie de ierburi și condimente. Singurul organ păstrat era inima
deoarece egiptenii considerau că inima, și nu creierul, este organul gândirii. Trebuia păstrată în
corp pentru ca în viața de apoi să poată sta drept mărturie pentru bunătatea celui decedat.
După acest pas, corpul era deshidratat prin păstrarea sa, timp de 40 de zile, într-o
soluție naturală de sare. Ulterior, trupul era din nou spălat și apoi înfășurat în bandaje tratate cu
rășină, carbonat de sodiu și uleiuri aromate, astfel încât ele să fie impermeabile și antimicrobice.
La final, mumia era așezată în sarcofag. 

4
 1.1 MODIFICĂRILE CADAVERICE PRECOCE

Modificările cadaverice sunt acele modificări ce apar în urma survenirii morții unei
persoane.Modificările cadaverice sunt multiple și ele se clasifică în diverse sub etape.
După instalarea morţii biologice în ţesuturile şi organele cadavrului au loc procese
biochimice şi fizice nespecifice or-ganismului viu. Consecinţele morfologice ale acestor procese
se numesc modificări cadaverice care, de asemenea, se referă la semnele de certitudine a morţii
reale.
Toate modificările cadaverice se împart în precoce, tardive şi conservatoare. În cadrul
modificărilor enumerate succesiv sau concomitent se instalează un complex de schimbări
specifice.
Și anume:
 Precoce
 Tardive

Modificările cadaverice precoce sunt caracterizate prin următoarele simptome:

o Răcirea cadavrului: Scăderea temperaturii corpului poate să înceapă încă din

timpul agoniei. Aceasta se explică prin scăderea activităţii biologice a ţesuturilor ce contribuie la
în-treruperea termogenezei pe cadavru, temperatura egalându-se cu cea a mediului extern.
Temperatura corpului scade în funcţie de o serie de factori: temperatura, mişcarea şi umidi-tatea
aerului, volumul cadavrului, grosimea stratului de ţesut adipos, grosimea îmbrăcămintei, cauza
morţii etc. Pierderea de căldură post-mortem se realizează prin iradiere, conducţie şi convecţie.
o Deshidratarea : O dată cu încetarea circulaţiei sangvine are loc hipostaza
generală şi evaporarea apei din straturile superficiale ale ţesuturilor, contribuind la deshidra-tarea
(uscarea) cadavrului. Acest proces începe în zonele cu epidermă subţire (buze, scrot) sau în cele
traumatizate (exco-riaţii). În aceste locuri pielea se usucă, capătă o culoare gal-benă, apoi brună,
luând aspect de pergament. Datorită deshi-dratării cadavrul pierde în greutate. Dacă ochii au
rămas des-chişi, sclera se usucă, se zbârceşte, căpătând o culoare galbe-nă-cenuşie (petele
Liarche). Corneea devine opalină. Dinami-ca de deshidratare a cadavrului depinde de
temperatura, miş-carea şi umiditatea aerului înconjurător. Valoarea medico-legală a deshidratării
este redusă pentru stabilirea vechimii morţi
o Lividităţile (petele) cadaverice : Peste 2-4 ore după survenirea mor-ţii în
regiunile inferioare ale corpului apar pete violete, numi-te lividităţi (pete) cadaverice, ele se
datorează acumulării sângelui în vasele sangvine în consecinţa gravitaţiei. Pe regi-unile pielii,
unde se comprimă graţie masei corpului sau acţi-unii hainelor (cureaua, gulerul), petele
cadaverice nu apar. Procesul de apariţie a lividităţilor cadaverice evoluează în trei stadii. Peste 2-
4 ore după survenirea mor-ţii în regiunile inferioare ale corpului apar pete violete, numi-te
lividităţi (pete) cadaverice, ele se datorează acumulării sângelui în vasele sangvine în consecinţa

5
gravitaţiei. Pe regi-unile pielii, unde se comprimă graţie masei corpului sau acţi-unii hainelor
(cureaua, gulerul), petele cadaverice nu apar.

Procesul de apariţie a lividităţilor cadaverice evoluează în trei stadii.

În primul stadiu, de hipostază, sângele umple vasele sangvine şi petele se întind

progresiv şi confluează. Hipostaza apare peste 1,5-2 ore şi se instalează complet la 12-16 ore de
la moarte. La presiune lividităţile dispar, pentru ca să reapară după încetarea acesteia. Dacă se
schimbă poziţia cadavrului (se întoarce), petele cadaverice dispar peste 1-3 ore şi apar din nou în
regiunile inferioare ale corpului. Secţionarea pielii în regiunea lividităţilor conduce la ieşirea
sângelui din vasele sangvine.

Stadiul al doilea, de difuziune (stază), se instalează după 12-16 ore de la moarte, când
se produce o extravazare a plasmei sangvine, care îmbibă ţesuturile şi durează până la 24-36 ore.
La compresiune, pe piele, lividităţile cadaverice devin palide, dar nu dispar complet. La
schimbarea poziţiei corpului petele apar parţial în locuri noi, dar se menţin şi în locurile iniţiale.
La secţionarea pielii din vasele sangvine se scurge puţin sânge.

Stadiul al treilea, numit de imbibiţie, se instalează după 24 ore de la moarte. Ţesuturile

sunt îmbibate cu plasmă sangvi-nă. Lividităţile nu dispar la presiune şi nu se schimbă la mo-
dificarea poziţiei cadavrului.

Factorii care contribuie la instalarea lividităţilor cadaverice sunt: temperatura înaltă a

aerului înconjurător, instalarea rapidă a morţii, când în vasele sangvine sângele se află în sta-re
fluidă.
Temperatura scăzută a aerului ambiant încetineşte forma-rea lividităţilor cadaverice, iar
în unele cazuri stopează apari-ţia lor. Spasmarea bruscă a vaselor sangvine în consecinţa acţiunii
temperaturii scăzute sau congelarea pielii persoanelor decedate nu permit sângelui să se scurgă în
regiunile inferioa-re ale corpului.

1.2 MODIFICĂRILE CADAVERICE TARDIVE

Modificările cadaverice tardive se dezvoltă peste 2-3 zile după instalarea morţii şi pot să
se desfăşoare un timp îndelungat. Din modificările cadaverice tardive fac parte: putre-facţia, cele
conservatoare (mumificarea naturală, saponificarea, lignificarea, îngheţarea cadavrului) şi altele.
 Putrefacţia este o modificare cadaverică distructivă, de na-tură microbiană, care
constă în descompunerea substanţelor proteice. Procesul de putrefacţie este determinat de mulţi
fac-tori. Unul dintre aceştia este temperatura mediului ambiant. Mai favorabilă pentru putrefacţia
cadavrului este temperatura de +20-35°C. Putrefacţia se stopează la temperatura mai mică de 0-
1°C şi mai mare de 35°C. Aerul umed reţine putrefacţia. Viteză de putrefacţie a cadavrului
depinde de proprietăţile solului (us-cat, umed, dacă conţine bacterii etc.) în care a fost înhumat.

6
 Primul semn al putrefacţiei este reprezentat prin pata verde de putrefacţie care iniţial
apare în regiunile inghinale, apoi se răspândeşte pe tot corpul. Concomitent sângele hemolizat şi
putrefiat difuzează prin pereţii venelor, colorând tegumentul corespunzător reţelei venoase care
devine evidentă sub formă de dungi de culoare maro întunecat. Reţeaua venoasă de putrefacţie
apare, în special, pe membre sau în jurul plăgi-lor. Putrefacţia anaerobă conduce la formarea
considerabilă de gaze şi lichide rău mirositoare. Gazele destind intestinele, stomacul, scrotul,
determină pătrunderea conţinutului gastric în căile respiratorii sau scurgerea lui la exterior prin
orificiile naturale. Bulele de gaze pătrund în sânge, determinându-i un aspect spumos.
Acumularea subcutană a gazelor formează flictenele de putrefacţie, iar în organe se instalează
emfizemul de putrefacţie. Sub acţiunea gazului cadavrul se umflă. În condiţii obişnuite, de
înhumare, scheletizarea unui cadavru are loc circa 7-10 ani.

Modificările cadaverice conservatoare

În anumite condiţii de mediu înconjurător, nefavorabile procesului de putrefacţie, se
dezvoltă modificări cadaverice conservatoare. În condiţii naturale cele mai frecvente procese
conservatoare sunt mumificarea şi saponificarea, iar mai rar se întâlnesc lignificarea şi
congelarea cadavrului.
 Mumificarea cadavrului se realizează în condiţii cu tempe-ratură înaltă,
umiditatea scăzută şi ventilare bună. Astfel ele pot exista în pământ uscat, nisipos, afânat,
precum şi în alte locuri, mai cu seamă, în timpul verii. Datorită temperaturii înalte şi unei aerisiri
bune are loc o deshidratare considerabi-lă, care stopează procesul de putrefacţie. Cadavrul se
usucă, pierzând din greutate şi volum, pielea devine pergamentată, de o culoare brună-închisă.
Cadavrul devine asemănător mu-miilor, de unde provine şi denumirea procesului de conserva-re.
Mumificarea cadavrului poate fi totală sau parţială. Cada-vrul unui adult se poate mumifica timp
de 2-3 luni, iar cada-vrul unui copil – cu mult mai repede.
 Saponificarea cadavrului se dezvoltă în mediu umed şi lipsit de oxigen.
Preponderent se înregistrează la înhumarea cadavrelor în soluri mlăştinoase. Sensul saponificării
constă în descompunerea grăsimii în acizi graşi şi glicerină. Acizii graşi, unindu-se cu sărurile de
magneziu şi calciu, contribuie la saponificarea cadavrului. Ţesuturile capătă un aspect gal-ben-
albicios. Treptat se instalează procesul de solidificare şi ţesuturile devin fărâmicioase. Procesul
de saponificare începe să se evidenţieze peste 2-4 săptămâni. Cadavrul omului adult devine
saponificat peste 10 luni, iar al unui nou-născut – pes-te 3-4 luni. Astfel de cadavre pot fi
identificate, iar leziunile corporale păstrează semnele specifice. În organele interne se pot
determina procesele patologice.
 Lignificarea se înregistrează foarte rar şi se dezvoltă la ca-davrele aflate timp
îndelungat în terenuri turboase, mlăştinoa-se, cu reacţie acidă, care împiedică putrefacţia. Pielea
devine dură, de o culoare brună. Părul, unghiile şi cartilajele se conservează. Oasele devin moi şi
flexibile. Cadavrele lignifi-cate pot fi identificate.
 Congelarea cadavrelor are loc la temperaturile mai jos de zero grade. Cadavrul
se păstrează, fără a suferi modificări de volum şi structură, atât timp cât este congelat.
 Îmbălsămarea sau conservarea artificială a cadavrelor se practică din antichitate.
Cadavrele pot fi conservate în soluţii de sare, în naftă etc. Foarte bine se conservează (secole şi

7
mi-lenii) cadavrele aflate în gheaţă. O conservare pe termen scurt se obţine ţinând cadavrul la
temperaturi scăzute (camere-frigidere). Conservarea artificială a cadavrelor cu formol, etanol şi
alte soluţii speciale permit păstrarea lor pe un timp relativ mai lung.

CAPITOLUL II
2.1 ISTORIA LEGENDARĂ A MUMIFICĂRII

Descoperirea mumiilor egiptene a uimit oamenii și a dus la investigarea procesului de

mumificare. Mumificarea în Egiptul Antic a implicat o serie de procese elaborate, efectuate pe
un corp mort într-o încercare de a preveni putrefacția. Arheologii continuă să promoveze
fascinația cu mumiile, prin săpături, expoziții și studii. Mumificarea a devenit sinonimă cu
Egiptul antic, fiind o parte integrantă a religiei și culturii societății.

Mumificarea în Egipt a început ca un proces natural, datorită condițiilor aride ale

regiunii și a climatului uscat. Corpurile îngropate la marginea deșertului s-au păstrat în mod
firesc, ceea ce a afirmat noțiunea religioasă a vieții veșnice. Mumificarea intenționată în Egipt a
început în jurul valorii de 2600 BC și a fost practicată timp de peste 2,000 ani. Bogății și elita din
societatea Egiptului au început să ceară ritualuri de înmormântare mai sofisticate în loc de
găurile obișnuite săpate în nisip. Aceste cereri au însemnat că trupurile lor nu mai pot fi în
contact cu nisipul, dar ar trebui folosite metode artificiale de conservare. După o perioadă de
mumificare experimentală, practica a fost perfecționată în artă de embalmerii egipteni. La
început, practica era o procedură costisitoare, rezervată numai Faraonilor și celor bogați. Cu
toate acestea, în timp procesul a devenit raționalizat și a devenit accesibil maselor.

Prin anul 2000 i.Hr., s-a raspândit folosirea inscriptiilor magice, mai intaâi pe pereții
sarcofagelor, apoi pe sulurile de papirus așezate inăuntrul sicrielor. Pe aceste suluri erau
transcrise, la comandă rudeniilor defunctului, fragmente („capitole“) din ceea ce mai tarziu, in
cea mai amplă antologie de texte funerare egiptene (190 la numar), avea să poarte numele de
Cartea mortilor. Aproape toate capitolele erau deschise de un titlu ce indica felul cum puteau fi
folosite ele. Urmau numele defunctului si ale parinților săi, plus precizări legate de pozitia
socială a decedatului.

Subiectul propriu-zis rezida intr-un vast solilocviu al celui mort, in care acesta se
adresa atât însuși, cît si divinităților sau entităților de rang secund din lumea nevăzută. Atitudinea
persoanei care performa aceasta piesa cu un singur personaj era cea a unui vizionar: imaginile se
succedau imaginilor intr-un flux abundent și sufocant, toată gama afectivă a psihicului uman
fiind străbătută cu o incomparabila virtuozitate si ducând, uneori, la incoerente de tip samanic. 

Starea emotivă a defunctului era oscilant schizoida si marca, in opinia noastră, cea mai
interesantă secvență a acestei confesiuni de absoluta, indecență sinceritate in fata mortii: pe de-o
parte, protagonistul afirma ca este zeu, daca nu chiar zeu al zeilor, superior tuturor celorlalte
divinitati ale panteonului egiptean, pe de altă parte îi ruga pe zei sa-l ajute, se umilea si nu-și
ascundea spaima de demoni. Afirmarea tunătoare a eului sau nemuritor era urmată de expresia
unei frici abjecte si a unei slugarnicii dezgustătoare. Tot asa, erau evocate preocupari foarte
prozaice (bucuria posesiei, dorința de acumulare a unor bunuri materiale, nevoia de placeri
8
lumesti etc.), insotite de elanuri spre Eternitate si Absolut. Fara pudoare, grosolan aproape,
defunctul trecea de la o stare la alta, incercând de fapt toate stratagiile posibile ca să ocolească a
doua moarte, neiertatoarea moarte plina de absență, moartea sinonima cu neantul. Lupta pentru
„supravietuire“ in aria mortii simple, cea perceputa ca o prelungire misterioasa a ragazului petre-
cut pe Pamant, ii mobiliza defunctului toate resursele psihice si disponibilitatile morale, pentru
ca, in lumea de dincolo, urma sa ajunga fata in fata cu niste situatii-limita si cu niste personaje
(demonii) total ostile. 

Sarcofagul cosmic  și zeul-amintire Egiptenii din vechime erau hipnotizati de misterul

morții. Pentru ei, intreg Universul era un sarcofag gigantic, in centrul caruia se afla Osiris, omul-
zeu cosmic, cazut, intemnitat in moarte, paralizat. Divinitatea centrala fiind moarta, ceilalti zei
nu se manifestau decât in funcție de această tragedie: fie ii venerau imaginea și ii glorificau
memoria, fie il plângeau și-l răzbunau. Asta cand moartea lui nu devenea contagioasă: zeii de
parte barbatească (Ra si Horus, Ptah si Amon, Hapi, Kebhsennuf) apar reprezentați sub
trăsăturile unui Osiris captiv in moarte. Zeițele, in schimb, ramâneau să se lamenteze. 

Asupra intregii vieți egiptene se raspândește o atmosferă fantastică, lugubra, care emana
efluvii ale mortii si instituie o ambianță de necrobioza, necrofilie si necromantie. Este o lume in
care necropola devine spatiul de locuit cel mai bine si mai grijuliu amenajat. „Osiris a murit, dar
Osiris exista. Este Regele lumii de jos, Judecatorul suprem al mortilor. Nemiscat, intepenit,
strans in bandajele lui precum o mumie, el primeste ofrandele si omagiile mortilor.“ Osiris este o
umbra lipsita de consistenta, o fantoma chiar mai putin reala decat mortii insisi. Iar aceasta e
poate trasatura cea mai izbitoare a Cartii mortilor: caracterul surprinzator al lui Osiris, faptul ca
acesta intrupeaza deopotriva prezenta si absenta. El este un zeu-amintire care, spre a capata un
reflex de viata, e identificat, pe rand, cu Tum sau cu Horus… Implicatia esentiala a acestei
existente fantomatice pare a fi aceea ca viata terestra este ireala si nu reprezinta decat un vestibul
spre existenta postuma, sinonima cu eternitatea. 

Ultimul drum Imbătați de zvonurile Eternității si de mirosul Absolutului, egiptenii par

sa fi gasit calea de a ajunge la ele. Cum moartea este o disasociere între forma care contine
(invelisul trupesc) si continut (sufletul), spre a asigura eternitatea vietii trebuie ca trupul sa fie
conservat. Mumia devine astfel masinaria prin care se poate strabate lungul tunel dintre viata si
moarte. Observand mumiile naturale (caldura si vantul duceau, in desert, la uscarea si intarirea
rapida a pielii si musculaturii, astfel incat corpurile defunctilor nu mai puteau fi atacate de
microorganisme, iar descompunerea era stopata dupa scurt timp), egiptenii au facut din
mumificare elementul central al ritualului funerar. In ateliere specializate, imbalsamatorii spalau
corpul defunctului si incepeau lunga serie de operatii de mumificare, a caror durata era de sapte
decade (saptezeci de zile). Era vorba despre un interval cu semnificatie mistica, intrucat
reprezenta durata eclipsei lui Sothis (Sirius).

Corpul murea și renăștea pe un traseu temporal identic celui in care steaua disparea si
revenea pe bolta. Corpul eviscerat era uscat la soare si imbibat cu mai multe straturi de uleiuri
vegetale si animale. Pe el erau dispuse apoi amulete si incepea asezarea bandajelor, lenta,
temeinica, meticuloasa: se lua fiecare deget in parte si se imbraca in lungii fasii de panza, pana
cand era complet acoperit. De-abia dupa „imbrăcarea“ totala a membrelor se trecea la bandajarea

9
corpului in ansamblul lui. Ulterior, acesta era asezat intr-un sarcofag pictat si/sau gravat. Fata ii
era acoperită cu o mască pe care artizanii funerari încercau sa reproduca trăsăturile defunctului.
Familia si bocitoarele profesioniste veneau sa ia in primire trupul, care, intr-o procesiune
condusa de preoti, era transportat spre ultimul salas. Aici, marele preot, potrivit unui ritual
formalizat pana in cele mai marunte detalii, savarsea cele de pe urma incantatii de trecere. Ca sa
dea din nou viata simturilor, de pilda, atingea cu o serie de gesturi sacre toate cele sapte
deschideri ale capului. Urma depunerea ofrandelor si sigilarea mormantului. Daca pentru
persoanele cu dare de mana lucrurile se petreceau asa fara abatere, nu intreg ritualul era respectat
si pentru oamenii sarmani. Cu toate acestea, avea loc o mumificare, fiindca orice egiptean,
indiferent de pozitia lui sociala, trebuia sa atinga viata de dupa moarte. 

Drumul spre lumea de dincolo era savârșit. Oamenii au facut tot ce era de facut pentru ca omul
să nu mai moară vreodată. Abolind fruntariile dintre viata si moarte, dintre lumea de aici si cea
de dincolo, egipteanul, cu o sublima incapatanare, desfiinta si alte hotare: cele dintre om si zeu,
dintre oameni si animale si, mai ales, dintre trecut si viitor. Asa incat eul sau profund sa fie „Ieri,
Azi si Maine“, un eu al carui nume era ritualic harazit sa ramana un mister, dar caruia noi, cei de
acum, dupa milenii de nefericita experienta a mortii, i-am putea gasi talcul in latinescul „victor“.

Egiptologii consideră Vechiul Regat începând cu A III-a dinastie egipteană. Primul

faraon notabil din Vechiul Regat a fost Djoser (2630-2611 î.Hr.) din dinastiea a treia, el a
ordonat construirea unei piramide în trepte, în necropola Memphis de la Saqqara. O persoană
importantă din timpul domniei lui Djoser a fost vizirul său și arhitectul regal Imhotep, cel care a
fost mai târziu zeificat. Acesta a fost era când fostele state antice independente egiptene au
devenit cunoscute sub numele de Egipt, conducător fiind doar faraonul.
Ulterior foștii conducători au fost forțați să-și asume rolul de guvernatori ai Egiptului
și printre altele să se ocupe de colectarea taxelor. Egiptenii în această eră își venerau faraonul ca
pe un zeu, crezând că el e cel ce provoacă inundațiile anuale ale Nilului, atât de necesare pentru
culturile lor. Egiptenii au observat schimbările naturii survenite în timp și, de aceea, în această
perioadă a apărut credința lor în ciclicitatea universului și convingerea că Faraonul este cel de pe
Pământ care lucrează pentru a asigura stabilitatea acestor cicluri. De asemenea ei înșiși s-au
văzut ca un popor special ales, ca singurele adevărate ființe umane de pe Pământ.

10
 Dinastia a patra începe cu Snofru (2613–2589 î.Cr.). În timpul acestei dinastii s-a
dezvoltat arta îmbălsămării. Din această dinastie fac parte unii din cei mai cunoscuți monarhi
ai Egiptului Antic datorită faptului că lor li se datorează construcția
de piramide.Toți faraonii acestei dinastii au construit cel puțin câte o piramidă care să le
servească drept mormânt. Ca și in cea de a III a dinastie capitala era la Memphis.

2.2 PROCEDURA DE MUMIFICARE

Cuvintele  ”a îmbălsăma” și ”a mumifica” au în esență același sens. A îmbălsăma (din

Latinescul in balsamum) înseamnă a „pune în balsam”, o mixtură de rășini aromatice. Procedeele
de mumificare sunt foarte similare deoarece în ambele cazuri corpul era badijonat cu unguente,
uleiuri și rășini.
Cuvântul mumie provine dintr-o interpretare greșită a procesului. Corpurile a căror
îmbălsămare este de o calitate slabă (în special cele din Perioada Târzie) sunt de multe ori negre
și foarte strălucitoare și de aici s-a ajuns la părerea că acestea erau prezervate prin scufundarea
lor în bitum, în arabă cuvântul bitum este mumiya.
Există multe medode moderne de conservare a corpurilor (ex. prin crionică), însă
acestea nu erau la îndemâna egiptenilor în Antichitate. Singura metodă cunoscută acestora era
uscarea în nisip încins, însă această metodă lăsa corpul nu tocmai cu forma dorită si destul de
nepotrivită pentru scopul său de a pastra sufletul Ka, mai ales al unui faraon.
Nilul a oferit însă soluția. Nilul se revarsă anual și provoacă inundații fertilizatoare, în
lipsa acestui fenomen, Egiptul nu ar fi decât un deșert străbătut de un râu. Revărsările aduc cu ele
aluviuni care fac terenul fertil. În urma retragerii apelor rămân bălți care în timp se evaporă

11
lăsând în urma lor o substanță cristalină numită natron (carbonat de sodiu cristalizat) care trage
și absoarbe umezeala.
În timpul Vechiului Regat, organele interne ale reginei Hetepheres au fost extrase și
depuse într-o soluție de natron cu concentrația aprox. 3%. Când cutia a fost deschisă s-a observat
că tot ceea ce rămasese din corpul reginei nu era decât un fel de noroi. Primele încercari de
mumificare au fost eșecuri totale, ceea ce i-a determinat pe cei ce se ocupau de îmbalsamare să
încerce în schimb păstrarea formei corpului.
Ei au făcut acest lucru prin înfășurarea corpului în bandaje îmbibate cu rașină. Ca
dovadă a nivelului înalt la care aceștia au ajuns este mumia unui muzicant al curții (Waty) din
timpul celei de a V a dinastii care păstrează încă detalii extraordinare ale feței (riduri), bătaturi și
alte elemente. Procesul de îmbălsămare dura 70 zile.
Câteva secole mai târziu a apărut o nouă tehnică de mumificare. 2 Mai întâi
îmbălsămătorii spălau interiorul și exteriorul corpului și îl umpleau cu un tip special de vin și cu
mirodenii. Apoi scoteau toate organele interne extrăgând creierul cu un cârlig prin nas și
umpleau corpul cu o soluție de sare de natron. Inima era lăsată în corp deoarece egiptenii credeau
că aceasta este cea care păstra suletul .
După aceia toate organele interne erau puse în vase acoperite ce urmau a fi îngropate
împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile apoi era din nou spălat cu vin
și amestecuri de mirodenii, după care se înfășura în bandaje umede și apoi era uscat, prin acest
proces se obținea garanția că trupul defunctului își va păstra forma și dimensiunile sale.
Îmbălsămatorii adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri și bijuterii pe corp, după care era pus în
cosciug și îngropat. Egiptenii credeau că fiecare om are un corp fizic și un suflet numit 'ka' -
forța vieții, care dăinuia și după moarte. Ca și în cazul unui om viu, acest ka trebuia întreținut, el
avea nevoie de divertisment și de uneltele defunctului. Toate aceste articole erau deci plasate în
mormânt.
Esențial era ca acest 'ka' să se reunifice cu corpul fizic, motiv pentru care cadavrele
erau mumificate. Defunctul trebuia să se reîntâlnească cu acest 'ka' al său pentru a obține viața
veșnică după moarte. Cum însă corpul fizic nu putea călători din mormânt până în lumea de
dincolo, această călătorie era întreprinsă de personalitatea defunctului, adică 'ba'. După ce 'ba' și
'ka' se reunificau, porneau într-o călătorie finală spre cer, soare și stele, unde defunctul învia din
morți ca 'akh' (spirit), dobândind viața veșnică. Primul pas în procesul de mumificare era
îndepărtarea organelor interne, printr-o incizie efectuată în partea laterală a corpului. Inima,
considerată tronul inteligenței și forța vieții, era lăsată la locul său, dar creierul era scos prin nas,
cu un cârlig special, și aruncat. Restul organelor erau păstrate în vase canopice.

2
Descopera.ro.com
12
 Mumia lui Ramesses II
Cadavrul era împachetat, acoperit cu carbonat de sodiu cristalizat (un tip de sare) și
lăsat să se deshidrateze timp de 40 zile. Corpul era apoi înfășurat în bandaje îmbibate în rășină,
carbonat de sodiu și uleiuri aromate, iar toate orificiile corpului erau astupate. În final, corpul era
acoperit cu rășini și bandajat încă o dată, iar preoții plasau diferite amulete între straturile de
bandaje. Întregul proces, însoțit de rugăciuni și descântece elaborate, dura aproximativ 70 zile,
însă corpurile astfel prelucrate s-au conservat perfect timp de mii de ani.
Dupa moartea unui egiptean, familia ducea trupul la imbalsamatori, care negociau
indelung tarifele pentru prestatia lor. Iata cum descrie Herodot momentul: „Dupa ce le era adus
mortul, imbalsamatorii le aratau aducatorilor diferite modele de cadavre din lemn, imitate prin
pictura, si indicau modelul pe care-l considerau cel mai vrednic de atentie. Dupa aceea il aratau
pe cel de-al doilea, care avea un pret mai mic, si in sfarsit pe al treilea, mai ieftin decat toate…“
De obicei, familiile aduceau chiar ele inul, indispensabil bandajelor de mumificare. O
imbalsamare de „clasa intai“ presupunea patru etape.
Decerebrarea  Creierul era extras prin fosele nazale, cu ajutorul unui carlig de fier, cu care
tehnicienii mortii strapungeau etmoidul si ajungeau la creier. Distrus complet, encefalul se
scurgea prin orificiul practicat anterior. In sens invers, se turna in golul din tigva natron (o
solutie naturala de sodiu, adusa din lacurile sarate), care avea rolul de a dizolva resturile
cerebrale ramase. Dupa golirea totala a craniului, era turnata inauntru o substanta facuta din
rasini de conifere amestecate cu ceara de albine si uleiuri vegetale parfumate. Eviscerarea 
Herodot: „Apoi, cu o piatra etiopiana ascutita, ei taie flancul stang, scot toate intestinele din
abdomen, il spala cu vin de palmier, il presara cu parfumuri zobite si apoi il cos la loc, dupa ce a
fost umplut cu scortisoara si alte mirodenii, dintre care este exclusa tamaia…“ Ulterior scoaterii
organelor interne (care erau sortate, asezate in pachete si depozitate in recipiente speciale –
canopele – in spatiul funerar, astfel incat dusmanii sa nu puna mana pe ele si sa preia puterile
mortului), inima (sediu al sentimentelor si gandirii) era asezata la loc inauntrul mumiei. Uneori,
totusi, aceasta putea fi inlocuita cu un scarabeu de piatra. Deshidratarea Imbalsamatorii asezau in
trupul golit de organe bucati de panza imbibate in natron si substante aromatice. Amestecul de
carbonat si de bicarbonat de sodiu, avand proprietati higroscopice, absorbea umezeala din
panzeturi. Apoi, corpul era expus la soare pret de circa treizeci-patruzeci de zile. Dupa uscarea

13
tesuturilor, acesta era din nou spalat si apoi uns cu uleiuri si rasini, astfel incat pielea sa-si
recapete o oarecare suplete. Bandajarea Amuletele infasate in bucatele de papirus erau asezate
peste corpul defunctului. Cavitatea abdominala si cusca toracica erau umplute cu tampoane de in
impregnate de rasina, cu rumegus sau chiar cu un lichen aromatic. Adesea, se practica si
scoaterea ochilor, in gavane fiind asezate proteze de piatra sau de sticla. Dupa bandajarea
completa (care, uneori, ajungea sa aiba si sapte straturi), mumia era introdusa intr-un lintoliu si
apoi depusa in sarcofag.

14
 CONCLUZII

În final putem afirma faptul că procesul de Mumificare sau altfel spus Imbalsamare a
cadavrului este unul dintre cele mai vechi metode de conservare a cadavrului.
În Egiptul Antic au apărut pentru data această metodă de modificare a cadavrului în forma de
conservare și în unele culture specific se practică și în ziua de azi.
Era nevoie de circa 375 de metri pătrati de pânza pentru bandajarea completă a unei
mumii. Bandajele aveau intre  6 si 20 de centimetri lățime. Barbații mumificați aveau, in general,
mîinile asezate, pudic, in dreptul organelor genitale. Femeile erau incremenite cu mâinile de-a
lungul trupului. Doar mumiile regale aveau mîinele așezate pe piept. Anumite cadavre erau
ornate cu peruci si pandantive bogate. Femeilor moarte din familia regală li se picta chipul in
ocru si li se umfla artificial pielea devenita flasca. In timpul preparării capului, erau rostite
incantații străvechi, astfel incât defunctul să „nu-și piarda capul“ pe țăramul celalalt.

Pe gîtul mortului trebuia asezat „capitolul“ 30 din Cartea mortilor, gravat pe o piatra
verde in forma de inima. Aceasta amuletă impiedica inima să tradeze elementul ka (simbolul
fortei vitale), in fața tribunalului condus de Osiris: „Nu fi marturisitor dușmanos. ”Nu mi te
impotrivi in fața judecatii.” ”Nu inclina talgerul balantei in dauna mea.“

Capetele mumiilor din America de Sud (la civilizațiile precolumbiene) erau de obicei
pregătite astfel: trupul era decapitat cu un cuțit de piatră, creierul se scotea printr-o gaura
practicată la nivel occipital, iar apoi craniul era umplut cu iarbă uscată și cu cenușă. Oasele
scheletului erau descarnate cu un cuțit – cu exceptia membrelor, care erau lăsate să se usuce sub
efectul căldurii și vîntului. La Luxor, se afla un Muzeu al Mumificarii, inaugurat in 1997 de către
presedintele Hosni Mubarak si amplasat pe cornisa de deasupra Nilului. Scopul lui este de a oferi
informatii in legatură cu vechile tehnci de mumificare. Cum tehnicile de transport spre eternitate
erau aplicate si altor specii de animale, aici pot fi intalnite mumii de pisici, de pesti sau de
crocodili, precum si buna parte dintre uneltele trebuincioase de imbalsamare.

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Baciu Gh. Medicina Legală, Chişinău, Ed. „Ruxanda”, 1999;

2. Tetercev V., Mateicic V., Pădure A. Examinarea medico-legală a cadavrului la faţa
locului (material didactic), Chişinău, 2004;
3. Ungurean S. Medicina Legală, Chişinău, 1993;
4. Moraru I. – Medicina legală. Bucureşti: Editura medicală, 1967.
5. Baciu Gh. – Curs de medicină legală, vol.I-II. Chişinău: USM, 1993.
6. Baciu Gh. –Medicina legală. Chişinău: Ştiinţa, 1995.
7. www.Wikipedia.com
8. Articol din Ziarul ” descoperă.ro”

16