D Final Curs PDF

MIHAELA POPESCU
MIHAELA POPESCU
GRAMATICA COMPARATĂ A LIMBILOR ROMANICE.

NOTE DE CURS
Curs opţional A5 Limbă română
Curs universitar pentru învăţământul la distanţă
EDITURA UNIVERSITARIA
Craiova, 2017
Referenți ai colecției:
Prof.univ.dr. Pîrvu Elena
Conf.univ.dr. Coșoveanu Gabriel
Conf.univ.dr. Dincă Daniela
Conf.univ.dr. Dragoste Cosmin
Lect.univ.dr. Constantinescu Gheorghe
Lect.univ.dr. Drăghici Ovidiu
Lect.univ.dr. Cazacu Sorin
Copyright© 2017 Universitaria

Toate drepturile sunt rezervate editurii Universitaria
ISBN 978-606-14-1327-0
CUPRINS
Semestrul I. Tematică ...................................................................................................................................... 7
Unitatea de învăţare I.
Obiectul de studiu al lingvisticii romanice ........................................................................................................ 9
Unitatea de învăţare II.

Elementele constitutive ale limbilor romanice ............................................................................................... 14
Unitatea de învăţare III.

Limba latină (I):Periodizare. Izvoarele latinei populare ........................... .................................................... 25
Unitatea de învăţare IV.

Limba latină (II):Caracteristici fonetice, morfosintactice şi lexicale ............................................................. 34
Aplicaţii .......................................................................................................................................................... 40
Semestrul al II-lea. Tematică ........................................................................................................................ 43
Unitatea de învăţare I.
Domeniul ibero-romanic: Limba spaniolă ..................................................................................................... 45
Unitatea de învăţare II.

Domeniul galo-romanic: Limba franceză ...................................................................................................... 56
Unitatea de învăţare III.

Domeniul italo-romanic: Limba italiană ....................................................................................................... 72
Unitatea de învăţare IV.

Domeniul balcano-romanic: Limba română ............................................... ................................................... 82
Aplicaţii. Teste de evaluare ............................................................................................................................ 99
Bibliografie generală ................................................................................................................................... 118
ANEXE ........................................................................................................................................................ 120
5
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE LIMBA ROMÂNĂ,
LITERATURA ROMÂNĂ ŞI LIMBI CLASICE
(GRAMATICA COMPARATĂ A LIMBILOR ROMANICE)
Anul al III-lea, Semestrul I
Titular de curs: Mihaela Popescu
Tematică:
1. Obiectul de studiu al lingvisticii romanice: Romania şi ariile ei. Clasificări ale limbilor
romanice: Romania occidentală şi orientală, Romania submersa şi Romania nova, Romania
continua şi discontinua. Istoria cuvântului ROMANUS.
2. Elementele constitutive ale limbilor romanice (substraturi, strat, superstraturi, adstraturi).
Substratul primar şi secundar. Substratul osco-umbric, celt, ligur, etrusc, grec, mesapic, venet,
ilir, trac, sicul, sican, iber etc.
3. Limba latină (I). Periodizarea istoriei limbii latine. Izvoarele latinei populare.
4. Limba latină (II). Caracteristici fonetice, morfosintactice şi lexicale ale latinei populare.
5. Aplicaţii.
Număr de ore alocat: 14
Cursul urmăreşte examinarea unităţii celor mai importante limbi romanice (română, franceză,
italiană, spaniolă şi portugheză) pe trei paliere de limbă: fonetică, morfosintaxă şi lexic. Sunt studiate
asemănările dintre aceste limbi romanice, datorate descendenţei lor comune din limba latină, dar şi
deosebirile dintre ele pentru a se evidenţia specificul fiecăreia în ansamblul romanic. Cursul urmează,
prin structura şi conţinutul său, cele mai importante lucrări de specialitate, româneşti sau străine:
Academia Republicii Populare Române (1965-1969), Istoria limbii române, vol. I (ILR I): Limba
latină; vol. II (ILR II): A. Latina dunăreană, B. Româna comună, C. Influenţe, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Populare Române, Al. Rosetti, redactor responsabil, p. 117-166
(material suplimentar pentru curs şi seminar).
Bourciez, E. (1967), Eléments de linguistique romane, Paris, Klincksiek.
Iliescu, Maria, Livescu, Michaela (1978-1980), Introducere în studiul limbilor romanice, I, 1978, II,
1980, Craiova, Reprografia Universităţii din Craiova.
Klinkenberg, Jean-Marie (19992), Des langues romanes: introduction aux études de linguistique
romane, Bruxelles, De Boek / Duculot.
Livescu, Michaela (2003), Elemente de lingvistică romanică, Editura Universitaria, Craiova.
7
Manoliu Manea, Maria (1971), Gramatica comparată a limbilor romanice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda (2001), Lingvistica romanică. Lexic, morfologie, fonetică, Bucureşti,
Editura All Universitar.
Renzi, Lorenzo (1985), Nuova introduzione alla filologia romanza, Bologna, Il Mulino.
Roegiest, Eugeen (20092), Vers les sources des langues romanes. Un itinéraire linguistique à travers
la Romania, Leuven, Acco.
Tagliavini, Carlo (1977), Originile limbilor neolatine, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I
OBIECTUL DE STUDIU AL LINGVISTICII ROMANICE
Obiective:
- însuşirea terminologiei de specialitate care să permită situarea şi definirea domeniului
lingvisticii romanice în ansamblul ştiinţelor limbajului;
- asimilarea conceptelor teoretice şi operaţionale din domeniul lingvisticii romanice;
- cunoaşterea principalelor arii ale Romaniei.
Timpul alocat: 2 ore
1a. Obiectul de studiu al lingvisticii romanice: Romania şi ariile ei. Clasificări ale limbilor
romanice: Romania occidentală şi orientală, Romania submersa şi Romania nova, Romania
continua şi discontinua.
ROMANIA, termen tehnic, cult, desemnează teritoriul pe care se vorbesc limbi romanice sau
limbi neolatine, limbile care s-au născut din limba-mamă, latina.
Teritoriul pe care astăzi se vorbesc limbi romanice nu este identic cu cel al Imperiului Roman.
Pe de o parte, există o ROMANIA SUBMERSA (ROMANIA PIERDUTĂ) care reprezintă acele
teritorii pe care s-ar fi putut forma limbi romanice, dar care sunt astăzi pierdute pentru romanitate:
Britannia, Germania, Panonnia, Tracia, Moesia, Illyria, Africa de Nord. Pe de altă parte, există o
ROMANIA NOVA care reprezintă teritoriile pe care astăzi se vorbesc limbi romanice care însă nu
s-au născut acolo, ci au fost aduse prin expansiune colonială şi s-au aşezat peste limbile vorbite de
populaţii autohtone: America Latină (unde predomină spaniola, dar în Guyanna Franceză se vorbeşte
franceza, iar în Brazilia, portugheza), o parte din Africa (Africa Arabă, respectiv, Africa Neagră):
Ciad, Maroc, Algeria, Tunisia (în aceste ţări se vorbeşte franceza), Angola şi Mozambic (portugheză),
sau din Asia: Filipine (spaniolă), Republica Goa, regiune din India (portugheza).
ROMANIA EUROPEANĂ cuprinde însă marile arii ale limbilor romanice. Acestea se
clasifică astfel:
1. DOMENIUL IBERO-ROMANIC cuprinde: spaniola, portugheza şi catalana (aceasta

este considerată de foarte mulţi cercetători o legua–puente „o limbă punte”).
2. DOMENIUL GALO-ROMANIC cuprinde: franceza, occitana (în sudul Franţei),

gascona (în partea de sud-vest a Franţei, spre munţii Pyrrinei; aceasta este considerată de
unii cercetători un dialect occitan, iar de alţii o limbă aparte) şi franco-provensala (un
complex dialectal care se vorbeşte în partea de sud-est a Franţei şi în vestul Elveţiei: în
regiunile Vallé Vaux, La Châtelle, în patru cantoane elveţiene care formează ELVEŢIA
ROMANDĂ – La Suisse Romande). Reţinem faptul că în Belgia se vorbeşte flamandă şi
vallonă, dar numai aceasta din urmă este un dialect francez.
3. DOMENIUL ITALO-ROMANIC cuprinde: italiana şi sarda.
4. DOMENIUL RHETO-ROMANIC / CISALPIN desemnează un complex de dialecte

care se vorbeşte în Elveţia, la graniţa dintre Austria şi Italia (zona Alpilor Dolomiţi) şi în
Italia. Mai precis, în Elveţia se întâlneşte grupul rhetic, ladina dolomitică se vorbeşte în
9
Austria şi în nordul Italiei (Val del Pezo), iar friulana (cel mai mare dialect / limbă) se
vorbeşte în nordul Italiei, în provincia Friuli, cu centrul la Udine.
5. DOMENIUL BALCANO-ROMANIC cuprinde: dalmata (limbă vorbită pe coastele

Adriaticii, pe teritoriul actual al Croaţiei, o limbă moartă însă în secolul al XIX-lea) şi
româna cu cele patru dialecte: dialectul daco-român, preponderent la nord de Dunăre;
dialectul aromân, dialectul meglenoromân, respectiv, dialectul istroromân, acestea din
urmă fiind toate trei localizate la sud de Dunăre.
Prin urmare, ROMANIA EUROPEANĂ numără fie 10, fie 12 limbi, dacă se acceptă,
respectiv, se exclud gascona şi occitana.
Întrebare: Care sunt principalele domenii ale Romaniei europene?
Şi în ROMANIA SUBMERSA continuă să existe cuvinte / forme gramaticale (mai rar) care
amintesc de romanitate. De exemplu, în Germania apar toponimele: Köln < (lat.) COLONIA; Koblenz
< (lat.) CONFLUENTES, dar şi antroponime de tipul: Kaiser < (lat.) CAESAR, cuvinte: castle <
(lat.) CASTELLUM, sau sufixe ca: -cester < (lat.) CASTRUM etc.
O altă împărţire a ROMANIEI EUROPENE este următoarea: ROMANIA DISCONTINUA

(în care intră limba română) şi ROMANIA CONTINUA (care cuprinde restul limbilor menţionate
anterior).
De asemenea, ROMANIA EUROPENĂ se împarte în ROMANIA ORIENTALĂ şi
ROMANIA OCCIDENTALĂ, această din urmă împărţire având în vedere atât poziţia geografică, cât
şi anumite trăsături tipologice care disting cele două arii. Din ROMANIA ORIENTALĂ fac parte
româna şi italiana centro-meridională; din ROMANIA OCCIDENTALĂ fac parte toate celelalte
limbi, inclusiv o parte din dialectele vorbite în Italia de nord.
Întrebare: Care sunt principalele clasificări ale Romaniei?
Principala trăsătură care separă cele două grupe este formarea pluralului, la care se adaugă
marca persoanei a II-a a tuturor verbelor şi formele pronumelui personal de persoana I şi a II-
a plural. La aceste trăsături ar mai trebui adăugate şi altele, însă acestea vor fi discutate ulterior pentru
fiecare limbă în parte.
Rom. It.
cîini cani
case case
oase ossa
cânţi cantì
simţi sentì
Trebuie totuşi remarcat faptul că în română marca pluralului, vocalică (-e sau –i), este în
general asilabică, în timp ce în italiană este întotdeauna silabică.
ROMANIA OCCIDENTALĂ are marca –s atât pentru formarea pluralului, cât şi pentru
pronumele personal de persoana I şi a II-a plural, respectiv, pentru persoana a II-a a tuturor verbelor:
Fr. Sp.
des femmes nous nos nosotros
des hommes vous vos vosotros
10
Această împărţire este însă valabilă pentru fazele vechi ale limbilor, dat fiind faptul că în
franceză, de exemplu, marca –s de formare a pluralului apare numai în codul scris, nu şi în codul
vorbit; pe de altă parte, în română, este vorba de un –i palatalizat1 sau de un –i ultrascurt ?(v. câini).
Întrebare: Care sunt principalele trăsături tipologice care separă Romania orientală de
Romania occidentală?
1b. Istoria cuvântului ROMANUS
În Antichitate, ROMANUS însemna „locuitor al Romei”, opunându-se astfel lui LATINUS

care desemna „un locuitor din Latium”. Cei doi termeni ajung să fie sinonimi odată cu extinderea
puterii Romei asupra regiunilor din Italia şi, mai ales, în momentul în care Roma devine o mare putere
imperială. Aşadar, cei doi termeni care, la început, aveau o semnificaţie precisă, etnică, încep treptat
să capete o valoare politică, cu sensul: ROMANUS = „locuitor al Imperiului Roman”.
Astăzi, ROMANUS, -A, folosite pentru a denumi poporul şi limba sunt moştenite numai de
poporul român şi de limba română. Forma corectă, etimologică a cuvântului este rumân:
ROMÁNUS > rumân
Prima atestare a formei cu –o (român) apare în Palia de la Orăştie (1582) şi este, după părerea
anumitor specialişti, o intervenţie a editorului, Şerban, fiul lui Coressi. Potrivit profesorului Vasile
Arvinte, formele cu –o şi cele cu –u au coexistat.
În sudul Dunării, termenul se mai păstrează doar pentru denumirea aromânilor: ar(o)mân [+
proteză ; + sincopa3 lui –o- neaccentuat].
2
În limba veche, rumân însemna „iobag” (v. sintagma starea de rumânie = „starea de iobăgie”).
Astăzi, rumân înseamnă „soţ” sau „creştin”.
Celelalte popoare se denumesc cu ajutorul altor termeni. Unele se denumesc cu ajutorul
termenului derivat de la zona geografică în care locuiesc şi / sau de la numele unor personaje
legendare: italienii > Italia > Italus (regele Siculilor); alţii se denumesc prin numele populaţiilor de
superstrat:
franceza > franci

catalana > Catalunya (GOT ALANIA = „ţara goţilor şi a alanilor”)
sau regiuni: burgund / Burgundia > burgunzi
lombard / Lombardia > triburile migratoare longobarde
Există însă şi situaţii în care denumirea unui popor romanic a fost iniţial dată de vecini şi
ulterior însuşită de poporul romanic în cauză.
De exemplu, termenul VOLCAE denumea în Antichitate un trib de celţi din nordul Italiei.
După cum se ştie, aceştia au fost cuceriţi de romani. Germanicii, vecini acum ai romanilor, au preluat
cuvântul şi i-au denumit astfel chiar pe romani. Astfel, în GLOSELE DE LA KASSEL (sec. 8 e.n.) se
înregistrează:
ROMANI: WALHA
1
PALATALIZAREA reprezintă modificarea articulaţiei de bază a unui sunet, produsă în anumite condiţii. De obicei,
prin palatalizare se înţelege deplasarea locului de articulare a unei consoane din orice zonă spre palatul dur (= „înmuierea
consoanelor”). În cazul vocalelor (fenomen înregistrat în istoria idiomurilor gallo-romanice), palatalizarea înseamnă
transformarea lor în vocale (pre)palatale.
2
PROTEZA reprezintă adjoncţiunea, la iniţiala unui cuvânt, a unui element non-etimologic care nu conduce la o
modificare semantică. De exemplu, grupurile consonantice în poziţie iniţială cs-, sp- primesc drept proteză, vocala e-:
SCOLA > fr. escola; SPINA > fr. espina; sau STARE > sp. estar etc.
3
SINCOPA constă în căderea vocalei post tonice, aflată, de obicei, între o oclusivă şi o lichidă (l sau r).
11
De la germanici, slavii au preluat cuvântul tot pentru a-i denumi pe romanici, dar l-au
pronunţat cu metateză4:WALHA > vlah / vloh.
Cu acest cuvânt, polonezii îi numesc şi astăzi pe italieni (włohi [ohi]); slavii de sud l-au folosit
şi îl folosesc pentru a-i denumi pe români, mai ales pe românii sud-dunăreni (v. Vlaşca vs. Teleorman
(cuvânt cuman cu semnificaţia: „Pădure nebună” = Codrii Vlăsiei).
Slavii de est au pronunţat cuvântul potrivit legilor lor fonetice, adică cu polnoglasie (l-au
umplut cu o silabă): vlah / vloh > valah / voloh.
Prin valah, slavii sudici şi alte popoare au înţeles numai pe românii nord-dunăreni, iar românii
nord-dunăreni înţeleg prin valah numai pe locuitorii Munteniei.
De la slavi au preluat cuvântul ungurii pentru a-i denumi pe români şi pe italieni:
VOLCAE > WALHA > vlah / vloh > valah / voloh > ólah
Tot de la slavi, turcii au luat cuvântul pentru a-i denumi pe români, respectiv, ţările lor:
VOLCAE > WALHA > vlah / vloh > valah / voloh > ólah > iflak [f < v + proteză: i-]
MOLDOVA = Karaiflak „Ţara Românească Neagră”

ŢARA ROMÂNEASCĂ = Aciflac „Ţara Românească Albă” (culorile sunt date în
funcţie de poziţia geografică a statului respectiv: nord, est etc.) Cf. CETATEA ALBĂ
= Bolgrad = Akerman.
Dintre grupurile sud-dunărene de români două şi-au pierdut numele etnic de la ROMANUS
şi se denumesc ele însele prin cuvântul vlah. Este vorba de meglenoromâni, respectiv, de istroromâni
(acestea două fiind denumiri savante). Numai aromânii (cei mai numeroşi) l-au păstrat, aşa cum am
mai spus, pe ROMANUS, în propria denumire. Istroromânii se mai numesc şi ciribiri (< cine şi bine
cu rotacizare), iar limba lor se numeşte ciribirschi.
Mai există în ROMANIA mici dialecte sau mici zone în care se mai continuă ROMANUS /
ROMANICUS (= derivatul din care a rezultat, de fapt, primul termen). Este vorba de dialectul
romagnol (italian), de provincia ROMAGNA (vecină cu LOMBARDIA) şi de dialectul (rheto-roman)
romantsch (romanşa).
Etimologic, cuvântul ROMANICUS stă la baza cuvântului romance (cântec al trubadurilor,
poveste de amor, povestire, cântec, romanţă).
Întrebare: Care este originea şi semnificaţia etnonimelor român, respectiv v(a)lah?
4
METATEZA reprezintă schimbarea locului sunetelor sau al silabelor într-un cuvânt: POR > fr. pro; FORMATICU(M)
> fr. fromaticu.
12
EVALUARE:
1. ROMANIA: definiţie, tipologie. Domeniile ROMANIEI EUROPENE.

2. Istoria lui Romanus. Alte denumiri ale limbilor şi popoarelor romanice şi, în special, ale
românei şi vorbitorilor ei.
Rezumatul Unităţii de învăţare I
ROMANIA, termen tehnic, cult, desemnează teritoriul pe care se vorbesc limbi romanice sau limbi
neolatine, limbile care s-au născut din limba-mamă, latina.
Clasificare:
- Romania europeană cuprinde marile arii ale limbilor romanice;
- Romania submersa reprezintă acele teritorii pe care s-ar fi putut forma limbi romanice, dar care sunt
astăzi pierdute pentru romanitate: Britannia, Germania, Panonnia, Tracia, Moesia, Illyria, Africa de
Nord;
- Romania nova reprezintă teritoriile pe care astăzi se vorbesc limbi romanice aduse acolo prin
expansiune colonială şi aşezate peste limbile vorbite de populaţii autohtone: America Latină (unde
predomină spaniola, dar în Guyanna Franceză se vorbeşte franceza, iar în Brazilia, portugheza), o
parte din Africa (Africa Arabă, respectiv, Africa Neagră): Ciad, Maroc, Algeria, Tunisia (în aceste
ţări se vorbeşte franceza), Angola şi Mozambic (portugheză), o parte din Asia: Filipine (spaniolă),
Republica Goa, regiune din India (portugheză) etc.
Romania europeană cuprinde: Romania occidentală şi orientală, Romania continuă şi discontinuă.
Originea etnonimului v(a)lah:
VOLCAE > WALHA > vlah / vloh > valah / voloh > ólah > iflak.
Bibliografie facultativă:
la Romania, Leuven, Acco, p. 15-20.
13
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE LIMBILOR ROMANICE
Obiective:
- însuşirea terminologiei de specialitate care să permită situarea şi definirea domeniului
lingvisticii romanice în ansamblul ştiinţelor limbajului;
- asimilarea conceptelor teoretice şi operaţionale din domeniul lingvisticii romanice;
- asimilarea celor mai importante caracteristici fonetice şi/sau morfosintactice ale elementelor
de substrat, respectiv de superstrat(uri).
Elementele constitutive ale limbilor romanice (substraturi, strat, superstraturi, adstraturi).

Substratul primar şi secundar. Substratul osco-umbric, celt, ligur, etrusc, grec, mesapic, venet,
ilir, trac, sicul, sican, iber etc.
2a. Elementele constitutive ale limbii: subsubstrat, substrat, strat, superstrat, adstrat, superstrat
cultural.
1. SUBSTRATUL desemnează limba populaţiei autohtone peste care se aşază limba unei
populaţii cuceritoare. După o perioadă de bilingvism (coexistenţa a două sisteme
lingvistice diferite), limba populaţiei autohtone dispare, lăsând urme în vocabular
(inclusiv în toponimie şi în formarea cuvintelor), câteodată în fonetică şi, mai rar, în
structura gramaticală.
2. STRATUL desemnează limba populaţiei cuceritoare; în cazul limbilor romanice, stratul

este acelaşi, LIMBA LATINĂ.
3. SUPERSTRATUL(URILE) desemnează limba (limbile) populaţiilor migratoare,

aşezate în spaţiul romanic şi care, după o perioadă de bilingvism, sfârşesc prin a fi
absorbite de idiomul romanic. Limba de superstrat lasă urme în lexic (inclusiv în
toponimie, antroponimie, formarea cuvintelor), câteodată în fonetică şi, rar, în
morfosintaxă. În momentul în care superstratul îşi încheie acţiunea, se poate considera că
o limbă este pe deplin constituită.
4. SUBSUBSTRATUL(-TURILE) reprezintă limba (limbile) unor populaţii foarte vechi,

de dinaintea substratului, despre care se ştie că au existat deoarece există dovezi
arheologice şi de la care se presupune că ar fi rămas urme lingvistice. De exemplu, în
cazul limbii franceze, subsubstratul este iber, ligur şi aquitan. Numele fluviului Sena
(Seine) şi al munţilor Ardeni reprezintă, se pare, o continuare a două nume de zeităţi
(SEQUANA, respectiv, ARDUENA) ale unor populaţii pre-indo-europene.
14
Prezentăm în continuare stratificarea celor mai importante limbi romanice:
ROMÂNĂ: Substrat: TRACO-DAC

Strat: LATIN
Superstrat: SLAV, de tip bulgăresc vechi (în proporţie foarte mică şi
GERMANIC).
FRANCEZĂ: Substrat: GALIC (CELTIC)

Strat: LATIN
Superstrat: FRANC (GERMANIC).
SPANIOLĂ: Substrat: IBERIC

Strat: LATIN
Superstrat: VIZIGOT (GERMANIC) şi ARAB
Întrebare: Cum se defineşte noţiunea de superstrat / substrat?
Influenţele, în general de natură lexicală (inclusiv în toponimie, antroponimie, formarea

cuvintelor), sunt ulterioare procesului de definitivare a unei limbi, provin din limbile cu care idiomul
romanic vine în contact şi nu presupun bilingvism de masă, ci doar, un eventual bilingvism
individual. De exemplu, în cazul limbii române, influenţele sunt din limba: maghiară, turcă, tătară
etc., iar în cazul limbii franceze, influenţele provin din engleză, olandeză, germană (în general, din
limbi germanice). Aceste influenţe formează:
5. ADSTRATUL, termen prin care se desemnează rezultatul contactului de vecinătate

geografică. Este, de obicei, de natură lexicală şi are o arie restrânsă. Nu trece mai departe
de periferia unei limbi (cuvintele dialectale).
6. SUPERSTRATUL CULTURAL este numai de natură lexicală şi, în cazul de faţă, este
format din termeni latino-romanici şi greceşti, folosiţi, de fapt, de cele mai multe limbi.
OBSERVAŢII:
 Uneori, pot fi interferenţe între elementele de substrat şi cele de adstrat, sau între cele de
superstrat şi cele de adstrat etc. De exemplu, în cazul limbii franceze, substratul este
celtic, dar în Peninsula Britanică (mai) există o populaţie celtică (= bretonii) de la care
au pătruns în franceză cuvinte, dar mult mai târziu faţă de cele plasate în substrat; în
română superstratul este slav, de tip vechi bulgăresc, dar româna are şi elemente slave,
bulgare, provenite din adstrat (de exemplu, castravete).
 În lingvistica romanică se face diferenţierea între: substrat primar, respectiv, substrat
secundar.
Substratul primar este reprezentat, în cazul limbilor romanice, de limbile populaţiilor

din Peninsula Italică, populaţii care au fost cucerite treptat de către romani, până când
latina a ajuns să fie limba întregii peninsule. Din limba acestor populaţii au pătruns în
latină diferite elemente care, apoi, au devenit „un bun” al limbii latine.
Substratul secundar este mai nou decât substratul primar şi reprezintă, în cazul limbilor
romanice, limba populaţiilor din diferite regiuni (provincii) ale Imperiului Roman, peste
care s-a aşezat latina.
Întrebare: Care este distincţia acordată noţiunilor de substrat primar, respectiv, substrat
secundar?
15
2b. Latina şi limbile italice
Din punct de vedere lingvistic, limba latină este o limbă flexionară indo-europeană, care face
parte dintr-o arie marginală a grupului de limbi kentum (Tagliavini 1977: 66). Aşadar, populaţiile
italice, din care făceau parte şi latinii, s-au desprins din familia triburilor indo-europene. Spre
sfârşitul celui de-al doilea mileniu î.e.n.5, aceştia au coborât în actuala Peninsulă Italică în două valuri:
(1) valul latin care s-a localizat pe malurile fluviului Tibru, până la munţii Apenini, formând Latium-ul.
(2) valul osco-umbric care, la rândul său, se va bifurca în două mari grupuri6:
(a) grupul oscilor, stabilit în sud şi, respectiv, sud-est (mai precis, în regiunile Campania,
Samnium, Apulia etc.);
(b) grupul umbrilor care a rămas în nord-estul Latium-ului.
 LATINO-FALISCA s-a vorbit iniţial numai în Latium (semnificaţia acestui toponim,

anume „câmpie plană”, se face în opoziţie cu regiunea sabină, o zonă cu coline, situată în vecinătate).
Faliscii, înrudiţi cu latinii, locuiau în oraşul Faleri şi au fost foarte repede cuceriţi şi absorbiţi de
latini. În vecinătate se mai aflau sabinii. Primele sate sabine şi latine au apărut pe colinele Palatin,
Esquilin, Quirinal şi Viminal, prin secolele X-IX î.e.n. şi s-au unit în secolul al VIII-lea î.e.n. Potrivit
legendei, Roma este fondată în anul 753 î.e.n. de Romulus. Din acel moment, latina începe să se
impună în faţa altor limbi vorbite în Peninsula Italică.
Întrebare: Care sunt coordonatele distinctive ale limbii latine potrivit clasificărilor genealogice
şi tipologice?
 OSCO – UMBRICA reprezintă, după unii cercetători, două limbi distincte, iar, după
alţii, două dialecte înrudite.
Limba oscă (opsca), limba vechilor samniţi, se vorbea în sudul Peninsulei Italice în Samnium,
în Campania şi ajungea până în Messana (Messina de azi = strâmtoarea dintre Peninsula Italică şi
Sicilia). Ea a continuat să existe ca limbă oficială în centre urbane însemnate, cum au fost Pompei
sau Capua, până în secolul I î.e.n.
Principala sursă de cunoaştere a limbii osce o reprezintă TABULA BANTINA care însumează
aproximativ 250 de inscripţii, datând din secolul al II-lea î.e.n. Multe inscripţii osce au fost găsite şi
la Pompei.
Caracteristic pentru oscă era:
 prezenţa fonemului /p/ sau /b/, acolo unde în latină era /qu/ sau /gu/:
(osc.) p, b > (lat.) –qu,–gu:

(osc.) pettora / pettur > (lat.) QUATTUOR; cf. (rom.) patru
 monoftongarea lui (-)au- la –o-; Limba română mai păstrează diftongul –au- în cuvinte
ca: taur, aur etc.
 genitivul feminin singular şi nominativul feminin plural (al declinării I) terminat în –as:
(osc.) terras > (lat.) TERRAE; pater familias.
5
Referitor la cronologia pătrunderii celor două mari valuri în Peninsula Italică, aceasta este o chestiune mult dezbătută,
datele propuse variind în general între sec. al XVII-lea şi sec. al IX-lea î. e. n. (v. Wald / Sluşanschi 1987: 57).
6
Se consideră că acestea sunt fie două limbi distincte, fie două dialecte înrudite.
16
Urme ale limbii osce apar nu numai în dialectele latineşti învecinate ca teritoriu cu Campania, ci
şi (v. supra situaţia din română) în unele limbi romanice, printre care se numără, în primul rând, italiana:
(lat.) SIBILARE ,,a şuiera” > (it.v.) sifilare > zufolare;

(lat.) BUBALUS ,,bivol” > (it.v.) bufalus > bufalo7
De asemenea, s-a constatat faptul că latina vorbită pe teritoriul Daciei avea urme osce.
Umbrica era limba vorbită de către umbrieni, populaţie despre care se crede că a venit dinspre
nord. Aceştia s-au aşezat iniţial în nordul şi centrul Peninsulei Italice, de unde, mai târziu, vor fi
împinşi spre văile Apeninilor de către etrusci şi celţi. Regiunea cunoscută azi sub numele de Umbria
este mai mare ca suprafaţă decât Umbria antică care avea drept centre importante, oraşele: Assissium
(Assisi), Spoletium (Spoleto) şi Iguvinum (Gulbio). Dialectul vorbit în acest din urmă oraş este cel
mai cunoscut datorită unor TABULAE IGUVINAE (tăbliţe de bronz, scrise pe ambele părţi şi
descoperite în anul 1444 e.n.). Deşi originar din această regiune, Plaut îşi va scrie comediile nu în
umbrică, ci în limba latină. Cuvinte ca lupus, scrofa, bos ,,bou”, sunt de origine umbrică.
Trăsături specifice umbricei:
 (umbr.) –f- > (lat.) –b-: (umbr.) alfu > (lat.) ALBUS; (umbr.) tefe > (lat.) TIBI.
 Rotacizarea, adică trecerea lui –s- din umbrică, la –r- în latină: (umbr.) –s- > (lat.) –r-:
Varro arată: (umbr.) plusima > (lat.) PLURIMA; (umbr.) mediosem > (lat.) MEDIOREM;
(umbr.) asenam > (lat.) : ARENAM etc.
 tendinţa de monoftongare a lui –au- > -o- şi a diftongilor –ai-, -ae- > -e-.
Întrebare: Care sunt principalele caracteristici ale limbii vechilor samniţi? Dar ale umbricii?
Între teritoriul latin şi cel osco-umbric (mai precis, între Samnium şi Umbria) se vorbeau
dialectele sabelice (din rândul cărora, dialectul sabin – dialect al limbii osce – este cel mai cunoscut
din inscripţii şi glose8) şi o serie de graiuri mixte, ca de pildă, cel volscian, marrucin, pelinian etc.
De la aceste dialecte au pătruns în latină cuvinte ca: asinus, cassus, albus, lacrima, lingua (ca organ
anatomic) şi Capitolium.
Expansiunea latinei a avut două mari consecinţe:
(a) latina, venind în contact cu diverse idiomuri, a exercitat, dar, în acelaşi timp, a suferit
influenţe mai mari sau mai mici;
(b) latina, care era relativ unitară în patria ei de origine (spre deosebire de greaca veche), se
va diferenţia pe regiuni. Astfel, în latină încep să apară dublete (= cuvinte paralele, cu
acelaşi sens) şi, după moştenirea latină în limbile romanice, se poate trage concluzia că
acestea au circulat:
(lat.) BUBALUS > (rom.) buăr, bour

(osc.) BUFALUS > (engl.) bufalo „bizon”
(lat.) TABALUS > (rom.) tăun

(osc.) TAFALUS > (it.) tafano
Prin substratul osco-umbric, unii lingvişti încearcă să explice şi alte fenomene ca:
- diferenţa dintre sistemele vocalice care stau la baza limbilor romanice.
- menţinerea regională (de ex., în română) a diftongului -au-;
- palatalizarea parţială a grupurilor: -cl-, -pl-, -fl-:
7
De asemenea, se observă faptul că în italiană, ca şi în graiurile osce, pentru – b – intervocalic din latină (> - bh – în
indo-europeană), apare – f-.
8
Dominaţia sabină (v., de exemplu, legenda răpirii sabinelor sau domnia celui de-al doilea rege al Romei, Numa
Pompilius) şi-a lăsat amprenta cu precădere în limbajul administrativ latin.
17
(lat.) CLAMARE > (rom.) chema, (it.) chiamare, (sp.) llamar
cf. fr. clamer
(lat.) PLENUS > (it.) pieno, (sp.) lleno

cf. (rom.) plin, (fr.) plein
- tendinţa de asimilare a grupului consonantic –nd- > -nm- şi a grupului –mb- > -mm- (în
dialectul italian de sud – siciliană, campaneză): (lat.) MONDO > (it.) monno; (lat.)
GAMBA > (it.) iamma.
Întrebare: Care sunt consecinţele lingvistice ale contactului latinei cu diversele idiomuri
existente în Peninsula Italică?
 ETRUSCII
După tradiţie, erau veniţi în Peninsula Italică din Asia Mică (Lydia) în jurul anului 1200 î.e.n.
După unii cercetători, etruscii au venit pe uscat, peste Alpi, şi au coborât în Toscana. O altă teorie îi
consideră autohtoni, făcând parte din lanţul de populaţii preindoeuropene şi neindoeuropene ce se
întindeau de la Pyrrinei şi până în Caucaz (urme ale acestor populaţii ar fi astăzi bascii şi gruzinii).
Au stăpânit o bună parte a Italiei de centru-vest, între Arno şi Tibru. Erau organizaţi în oraşe cetăţi,
fără a avea o conducere unitară.
Limba etruscă era, se pare, neindoeuropeană, cu unele elemente indoeuropene. Ni s-a transmis
cu alfabet grec apusean, scris de la dreapta la stânga. Este cunoscută din:
- aprox. 10 000 de inscripţii, dintre care doar 16 sunt bilingve;
- aprox. 60 de glose, cu caracter nesigur;
- unele informaţii parvin din cărţi traduse în latină din etruscă.
De la etrusci, romanii au preluat foarte multe elemente din cultura materială şi spirituală a
acestora, dar, totodată, etruscii au fost şi filiera prin care influenţa greacă din sudul Italiei a pătruns
în lumea romană. Prezentăm, în continuare, câteva domenii în care influenţa etruscă şi-a lăsat puternic
amprenta:
 De la etruscă, romanii au preluat sistemul de denominare trimembrum, cu următoarea
structură: praenomen, nomen (gentilicum), cognomen: de exemplu, Caius Iulius Caesar,
Publius Ovidius Naso. În perioada clasică, apare uneori şi al doilea cognomen sau
agnomen: L. Cornelius Scipio Africanus, D. Fabius Maximus Cunctator.
 Din lumea etruscă pătrund în panteonul roman zeităţile: Minerva, Mars, Silvanus.
 În latină au pătruns cuvinte din etruscă ca: histrio (< etr. hister „actor“), persona (< etr.
persu „mască“), catena, sce(a)na, culina „bucătărie“, ferrum; dar şi sufixe de origine
etruscă ca: -na, -nna, -ena, -enna, -ina, -inna, -isa, -issa.
 Din greacă, dar prin filieră etruscă, au intrat: lanterna, cisterna etc.
 Relicve etrusce în toponimie se păstrează până astăzi. Romanii îi numeau Tusci sau Tosci,
de aici rezultând numele regiunii Toscana. Grecii îi numeau Thyreni, iar marea care
scaldă ţărmurile Italiei în acea zonă se numeşte Marea Tireniană (Mare Thyrrenum). De
asemenea, sunt de origine etruscă toponimele: Chianti, Modena, Volterra, Ravenna, Todi.
 Se mai atribuie etruscilor tendinţa de aspirare a surdelor existentă în actualul dialect
toscan, fenomen cunoscut şi sub denumirea de gorgia toscana.
-p- > -ph- lupho

-t- > -th- ditho
-c- > -ch- chostole
Unii savanţi, ca G. Rohlfs sau J. Hall jr. îl consideră un fenomen produs târziu şi fără nici o
legătură cu substratul.
18
Întrebare: Care sunt cele mai importante elemente culturale preluate de latini de la etrusci?
 MESAPII
Locuiau în sud-estul Peninsulei Italice. Limba lor ne este (relativ) cunoscută din diverse
inscripţii găsite în Calabria şi Puglia, datând din sec. VI î.e.n. – I e.n. S-a presupus că mesapica era
înrudită cu ilira, deci era o limbă indoeuropeană şi pentru înţelegerea ei s-ar putea face apel la
albaneză.
 GRECII
Locuiau în sudul Italiei în regiunea numită Magna Graecia. Coloniile greceşti apar în Italia
de sud şi în Sicilia începând cu secolul al VIII-lea î.e.n. De fapt, astfel de colonii greceşti se întindeau
în tot bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre: Neapolis, Tarentum (azi Taranto), Sibari,
Agrigentum, Palermo, Messana, Syracusa (azi Siragosa), Rhegium (azi Reggio); Marsilia, Antibes
(< Antipolis), Nisa (< Nikaia), Monaco, Tripoli (< Treis polis).
Cea mai mare parte a dialectelor vorbite în aceste colonii erau de tip doric.
În ceea ce priveşte Peninsula Italică, influenţa greacă s-a manifestat prevalent în domeniul
cultural, comercial şi tehnic. Aristocraţia romană învăţa greceşte şi îşi trimitea copiii să înveţe în
Grecia. Prin urmare, câteva mii de cuvinte au pătruns în latină din greacă. După A. Ernout / A. Meillet
trebuie distinse cuvintele de origine greacă „care au căpătat cetăţenie la Roma“ de cele livreşti. Dintre
cuvintele greceşti intrate în latină menţionăm: ancora, machina, nauta, gubernare, oliva, panis,
talentum, amphora, ballaena, cerasus, cedrus, citrus, malum, myrtus, papyrus, purpura etc.
Astăzi se mai vorbeşte greacă în două puncte din Peninsula Italică, la Bova (în Calabria) şi la
sud de Lecce, în Terra d’Otranto. După Gerhard Rohlfs, elementul grec din sudul Italiei îl continuă
pe cel antic; după Carlo Battisti acesta este de tip bizantin, deci mai nou, deoarece cel antic s-a pierdut.
 VENEŢII
Paleoveneţii au dat numele regiunii din nord-estul Italiei, Veneto. Limba lor era indoeuropeană
de tip Kentum şi este cunoscută din aproximativ 200 inscripţii, scrise cu alfabet etrusc încă din sec.
V – I î.e.n.
Se atribuie venetei unele tendinţe pe care le manifestă astăzi dialectul veneţian al limbii
italiene (pronunţarea interdentală), precum şi accentuarea proparoxitonă a unor toponime: Ábano,
Ásolo, Véneto, Pádova.
 LIGURII
Au locuit iniţial în nordul Italiei (Piemont, Lombardia, Emilia) până la invazia celtică; ulterior
s-au răspândit în sudul Galiei şi pe o mare parte din Peninsula Iberică. Erau neindoeuropeni. O parte
dintre ei a fuzionat cu celţii, rezultând astfel celtoligurii. Astfel, ligura, care era o limbă
neindoeuropeană, a dobândit apoi un strat mai nou indoeuropean.
Ligurii au lăsat urme în toponimia Italiei de nord, a Franţei de sud şi a Peninsulei Iberice. De
exemplu, sufixul –asco, prezent în toponimele: it. Salasco, Verzasca, Cherasco; fr. Venasque,
Tarascon; sp. Benascos, Valascos, este atribuit substratului ligur. În italiană şi franceză cu ajutorul
acestui sufix se formează nume care arată originea:
Bergamo  bergamasco „locuitor din Bergamo“

Como  comasco „locuitor de pe malul lacului Como“
Monaco  monegasque „locuitor din Monaco“
Întrebare: Care sunt populaţiile de origine indoeuropeană din Peninsula Italică? Dar cele de
origine neindoeuropeană?
19
 GALII (CELŢII)
Celţii, indoeuropeni, au venit în Europa din est, în jurul anului 1000 î.e.n. şi s-au aşezat în
sud-vestul Germaniei, sud-estul Franţei şi sud-vestul Elveţiei. Erau purtătorii fazei a doua a fierului,
La Tène. Începând din secolul al VIII-lea î.e.n., ei se răspândesc în trei direcţii:
1) spre Peninsula Iberică, de unde o parte trece în Anglia;
2) înapoi spre est, trecând prin Cehia de azi (v. triburile de boi, regiunea Bohemia), Pannonia,
teritoriul ţării noastre, Ucraina de azi, ajungând până în Asia Mică;
3) spre nordul Italiei, unde se formează Gallia Cisalpină.
În 390 î.e.n. înregistrează o importantă victorie asupra romanilor, ajungând până la porţile
Romei. Însă, de la sfârşitul secolului al III-lea î.e.n., romanii încep cucerirea teritoriului cisalpin şi
extind graniţa romană până la Rubicon (anul 190 î.e.n.). Romanii trec apoi şi în Gallia Transalpină –
între 125-118 î.e.n. şi în Gallia de Nord în 50 î.e.n.; în vremea lui Caius Iulius Caesar, întreaga Gallia
era o Provincia Romana. În vremea lui Octavian Augustus, Gallia era împărţită în:
1) Belgica (în partea de nord);

2) Lugdunensis (în partea centrală) – cu centrul la Lugdunum (azi, Lyon);
3) Narbonnensis (în sud) – cu centre mai importante Narbo (azi, Narbonne) şi Nemausus
(azi, Nîmes);
4) Aquitania (în partea de sud-vest) – cu centrul la Burdigala (azi, Bordeaux).
Trebuie menţionat faptul că procesul de romanizare a fost mai intens în Gallia Cisalpină faţă
de restul teritoriilor ocupate de celţi.
Prezentăm, în continuare, câteva elemente atribuite influenţei celte în limbile romanice:
 Cuvinte celtice din substratul primar:

carrum > rom. car, it. carro, friulană ciar, fr. char, cat. car, port., sp. carro
bracae „pantaloni“ > rom. a îmbrăca, brăcinar; it. brache, fr. braie, cat., sp., port. braga
„scutec“, bragas „pantaloni“
camisia „cămaşă”, betulla „mesteacăn“, caballus „cal de muncă“, cattus „pisică“, brisare „a
sparge“, caminum „drum“, cambiare „a schimba“.
Aproape toate sunt panromanice.
 Numeroase toponime de origine celtă din Italia de nord, Franţa şi Peninsula Iberică. De
exemplu, sufixul celt -dunun „oraş“ se regăseşte în: Virodunun > fr. Verdun, Lugdunum > fr.
Lyon. Acelaşi -dunum se află şi în toponimul Down (din Irlanda) sau Leyden (din Olanda).
Alte sufixe, cu aceeaşi productivitate ca şi cel prezentat anterior, sunt:
o -lanum „câmpie“ – Mediolanum („câmpia de mijloc“) > it. Milano
> fr. Meillant
o -briga „oraş“ – Conimbriga > port. Coimbra
o -bona „sat, aşezare“ > fr. Lillebonne
> it. Bologna
> germ. Bonn, Vindobona > Viena
> port. Lisboa
o originea etnonimelor Paris, Belgia, Bohemia de la numele triburilor celtice Parisii >
Paris, Belgae > Belgia, Boii > Bohemia.
 În ceea ce priveşte limba franceză, substratului celtic îi este atribuit:

- sistemul vigesimal (în baza 20) de numărare la numeralele 80 şi 90: quatre-vingt şi quatre-
vingt-dix;
- reducerea corpului fonetic al cuvintelor în franceză (şi engleză);
- palatalizarea lui u (din latină) > ü (în franceză şi în dialectele galo-italice);
20
- evoluţia grupului -ct- > -it (în franceză, occitană, catalană, portugheză):
lacte(m) > fr. lait, occ. lach, cat. llet, sp. leche, port. Leite
- evoluţia lui a aflat în poziţie liberă > e (în franceză)

CASA > chez
MARE > mer
NASUS > nez
Întrebare: Menţionaţi cinci elemente fonetice, lexicale sau morfosintactice din limba franceză
atribuite substratului celtic.
 REŢII
Erau un conglomerat de triburi diverse. Se pare că numele lor avea o valoare mai mult politică
decât etnică sau lingvistică. Nume de triburi retice se regăsesc pe un trofeu ridicat în Alpii Maritimi,
iar unele văi din Alpi sunt denumite până astăzi de la aceste triburi:
Trumplini > Val Trompia

Camuni > Val Camonica
Venostes > Val Venosta
Isarci > Val dell’Isarco
Probabil erau neindoeuropeni, cu unele afinităţi cu etruscii, după cum spune Titus Livius.
 SARDINIA
Era locuită de sarzi (neindoeuropeni, înrudiţi cu iberii), puni şi greci.
 CORSICA
Era locuită de iberi, etrusci, liguri (toţi neindoeuropeni).
G. Millardet a demonstrat cu ajutorul foneticii experimentele că în toate cele trei insule a existat
un substrat mediteraneean sau libic comun, căruia trebuie să i se atribuie evoluţia cu totul aparte a
grupului -ll > -d.d. (cacuminală sau retroflexă) (paralel cu evoluţia lui -ll din gasconă > -th, -r-).
 PENINSULA IBERICĂ
A fost colonizată încă din 197 î.e.n. A fost împărţită în trei provincii romane:
Tarraconensis (Hispania Citerior) – centru

Hispania Ulterior – Baetica, în sud-est
– Lusitania, în partea de sud-vest
Această repartizare reflecta probabil aşezarea diferitelor populaţii în peninsulă:

- liguri (neindoeuropeni) în N, S-V.
- celţi (indoeuropeni) în N, centru, V.
- iberi (neindoeuropeni) în S-E.
- celtiberi, în centru.
- fenicieni (neindoeuropeni), pe litoral.
- greci (indoeuropeni), pe ţărmul Mării Mediteraneene.
- vascones (neindoeuropeni), în N – singurii care subzistă şi astăzi (v. Ţara Bascilor).
Elementele atribuite (în spaniolă, gasconă, catalană) diverselor populaţii de substrat sunt
toponime şi sufixe, dar şi fenomene fonetice ca:
21
 evoluţia lui f- iniţial > h- (dacă nu este urmat de -r- sau -o-)
FILIA > hija
 proteza lui e- înaintea lui r: (gascona) erripa (< RIPA).
Întrebare: Care sunt principalele populaţii de substrat din Peninsula Iberică?
 PENINSULA BALCANICĂ
Ilirii – de origine indoeuropeană – au venit împreună cu tracii în perioada primei mari migraţii
din sec. XIII-XII î.e.n. Limba lor e puţin cunoscută – nume de persoană, toponime de la autorii greci
sau latini. După unii savanţi, albaneza pare a fi înrudită sau a continua ilira.
 TRACII
Au venit împreună cu ilirii la sfârşitul primei mari migraţii indoeuropene (sec. XIII-XII î.e.n.)
şi s-au răspândit în Peninsula Balcanică şi până în insulele Mării Egee. Se pare că (după Herodot)
erau foarte numeroşi. Limba care constituie substratul limbii române a fost numită traco-dacă, daco-
getă şi daco-moesiană. Savanţii fac diferenţa între tracă propriu-zisă şi daco-moesiană. Daco-
moesiana ne este cunoscută din glose, nume proprii (aprox. 2 050 cuvinte, dintre care 1 150
antroponime şi 900 toponime), inscripţii cu interpretare nesigură (30 cu litere greceşti şi 2 cu litere
latine). Era o limbă indoeuropeană din grupa satem.
Se atribuie substratului în limba română:
 Toponime: Carpaţi
 Hidronime: Argeş, Buzău, Criş, Cerna, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Tisa.
 Cuvinte (al căror număr diferă de la cercetător la cercetător), de două tipuri:
a) comune cu albaneza
b) existente numai în română
Se atribuie substratului în jur de 170 cuvinte, dintre care:
baci, buză, ceapă, copac(i), a cruţa, gard, gălbează, grumaz, mal, măgură, mătură, mânz,
moş, murg, năpârcă, păstaie, pururi, a scăpăra, scrum, şale, şopârlă, vatră, viezure (sunt
comune cu albaneza).
a ameţi, amurg, barză, băiat, bordei, burtă, caier, cârlan, copil, droaie, genune, gheară,
gorun, a întâmpina, a întâmpla, leagăn, lespede, melc, muşat, mai, a necheza, a răbda, a
scurma, urdă, zer (există numai în română).
 Se mai atribuie substratului diferite trăsături fonetice şi morfosintactice, pentru care

uneori se dau şi alte explicaţii:
 în sistemul fonetic:
- existenţa vocalei ă (care se poate explica şi prin tendinţa romanică de închidere a
timbrelor vocalice, de aici existenţa sa şi în portugheză şi în dialectele italiene de sud).
- existenţa consoanei h (care e atribuită şi influenţei slave).
- rotacismul (transformarea lui -n- în -r- în cuvintele de sorginte latină) (se explică şi prin
tendinţa romanică de respectare a opoziţiei n/nn)
- evoluţia grupurilor ct > pt şi cs > pt (cf. albaneza)
 în domeniul morfosintactic:
- postpunerea articolului (ca în bulgară şi albaneză).
22
- identitatea formală dintre genitiv şi dativ.
- existenţa termenului /neutru/ în cadrul categoriei gramaticale a genului.
- formarea numeralului de la unsprezece la nouăsprezece cu material latin: unus super
decem etc.
- existenţa particulei -ne (la origine o particulă enclitică cu valoare dubitativă) la acuzativul
pronumelor personale mine, tine, al pronumelui reflexiv sine şi al pronumelui interogativ
cine.
- formarea viitorului cu auxiliarul VOLERE < VELLE
- generalizarea auxiliarului a avea la perfectul compus atât la verbe tranzitive, cât şi
intranzitive.
 în vocabular:
- existenţa sufixului -esc, care arată originea şi care a generat sufixul adverbial -eşte.
- alte sufixe atribuite substratului: -ac (> subst. şi adj.), -ăni (> verbe), -man, -oane.
Întrebare: Menţionaţi zece elemente fonetice, lexicale sau morfosintactice din limba română
atribuite substratului traco-dac.
23
EVALUARE:
1. Definiţi următoarele concepte: substat, superstrat, adstrat.

2. Caracterizaţi pe scurt substratul celt / traco-dac.
Rezumatul Unităţii de învăţare II
2a. Elementele constitutive ale limbii sunt: subsubstrat, substrat, strat, superstrat, adstrat,
superstrat cultural.
Substratul desemnează limba populaţiei autohtone peste care se aşază limba unei populaţii
cuceritoare.
Stratul desemnează limba populaţiei cuceritoare; în cazul limbilor romanice, stratul este
acelaşi, LIMBA LATINĂ.
Superstratul(urile) desemnează limba (limbile) populaţiilor migratoare, aşezate în spaţiul
romanic şi care, după o perioadă de bilingvism, sfârşesc prin a fi absorbite de idiomul romanic.
Adstratul desemnează rezultatul contactului de vecinătate geografică. Este, de obicei, de
natură lexicală şi are o arie restrânsă.
Superstratul cultural este numai de natură lexicală şi este format din termeni latino-romanici
şi greceşti, folosiţi, de fapt, de cele mai multe limbi.
Subsubstratul(turile) reprezintă limba (limbile) unor populaţii foarte vechi, de dinaintea
substratului, despre care se ştie că au existat deoarece există dovezi arheologice şi de la care
se presupune că ar fi rămas urme lingvistice.
2b. Latina şi limbile italice
Din punct de vedere lingvistic, limba latină este o limbă flexionară indo-europeană, care face
parte dintr-o arie marginală a grupului de limbi kentum. Principalele idiomuri cu care latina a intrat
în contact sunt: osco-umbric, celt, ligur, etrusc, grec, mesapic, venet, ilir, trac, sicul, sican, iber, etc.
Astfel, expansiunea latinei a avut două mari consecinţe: (1) latina, venind în contact cu diverse
idiomuri, a exercitat, dar, în acelaşi timp, a suferit influenţe mai mari sau mai mici; (2) latina, care
era relativ unitară în patria ei de origine, se va diferenţia pe regiuni.
Fischer, Iancu (1985), Latina dunăreană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Meillet, Antoine (1928), Esquisse d’une histoire de la langue latine, Paris, Librairie Hachette.
24
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III
LIMBA LATINĂ (I)
Obiective:
- accentuarea caracterului sintetic al limbii latine prin contrastivitate cu analitismul
principalelor limbi romanice cunoscute;
- însuşirea grilelor de analiză şi de interpretare a fenomenelor lingvistice referitoare la
evoluţia limbii latine şi la necesitatea reorganizării ulterioare a fonetismului, morfosintaxei
şi lexicului limbilor romanice;
- formarea deprinderilor de analiză fonetică, morfosintactică şi lexicală a unor structuri
lingvistice în evoluţia lor de la latină la limbile romanice analizate.
Limba latină: Periodizarea istoriei limbii latine. Izvoarele latinei populare.
3a. Periodizarea limbii latine

i. LATINA ARHAICĂ: de la origini şi până la sfârşitul secolului al II-lea î.e.n.
Surse: inscripţii gravate, fragmente de cântece rituale, formule de legi, acte oficiale (ex.
Bacchanales: Senatus-consultus din anul 186 î.e.n.), începutul poeziei latine reprezentată de Livius
Andronicus (sec. III î.e.n., poet latin de origine greacă) şi de Gnaeus Naevius (274-204). Inscripţia
descoperită pe fibula de la Praeneste – aproximativ în anul 600 î.e.n. – rămâne documentul cel mai
vechi de limbă latină scrisă şi totodată unul cu caracter izolat. Este vorba de o scurtă formulă de
donaţie, gravată pe o fibulă (agrafă) din aur, datând din secolul al VI-lea î.e.n. şi al cărei text era
următorul:
MANIOS MED FHEFHAKED9 NUMASIOI.

Manius me fecit Numerio.
Potrivit legendelor, istoria cetăţii Roma începe, de fapt, odată cu sfârşitul secolului al VI-lea
î.e.n., moment în care este izgonit ultimul rege etrusc Tarquinius Superbus (509 î.e.n.) şi ia naştere
Republica romană, în care puterea este împărţită între doi consuli colegi, eligibili pe o perioadă de un
an, Senat şi Adunarea poporului. În secolele următoare (V – IV î.e.n.), împărţirea Latium-ului în
oraşe-state favorizează menţinerea unor diferenţe dialectale destul de accentuate în latina acestei
perioade.
Potrivit unor mărturii scrise, cele mai importante graiuri vorbite pe teritoriul Latium-ului erau:
(a) graiul vorbit la Roma şi în împrejurimi;
(b) graiul falisc din cetatea Faler, situată la nord, la graniţa cu Etruria;
(c) graiul cetăţii Praeneste, din extremitatea orientală a Latium-ului.
Iată câteva particularităţi dialectale care au cuprins în cele din urmă întreaga limbă latină:
- dialectul falisc cunoaşte transformarea timpurie a lui ai în e: v. pretod – praetor. Mai
târziu însăşi latina vorbită de la Roma va începe să monoftongheze pe ae (> ai) în e;
9
Formă dialectală de perfect cu reduplicare.
25
- în dialectul praenestin se observă în primul rând trecerea: au > o, fenomen care se va
regăsi şi în latina epocii imperiale. De asemenea, căderea consoanelor finale –m şi –s,
fenomen de mare extindere în epoca imperială, este bogat atestat în inscripţiile dialectale
din această perioadă.
- alte particularităţi dialectale din graiurile rurale: dispariţia lui h iniţial din cuvinte ca:
anser, olus etc.; consoana -f- pentru -b-: scrofa, siflare etc.
Dintre toate aceste graiuri, situaţia social-politică, militară şi culturală va crea un cadru favorabil
dezvoltării graiului vorbit la Roma (şi în împrejurimi), acesta reprezentând baza limbii literare.
ii. LATINA PRECLASICĂ: începe de la sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. şi se întinde până la
mijlocul secolului I î.e.n. Acum literatura se eliberează de arhaisme şi se unifică. Acestei perioade îi
aparţin: primul poet original, Ennius (239-169); Plaut (251?-184) şi Terenţiu (aprox. 190-159), cei
doi mari reprezentanţi ai comediei latine; Cato cel Bătrân, orator, istoric (se pare că a scris o lucrare
intitulată Originile Romei, care, din nefericire, nu s-a păstrat până azi), cunoscut şi datorită tratatului
său De agri cultura (Despre cultivarea pământului); Lucillius, părintele satirei romane; Terentius
Varro (scrie o operă filologică, De lingua latina, şi un tratat despre agricultură, intitulat, Res rusticae),
poeţii, Titus Lucretius Carus (99?-55) şi Caius Valerius Catullus (87 – aprox. 54). În această perioadă
are loc procesul de formare a latinei clasice. Limba scrisă atestă acest stadiu de tranziţie în care
elementele arhaice se împletesc cu cele populare. Lumea personajelor comice (în special la Plaut)
apare în veşmântul epocii, cu graiul ei vorbit. Şi elementele eline se întâlnesc acum într-o proporţie
mult prea mare.
iii. LATINA CLASICĂ, cunoscută şi sub denumirea de epoca de aur a limbii latine, îşi începe
existenţa pe la mijlocul secolului I î.e.n. şi se continuă până la moartea lui Octavianus Augustus (anul
14 e.n.). În această perioadă limba şi literatura latină, dar şi politica romană ating apogeul. În
domeniul culturii şi al literaturii:
- retorica şi filosofia sunt personificate de Marcus Tullius Cicero (106-43 î.e.n.), cel care
purifică limba şi “întemeiază” latina clasică;
- istoria îi are drept reprezentanţi pe Caius Iulius Caesar (100-44 î.e.n.), pe Caius Sallustius
Crispus şi pe Titus-Livius (59 î.e.n.-17 e.n.);
- poezia epică atinge apogeul prin Publius Vergillius Maro (70-19 î.e.n.), autorul epopeei
naţionale a latinilor, Aeneis (Eneida);
- poezia morală este reprezentată în mod strălucit de Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.e.n.);
- elegia este consacrată în operele lui Tibullus, Propertius şi Ovidius (43 î.e.n. – 17 e.n.).
Această perioadă, caracterizată prin trăsătura /+ originalitate/ în domeniul poeziei şi al prozei,

se remarcă în plan lingvistic printr-o prezenţă redusă a elementelor populare în limba literară.
iv. LATINA POSTCLASICĂ cunoscută şi sub denumirea de epoca de argint a limbii latine,
începe aproximativ odată cu moartea lui Octavian Augustus şi se întinde aproximativ până în anul
200 e.n. Este perioada barocului în literatura latină marcată printr-un stil ,,afectat” şi prin împrumuturi
de elemente arhaice şi populare. În proză se remarcă acum Publius Cornelius Tacitus (aprox. 55 –
aprox. 120), filosoful şi moralistul Lucius Aeneus Seneca (reprezentant şi al tragediei latine),
epistolierul Plinius cel Tânăr, Petronius, autorul primului roman latin şi Apuleius, cu ale sale povestiri
fanteziste (Metamorphoses sive Asinus aureus). În poezie domină Iuvenalis (autor de satire) şi
Martialis (autor de epigrame). În retorică, Quintilian încearcă să impună elocinţa şi puritatea clasică.
v. LATINA TÂRZIE îşi începe existenţa aproximativ din jurul anului 200 e.n. şi se întinde până
la apariţia primelor limbi romanice [anul 842, anul apariţiei Jurămintelor de la Strasbourg (Les
Serments de Strasbourg) reprezentând „data de naştere” a limbii franceze]. Această perioadă coincide
cu sfârşitul latinităţii, în acest proces decadent, de dezagregare a limbii latine neexistând şi reacţii
26
,,potrivnice”. Atât poezia, cât şi proza sunt dominate de autorii creştini: Lactantius (sec. IV e.n. – un
Cicero creştin), Tertullian şi compatriotul său Sfântul Augustin, Sfântul Hyeronimus – autorul primei
versiuni în limba latină a Bibliei (cunoscută sub denumirea de Vulgata), Ambrosius sau Prudentius.
Istoria îl are drept reprezentant pe Ammianus Marcellinus, iar filosofia pe Boetius.
Tot acum se scriu opere de istorie, de instrucţie, texte de legi, ordonanţe şi acte, toate redactate
într-o latină mai mult sau mai puţin barbară. Reforma limbii latine devine în acest moment apanajul
Bisericii şi coincide cu geneza unui nou idiom, adică cu luarea în calcul a unei limbi vorbite, diferită
de latina liturghiei sau a slujbelor religioase, în general. Consiliul de la Tours confirmă în anul 813
e.n. existenţa unei rustica Romana lingua în care episcopii trebuiau să traducă de acum înainte
cuvintele religioase, şi care limbă era, din acest punct de vedere, plasată pe acelaşi plan cu Theotisca
lingua, i.e. limba protogermană. În anul 842 e.n. un prim eşantion al acestor două limbi va fi dat în
Jurămintele de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg).
Întrebare: Care sunt principalele epoci din istoria limbii latine?
Istoria latinei medievale se întinde între secolele al V-lea şi al XV-lea e.n. Latina scrisă în
perioada merovingiană, de exemplu, este un produs artficial în care se amestecă reminescenţe ale
latinei literare, cu formule împietrite din perioadele care au precedat-o, cu trăsături ale limbii vorbite,
cu hiperurbanisme sau pur şi simplu cu greşeli. După anul 700 e.n. această latină a devenit de-a dreptul
haotică (v. Goullet / Parisse: 1996, p. 11).
Această întreagă evoluţie a limbii latine am încercat să o rezumăm şi în schema următoare:
LIMBA LATINĂ
LATINA CLASICĂ LATINA VULGARĂ
LATINA MEDIEVALĂ LIMBILE ROMANICE (NEOLATINE)
port. cat. sp. fr. prov. it. srd. rheto-rom. dalmata10 rom.
Latina literaturii romane este în principiu o ,,latină de aparat”, caracterizată printr-o abundentă
folosire a figurilor retorice, a perioadelor savant combinate şi a perioadelor metrice destinate să
contribuie la crearea armoniei. În aceste opere literare, limba vorbită nu apare aproape deloc, se
întrezăreşte oarecum în Satyricon sau la Horaţiu şi Marţial.
Limba latină este cunoscută, în general, ca o limbă non–unită. Cu alte cuvinte, latina literară
stabilită prin secolul al III-lea î.e.n. pare să-şi fi păstrat o aceeaşi structură timp de opt secole
succesive. Această stabilitate relativă a limbii scrise nu a făcut decât să mascheze schimbările sau
transformările capitale survenite în limba vorbită.
Limba aceasta vorbită, continuă de la începuturile latinităţii şi până la preistoria limbilor
romanice, este denumită în literatura de specialitate drept latina vulgară, deşi se întâlnesc şi alte
10
Această limbă a dispărut în secolul al XIX-lea.
27
sintagme pentru denominarea acestei ,,realităţi lingvistice”, şi anume: latina populară, latina
familiară sau latina cotidiană. Latina pe care o continuă limbile romanice se găseşte într-un oarecare
dezacord cu forma literară, şi, mai ales, cu cea clasică.
Întrebare: Care este baza de evoluţie a limbilor romanice?
3b: Izvoarele latinei populare
Latina populară reprezintă un aspect al latinei, aspectul dinamic, nenormat, viu, limba claselor
mijlocii (neguţători, funcţionari, militari etc.) şi chiar a celor sus-puse în condiţii neoficiale de
comunicare.
Aşa cum am văzut anterior, nu există texte scrise exclusiv în latina populară, ci numai texte cu
mai multe sau mai puţine vulgarisme. În general, numărul acestora este invers proporţional cu nivelul
de cultură al autorului.
Întrebare: Care este semnificaţia sintagmei sermo vulgaris ?
Cele mai importante scrieri considerate ca izvoare pentru cunoaşterea latinei populare sunt:
1. SCRIERILE NORMATIVE ŞI EXPLICATIVE (gramaticii şi glosatorii)
Gramaticii latini se străduiau să corecteze greşelile făcute de vorbitorii mai puţin instruiţi,
dând anumite precepte pentru pronunţarea şi folosirea corectă a limbii latine, în timp ce, mai ales în
perioada mai târzie a limbii, glosatorii explicau prin forme uzuale unele cuvinte clasice care nu mai
erau înţelese de cei mai mulţi vorbitori.
Foarte numeroşi, gramaticii latini au lăsat lucrări de valoare inegalabilă, a căror utilizare
trebuie însă făcută cu rezervă pentru că, în general, este vorba de purişti care luptă împotriva
barbarismelor, a greşelilor de pronunţare sau de flexiune.
Seria acestor gramatici începe cu Appius Claudius (300 î.e.n.) şi se termină cu Virgilius Maro
din Toulouse (sec. al VII-lea) şi cu Paulus Diaconus (740-801 e.n.), istoric lombard.
Glosarele sunt vocabulare rudimentare, în general unilingve, care traduc termenii mai puţin
cunoscuţi sau expresiile ieşite din uzul epocii numite lémmata sau glossae prin termeni şi expresii
considerate curente (numite interpretamente).
 De o importanţă deosebită este Appendix Probi, un fel de îndreptar lexical găsit în acelaşi
manuscris cu cel al tratatului de gramatică Instituta artium al lui Valerius Probus. Se
presupune că adaosul la lucrare ar fi fost elaborat în sec. al III-lea la Roma sau la
Cartagina. Autorul, necunoscut, ar fi fost un gramatic ce ar fi făcut o listă pentru elevii
săi. Este vorba de o serie de 227 de cuvinte populare însoţite de corespondentele lor
clasice, ordonate după principiul „aşa este corect şi nu aşa“.
Pentru romanişti prezintă interes tocmai formele „greşite“, care ilustrează principalele tendinţe
manifestate în fonetica, morfologia şi lexicul latinei populare şi târzii. Cele mai multe din aşa-zisele
greşeli din Appendix Probi reprezintă de fapt forme protoromane:
VETULUS non VECLUS; PECTEN non PECTINIS; STABULUM non STABLUM;

PERSICA non PESSICA; SOCRUS non SOCRA; RIVUS non RIUS; TRISTIS non
TRISTUS etc.
28
Întrebare: Analiza şi comentariul filologic asupra următoarelor forme populare, din cele care
anunţă şi explică diferite construcţii romanice:
MASCULUS non MASCLUS

COLUMNA non COLOMNA
MILES non MILEX
CALIDA non CALDA
COQUENS non COCENS
DICITUS non DIGITUS
AURIS non ORICLA
TABULA non TABLA
PAUPER MULIER non PAUPERA MULIER
NURUS non NURA
FORMICA non FURNICA
EQUS non ECUS
ALVEUS non ALBEUS
VACUA non VAQUA
OCULUS non OCLUS
FAX non FACLA
AUCTOR non AUTOR
IPSE non IPSUM
FLAGELLUM non FRAGELLUM
(APPENDIX PROBI)
 Glosele de la Reichenau (poartă numele mănăstirii din Elveţia, unde au fost descoperite),
datează de la sfârşitul sec. al VIII-lea sau începutul sec. al XIX-lea. Ele cuprind două
părţi: în prima parte se explică prin termeni sau perifraze cuvinte din Biblie, partea a doua
reprezentând un glosar alfabetic.
Manuscrisul a fost redactat probabil în nordul Franţei. Multe forme care apar în Glosele de la
Reichenau sunt continuate în limbile romanice; unele cuvinte sunt specifice numai zonei
galoromanice.
Redactate la circa patru secole după versiunea Vulgata dată de Hieronim Bibliei, Glosele de
la Reichenau oferă o imagine interesantă a dinamicii vocabularului latinei populare. Se poate observa
concurenţa dintre termeni şi victoria celui continuat astăzi de limbile galo-romanice: pulcra : bella;
arenam : sabulonem; lamento : ploro; caseum : formaticum; is : ille.
 Glosele de la Kassel conţin 245 de cuvinte şi expresii latine cu forme foarte asemănătoare
celor romanice, glosate cu termeni germanici (bavarezi). Cuvintele sunt în ordine
semantică (părţi ale corpului, animale domestice, îmbrăcăminte); mai apar şi fraze,
necesare să servească la un prim contact lingvistic într-o ţară străină:
rudimeoparba – skir minan part

homo iste : deser man
romani : walha
Acest „vocabular turistic“ latin-germanic datează de la sfârşitul sec. al VIII-lea, începutul sec.
al IX-lea şi se presupune că ar fi fost scris pe teritoriul galo-romanic sau rheto-roman. Nu poate fi
considerat un text neolatin, cum s-a propus uneori, deşi limba latină folosită are un caracter mult mai
vulgar decât cea întâlnită în Glosele de la Reichenau.
29
Întrebare: Care este semnificaţia termenului glosă? Expuneţi pe scurt conţinutul Gloselor de la
Kassel.
2. INSCRIPŢIILE (cele mai multe inscripţii latine au fost publicate în Corpus inscriptionum
Latinarum, I-XV, Berlin, 1862 - cu sigla CIL), oficiale şi mai ales particulare, reprezintă un alt izvor
important pentru cunoaşterea aspectului vulgar al latinei.
Unul din avantajele inscripţiilor este posibilitatea datării şi a localizării lor. Studierea lor
permite astfel stabilirea unor particularităţi regionale ale latinei din diverse provincii ale Imperiului
Roman (Gallia, Hispania, Moesia, Dacia etc.). Numeroase lucrări au fost consacrate latinei
inscripţiilor din diverse regiuni. Pentru Dacia este cunoscută lucrarea lui Haralambie Mihăescu,
Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960.
Intensitatea şi limitele romanizării pot fi apreciate după numărul inscripţiilor găsite pe un
anumit teritoriu. Astfel, linia care delimitează zona de influenţă romană şi cea de influenţă greacă din
Peninsula Balcanică a fost trasată pe baza inscripţiilor de către Constantin Jireček (al cărui nume îl
poartă, de altfel, acest demarcaj).
Utilizarea inscripţiilor în stabilirea trăsăturilor latinei populare şi regionale trebuie făcută însă
cu prudenţă, deoarece în multe cazuri greşelile din text se datorează exclusiv ignoranţei celui care l-
a scris, economiei de spaţiu sau deteriorării lor în timp.
Întrebare: Traduceţi şi realizaţi un scurt comentariu filologic al următorului text:
M(ense) Iunio, K(alen)dis, zie lune. Facta e[st] eista porta en zie s(ancti) Daniel a bicario
(e) T(ito) Probinu Maiure. Indi(ctione) XIII, Ser. Lon(gino) Seb(astiano) d(uumviro).
(Tracia, 1 iunie 431)
3. AUTORII LATINI
Autorii latini care pot fi folosiţi ca izvor pentru cunoaşterea latinei populare sunt fie cei care,
datorită subiectului pe care îl tratează, pun în mod voit în gura personajelor lor o exprimare neîngrijită,
cu vulgarisme, fie cei care folosesc ei înşişi, în mod involuntar, aspectul popular al latinei.
Din prima categorie face parte Petronius, zis şi arbiter elegantium, autorul primului roman
din literatură, Satyricon (păstrat numai în parte), care, din motive stilistice, foloseşte exprimarea
populară în zugrăvirea lumii sclavilor şi a liberţilor (în special în fragmentul numit Cena
Trimalchionis).
Plaut (Titus Maccius Plautus) (251 î.e.n.-184 î.e.n.), autor a aproximativ o sută de comedii din
care ni s-au transmis doar 21, foloseşte o limbă cu caracter pronunţat popular, deoarece, aşa cum am
văzut anterior, a scris într-o perioadă când încă nu se fixaseră toate normele riguroase ale limbii
literare şi mai ales pentru că, opera sa fiind destinată marelui public de pe stradă, eroii principali erau
oameni de rând şi se exprimau ca şi aceştia.
Din cea de-a doua categorie face parte, de exemplu, Cicero care în scrisorile către Atticus,
către fratele său, Quintus, către familie, foloseşte involuntar aspectul popular al limbii latine.
[....] videris mihi, Agamemnon, dicere: “quid iste argutat molestus?” quia tu, qui potes
loquere, non loquis. Non es nostrae fasciae, et ideo pauperorum uerba derides. Scimus
te prae litteras fatuum esse. Quid ergo est? Aliqua die te persuadem, ut ad uillam uenias
et uideas casulas nostras. Inueniemus quod manducemus, pullum, oua: belle erit, etiam
si omnia hoc anno tempestas dispar[e] pallauit. Inueniemus ergo unde saturi fiamus.
Etiam tibi discipulus crescit cicaro meus. Iam quattuor partis dicit; si uixerit, habebis
ad latus seruulum. Nam quicquid illi uacat, caput de tabula non tollit. Ingeniosus est et
30
bono filo, etiam si in aues morbosus est. Ego illi iam tres cardeles occidi et dixi quia
mustella comedit. Inuenit tamen alias nenias, et libentissime pingit.
(Petronius, Sat. XLVI)
4. SCRIERILE TEHNICE
Tratatele tehnice sunt, în general, lucrări fără pretenţii literare, scrise în legătură cu
practicarea diverselor meserii.
Astfel, M. Vitruvius Pollio scrie, în timpul lui Augustus, un tratat de arhitectură (De
arhitectura) scuzându-se de la început pentru eventualele greşeli. Un prim tratat de agricultură,
intitulat De agricultura, a rămas de la Cato cel Bătrân. Apoi, în sec. I e.n., apare şi tratatul de
agricultură al lui Columella, având titlul De re rustica.
Şi în scrierile topometrilor latini, Agrimensores, se întâlnesc numeroase elemente de limbă vorbită.
Apicius, un cunoscut gurmand de pe vremea împăratului Tiberiu, ar fi autorul unor cărţi de
bucate, De re coquinaria, în 10 părţi, ce ni s-au transmis într-o versiune adăugită şi completată de un
anonim din sec. al IV-lea.
Chiro a fost un medic veterinar grec, a cărui carte, împreună cu altele, stă la baza tratatului de
medicină veterinară Mulomedicina Chironis (mijlocul sec. al IV-lea). Autorul compilaţiei este
necunoscut. Limba folosită este foarte neîngrijită şi cu multe grecisme.
Palladius (Rutilius Taurus Aemilianus), mare bogătaş care a trăit în Italia sau în Gallia pe la
începutul sec. al V-lea e.n. a scris aproximativ 15 cărţi, dintre care 13 sunt grupate sub numele de
Opus Agriculturae.
Antymus a compus De observatione ciborum, un mic tratat dietetic pentru regele franc
Teodoric (511-534). Din punct de vedere al limbii, această operă prezintă o mare importanţă pentru
trecerea de la latină la limbile romanice.
Scrierile istorice şi cronicile târzii (sec. al V-lea – al VI-lea) sunt de obicei redactate într-o
latină amestecată, cu forme populare şi reminescenţe clasice. O astfel de operă este Historia Augusta,
o culegere de biografii ale împăraţilor romani, de la Hadrian la Diocleţian, scrisă în jurul anului 400
e.n. de un autor necunoscut, dar care se ascunde în spatele a şase nume fictive.
Historia Francorum (în 10 cărţi) este opera cea mai importantă a lui Gregorius, episcop de
Tours (sec. al VI-lea). Istoria goţilor (Gotica) şi cea universală (Romana) (din sec. al VI-lea - 551
e.n.) scrise de Iordanes, probabil got originar din Dobrogea, prezintă forme şi construcţii populare,
specifice latinei vorbite în Moesia inferioară.
Ova sfongia ex lacte: Ova quattuor, lactis eminam, olei unciam in se dissolvis, ita ut
unum corpus facias. In patellam subtilem adicies olei modicum, facies ut bulliat, et
adicies impensam quam comparasti. Una parte cum fuerit coctum, in disco vertes, melle
perfundis, piper aspargis et inferes.
(Apicius, De re coquinaria, VII, XIII, Dulcia domestica et melcae)
5. LEGI, DIPLOME ŞI DOCUMENTE DE CANCELARIE
Limba acestor scrieri, foarte eteroclită, cu multe elemente populare, dar şi culte, cu arhaisme
şi barbarisme este, de asemenea, o sursă a cunoaşterii latinei populare târzii.
Astfel, în Gallia se găsesc documentele merovingiene, în Italia, documente de la regii
longobarzi (sec. al VI-lea – al VII-lea), iar în Spania, acte din timpul regatului vizigot (sec. al VI-lea
– al VII-lea).
Lex Salica, o culegere de legi a francilor salici, este unul din cele mai vechi izvoare ale
dreptului germanic.
31
Importante mai sunt şi culegerile de legi târzii cunoscute sub numele de Lex Ribuaria şi Lex
Alamanorum.
Si quis homo ingenuos ad femina ingenua digitu aut manu extrinxerit mallobergo
chramen < (sunt dinarii DC qui faciunt) > solidus XV culpabilis iudicetur.
(Lex Salica, XXVI De manu mulieris extringenda)
6. SCRIITORII CREŞTINI ŞI LITERATURA HAGIOGRAFICĂ
În primele secole ale erei noastre începe o bogată literatură creştină. Este vorba în primul rând
despre traducerea şi stabilirea versiunii Bibliei în latină, apoi, de literatura de propagandă, şi, în sfârşit,
de scrieri cu caracter hagiografic.
Itala sau Vetus Latina – sub acest nume sunt cunoscute numeroasele traduceri latineşti ale
Bibliei din sec. al III-lea e.n. Un grup de manuscrise ale Italei, scrise pe teritoriul african (cu multe
trăsături populare) poartă numele de Afra. Limba acestor prime traduceri ale Bibliei are multe expresii
şi construcţii specifice limbii populare, împreună cu împrumuturi greceşti sau semite calchiate.
În sec. al IV-lea activează Preafericitul Hieronim, însărcinat de Papa Damasus cu revizuirea
versiunilor Italei şi cu unificarea traducerilor. A făcut revizia numai pentru Noul Testament şi pentru
Psalmi. Mai târziu a tradus direct din ebraică Vechiul Testament. Forma devenită oficială pe care a
dat-o Hieronim traducerii Bibliei poartă numele de Vulgata.
În sec. al IV-lea şi începutul sec. al V-lea activează şi Augustin, unul din părinţii bisericii,
născut în Africa şi devenit profesor de retorică la Roma şi Milano, convertit la creştinism în 387.
Operele sale cu caracter religios sunt Confessiones şi De Civitate Dei. Predicile sale (Sermones) sunt
scrise într-o limbă accesibilă, cu trăsături ale limbii populare. De la Sf. Augustin a rămas o importantă
informaţie privind pierderea cantităţii vocalelor latinei din Africa.
Printre descrierile de călătorie la locurile sfinte, cea mai cunoscută şi importantă este
Peregrinatio Egeriae ad loca sancta, descrierea unui pelerinaj făcut de o călugăriţă, probabil o stareţă
(Egeria, Eteria sau Silvia) la locurile sfinte. Textul abundă în diferite construcţii populare care arată
„naşterea“ articolului hotărât şi a unor forme compuse de perfect.
Ille autem dixit illis: Amen dico vobis, quia multae viduae fuerunt in diebus Heliae in
Isdrahel, quando conclusum est caelum annis tribus et mensibus sex, quomodo facta est
famis in omnem terram; et ad nullam illarum missus est Elias nisi Sarepta Sidoniae ad
mulierem viduam. Et multi leprosi erant in Isdrahel tempore Eliae prophetae; et nemo
ex eis emundatus est nisi Neman Syrus.
(Afra, II, 1)
7. LIMBILE ROMANICE constituie cea mai importantă sursă de cunoaştere a latinei

populare. Prin reconstrucţia unor forme latine populare pe baza realităţii romanice se poate observa
felul în care s-a comportat limba latină în perioada târzie, ce variante au circulat etc.
Întrebare: Propuneţi o etimologie pentru cuvintele: mormânt, măr, noapte, mire, moară, a chema,
subţire, drept, negru, greu, limbă. Evidenţiaţi modificările formale (şi semantice acolo unde este
cazul) intervenite în evoluţia acestor cuvinte de la latină la română.
32
EVALUARE
1. Expuneţi pe scurt etapele constitutive din istoria limbii latine.

2. Enumeraţi principalele izvoare ale latinei populare.
Rezumatul Unităţii de învăţare III
3a: Principalele epoci din istoria limbii latine sunt:
LATINA ARHAICĂ: de la origini şi până la sfârşitul secolului al II-lea î.e.n.

LATINA PRECLASICĂ: începe de la sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. şi se întinde până la
mijlocul secolului I î.e.n.
LATINA CLASICĂ, cunoscută şi sub denumirea de epoca de aur a limbii latine, îşi începe
existenţa pe la mijlocul secolului I î.e.n. şi se continuă până la moartea lui Octavianus Augustus
(anul 14 e.n.).
LATINA POSTCLASICĂ cunoscută şi sub denumirea de epoca de argint a limbii latine,
începe aproximativ odată cu moartea lui Octavian Augustus şi se întinde aproximativ până în anul
200 e.n.
LATINA TÂRZIE îşi începe existenţa aproximativ din jurul anului 200 e.n. şi se întinde
până la apariţia primelor limbi romanice [anul 842, anul apariţiei Jurămintelor de la Strasbourg
(Les Serments de Strasbourg)].
3b: Izvoarele latinei populare
Latina populară este un aspect al latinei, aspectul dinamic, nenormat, viu, limba claselor mijlocii
(neguţători, funcţionari, militari etc.) şi chiar a celor sus-puse în condiţii neoficiale de comunicare.
Cele mai importante scrieri considerate ca izvoare pentru cunoaşterea latinei populare sunt:
scrierile normative şi explicative (gramaticii şi glosatorii), inscripţiile, operele autorilor latini,
scrierile tehnice, legile, diplomele şi documentele de cancelarie, operele scriitorilor creştini şi
întreaga literatură hagiografică, limbile romanice.
Blaise, Albert (2000), Manual de latină creştină, Timişoara, Editura AMARCORD, [Manuel du latin
chrétien, Strasbourg, 1955. Traducere în limba română de George Bogdan Ţâra].
Serbat, Guy (1986), Les Structures du Latin, Avec un choix de textes traduits et annotés de Plaut aux
Serments de Strasbourg, 3e édition revue et corrigée, Paris, Éditions A. & J. Picard.
33
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
LIMBA LATINĂ (II)
Obiective:
- accentuarea caracterului sintetic al limbii latine prin contrastivitate cu analitismul
principalelor limbi romanice cunoscute;
- însuşirea grilelor de analiză şi de interpretare a fenomenelor lingvistice referitoare la
evoluţia limbii latine şi la necesitatea reorganizării ulterioare a fonetismului, morfosintaxei
şi lexicului limbilor romanice;
lingvistice în evoluţia lor de la latină la limbile romanice analizate.
Limba latină: caracteristici fonetice, morfosintactice şi lexicale ale latinei populare
Este foarte important de subliniat faptul că atunci când vorbim de latină nu ne referim la latina
clasică, literară, cea a lui Cicero sau Vergiliu, ci la latina vorbită în viaţa cotidiană, cunoscută sub
denumirea de latină vulgară11 (sermo rusticus, militaris, quotidianus, vulgaris) şi care era destul de
diferită de limba elitelor. Este în fapt latina vorbită de soldaţi şi de ţărani, de pătura mijlocie, în
general, şi care se află la baza tuturor limbilor romanice.
Această distincţie dintre latina clasică şi latina vulgară va constitui, chiar de la început, baza
unei specializări care va marca întreg Evul Mediu occidental: latina clasică devine limba religiei, a
învăţământului, a administraţiei, a justiţiei, a literaturii, a filosofiei, a culturii, în general; aşadar o
limbă a elitelor. A vorbi latina însemna în acea epocă a vorbi bine. Latina vorbită de popor era însă
limba utilizată în conversaţia cotidiană de oameni a căror preocupare esenţială era aceea de a se face
înţeleşi. Această limbă a suferit numeroase şi complexe modificări încât va ajunge să nu mai semene
aproape deloc cu limba de origine. Aceste modificări au totuşi punctul de pornire în latina vorbită.
Observaţiile existente în Appendix Probi sau în alte tipuri de izvoare prezentate anterior
permit, de exemplu, reconstrucţia unor modificări fonetice sau morfologice existente în limba vorbită,
mai ales pentru perioada târzie a latinităţii.
Astfel, la nivel fonetic, latina populară prezintă următoarele particularităţi (v. Roegiest 2009: 54):
 În sistemul vocalic se observă:
 sincopa, fenomen foarte vechi, prezent şi în epoca clasică, constă în căderea vocalei post
tonice situată între o oclusivă şi o lichidă (l sau r): CALIDA non CALDA; VETULUS
non VECLUS etc.
 iod pentru hiat: hiatul se pierde şi se produce consonantizarea vocalelor i şi e în contact
cu o vocală mai deschisă: VINEA non VINIA.
 monoftongarea au > o: AURIS non ORICLA. De fapt, monoftongarea puţinilor diftongi
din latina clasică este un fenomen mai vechi: diftongul ae (< ai) se pronunţa e încă din
secolul I, fenomen atestat ulterior în toate limbile romanice. În ceea ce priveşte reducţia
11
LATINA POPULARĂ reprezintă aspectul neîngrijit, dinamic al latinei clasice, literare, limba păturilor mijlocii (neguţători,
meseriaşi, soldaţi, funcţionari etc.) şi chiar a celor culte, sus-puse, dar neoficial (v. corespondenţa lui Cicero etc.). Latina
populară este cea care stă la baza tuturor limbilor romanice, reprezentând STRATUL pentru fiecare dintre acestea.
34
au > o, aceasta se răspândise mai puţin în perioada clasică, de vreme ce Cicero o consideră
un fenomen familiar şi rural.
 confuzia u / o: COLUMNA non COLOMNA.
 căderea vocalelor post tonice interioare (i, u, e) plasate mai ales între nazale: DOMINA
> DOMNA, CALIDU(M) > CALDU. În cazul silabelor proparoxitone (cu accent pe
antepenultima silabă), sincopa se produce în mod regulat, mai ales atunci când există şi o
consoană lichidă: VERIDE(M) > VERDE; ANGULU(M) > ANGLU;
La observaţiile punctuale prezentate mai sus, se adaugă un fenomen fonetic foarte important:
înlocuirea opoziţiei de cantitate a vocalelor (vocale lungi / vocale scurte) cu distincţia de calitate
(vocale deschise / vocale închise). Astfel, vocalele lungi încep să se pronunţe închise, iar cele scurte
încep să se pronunţe deschise, situaţie sintetizată schematic mai jos:
ī ĭ ē ĕ ā ă ŏ ō ŭ ū
i ẹ ę a œ ọ u
(apud Roegiest 2009: 55)
Aceste modificări de timbru / de natură vor crea un context favorabil pentru diftongările
viitoare. În evoluţia spre limbile romanice, tratamentul aplicat unei vocale depinde în mod egal de
structura silabică şi de poziţia accentului. Astfel, o vocală tonică liberă (adică accentuată şi urmată de
o vocală, de o singură consoană sau chiar de două consoane dintre care cea de-a doua nu este –r- )
suferă următoarele modificări (deschidere, diftongare): MARE > fr. mer; PEDE > fr. pied; FEDE >
fr. foi. O vocală aflată în silabă închisă, adică urmată de două consoane dintre care cea de-a doua nu
este –r, nu suferă, în general, nici o modificare: PARTE(M) > fr. part; MUSCLO > fr. muscle.
Excepţie fac, aşa cum am arătat anterior, vocalele închise i şi u care se deschid, trecând la e închis,
respectiv, la o închis: FIRMARE > fr. fermer; VIDIMUS > fr. videmus. În franceza veche, forma
molt aminteşte de lat. MULTUM;
 În sistemul consonantic, se observă:
 căderea fonemului -m aflat în poziţie finală într-un cuvânt plurisilabic, fenomen care
pune în evidenţă tendinţa latinei populare pentru crearea de silabe deschise: de exemplu,
prin sincopa vocalei neaccentuate şi prin căderea lui /m/ final, acuzativul substantivului
lat. POPULUS ajunge: POPULUM > fr. popolo > fr. poblo (această formă apare atestată
în Jurămintele de la Strasbourg – 842), v. şi exemplul din Appendix Probi: OLIM non
OLI. De asemenea, este atestată şi căderea lui -t sau a lui -s final, dar aceste consoane nu
vor dispărea în toate ocurenţele cu poziţie finală, datorită valorilor morfosintactice variate
pe care le conotau (în special, cazul lui -s final). Nazalele finale (în special /m/) se
păstrează în anumite cuvinte monosilabice: v. OM > fr. on; REM > fr. rien; MEUM,
TUUM, SUUMN > fr. mon, ton, son.
 sonorizarea consoanelor surde intervocalice12: se observă mai sus, în evoluţia lui
POPULUM > fr. popolo > fr. poblo sau în exemplul: FRATREM > fr. fradre
 reducţia grupului consonantic -ns la -s, fenomen observabil încă din secolul al III-lea
î.e.n.: MENSA non MESA, continuat şi extins în limbile romanice: MENSE > fr. mese;
dar şi: -RS- > -s: DORSUM > fr. dorsu; sau: -CS- > -s-: COXA > fr. cossa.
12
Sonorizarea reprezintă procesul prin care o consoană oclusivă surdă /p, k, t/, aflată în poziţie intervocalică, este supusă
sonorizării prin vibraţia corzilor vocale.
35
 confuzia b / v: PLEBS non PLEVIS; BACULUS non VACLUS. Această modificare de
timbru, cunoscută şi sub denumirea betacism se întâlneşte şi în diverse faze de evoluţie
ale limbilor romanice: CABALLUM > fr. cavallo; ABUTU > fr. avudo.
 ezitarea între consoane geminate şi consoane simple: BASILICA non BASSILICA.
 căderea consoanei h, fenomen observabil încă din secolul al III-lea î. e. n. (de exemplu,
nihil sau mihi apar atestate cu grafia nil, respectiv, mi), se generalizează în secolul I e.n
şi se menţine şi în fazele vechi ale limbilor romanice occidentale: HOMINEM > fr.v.
omne; HERBA > fr. v. erba; HABERE > fr. v. abere; PREHENDERE > fr. v. prendere.
 c şi g încep să se pronunţe velar, probabil şi cu o uşoară palatalizare (v. nota 1) înainte
de e sau de i: CARCER > KERKER. Tot un fenomen de palatalizare, atestat încă din
secolul al II-lea, suferă şi grupurile -di şi -ti. Referitor la această situaţie, gramaticul
Servius (sec. al IV-lea e. n. ) scrie: „iustitia cum scribitur, tertia syllaba sic sonat quasi
constet ex tribus litteris, t, z et i” (apud Roegiest 2009: 57).
 înlocuirea accidentală a unei consoane cu o altă consoană diferită: VETULUS non
VECLUS (> fr. vitlu > fr. viclu > fr. vieil);
Întrebare: Sintetizaţi cele mai importante modificări fonetice caracteristice latinei populare.
În domeniul morfosintaxei, latina vorbită se caracterizează prin două mari tendinţe evolutive:
(a) simplificarea şi regularizarea sistemului formal şi (2) crearea unui număr mare de structuri
analitice, mai puţin ambigue şi, oarecum, motivate.
În ceea ce priveşte tendinţa de simplificare şi de regularizare a sistemului morfologic,

aceasta se manifestă prin:
- pierderea treptată a genului neutru care este absorbit de tipurile nominale de masculin cu
care se asemăna formal. De exemplu, la Plaut se înregistrează deja forma dorsus în loc de
dorsum, iar la Petroniu, apare vinus pentru vinum.
- slăbirea flexiunii cazuale în sensul că numărul declinărilor s-a redus, iar cele rămase s-au
reorganizat după un singur model care cuprindea o declinare feminină şi una masculină.
Mai precis, la nivelul sistemului flexionar nominal, se produce: (a) reducerea diferenţelor
dintre desinenţele subclaselor unei declinări; (b) reducerea diferenţelor dintre temele
aceleiaşi subclase. Astfel, în interiorul declinării a III-a se şterg diferenţele dintre flexi-
unea temelor consonantice şi cea a temelor vocalice. Totodată, în cadrul aceleiaşi
declinări, se observă tendinţa de unificare a nominativului cu cazurile oblice, nu numai
prin abandonarea alternanţelor, dar şi prin mărirea numărului de silabe (bos, bovis devine,
de exemplu, bovis, bovis). Rezultă în primul rând faptul că numărul substantivelor care
prezentau alternanţă în flexiune se reduce în favoarea celor care nu prezentau această
modificare a temei. Totodată, rezultă creşterea numărului substantivelor parisilabice în
raport cu cele imparisilabice. Ca urmare a acestor tipuri de modificări, numărul subgru-
pelor de declinare de la declinarea a III-a se reduce de la 8 la 5. (c) reducerea numărului
de declinări, de la cinci la trei, prin trecerea substantivelor declinării a V-a la declinarea I
(cf. facia în loc de facies), şi a celor de declinarea a IV-a frecvent la declinarea a II-a.
- în cadrul grupului verbal, se observă dispariţia sau regularizarea formelor verbale
deponente (de exemplu, morire îl înlocuieşte pe mori, sequire pe sequi etc.).
- pierderea unor paradigme verbale: formele sintetice de pasiv, de viitor, supinul,
participiul viitor, gerundivul şi infinitivul trecut;
- o nouă repartizare a formelor de preterit. Formele cele mai rezistente sunt cele în –ui, -ii, -ai.
- schimbări de conjugare. Prima conjugare, cea mai stabilă, atrage un număr mare de verbe.
Cele mai multe schimburi se produc între conjugarea a II-a şi conjugarea a III-a.
36
Tendinţa spre analitism conduce la:
- reducţia numărului de morfeme cazuale şi accentuarea rolului relaţional acordat utilizării

prepoziţiilor care funcţionau, în general, redundant, în latina clasică: cf. mittere litteras
ad aliquem / mittere litteras alicui.
- utilizarea formelor analitice de comparativ, cu magis, mai rar cu plus, în locul formelor
sintetice dintre care franceza, de exmplu, va menţine câteva: meilleur, mieux, pire etc.
- apariţia formelor perifrastice de viitor construite fie cu participiul viitor activ al verbului
lexical şi verbul ESSE la indicativ (prezent, viitor), fie cu un semi-auxiliar modal, de tipul
HABEO / VOLEO / DEBEO + infinitiv (pentru raportarea la prezent-viitor): CANTARE
HABEO, SALVARE HABEO etc. şi cu HABEBAM / HABUI + infinitiv (pentru
raportarea la trecut), această din urmă structură dând naştere formelor de condiţional din
limbile romanice.
- apariţia formelor perifrastice de trecut construite cu auxiliarul HABEO şi participiul
trecut: HABEO SCRIPTAM EPISTULAM.
Trebuie subliniat faptul că toate aceste modificări nu au apărut subit, ele s-au manifestat
gradat, dar pe tot parcursul istoriei limbii latine populare. Formele nemarcate ale limbii literare au
fost iniţial dublate de aceste forme analitice, marcate, pentru ca în final, acestea din urmă să se impună
şi în tipologia limbilor romanice.
Întrebare: Sintetizaţi cele mai importante modificări morfosintactice caracteristice latinei populare.
În domeniul lexical, latina vorbită târzie se caracterizează prin:
o regularizare formală impusă de legea economiei de limbaj şi de nevoia de claritate. Se va

opera în primul rând o selecţie a cuvintelor „consistente” atât din punct de vedere formal
(de exemplu, cuvintele scurte sunt preferate celor lungi), cât şi semantic (se preferă
lexemele mai expresive şi mai puţin ambigue). Astfel, cuvintele care manifestau
particularităţi de flexiune vor fi înlocuite cu cele care aveau forme regulate:
FERRE este înlocuit de PORTARE;

LOQUI de FABULARE sau de PARABOLARE;
EDERE de COMEDERE sau de MANDUCARE;
IRE de VADERE sau de AMBULARE;
SCIRE de SAPERE;
CAPUT de TESTA, etc.
o preferinţa pentru verbele iterative marcate de sufixul - tare a cărui valoare aspectuală se
şterge: de exemplu, CANERE este înlocuit de CANTARE, etc.
o în cazurile de omonimie rezolvarea este diferită:
- OS, ORIS („gură”) care se confunda cu OS, OSSIS („os”), dispare în favoarea lui
BUCCA (la plural, cu sensul de „obraji”), a lui ROSTRUM („cioc”) sau a lui GULA
(„gât”, „esofag”);
- AURIS (cu varianta ORIS) care se confunda cu ORIS (genitiv singular pentru OS) este
înlocuit cu forma diminutivală AURICULA (cu varianta ORICLA) care devine treptat
termen generic, nemaifuncţionând ca variantă marcată stilistic.
o preferinţa pentru formele diminutivale nu este determinată totdeauna de omonimia

formală, ci de corpul fonetic mai „consistent” şi mai puţin perisabil al celei din urmă.
Acestea sunt motivele pentru care AGNUS, de exemplu, este înlocuit de AGNELUS.
37
Trebuie precizat faptul că în cazul diminutivelor, aceste pot prezenta uneori variaţii formale
în funcţie de dialect.
De asemenea, alegerea unui lexem dintr-o serie sinonimică poate fi determinată şi de factori
sociolingvistici. Astfel, cuvinte precum CABALLUS („cal de muncă”), diferit de EQUUS („calul de
călărie”) - un cuvânt prezent mai degrabă în vocabularul aristocraţiei decât în cel al oamenilor de rând -,
sau CASA („cabană”) în comparaţie cu DOMUS („casă, în general”) se vor impune în limbile
romanice, în defavoarea corespondentelor din limbajul claselor superioare.
Amintim, totodată, şi faptul că un număr mare de cuvinte din limba literară suferă modificări
metonimice, de tipul abstract - concret, în registrul popular. De exemplu, cuvântul focus care desemna
în primul rând „locul unde se făcea focul”, capătă prin transfer metonimic semnificaţia de „foc”,
înlocuindu-l astfel pe IGNIS, -IS, mai vechi în limbă, însă mai puţin regulat.
Întrebare: Sintetizaţi cele mai importante modificări manifestate la nivel lexical în latina populară.
38
EVALUARE
1. Definiţi şi exemplificaţi următoarele tipuri de modificări fonetice: palatalizare, asimilare,

diftongare, epenteză, proteză, metateză, betacism.
2. Prezentaţi cele mai împortante modificări produse în limba latină populară în domeniul
morfosintactic, care să justifice afirmaţia sintagmei “de la sintetic la analitic”.
Rezumatul Unităţii de învăţare IV
Caracteristici fonetice, morfosintactice şi lexicale ale latinei populare
Observaţiile existente în Appendix Probi sau în alte tipuri de izvoare permit reconstrucţia unor
modificări fonetice sau morfosintactice existente în limba vorbită, mai ales pentru perioada târzie a
latinităţii.
 În sistemul vocalic, cele mai importante modificări sunt: sincopa vocalei post tonice
plasată între o oclusivă şi o lichidă; consonantizarea vocalelor i şi e în contact cu o vocală
mai deschisă; monoftongarea au > o; confuzia u / o şi înlocuirea opoziţiei de cantitate
a vocalelor (vocale lungi / vocale scurte) cu distincţia de calitate (vocale deschise /
vocale închise).
 În sistemul consonantic, se observă: căderea fonemului -m aflat în poziţie finală într-

un cuvânt plurisilabic, fenomen care pune în evidenţă tendinţa latinei populare pentru
crearea de silabe deschise; sonorizarea consoanelor surde intervocalice; reducţia
grupului consonantic -ns la -s; confuzia b / v (betacism); ezitarea între consoane
geminate şi consoane simple; căderea consoanei h; pronunţia velară, uşor
palatalizată a consoanelor c şi g; înlocuirea accidentală a unei consoane cu o altă
consoană diferită.
 În domeniul morfosintaxei, latina vorbită se caracterizează prin două mari tendiţe

evolutive: (a) simplificarea şi regularizarea sistemului formal şi (2) crearea unui număr
mare de structuri analitice, mai puţin ambigue şi, oarecum, motivate.
 În domeniul lexical, se observă o accentuată selecţie a cuvintelor „consistente” atât din

punct de vedere formal (de exemplu, cuvintele scurte sunt preferate celor lungi), cât şi
semantic (se preferă lexemele mai expresive şi mai puţin ambigue).
Editura Academiei Republicii Populare Române, Al. Rosetti, redactor responsabil, p. 117-166.
Iliescu, Maria, Livescu, Michaela (1978), Introducere în studiul limbilor romanice, vol. I, Craiova,
Reprografia Universităţii din Craiova.
39
APLICAŢII
 Ce modificări fonetice observaţi în cuvintele româneşti moştenite din limba latină:
frontem > frunte malum > măr

manus > mână caelum > cer
dentem > dinte mola > moară
secale > scară herba > iarbă
 Se dau următoarele cuvinte: cauză, acvatic, apă, fier, estival, etate, casă, cap, ureche.
Care dintre acestea sunt moştenite şi care sunt neologisme? Puteţi indica pentru
cuvintele moştenite în limba română, termeni cu acelaşi etimon într-o altă limbă
romanică?
 Care este sensul următoarelor cuvinte? Au fost ele moştenite? Care sunt
modificările formale intervenite în cazul termenilor moşteniţi?
equus, apis, porcus, avis, ovis, canis, vulpes, mus, feles, noster, ambulo, vita, quomodo,
video, facio, quid, amicus, illustris, animal.
 Explicaţi ce cuvinte latineşti întră în compunerea neologismelor din limba română:

silvicultură, horticultură, agricultură, puericultură, plebiscit, republică.
 Găsiţi în limbile studiate corespondentul cuvintelor latineşti, după modelul:
lat. rom. fr. it. sp. engl. germ.

annus an an ánno año year Jahr
aqua
pax, pacis
miser
concordia
civitas
res
equester
vindex
custos
fasces
regnare
 Găsiţi în limba română neologisme formate de la următoarele cuvinte latineşti:
pondus, murus, apparatus, sidus, bellicus, cavus, instruere, oppugnare, emittere.
 Formaţi aria semantică a cuvântului latin aqua. Ce cuvinte există în limba română
din această arie semantică? Sunt cuvinte moştenite sau neologisme?
40
 Traduceţi şi comparaţi următoarele enunţuri (apud Reinheimer-Rîpeanu 2001: 428-430):
(Lat.) ... homo quidam habuit duos filios, et dixit adolescentior ex illis patri....
(Biblia, Ev. după Luca, 15, 11)
(Rom.) Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său...
(It.) Un uomo aveva due figli. Il più giovane disse al padre...
(Fr.) Un homme avait deux fils. Et le plus jeune d’entre eux dit à son père...
(Sp.) Un hombre tuvo dos hijos; y el menor de ellos dijo a su padre....
(Port.) Um homem tinha dois filhos. O mais novo disse ao pai....
41
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE LIMBA ROMÂNĂ,
LITERATURA ROMÂNĂ ŞI LIMBI CLASICE
(GRAMATICA COMPARATĂ A LIMBILOR ROMANICE)
Anul al III-lea, Semestrul II
Titular de curs: Mihaela Popescu
Tematică:
1. Domeniul ibero-romanic. Limba spaniolă: repartizare geografică, structură dialectală, primele

documente de atestare, trăsături tipologice (fonetică, morfosintaxă, lexic).
2. Domeniul galo-romanic. Limba franceză: repartizare geografică, structură dialectală, primele
3. Domeniul italo-romanic. Limba italiană: repartizare geografică, structură dialectală, primele
4. Domeniul balcano-romanic. Limba română: repartizare geografică, structură dialectală, primele
5. Aplicaţii. Teste de evaluare. Teme pentru referate.
Număr de ore alocat: 14
43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I
DOMENIUL IBERO-ROMANIC. LIMBA SPANIOLĂ
Obiective
- însuşirea celor mai importante caracteristici ale limbii spaniole: repartizare geografică,
origine şi evoluţie istorică, primele documente de atestare, structura dialectală, trăsături
tipologice (fonetică, morfosintaxă, lexic).
lingvistice în evoluţia lor de la latină la spaniolă.
Timp alocat: 3 ore
Domeniul ibero-romanic. Limba spaniolă: repartizare geografică, primele documente de

atestare, structura dialectală, trăsături tipologice (fonetică, morfosintaxă, lexic).
1. REPARTIZARE GEOGRAFICĂ
În ansamblu, limba spaniolă este vorbită de peste 300 de milioane de vorbitori, ocupând poziţia
a treia la nivel mondial, după chineză şi engleză. Trebuie subliniat faptul că cei mai mulţi vorbitori
de spaniolă nu se găsesc pe teritoriul Spaniei, ci se află în afara Europei. În Spania sunt aproximativ
40,5 milioane de vorbitori, ceea ce, la nivelul locutorilor hispanofoni, înseamnă un procent de 14 %.
În Peninsula Iberică, spaniola este limbă oficială şi etnică în Spania, pentru aprox. 30 de
milioane de vorbitori, cu excepţia:
 regiunii de nord-est, Catalunya, Valencia, Insulele Baleare, unde se vorbeşte catalana de

aproximativ 4,5 milioane de vorbitori;
 regiunii de nord – în cele patru provincii: Álava, Gúipuzcoa, Navarra, Vizcaya, unde
există aproximativ 700.000 de vorbitori bascofoni;
 regiunii de nord-vest, Galicia (centre importante: La Coruña, Lugo, Orense, Pontevedra),
unde se vorbeşte gallego (2,5 milioane de vorbitori);
 regiunii Val d’Aran – unde se vorbeşte o varietate a gasconei (devenită din 1990 limba
oficială a văii).
În proximitatea Peninsulei Iberice, spaniola se mai vorbeşte în Insulele Canare, în Gibraltar

(unde limba oficială este engleza) şi în două enclave din Maroc (Africa) – Ceuta şi Melilla.
În afara Europei, spaniola se vorbeşte în America Latină (America Centrală şi America de
Sud) – de la Mexic şi statele sudice ale S.U.A., până în sudul Argentinei şi al statului Chile (Ţara de
Foc) (cu excepţia Braziliei, a celor două Guyane, a statului Haiti, a Surinamului şi a insulelor
Caraibe).
În Asia, în arhipeleagul Filipine, se întâlnesc diferite variante creole (care însumează aprox.
2-3 milioane de vorbitori).
Întrebare: Care sunt cele mai importante teritorii în care astăzi se vorbeşte limba spaniolă?
45
2. ORIGINE ŞI EVOLUŢIE ISTORICĂ
Limba spaniolă s-a dezvoltat pe baza dialectului castilian, vorbit iniţial în ţinutul Vechii
Castilii de astăzi (v. denumirea actuală castellano ca sinonim pentru español), situat în zona Munţilor
Cantabrici, în apropiere de regiunea bascofonă. În timpul mişcării de eliberare de sub dominaţia
maură, mişcare cunoscută în istorie sub numele de Reconquista (începând din secolul al VIII-lea),
castiliana s-a răspândit şi s-a impus dinspre nord spre sud. În 1492, în timpul domniei regilor catolici,
Isabela de Castilia şi Fernand de Aragon, este cucerit şi redobândit şi ultimul califat arab, Granada.
Între 711 şi 1492 Spania a fost ţara celor trei religii monoteiste (creştină, musulmană şi
ebraică). Din acest punct de vedere, existau trei grupe de populaţie:
1) cristianos „creştinii“; mozarabes „creştinii care trăiau în teritoriile cucerite de arabi“; elches
„creştinii convertiţi la islamism“.
2) moros „maurii, arabii spanioli“; moriscos „musulmanii convertiţi la creştinism“; mudéjares
„musulmanii care locuiau în teritoriile creştine“.
3) judíos „evreii“; conversos „evreii convertiţi la creştinism“ (mulţi obligaţi începând cu sec.
al XII-lea); marranos „evreii sau musulmanii convertiţi la creştinism care continuau să
practice în secret religia lor“ (termen cu sens peiorativ).
Din punct de vedere lingvistic, populaţiile mozarabe (< must’arab „arabizat“) au avut un rol
foarte important, ele favorizând pătrunderea elementelor de origine arabă în spaniolă.
Aşadar, până aproximativ în sec. al X-lea, castiliana nu era decât un grai vorbit undeva în
nordul Peninsulei, într-o zonă rămasă neocupată de arabi şi fortificată natural prin Munţii Cantabrici
(Castilia < CASTELLUM).
Mişcarea de eliberare a Peninsulei Iberice de sub ocupaţia arabă a pornit din aceste regiuni
nordice şi a dus înspre sud castiliana, care s-a impus peste celelalte idiomuri romanice. Mai mare
rezistenţă a opus araba, care rămăsese o limbă de cultură foarte importantă.
Întrebare: Care este dialectul care stă la baza formării spaniolei literare?
3. PRIMELE DOCUMENTE SPANIOLE
Urme de limbă vulgară apar în documentele latine târzii, în hărţile asturice şi leoneze din sec.
al VIII-lea. Primele atestări ale limbii spaniole se regăsesc în Glosele emiliene (numele provine de la
Mănăstirea San Milan de Cogolla unde au fost descoperite) şi în Glosele Silense (de la Mănăstirea
Santo Domingo de Silos, ambele din Castilia) care datează din sec. al X-lea. Este vorba de atestări
ale primelor forme considerate spaniole, prin care un scrib a explicat în dialect navarez şi aragonez
unele cuvinte (există şi explicaţii în bască pentru 2 cuvinte).
 Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din Glosele emiliene:
„Quidam (qui en fot) monacus filius sacerdotis y dolorum ... Et ecce repente (lueco) unus
de principibus ejus veniens adorabit eum. Cui dixit diabolus: ...“
 Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din Glosele silense:
„Sacrificium pro malis rebus nullo modo debemus offerre nisi tantum pro uonis. Omnis
clerus qui non bene sacrificium custodierit relinquens (elaiscaret) illut devorandum (por
manducaret) feris ad nicilumque illut devenerit (non aflaret) ...“
Mai târziu, din secolul al XI-lea ne este transmisă şi prima dovadă redactată integral în
castiliană: un text administrativ, aparţinând unui notar. Însă primul monument de limbă literară este
El Cantar (Poema) de Mio Cid, scris probabil în 1140 în regiunea Medinaceli din Castilia Veche; ne
este cunoscut dintr-o transcriere din sec. al XIII-lea şi dintr-o copie din sec. al XIV-lea. Poemul
46
relatează faptele de vitejie ale eroului Reconquistei, Rodrigo Diaz de Bivar, numit de arabi Sidi
„stăpân“ şi cunoscut şi sub numele de El Cid Campeador.
Întrebare: Care sunt primele documente de atestare a limbii spaniole?
4. PERIODIZAREA LIMBII SPANIOLE
Principalele epoci din istoria limbii spaniole sunt următoarele:
- spaniola arhaică (de la origini şi până în sec. al XIV-lea).
- spaniola din perioada lui Alfonso el Sabio (Alfons cel Înţelept) - sec. al XIV-lea. Aceasta
este perioada de formare a unei limbi spaniole cultivate, când sunt redactate numeroase lucrări
istorice, juridice, ştiinţifice.
- spaniola preclasică (1474-1525). În 1492, Nebrija scrie Gramatica de la lengua castellana,

prin care se consolidează o normă pentru limba folosită în special în cancelaria regală.
- spaniola clasică (epoca de aur), sec. XVI-XVII – perioadă reprezentată în mod strălucit de:
Miguel de Cervantes y Saavedra, Calderon de la Barca, Lope de Vega, Quevédos, Góngora;
epoca în care spaniola se va răspândi în America Centrală şi în America de Sud (exceptând
Brazilia), dar şi în California şi Texas, state care ulterior au revenit S.U.A.
- spaniola modernă şi contemporană, din secolul al XVIII-lea și până în prezent.
Întrebare: Care sunt principalele epoci din istoria limbii spaniole?
5. STRUCTURA DIALECTALĂ A LIMBII SPANIOLE
Încă din secolele al XIII-lea - al XV-lea, spaniola (castiliana) a reuşit să resoarbă importante
regiuni unde se vorbeau diferite varietăţi ca leoneza, aragoneza sau mozaraba (în Andalucia). Cu toate
acestea, se poate decela încă o mare varietate dialectală a limbii spaniole actuale, a cărei structură
este următoarea:
 dialectul castilian (vorbit în Castilia veche şi Castilia nouă);

 dialectul asturic-leonez (vorbit în Asturias şi Léon). Are un caracter arhaic şi prezintă
unele asemănări cu gallego;
 dialectul navarro-aragonez (vorbit în Navarra şi Aragon) prezentând influenţe
catalane în partea de est;
 dialectul andaluz (în Andalucia şi Insulele Canare). Trăsături andaluze se întâlnesc şi
în regiunea Madridului. După unii lingvişti, dialectul andaluz este un grai al castilianei,
apărut prin repopularea Andaluziei (între sec. XIII şi XVI) cu populaţie venită din nord.
În general, spaniola se aseamănă cu franceza în ce priveşte situaţia dialectală, în sensul că cele

mai multe trăsături dialectale au dispărut, prin „castilianizare“.
Întrebare: Enumeraţi cele mai importante varietăţi dialectale din limba spaniolă actuală.
47
6. TRĂSĂTURI TIPOLOGICE
A. Cele mai importante evoluţii fonetice produse în trecerea de la latină la spaniolă sunt
următoarele (apud Livescu 2003: 15-19):
 La nivel vocalic:
 Diftongarea romanică se produce necondiţionat, atât în silabă deschisă, cât şi în silabă închisă:
PEDE > pie FERRU > hierro

BONU > bueno PORTA > puerta
 Monoftongarea diftongilor romanici au şi ai (< AU, AI) apare în toate tipurile de ocurenţe:
AURU > oro

CAUSA > cosa
FACTU > *faitu > hecho
 Vocalele finale neaccentuate au un tratament diferenţiat: -a şi -o se păstrează, în timp ce -e cade

parţial:
MENSA > mesa CLAVE > llave

AMICU > amigo PARIETE > pared
 S impurum primeşte proteza -e ca în franceză:
STARE > estar STAB(U)LU > establo
 La nivel consonantic:
 Consoanele surde (-p-, -c-, -t-) aflate în poziţie intervocalică suferă un fenomen de sonorizare
(fenomen specific pentru Romania occidentală) şi apoi se fricativizează:
- P - > [-b-] > [-β-]: LUPU > lobo [loβo]

SAPERE > saber
-T- > [-d-] > [--]: VITA > vida [bia]
-C- > [-g-] > [--]: AMICU > amigo [amio]
 Consoana -d- aflată în poziţie intervocalică dispare:
CADERE > caer
 B şi V se confundă ambele cu fonemul [b] atunci când se găsesc în poziţie iniţială, respectiv cu
[β], atunci când sunt plasate median:
VIVERE > vivir [biβir]

BIBERE > bever [beβer]
48
 L’ primar şi secundar devine [] (notat grafic cu j):
MULIER > mujer

OC(U)LU > *OCLU > ol’o > ojo
FILIA > hija
În poziţia -ULT-, L devine I, iar ulterior IT trece la ch:
MULTU(M) > mucho
 F aflat în poziţie iniţială devine h- (astăzi mut), dacă nu e urmat de -R- sau de -O- aflat în silabă
deschisă13
FILIU > hijo

cf. FRIGU > frio FOCU > fuego
 C urmat de E sau de I în poziţie iniţială prezintă următoarea evoluţie: > ts > s >  (notat astăzi ce,
ci, z):
CINQUE > cinco CAELU > cielo

MERCEDE > merced
 J- şi G urmate de E sau de I devin y, amuţesc înaintea unei palatale neaccentuate şi devin hota []
înaintea unei vocale velare:
GENERU > yerno

GERMANU > hermano
JOCU > juego
 Grupul consonantic -CT- devine [t] (notat ch) (trecând iniţial prin fazele: [t], [it]):
NOCTE > noche OCTO > ocho

FACTU > hecho
 Consoanele geminate LL şi NN se simplifică şi se palatalizează:
LL > l’ (notat ll) CABALLU > caballo

NN > n’ (notat ñ) ANNU > año
 Grupurile consonantice urmate de lichidă suferă următoarele transformări condiţionate de poziţia

la nivelul cuvântului:
o PL- şi CL- în poziţie iniţială devin l’ (notat ll):
PLORARE > llorar

CLAMARE > llamar
13
În spaniolă există trei tipuri de h, două mute şi unul care se pronunţă:
- h etimologic (nepronunţat) în hombre
- h rezultat din f- iniţial (rezultat probabil sub influenţa limbii basce) (azi amuţit) hija
- [] (notat cu j) provenit din l’ primar sau secundar hija
49
o BL-, GL- şi FL- în poziţie iniţială devin l:
BLASPHEMARE > lastimar

GLANDA > sp.v. lande
FLACCIDU > lacio „vestejit“
o -CL- şi -GL- în poziţie mediană devin l’, apoi [] (notat j):
OCULU > OCLU > ol’o > ojo

AURICULA > ORICLA > oreja COAG(U)LU > cuajo
o -BL-, -PL- şi -FL- în poziţie mediană devin -bl-/ -l’-, -bl-/ respectiv, -l’-:
FAB(U)LARE > hablar

STAB(U)LU(M) > establo
AFFLARE > hallar
o Grupul -PL- aflat în poziţie mediană şi precedat de o consoană devine ch:
AMPLU > ancho
Întrebare: Analizaţi şi comentaţi modificările care explică crearea formelor romanice:
FILIU > hijo

FABULARE > hablar
CLAMARE > llamar
PLENUS > pieno (it.), lleno (sp.), cf. plin (rom.), plein (fr.)
B. În domeniul morfosintactic, limba spaniolă se caracterizează prin următoarele

particularităţi (apud Livescu 2003: 20-22):
 În cadrul grupului nominal, se observă:
1. Formarea pluralului cu marcă consonantică -s (trăsătură distinctivă pentru Romania occidentală):
amigo-amigos
amiga-amigas
2. Realizarea comparativului adjectivelor în manieră analitică cu ajutorul adverbului: MAGIS > más
(ca în portugheză, catalană şi română).
3. Menţinerea distincţiei tripartite existentă în latină la nivelul sistemului deictic:
éste (apropiere de vorbitor)

ése (apropiere de interlocutor)
aquel (depărtare de locutor şi de interlocutor)
4. Lipsa articolului în cazul adjectivului posesiv: mi libro
50
 În cadrul grupului verbal, se observă:
1. Reorganizarea claselor de conjugare şi simplificarea numărului acestora la trei, ca rezultat al

contopirii conjugării a II-a din latină cu conjugarea a III-a: conjugarea I în: -ar; conjugarea a II-a în:
-er (-ecer); conjugarea a III-a în: -ir (cantár, perdér, huír).
2. Dispariţia infinitivelor proparoxitone: PÉRDERE > perdér.
3. Dispariţia participiului trecut în -UTUS.
4. Gramaticalizarea a două verbe auxiliare pentru „a fi“, respectiv, pentru „a avea“ (situaţie întâlnită
şi în portugheză):
ESSE > ESSERE > ser HABERE > haber

STARE > estar TENERE > tener
5. Introducerea complementului direct marcat /+animat/ /+uman/ cu ajutorul prepoziţiei a: (cf.

română, pe).
El hijo ama a su padre.

Amo a Pedro.
6. Inexistenţa unui morfem de partitiv (situaţie întâlnită şi în portugheză, catalană, română):
Tengo libros.
7. Continuarea utilizării conjunctivului prezent cu valoare de imperativ negativ:
No cantes !
Întrebare: Prezentaţi zece caracteristici morfosintactice ale limbii spaniole.
C. În domeniul lexical, limba spaniolă se caracterizează prin următoarele serii de elemente

lexicale (apud Livescu 2003: 22-28):
 Elemente lexicale atribuite substratului (elemente preromane):
Aşa cum am văzut anterior, Peninsula Iberică a fost locuită înainte de cucerirea romană de
populaţii neindoeuropene şi indoeuropene: liguri (neindoeuropeni), celţi (indoeuropeni), iberi
(neindieuropeni), celtiberi (rezultaţi din fuziunea celţilor cu iberii), fenicieni, vascones (strămoşii
bascilor, singurii care au rezistat până azi). De la aceste populaţii au rămas toponime şi hidronime,
prefixe şi sufixe folosite în toate cele trei limbi iberice (portugheză, spaniolă, catalană). De exemplu,
sunt de origine ligură, sufixele: -asco (Carrasco, Rabasco), -antia, -entia (sp. Palencia, port.
Argança) sau -ace, -ice, -oce (sp. Queiraz, Quiraz, Queiroz, Muñoz). Alte sufixe, precum: -briga
(Cesarobriga, Conimbriga > Coimbra), -tanus (Aquitanus), -ara, -ilis, -rro, -rra (v. arroyo „pârâu“,
manteca „untură“, perro „câine“, lavanco „raţă sălbatică“, balsa „mlaştină“) au origine celtică,
iberică sau celtiberică.
În ceea ce priveşte cuvintele de origine celtică, acestea nu sunt în general originale, în sensul
că au pătruns, indirect, prin latină. Cu varianta latinizată, ele au trecut şi în alte limbi romanice:
carro, camisa, cerveza „bere“ etc.
51
 Cuvinte de origine latină:
În afara fondului lexical moştenit din latina populară, limba spaniolă a conservat şi mulţi
termeni clasici, dispăruţi în alte arii ale Romaniei:
AVIS > ave „pasăre“

COMEDERE > comer „a mânca“
PERCONTARI > preguntar „a întreba“ (concurat în alte arii de DEMANDARE
sau INTERROGARE)
sau forme derivate de la baze latineşti, dar care nu mai apar în alte arii ale Romaniei:
*CAPITIA > cabeza (şi port. cabeça)

*CORACIONE > corazón „inimă“ (şi port. coração)
AMARELLU(S) > amarillo „galben“
 Cuvinte atribuite superstraturilor:
 Cuvinte de origine germanică: O primă serie de cuvinte germanice sunt cele pătrunse prin latină:
jábon < SAPONE. Direct de la populaţiile germanice (în special de la vizigoţi (409-711) şi
vandali) au pătruns în spaniolă substantive ca: albergo „han”, guerra „război”; verbe: robar „a
fura“; adjective: bruno, rico, blanco, fresco; nume proprii, ca: Alvaro, Alfredo, Adolfo, Fernando,
Rodrigo etc.; toponime: Andalucia (< Portu Wandalusiu), Catalunya (Got + Alan), Burgos (<
burg „oraş“).
 Cuvinte de origine arabă: Aşa cum am arătat anterior, arabii au stăpânit Peninsula Iberică din
anul 711 (când au trecut Gibraltarul conduşi de Musa şi Tariq) până în 1492. În această perioadă,
teritoriul controlat de ei a continuat să se restrângă treptat în faţa mişcării de eliberare pornită din
nord. În spaniolă există 4 000 de cuvinte de origine arabă (cu tot cu derivate), dintre care
aproximativ 1 500 toponime (în portugheză sunt doar 400, ca şi în franceză – aproximativ 420).
Cuvintele arabe se folosesc în domenii diverse, fiind termeni referitori la cultură, civilizaţie,
administraţie, război, agricultură, industrie, ştiinţă. Multe dintre aceste cuvinte au trecut în
patrimoniul universal şi sunt uşor de recunoscut după prezenţa particulei (a(l), as, ar - la origine
articol): algebră, alcool, elixir, algoritm, cifră, zero, almanah, chimie, alchimie, hazard etc.
Numai în spaniolă sunt de origine arabă cuvinte ca: arrabal „cartier“, azeituna „măslină“, azucena
„crin alb“, aduana „vamă“, azucar „zahăr“, alcaide „guvernator“, naranja „portocală“, ojalá !,
toponime şi hidronime: Gibraltar < gebel Tariq „muntele lui Tariq“, Guadalquivir < Wadi-al-
kabir „apa mare“, Guadalajara (< Wadi + hajar „apa cu pietre“), Alhambra (< hamra „roşu“),
Alcazar „palatul“, Alcalá „cetatea“, cat. Rambla(s) (< ramla „bandă de nisip pe malul râului“),
Algesiras (< djazira „insula verde“), Murcia (< mursah „fortificat“). Se remarcă faptul că unele
toponime au articol arab ataşat unui cuvânt latin: Almonaster, Alpuente, Alfuente, Almonte, dar
şi situaţia inversă, în care un cuvânt arab primeşte articol hotărât din lat. ILLE: La Mancha
„câmpie înaltă“.
 Cuvinte de origine bască: Limba bască a furnizat spaniolei şi după romanizare unele cuvinte, mai
ales în Evul Mediu, prin ducatul Navarrei: izquierdo (v. şi port. esquerdo, cat. esquer) „stânga“,
chaparro „stejar verde“, gabarra „barcă“ etc.
 Cuvinte atribuite influenţei adstratului sau influenţelor culturale:
 Împrumuturi din limbile iberice: (1) din portugheză: chopo „plop“, chubasco „belea“, morriña
„dor“; (2) din catalană: paella „pilaf“, seo „catedrală“, nao „navă, naos“; (3) din spaniola
52
americană, care la rândul său le-a preluat de la limbile amerindiene: mais, colibri, canibal;
tomate, chocolate, cacao, petaca „pungă de tutun“, aguacate „avocado“; condor, alpaca, guano,
tabaco, canoa, papa „cartof“.
 Galicisme (cuvinte de origine franceză şi occitană) a căror pătrundere a fost facilitată de noul
drum de pelerinaj către Santiago de Compostela (el camino francés), pelerinii oprindu-se la
mesones, hrănindu-se cu manjares „mâncăruri“ şi viandas „hrană, alimente“, cu vinagre „oţet“.
Călugării erau numiţi monjes. Alte cuvinte franceze au pătruns prin contactele de la curtea
regilor spanioli cu aristocraţia franceză: homenaje, mensaje, bataillon, jefe, coqueta, merengue,
modista, garaje.
 Italienisme (pătrunse mai ales în perioada Renaşterii): balcon, novela „roman“, diseño, bisoño
„soldat tânăr, neexperimentat“.
Întrebare: Caracterizaţi pe scurt împrumuturile de origine arabă din limba spaniolă.
7. TRĂSĂTURI DIALECTALE
Spre deosebire de trăsăturile prezentate anterior pentru limba literară, la nivel dialectal se
observă (apud Livescu 2003: 28-33):
 Dialectul leonez
Dialectul leonez, ca şi în cel aragonez conservă f- latin în poziţie iniţială: farina, facer, fornu
„cuptor“ (spre deosebire de spaniola literară care prezintă corespondentele: harina, hacer, horno).
De exemplu, poetul de curte al regilor catolici, Pedro Marcuello, arată că prin felul în care
pronunţau cuvântul care denumea „mărarul“ (< FENICULUM) Isabela de Castilia şi Ferdinand de
Aragon se deosebeau:
Llámala Castilla ynojo. În Castilia se zice ynojo

Qu’es su letra de Ysabel Cum o face Isabel
Llámala Aragon fenojo În Aragon se zice fenojo
Qu’es su letra de Fernando. Cum o face Fernand.
 Dialectul aragonez
În dialectul aragonez se menţin vechile valori ale verbelor ser şi haber: he fambre (şi nu tengo
hambre), yes veniu (şi nu has venido).
 Dialectul andaluz
În dialectul andaluz se întâlnesc:
- yeismo (delateralizarea lui l’ care devine y):
calle [cal’e] > caye
- confuzia dintre l şi r implozivi:
cuerpo > cuelpo mujer > mujel
- confuzia între /s/ şi //: seseo  > s, respectiv, ceceo s > :
cocer [coer] > coser „a coace“ sangue > angre „sânge“
53
Trăsături andaluze se întâlnesc şi în Insulele Canare, a căror cucerire s-a terminat în sec. al
XV-lea.
Întrebare: Care sunt principalele particularităţi ale dialectului andaluz?
 Spaniola din America

Aşa cum am arătat anterior, diferite varietăţi (neunitare) ale spaniolei se vorbesc în statele
sudice ale SUA (Texas, Colorado, Florida), şi în diverse ale ţări din America Centrală şi de Sud:
Cuba, Mexic, Guatemala, Honduras, Salvador, Nicaragua, Panama, Costa Rica, Columbia,
Venezuela, Ecuador, Peru, Bolivia, Chile, Argentina, Paraguay, Uruguay.
În comparaţie cu spaniola europeană, spaniola din America este mai arhaică şi este impregnată
cu numeroase elemente dialectale, cu vulgarisme sau cu inovaţii specifice. Se resimte influenţa
articulatorie şi lexicală a populaţiilor indigene. Dat fiind faptul că din porturile andaluze au plecat
navele colonizatoare, spaniola din America este marcată de particularităţile dialectale andaluze
menţionate anterior (yeismo şi seseo generalizate).
În morfologie, cea mai tipică trăsătură este voseo (regăsit şi în portugheza vorbită în Brazilia),
adică folosirea arhaică a lui vos în tratamentul familiar de adresare, în locul lui tu. Voseo se întâlneşte
în Paraguay, Uruguay, Argentina şi în statele din America Centrală. În alte state, ca Mexic, Peru în
mare parte, Bolivia şi în Antile vos este eliminat în favoarea lui tu.
Vocabularul spaniolei americane cuprinde, pe lângă arhaismele şi formele dialectale,
numeroase împrumuturi indigene (referitoare mai ales la floră şi faună), italienisme (există colonii
numeroase de italieni în America Latină), galicisme şi mai ales anglicisme (având în vedere
apropierea de SUA).
Norma limbii literare o dă capitala fiecărui stat de limbă spaniolă.
 Iudeo spaniola
Este limba evreilor alungaţi din Spania la sfârşitul sec. al XV-lea, după terminarea Reconquistei
(1492). Aceştia au primit adăpost în Imperiul Otoman (Egipt, Siria, Maroc, Turcia, Grecia, Bulgaria),
în Italia (s-au aşezat la Veneţia, Napoli, Roma, Livorno, Ferrara) sau în sudul Germaniei.
Iudeo spaniola mai este numită şi sefardis, după numele Sefar dat de evrei Spaniei.
Idiomul vorbit de descendenţii evreilor spanioli poartă diferite denumiri – hakatiya în Maroc,
titauni în Algeria, djudezmo în Levant.
Sefardis nu trebuie confundat cu ladino. Ladino este numele dat unei limbi mai arhaice, a
rabinilor care au folosit-o pentru a traduce în castiliană textele biblice ebraice.
Sefardis este foarte importantă pentru studierea spaniolei, pentru că păstrează multe din
trăsăturile spaniolei secolului al XV-lea.
 Papiamento se vorbeşte într-un singur punct de pe glob, în insula Curaçao. Are o

gramatică portugheză şi lexic spaniol. Este, după unii cercetători, descendenta limbii
primilor conchistadori; după alţii, este o creolă.
 Creolele spaniole: o limbă creolă este o limbă simplificată, bazată pe o sintaxă

indigenă, dar cu lexic al limbii cuceritoare. Există creole spaniole în Cuba; se vorbesc
mai multe creole spaniole în Filipine.
Întrebare: Ce înţelegeţi prin sintagma limbă creolă? Exemplificaţi.
54
EVALUARE
1. Prezentaţi importanţa mişcării de eliberare cunoscută sub numele de Reconquista pentru

istoria limbii spaniole.
2. Limba spaniolă. Caracteristici morfosintactice.
Rezumatul Unităţii de învăţare I
Spaniola este vorbită de peste 300 de milioane de vorbitori, fiind a treia limbă la nivel mondial
ca număr de locutori, după chineză şi engleză. Cei mai mulţi vorbitori de spaniolă se află în afara
Europei. În Spania sunt aproximativ 40 600 000 de vorbitori, ceea ce reprezintă un procent de 14%
din totalul hispanofonilor.
Baza limbii literare spaniole o constituie dialectul castilian, vorbit la început în provinciile
nordice, cantabrice, aproape de zona bascofonă. Mişcarea de eliberare a Peninsulei Iberice de sub
ocupaţia arabă a pornit din aceste regiuni nordice şi a dus înspre sud castiliana, care s-a impus peste
celelalte idiomuri romanice.
În general, spaniola se aseamănă cu franceza în ce priveşte situaţia dialectală, în sensul că cele
mai multe trăsături dialectale au dispărut, prin „castilianizare“.
Glosele emiliene şi Glosele Silense datează din sec. al X-lea şi cuprind primele forme
considerate spaniole, prin care un scrib a explicat în dialect navarez şi aragonez unele cuvinte (şi în
bască pentru 2 cuvinte).
Primul text în castiliană este un text de notar din sec. al XI-lea.
Primul monument de limbă literară este Cantar (Poema) de Mio Cid, scris probabil în 1140 în
regiunea Medinaceli din Castilia veche.
Trăsături tipologice:
FONETICĂ: diftongarea romanică necondiţionată, păstrarea vocalelor finale neaccentuate -a şi -o;
sonorizarea şi apoi fricativizarea surdelor intervocalice, confuzia protofonemelor B şi V cu [b] la
iniţială şi [β] la mediană, transformarea lui l’ primar şi secundar > [] (notat cu litera j), f- > h- (astăzi
mut) (dacă nu e urmat de -R- sau de -O- aflat în silabă deschisă), etc.
MORFOSINTAXĂ: formarea pluralului cu marca -s, formarea comparativului adjectivelor cu

adverbul MAGIS > más, adoptarea sistemului deictic tripartit: éste (apropiere de vorbitor) - ése
(apropiere de interlocutor) - aquel, dispariţia infinitivelor proparoxitone, gramaticalizarea a două
verbe „a fi“ şi a două verbe „a avea”, etc.
LEXIC: spaniola a conservat mulţi termeni din latina clasică, dispăruţi în alte arii ale Romaniei. De
la populaţiile germanice (în principal vizigoţi (409-711) şi vandali) au pătruns în spaniolă cuvinte ca:
albergo, espuela, guerra, bruno, rico, blanco, fresco, nume proprii: Alvaro, Alfredo, Adolfo,
Fernando, Rodrigo etc., toponime: Andalucia (< Portu Wandalusiu), Catalunya (Got + Alan), Burgos
(< burg „oraş“).. În spaniolă există 4 000 de cuvinte de origine arabă (cu tot cu derivate), dintre care
aproximativ 1 500 toponime (în portugheză sunt doar 400, ca şi în franceză – aproximativ 420).
Cuvintele arabe se folosesc în domenii diverse, fiind termeni referitori la cultură, civilizaţie,
administraţie, război, agricultură, industrie, ştiinţă. Multe dintre aceste cuvinte au trecut în
patrimoniul universal: algebră, alcool, elixir, algoritm, cifră, zero, almanah, chimie, alchimie, hazard
etc. Cuvinte de origine arabă în spaniolă sunt, de exemplu: arrabal „cartier“, azeituna „măslină“,
azucena „crin alb“, aduana „vamă“, azucar „zahăr“, alcaide „guvernator“, naranja „portocală“ etc.
Penny, Ralph (20062), Gramática histórica del español, Barcelona, Ariel.
55
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
DOMENIUL GALO-ROMANIC: LIMBA FRANCEZĂ
Obiective:
- însuşirea celor mai importante caracteristici ale limbii franceze: repartizare geografică,
lingvistice în evoluţia lor de la latină la franceză.
Timp alocat: 4 ore
Domeniul galo-romanic. Limba franceză: repartizare geografică, dialecte, origine şi evoluţie

istorică, primele documente de atestare, trăsături tipologice (fonetică, morfosintaxă, lexic).
Limba franceză este vorbită pe teritoriul Franţei de aproximativ 57 de milioane de vorbitori.

Franceza este limbă etnică numai pentru aproximativ 35 de milioane dintre aceștia, diferenţa fiind
repartizată astfel: 12 milioane de occitani, 1,5 milioane de alsacieni şi loreni, 150 000 de flamanzi,
100 000 de basci şi 300 000 de corsicani (v. Livescu 2003: 101).
În afara graniţelor Franţei, dar pe teritoriul Europei, franceza se mai vorbeşte:
 în Belgia (în regiunea Wallonie şi la Bruxelles), de aprox. 4 milioane de vorbitori.

 în Elveţia Romandă (La Suisse Romande), de aprox. 2 milioane de vorbitori, dintre care
unii folosesc şi franco-provensala.
De asemenea, franceza este limbă oficială în Val d’Aoste (regiune din zona Alpilor italieni)
pentru aproximativ 100.000 de vorbitori, în statul Luxemburg, unde populaţia de limbă germană este
adesea bilingvă, în Monaco şi în insulele anglo-normande care aparţin administrativ Angliei: Jersey,
Guernsey şi St. Peter.
În afara Europei, limba franceză se mai vorbeşte în:
 teritoriile care au aparţinut (ca urmare a expansiunii coloniale) sau aparţin încă Franţei.
Este vorba de o serie de Départements d’Outre Mer (= DOM) sau de Territoirs d’Outre
Mer (= TOM). Guyana Franceză, insulele: Caraibe, Martinica, Guadelupa, St. Pierre et
Miquelon (din America) sau insula Réunion (din Oceanul Indian) aparţin DOM, în timp
ce Mayotte, Tahiti, Noua Caledonie sau Wallis şi Futuna sunt considerate, de exemplu,
ca aparţinând TOM.
 22 de sate africane (odinioară, foste colonii franceze sau belgiene) în care franceza este
limbă oficială alături de o altă limbă de cultură sau de o limbă băştinaşă. Intră în această
categorie: Benin, Burkina Fasso, Burundi, Camerun, Ciad, Republica Centrafricană,
Congo, Coasta de Fildeş, Djibouti, Gabon, Guineea, Mali, Mauritania, Niger, Ruanda,
Senegal, Togo, Uganda, Zair, dar şi teritorii învecinate, ca: Madagascar, Mauritius,
Comore sau Seychelles (apud Livescu 2003: 103).
 în Canada (de către 6,5 milioane de vorbitori, dintre care cea mai mare parte - 4,5 milioane
- se află în Quebec şi, mai puţini, în provincia New Brunswick) şi în S.U.A. (mai precis,
56
în statul Louisiana unde s-au refugiat vorbitorii de franceză din Canada, aşa-numiţii
acadieni).
 ca limbă uzuală, în Barbados, Cambodgia, Laos, Vietnam, dar şi în nordul Africii (în
Maroc, Alger, Tunisia) sau în Asia Mică, în Liban.
În concluzie, din punct de vedere al numărului de vorbitori, franceza ocupă locul al treilea
între limbile romanice, după spaniolă şi portugheză şi locul al şaselea, la nivel mondial, după chineză
(mandarină), engleză, spaniolă, hindi şi arabă.
Întrebare: Care sunt cele mai importante teritorii în care astăzi se vorbeşte limba franceză?
Teritoriul actual al Franţei nu a fost întotdeauna ocupat de populaţii care vorbeau o limbă
indo-europeană.
Prin urmare, înainte de venirea grecilor şi a celţilor, pe teritoriul care avea să-i aparţină astăzi
Franţei trăiau ligurii, iberii şi aquitanii. De altfel, existenţa unui substrat pre-indo-european este
ilustrată de originea preceltică a numelor marilor fluvii de pe teritoriul Franţei de azi: la Seine
(SEQUANA), la Loire, la Garonne (GARUMNA), le Rhône etc.
Iberii au fost împinşi de celţi dincolo de munţii Pyrrinei, în Spania de azi. Urmele pe care
aceştia le-au lăsat în franceză sunt minime: în vocabular există termeni care denumesc diferite munci
agricole, iar în toponimie, apar în Pyrrinei numele: Luchon, Colliure etc.
Ligurii care ocupau teritoriul actualei regiuni Provence sunt mai bine cunoscuţi decât iberii
şi datorită grecilor care şi-au stabilit pe teritoriul lor colonii şi care au vorbit despre liguri în diferite
documente. Importanţa ligurilor pentru limba franceză se remarcă în special la nivel toponimic.
Sufixele –asque, -esque, -osque (scrise cu q sau cu c) se regăsesc în toponimele: Vénasque,
Manosque, Bresque, Tarascon etc.
Limba aquitanilor este singura care a supravieţuit, graţie descendenţilor săi, bascii. Limba
bască este astăzi vorbită în jumătatea occidentală a departamentului PYRÉNÉES-ATLANTIQUES. O
anchetă realizată în 1991 arată că limba bască este încă vie în Franţa, fiind vorbită de mai mult de 50 %
din totalul populaţiei existente în zona bascofonă.
În jurul anului 600 î. e. n., grecii veniţi din Phoceea au debarcat în zona Marsilliei de astăzi.
Aici ei au fondat aprox. 6 colonii. Contactele cu populaţia autohtonă se limitau la schimburi
comerciale. Deşi franceza de azi are multe cuvinte de origine greacă, trebuie subliniat faptul că numai
câteva toponime provin din acea perioadă străveche: NICE (NIKÉ), ANTIBES (ANTIPOLIS),
AGDE (AGATHÊ – TUKHÊ), MARSEILE (MASSALIA). Originea toponimului MONACO este
controversată, în ciuda aparenţei sale greceşti, specialiştii considerând că numele său provine de la
templul dedicat lui Herakle monoikos („Hercule cel singur”), monument care se pare că a existat aici
în secolul al VII-lea î.e.n. O altă variantă de etimologie asociază toponimul MONACO cuvântului
ligur monegu (stâncă, piatră): adjectivul monégasque, în a cărui structură se regăseşte sufixul de
origine ligură –asque, susţine această din urmă ipoteză.
Secolul al VI-lea î.e.n. are o dublă importanţă pentru istoria limbii franceze. Venirea grecilor
în sudul actualei Franţe coincide, în linii mari, cu sosirea celţilor în nord, prin Alsacia de astăzi şi
prin regiunea actuală Franche-Comté. Aceştia descindeau din Europa centrală, din Bohemia şi din
Bavaria de azi, teritoriul lor natal.
Celţii s-au răspândit cu rapiditate pe întreg teritoriul Franţei de astăzi: ajunşi în sud, i-au
împins, aşa cum am mai spus, pe iberi spre peninsula care le poartă numele (în jurul anului 400 î.e.n.);
au intrat în contact cu grecii din colonii cu care au început să aibă relaţii comerciale. Acest contact
le-a permis celţilor să cunoască şi, ulterior, să utilizeze alfabetul grec. După ce au ocupat şi partea de
sud a Franţei de astăzi, „ţara” lor apare la scriitorii latini cu numele de GALLIA, derivat de la
GALLUS „gal”. Numele lor apare pentru prima dată în jurul anului 168 î.e.n. în Origines a lui Cato
Maior. Gallii însă erau numiţi celţi de către greci. Ei trăiau în triburi care erau organizate în mici
57
societăţi de protecţie şi de apărare pe care Caius Iulius Caesar (in Commentarii de Bello Gallico, I,
1) le numeşte civitas.
Gallia est omnis divisa in partes tres quarum unam incolunt Belgae, aliam Aquitani, tertiam
qui ipsorum lingua Celtae, nostra Galli appellantur.
(Caesar, Commentarii de Bello Gallico, I, 1)
Vechile populaţii galice erau delimitate prin anumite particularităţi de relief, putând şi astăzi
să fie identificate în anumite toponime, de tipul: ARRAS (cetatea ATREBAŢILOR), REIMS (cetatea
tribului REMES), PARIS (cetatea tribului PARISIILOR), TROYES (cetatea tribului TRICASSES),
CHARTRES (cetatea CARNUŢILOR) etc. În ceea ce priveşte contribuţia substratului celtic la
formarea limbii franceze se poate spune că rolul său a fost în mod esenţial unul de diferenţiere prin
raportare la celelalte limbi romanice. Latina vulgară introdusă în Gallia în momentul cuceririi sale de
către romani a fost influenţată în toate domeniile de limba celţilor14.
Întrebare: Care sunt populaţiile aparţinând fondului pre-indo-european?
Prima perioadă de formare a limbii franceze începe în anul 51 î.e.n., data cuceririi Galliei
septentrionale (de nord) de către romani, şi se încheie în secolul al V-lea e.n., momentul în care
populaţiile germanice invadează Gallia Romană. Între aceste limite temporale, teritoriul Galliei a fost
locuit de o populaţie mixtă, obligată prin diversele circumstanţe ale vieţii de zi cu zi să recurgă la
bilingvism. Devenită Provincie Romană, Gallia începe o nouă viaţă care poate fi prezentată sub
numele de romanizare.
Acest proces a cunoscut două etape: romanii au ocupat mai întâi sudul Galliei, în 121 î.e.n. şi
au format aici provincia numită GALLIA NARBONENSIS care reunea regiunile actuale: Provence,
Languedoc, Dauphiné şi Savoie. Împreună cu GALLIA CISALPINĂ (= Italia de Nord), GALLIA
NARBONENSIS forma GALLIA TRANSALPINĂ, un fel de punte între Spania şi Italia de azi.
Romanizarea Galliei Narbonensis a fost rapidă şi totodată durabilă.
În anul 58 î.e.n., Caius Iulius Caesar a ocupat restul teritoriului Galliei, romanii fiind din nou
chemaţi de galli să stopeze invaziile populaţiilor germanice. Caesar i-a învins pe galli, a oprit invaziile
triburilor de helveţi, dar s-a instalat definitiv în Gallia. Din 58 î.e.n. şi până în 51 î.e.n., gallii au
încercat cu greu să se elibereze de stăpânirea romană. Cea mai importantă bătălie pentru eliberare
este cea condusă de Vercingetorix, regele arvernilor, care a capitulat la Alesia, dar care a devenit
simbolul rezistenţei şi al libertăţii străvechilor galli. Acesta este momentul pătrunderii masive a latinei
în Gallia.
Totodată, trebuie menţionat şi faptul că acomodarea nu s-a făcut imediat şi că răspândirea
noului idiom15, provenit din latina vulgară şi din limba galilor, nu a fost uniformă la nivelul întregului
teritoriu. La început, limba gallilor continua să se vorbească la ţară sau în anumite regiuni izolate. Se
pare că în secolul al IV-lea e.n. limba galilor nu dispăruse încă.
Asimilarea limbii latine a fost mai rapidă în sud, în Gallia Narboneză, dată fiind şi
eterogenitatea populaţiei.
În concluzie, reţinem că în Gallia procesul de romanizare a fost unul de lungă durată.
Paradoxal, limba Romei triumfă în momentul în care puterea sa politică sucombă: în jurul anului 476
e.n., data căderii Imperiului Roman de Apus.
Întrebare: Prezentaţi pe scurt etapele procesului de cucerire şi de romanizare a Galliei.
14
Limbile celtice se regăsesc încă în Irlanda, în Insula Man, în Scoţia, în Ţara Gallilor, în Cornwall şi în regiunea franceză,
Bretagne.
15
IDIOM = termen generic folosit pentru a desemna orice tip de varietate lingvistică, fără a preciza dacă este vorba de o
limbă, un dialect, un subdialect, un grai etc.
58
Însă, din sec. al V-lea existenţa sa va fi bulversată, cauza fiind un eveniment istoric care avea
să fie decisiv pentru limba şi poporul francez: invazia francilor, populaţie de origine germanică care
a dat numele limbii şi al ţării. Odată cu acest eveniment începe perioada numită barbară ale cărei
trăsături sunt în mod paradoxal: rebarbarizarea gallo-romanilor şi romanizarea francilor.
Francii însă nu au fost singura populaţie germanică care a invadat teritoriul Galliei romane.
Vizigoţii s-au stabilit la vest, între fluviul Loire şi Pyrrinei, burgunzii în actuala provincie Bourgogne
şi valea Rhône-ului. Francii au format două mari „familii”: Francii Salici care au ocupat provinciile
din nord şi Francii Ripuari care s-au instalat în partea de est.
Dintre toate aceste populaţii barbare, se remarcă Francii Salici care vor migra spre sud. În
448 apare dinastia merovingiană, după numele regelui Meroveus (sau Merovius; germană:
Merowech; Merovich, Merwich), dar al cărei reprezentant de seamă va fi regele Clovis (481-511)
care, după unirea tuturor neamurilor de origine francă, şi-a extins dominaţia asupra întregului teritoriu
galic. Bourgundia şi Provence au fost alipite noului regat după moartea sa, de către fiul acestuia.
Clovis a dat numele regatului, FRANCIA, şi a ales drept capitală Parisul. Sub influenţa soţiei
sale, regina Clotilde, Clovis s-a convertit la creştinism. Biserica oficia slujbele în latină, aceeaşi limbă
în care se desfăşura şi învăţământul, o limbă care se dorea corectă, dar care era departe de latina
clasică. Din cauza numeroaselor mărci de „decădere”, latina acestei perioade este cunoscută sub
numele de bas latin.
În ciuda ocupării întregii Gallii, limba francă sau tudesca se vorbea numai la Curtea regală
şi de către ocupanţii franci. Viaţa în comun, căsătoriile mixte, civilizaţia superioară a galo-romanilor
au menţinut în prim-plan folosirea idiomului galo-roman. Iată de ce, în jurul sec. al VII-lea, limba
francă va ceda definitiv. Chiar şi regii nu o mai vorbeau. În sec. al X-lea, aceştia o ignorau complet.
Istoria limbii franceze înregistrează numele lui HUGUES CAPET, primul rege care nu mai ştia să
vorbească în limba francă.
În concluzie, perioada istoriei limbii franceze cuprinsă între sec. al V-lea şi sec. al VII-lea este
denumită epoca barbară. În această perioadă, idiomul galo-roman suportă anumite influenţe, datorate
contactului cu limbile germanice şi, în mod special, cu limba francilor (în urma perioadei de
bilingvism).
Întrebare: Justificaţi denumirea de epocă barbară pentru perioada cuprinsă între scolele al V-
lea şi al VII-lea din istoria Galliei?
3. PRIMELE DOCUMENTE DE ATESTARE
Cea mai veche atestare a limbii franceze apare în anul 842 (secolul al IX-lea) în Jurămintele
de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg). Este vorba de textul jurământului depus de doi dintre
nepoţii regelui franc Carol cel Mare (Charlemagne), Ludovic Germanicul (regele francilor orientali),
respectiv, Carol Pleşuvul (regele francilor occidentali, stabiliţi în partea galoromanică), care îşi
reînnoiesc jurământul împotriva fratelui lor, Lothar. Textul este bilingv, fiind redactat în romana
lingua şi în teudisca lingua, pentru a putea fi înţeles de ambele oştiri prezente la jurământ.
 Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din Jurămintele de la Strasbourg:
„Pro Deo amur et pro Christian poblo et nostro commun salvament, d'ist di in avant, in quant
Deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meon fradre Karlo et in ajudha et in cadhuna
cosa, si cum om per dreit son fradra salvar dift, in o quid il me altresi fazet, et ab Ludher nul
plaid numquam prindrai, qui, meon vol, cist meon fradre Karle in damno sit.”
Primul text poetic scris într-adevăr în langue d’oil este La Séquence (La Cantilène) de Sainte
Eulalie, care datează din secolul al IX-lea. Inspirat dintr-un imn scris de poetul latin, Prudentius, acest
poem (având 29 de versuri) prezintă martiriul Sfintei Eulalia de Mérida.
59
 Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din La Séquence (La Cantilène) de Sainte
Eulalie (v. 1-10):
„Buona pulcella fut Eulalia,

Bel auret corps, bellezour anima.
Voldrent la veintre li Deo inimi,
Voldrent la faire diaule servir.
Elle no'nt eskoltet les mals conselliers,
Qu'elle Deo raneiet, chi maent sus en ciel,
Ne por or ned argent ne paramenz
Por manatce regiel ne preiement;
Niule cose non la pouret omque pleier
La polle sempre non amast lo Deo menestier”.
Primul monument literar este considerat poemul epic La Chanson de Roland, redactat în jurul
anului 1100 în dialect anglo-normand de un autor anonim (probabil, pe numele Turold). Există mai
multe versiuni, cea mai veche având aprox. 4004 versuri.
Întrebare: Care este primul document de atestare a limbii franceze? Dar primul monument literar?
4. PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII FRANCEZE
În literatura de specialitate se operează, în general, următoarea distincţie pentru stabilirea unor

puncte de reper în ceea ce priveşte evoluţia limbii franceze:
 L’ancien français este perioada stabilită convenţional pentru a reprezenta etapa de

început, de cristalizare a organizării interne a limbii franceze. Se admite unanim drept
punct final al acestei etape sfârşitul secolului al XIII-lea, dar în ceea ce priveşte limita sa
iniţială se operează şi distincţia între: l’étape gallo-romane / le français primitif / le très
ancien français, terminologie prin care se indică chiar etapa de formare a limbii franceze,
momentul său de descindere din latina vulgară, moment stabilit, pe baza mărturiiei
textelor existente, ca fiind anul 842 (v. Les Serments de Strasbourg). Această perioadă de
început se extinde aşadar din secolul al IX-lea şi nu durează mai mult de prima jumătate
a secolului al XII-lea (842-aprox. 1150), franceza veche propriu-zisă (l’ancien français)
încadrându-se doar într-un secol şi jumătate (aprox. 1150 - aprox. 1328). Tăsătura sa
fundamentală este diversificarea dialectală.
 franceza medievală (le moyen français) - sec. XIV-XVI.
 franceza clasică (le français classique) - sec. XVII -, perioada stabilirii normei literare.
 franceza modernă şi contemporană (le français moderne), începând din secolul al XVIII-
lea şi până în zilele noastre.
Întrebare: Care sunt principalele epoci din istoria limbii franceze?
5. STRUCTURA DIALECTALĂ A LIMBII FRANCEZE
 Din punct de vedre diacronic se disting trei mari zone:

- regiunea langue d’oc, care cuprinde bazinul fluviului Garonne şi regiunile Limousin,
Auvergne, Languedoc, Provence şi Comtat Venaissin;
60
- regiunea franco-provensală, care cuprinde departamentul Rhône-ului, al Loire-ei,
departamentul Haute-Savoie, Isère, Ain, Doubs, Jura;
- regiunea langue d’oïl, care cuprinde regiunile: Artois, Picardie, Wallonie, la
Lorraine, la Bourgogne, la Franche-Comté, la Champagne, Ile-de-France, Anjou,
Maine, Touraine, Bretagne, Normandie, Saintonge, Angoumois.
Cele două arii dialectale, numite langue d’oc şi langue d’oïl (după moalitatea de a spune OUI
„DA” (oc < HOC şi oïl < HOC + ILLE) se diferenţiau una de cealaltă în special prin intensitatea
modificărilor de natură fonetică. În sudul Loire-ei, de exemplu, etimonul latin va fi mult mai rezistent.
Amintim și existenţa încă din Ancien Français a dialectelor non-romanice:
- bretona, limbă celtică reimplantată în Bretania continentală între sec. V – VII, de
către bretonii veniţi din Insula Marea Britanie;
- basca, limbă iberică, reimplantată în sec. VI în regiunea Pyrrineilor occidentali de
către populaţiile vascone;
- dialectele germanice, vorbite într-oanumită parte a provinciilor Lorraine şi Alsace;
- flamanda, dialect franc, implantat în Flandra (regiune din Belgia de azi) de către
Francii Salici.
 Din punct de vedere sincronic, repartizarea dialectală a francezei vorbite pe teritoriul

european cunoaşte cinci mari arii distinctive:
1. aria nordică, reprezentată de:
o dialectul normand (cu centre la Caen şi Rouen);

o dialectul picard (de la Amiens şi până la Tournai şi Mons);
o dialectul wallon (vorbit în Belgia, de la Charleroi până la Liège).
2. aria estică, reprezentată de:
o dialectul loren (cu centrul la Metz);

o dialectul burgund (cu centrul la Dijon);
o dialectul franc-comptois (cu centrul la Besançon).
3. aria centrală, reprezentată de:
o dialectul francian (vorbit în regiunea Île-de-France, cu centre la: Orléans şi Paris);

o dialectul champenois (cu centre la Troyes şi Reims).
4. aria vestică, reprezentată de:
o dialectul angevin (cu centre la Angers şi Tours);

o dialectul poitvin (cu centre la Poitiers şi Saintes).
5. dialectul anglo-normand, vorbit, aşa cum am arătat anterior, în insulele: Jersey, Guernsey şi St.
Peter, insule care, din punct de vedere administrativ, aparţin Angliei. Idiomul normand a fost
adus în Anglia, în urma cuceririi normande (prin bătălia de la Hastings din anul 1066) sub
conducerea lui Wilhelm Cuceritorul (Guiillaume le Conquérant).
Întrebare: Enumeraţi cele mai importante varietăţi dialectale aparţinând limbii franceze
actuale.
61
Limba literară franceză s-a format pe baza dialectului francian, vorbit în regiunea Île-de-
France, şi în special pe baza graiului vorbit în regiunea Parisului. Pe măsură ce unitatea statală devine
o realitate, în cursul secolului al XII-lea, se accentuează şi tendinţa spre unitatea lingvistică. Dialectul
francian, numit în acea vreme li franceis, dialectul regiunii ILE-DE-FRANCE, se răspândeşte în
întreaga ţară şi devine în timp o veritabilă limbă naţională. O contribuţie însemnată în acest sens vor
avea factorii politici, economici şi culturali a căror acţiune este simultană.
Stabilirea definitivă a Curţii regale la Paris transformă ILE-DE-FRANCE într-un centru de
„iradiere” pentru o întreagă ţară aflată pe calea dezvoltării (şi teritoriale).
Pe măsură ce literatura în limba populară, vulgară, se afirma şi se diversifica, Parisul începe
să devină centrul care primea scriitori veniţi din toate regiunile, gata să se dispenseze de graiurile lor
natale ca să se poată integra mai bine.
Recunoaşterea dialectului francian ca limbă oficială se datorează lui François I, care, prin
Ordonanţa de la Villers-Cotterêts, din 1539, a înlocuit folosirea latinei cu franceza în redactarea
tuturor actelor din întreg regatul.
Întrebare: Care este dialectul care stă la baza formării francezei literare?
A. Cele mai importante evoluţii fonetice produse în trecerea de la latină la franceză sunt
 Diftongarea romanică (pentru Ĕ şi Ŏ) se produce condiţionat, numai în silabă deschisă, dând

naştere diftongilor ascendenţi /ịe/ şi /ụo/, acesta din urmă modificat în franceza modernă la //:
PĔ DE > pied

MĔ  LE > miel
CŎ RE > fr.v. cuor, fr. mod. coeur
cf. FĔRRU > fer
cf. PŎRTA > porte
Diftongarea nu se produce în cazul în care vocala Ĕ sau Ŏ este urmată de o nazală:
BONU > bueno
 Diftongarea franceză se produce pentru vocalele lungi Ē şi Ō, creând iniţial diftongii descendenţi
/eị/ şi /oụ/, modificaţi ulterior în franceza modernă:
TĒLA > fr. v. teila > fr. mod. toile

SŌLU > fr. v. soulu > fr. mod. seul
 Monoftongarea diftongilor romanici au şi ai (< AU, AI) apare în toate tipurile de ocurenţe:
AURU > or
CAUSA > chose
FACTU > *faitu > fait
62
 Vocalele finale neaccentuate cad, cu excepţia lui -a care devine iniţial [ə] şi apoi amuţeşte (chiar
şi neaccentuat, în poziţie mediană sau în poziţie pretonică):
CARA > chère [er] MURU > mur [mür]

AMICA > amie [ami]
cf. SACRAMENTU > sairement [serəmã]
LĒVARE > lever [ləve]
De asemenea, vocala -a aflată în poziţie liberă, dar urmând unui K sau unui G, devine /ịe/:
CARU > fr.v. chier, fr. mod. cher
În silabă deschisă, -a accentuat devine e:
SALE > sel

MARE > mer
NASUS > nez
 Palatalizarea vocalică a lui Ū la [ü], notat u:
LUNA > lune [lünə]
 Transformarea în i a vocalei E (accentuată) precedată de palatale:
CERA > cire

MERCEDE > merci
 Nazalizarea vocalelor urmate de M sau de N (vocala se nazalizează şi consoana dispare). În

limbile romanice, fenomenul nazalizării se mai întâlneşte în portugheză, unde, spre deosebire de
franceza modernă, nu este complet. Dintre limbile vorbite în Europa, poloneza (limbă slavă) mai
cunoaşte fenomenul. În Ancien Français, toate vocalele orale aveau şi corespondente nazalizate;
de asemenea, în aceeaşi perioadă se întâlnesc şi cinci diftongi nazali descendenţi.
BONU > bon [bõ]

VENTU > vent [vã]
VINU > vin [vẽ]
 Consoanele surde (-p-, -c-, -t-) aflate în poziţie intervocalică suferă un fenomen de sonorizare
(fenomen specific pentru Romania occidentală), apoi se spirantizează şi, uneori, dispar:
- P - > [-b-] > [-β-] > -v-: SAPERE > savoir
-T- > [-d-] > [--]> : VITA > vie

-C- > [-g-] > [--]> [i] sau : PACARE > payer
AMICU > ami
 Consoana -D- aflată în poziţie intervocalică dispare:
FIDE > foi

NUDUS > nu
63
 L urmat de consoană se vocalizează la u:
FALCE > faux

ALTRE > autre
 Pronunţarea dificilă a unor grupuri consonantice este uşurată prin introducerea unui sunet (de
obicei, o consoană) nou (fenomen fonetic cunoscut sub numele de epenteză):
CAMERA > *CAMRA > chambre

TENERU > *TENRU > tendre
 C urmat de A, respectiv, G urmat de A se palatalizează, iniţial la [t], respectiv, la [d], ulterior

la [] (notat ch), respectiv, la [] (notat j sau ge, gi):
CASA > chez GAUDIA > joie

CASTELLU > chateau
CAMPU (S) > champ
 C urmat de E, I sau /j/ suferă următorul tratament în funcţie de plasarea sa intervocalică sau
neintervocalică:
o în poziţie intervocalică C + E, I evoluează la [dz], simplificat ulterior la [z] (notat s), în timp
ce C+/j/ se menţine ca [s]:
VICINU > voisin PLACERE > plaisir

cf. FACIA > face
o în poziţie neintervocalică C + E, I se palatalizează la [ts], simplificat ulterior la [s] (notat

ce, ci):
CINQUE > cinq

MERCEDE > merci
 D- şi G- urmate de E, de I sau de /j/ suferă următorul tratament în funcţie de poziţia la nivelul

cuvântului:
o în poziţie iniţială evoluează la [d], simplificat ulterior la [] (notat ge, gi, ja, jo):
GENERU > gendre

DIURNU > jour
JOCU > jeu
o în poziţie intervocalică se transformă iniţial în /j/ apoi dispare în limba modernă:
MAGIS > mais

LEGE > loi
RADIU(S) > rai
64
 Grupul consonantic -CT- devine iniţial [t], apoi -it:
NOCTE > nuit OCTO > huit

FACTU > fait
 QU- şi GU-, urmate de E, I sau de A, pierd apendicele labiovelar şi devin [k], respectiv [g]:
QUATT(U)OR > quattre [katrə]

LINGUA > langue [langə]
*GUERRA > guerre [gerə]
cf. *WARDON > *GUARDARE > garder
OBS.: Cuvintele din superstratul germanic care aveau la iniţială W- au primit în franceză
acelaşi tratament ca şi grupul GU- din latină. Există chiar situaţii de contaminare:
(germ.) *WESPA + (lat.) VESPA > fr. guêpe [gepə]
 Grupurile consonantice urmate de lichidă se menţin în general, indiferent de poziţia ocupată la

nivelul cuvântului:
o PL- , BL-, CL-, GL-, FL- în poziţie iniţială se menţin:
PLORARE > pleurer

CLAMARE > clamer
BLASTIMARE > blâmer
FLORE > fleur
GLACIA > glace
o -PL-, BL- şi -FL- în poziţie mediană se menţin:
DUPLU > double

STAB(U)LA > étable
SUFFLARE > souffler
o Totuşi -CL- şi -GL- în poziţie mediană devin prin palatalizare l’, notat il sau ille:
OC(U)LU > oeil

SOLIC(U)LU > soleil
AURICULA > ORICLA > oreille
Întrebare: Analizaţi şi comentaţi modificările fonetice intervenite în diacronie în următoarele

cazuri:
CLAMARE > (it.) chiamare, (rom.) chema, (sp.) llamar, cf. (fr.) clamer
BONU > (it.) buono, (sp.) bueno, cf. (fr.) bon, (rom.) bun
CAUSA > (it.) cosa, (sp.) cosa, (fr.) chose
STAB(U)LU > (it.) stabbio, (rom.) staul, cf. (sp.) establo, (fr.) étable
VITA > (it.) vita, (sp.) vida, (fr.) vie.
65
B. În domeniul morfosintactic, limba franceză se caracterizează prin următoarele
particularităţi (apud Livescu 2003: 117-120):

1. Formarea pluralului cu marcă consonantică -s (trăsătură distinctivă pentru Romania occidentală),
neutralizată însă în codul oral în franceza modernă:
masc. ami-amis [ami]

fem. amie-amies [ami]
Trebuie menţionat faptul că până în secolul al XIV-lea, -s reprezenta o marcă distinctivă

cazuală şi nu un morfem de plural, dat fiind faptul că în acea epocă franceza dispunea de o declinare
bicazuală în care era marcată opoziţia dintre cazul subiect (CS) şi cazul regim (CR), caz care, de
altfel, se va impune până în modernitate:
sg. CS. MURUS > murs

CR. MURUM > mur 
pl. CS. MURI > mur 

CR. MUROS > murs
2. Realizarea comparativului adjectivelor în manieră analitică cu ajutorul adverbului: PLUS > plus
(ca în italiană şi occitană).
3. Reformularea distincţiei tripartite la nivelul sistemului deictic într-un sistem binar, de apropiere şi
de depărtare, provenit din ECCE-ILLE + adverbe > fr. v. cil, cele etc.:
celui-ci vs. celui-la

celle-ci vs. celle-là
Trebuie menţionat faptul că pronumele şi adjectivele demonstrative au forme diferite în

franceză, ultimele provenind din structura: ECCE ISTE > fr. v. cist, cest etc.
4. Şi pronumele şi adjectivul posesiv prezintă forme diferite (şi în funcţie de gen) în franceză: pron.
le mien, la mienne vs. adj. mon, ma.
5. Existenţa (1) pronumelor adverbiale en < INDE, respectiv, y < IBI; şi (2) a pronumelor impersonale
il < ILLE, respectiv, on < HOMO:
il y a „există”
on dit que „se zice că...”
1. Extinderea desinenţei -ons de la persoana I plural la toate conjugările.
2. Gramaticalizarea pronumelui personal tonic ca subiect, din cauza „tocirii” valorii distinctive a
desinenţelor verbale (mai mult în codul oral):
je chante [ãtə]
tu chantes [ãtə]
il chante [ãtə]
66
3. Dezvoltarea participiului trecut în -UTUS: su de la savoir, voulu de la vouloir, connu de la
connaître etc.
4. Paradigma verbului ALLER „a merge”, are forme de la VADERE, AMBULARE şi IRE:
je vais - nous allons - j’irai
5. Pierderea morfemului a de marcare a complementului direct de tip /+animat/ /+uman/, situaţie

existentă însă în Ancien Français.
6. Prezenţa unui morfem de partitiv:
J’ai des livres.
Întrebare: Prezentaţi zece caracteristici morfosintactice ale limbii franceze.
C. În domeniul lexical, limba franceză se caracterizează prin următoarele serii de elemente

 Cuvinte de origine latină - se împart în două mari categorii:
1. Cuvinte latine specifice domeniului gallo-romanic, comune aşadar cu occitana:
AMITA > fr. tante, occ. (t)anta

DOMITARE > fr. mod. douter, occ. domdar
INFANTIA > fr.v. enfance, occ. enfansa
SOMNICULU > fr.v. someil, occ. samelh
2. Cuvinte latine specifice numai francezei:
CORBICULA > corbeille

ACCAPTARE > acheter etc.
 Cuvinte de origine celtică:
Cuvintele celtice au fost aduse de soldaţii romani în diferite alte zone ale imperiului, sub o
formă latinizată. Astfel, există, aşa cum am văzut şi în cazul limbii spaniole, o serie de cuvinte celtice
aproape panromanice:
 numele pasării mult îndrăgită de gali are forma ALAUDA > fr. alouette, it. allodola, sp.
aloa, prov. alauza;
 BECCO > fr. bec, it. becco, prov. beca;
 BETULLA > fr. bouleau, it. betula, sp. abadul;
 BRACCA > fr. braie, it. bracca, sp. braga, prov. braga;
 LEUCA > fr. lieue, sp. legua, port. legoa, prov. legua;
O altă serie de cuvinte celtice sunt comune cu nordul Italiei:
BENNA > fr. benne „coş” şi it. nord. benna, etc.
67
Există însă şi cuvinte celtice păstrate numai în Gallia de Nord:
BRACE > fr.v. brai „orz strivit pentru fabricarea berii”
Cea mai mare parte a cuvintelor de origine celtică denumesc plante, animale sau reprezintă
termeni, în general, din viaţa agricolă şi rurală: arpent, balai, bercer, boisson, bonde, bouc, boue,
bourbier, brasser, breuil („câmp”), briser, bruyère, cervoise, changer, char, charpente, charrue,
chemin, chêne, claie, cloche, combe, craindre, dartre, dru, druide, dune, galet, glaise, glaner, gober,
gobelet, if, jante, jarret, javelle, lande, lie, lieue, lotte („peşte”), marne, mègue, mine, mouton, orteil,
pièce („bucată”), quai, raie, ruche, sapin, sillon, soc, suie, talus, tanche („peşte”), tonne („vas”),
valet, vassal etc.
 Cuvinte de origine germanică (francă): Sunt în număr de aproximativ 500 şi aparţin unor
domenii foarte variate (viaţa militară, îmbrăcăminte, nume de mâncăruri, animale); sunt
substantive, verbe, adverbe şi multe adjective (printre care şi unele nume de culori). Amintim:
fëhu > fief; guerre, bosquet, bois, blé, jardin, robe, poche, gant, soupe, gâteau, skalja > escalope;
mossa > mousse; haunipa > honte; urgoli > orgueil; choisir, gagner, guérir, hair, marcher, blank
> blanc; blao > bleu; grîs > gris; flaw > fauve, riche, sale, gai, trop, guère etc. Uneori cuvântul
franc s-a contaminat cu cel corespunzător semantic din latină. Un exemplu ilustrativ este: (germ.)
*WESPA + (lat.) VESPA > fr. guêpe „viespe”. Dintre sufixe, menţionăm: -aud > -alt: noiraud, –
ard: vieillard, bastard, Renard etc şi -anc, productiv în franceza veche: fr.v. paisenc < paysan. În
antroponimie, se remarcă numele: Ludovic > Louis, Adolphe, Berthes, Bertrand, Bernard, Hugues,
Guillaume, Gautier, Guy, Ganelon etc. Toponime de origine francă, în afară de numele statului
întemeiat de regele Clovis (Francia > France) - şi al limbii -, sunt: Marbaix, Raucourt etc.
 Cuvinte de origine normandă: în afara superstratului germanic (franc), limba franceză va adăuga,
mai târziu, în următoarea perioadă a evoluţiei sale, noi elemente germanice. Este vorba de
superstratul introdus de vikingi, numiţi normanzi („oamenii nordului”), care au ocupat teritoriul
Franţei de azi pentru mai mult de o jumătate de secol, stabilindu-se, după 911, în Normandia de
azi. Influenţa scandinavă se observă în toponimele în –torf (= „sat”): Torp-en-Caux, -gate sau -
fleur care provine, prin alterare, din flodh (= „baie”): Harfleur, Honfleur etc. sau în antroponime
ca: Gonor, Anquetil. În vocabular, intră acum termeni din domeniul navigaţiei: bâbord, bateau,
bord, vague, homard sau joli etc. În 1066, normanzii atacă şi cuceresc Anglia (în urma bătăliei de
la Hastings), iar franceza pe care o duc în Anglia devine pentru o lungă perioadă limba
aristocraţiei, contribuind la îmbogăţirea lexicului limbii engleze.
 Împrumuturi neologice din latină şi greacă:
(1) din latina savantă: circonstance, prodige, individu, sujet etc.. Ca şi în limba română,
există cuvinte moştenite din latină în franceză care prezintă şi corespondente neologice: FRAGILE >
frêle şi neologismul: fragile; AUGUSTUS > août şi neologismul: auguste etc.
(2) din greacă: analogie, hypothèse, emphase, métamorphose etc..
 Împrumuturi din occitană: rossignol, abeille, balade, figue.
 Italienisme: cuvinte din domeniul 1. militar: parapet, citadelle, soldat etc.; 2. modei
vestimentare: costume, escrpin, pantoufle, caleçon, perruque etc.; 3. artă, arhitectură: arcade,
balcon, corniche, faïence etc..
68
 Împrumuturi din spaniolă: casque, guitare, moustique etc.
 Împrumuturi din engleză: (1) mai vechi (sec. VI-XVII): redingote, spleen, club, budget etc. şi
(2) mai noi (foarte multe din a doua jumătate a secolului al XX-lea), în domeniul tehnicii, al
ştiinţelor, al muzicii etc. O mare parte a acestor din urmă împrumuturi din limba engleză au fost
adaptate la normele fonetice, ortografice şi morfosintactice ale limbii franceze. Altele au suferit
transferuri sau extensii semantice.
Întrebare: Caracterizaţi pe scurt elementul lexical de origine francă din limba franceză.
7. TRĂSĂTURI DIALECTALE
Menţionăm pe scurt câteva trăsături particulare ale dialectelor d’oil.
În domeniul fonetic se observă:
- conservarea lui w germanic iniţial. În dialectul picard, wallon şi lorrain, acesta

nu capătă proteza unui g;
- evoluţia grupului bl la ul, comună pentru wallonă şi dialectul picard:
TAB(U)LA > taule; FAB(U)LA > faule; DIAB(O)LO > diaule;
- diftongările: dialectul wallon şi cel picard îl diftonghează pe e chiar în silabă
închisă: celieste, pierte. Dialectul bourguignon îl diftonghează pe a accentuat
în ie: CARITATE > caritiet; HUMILITATE > humilitiet etc.,
- non palatalizarea lui c şi g iniţial. Sub influenţa limbilor germanice, dialectul
picard nu le palatalizează: CAPTIVA > pic. caitive, fr. chétive; GAMBA > fr.
jambe, pic. gambe.
În morfologie, modificările nu sunt numeroase. Semnalăm utilizarea formelor accentuate ale

pronumelui personal: mi, ti, si în dialectul picard, lorrain şi bourguignon; anumite particularităţi ale
sistemului verbal: imperfectul primei conjugări în -eve în wallonă şi în dialectul lorrain; prezentul
conjunctiv în –oie, -oies, -oit în dialectul bourguignon etc.
Întrebare: Prezentaţi cinci particularităţi fonetice şi morfosintactice întâlnite la nivelul

dialectelor d’oil.
69
EVALUARE
1. Prezentaţi pe scurt etapele procesului de romanizare a Galliei.

2. Limba franceză. Particularităţi fonetice.
Rezumatul Unităţii de învăţare II
Limba franceză este vorbită pe teritoriul Franţei de aproximativ 57 de milioane de vorbitori.

În afara graniţelor Franţei, dar pe teritoriul Europei, franceza se mai vorbeşte: în Belgia (în regiunea
Wallonie şi la Bruxelles) şi în Elveţia Romandă. De asemenea, franceza este limbă oficială în Val
d’Aoste (regiune din zona Alpilor italieni), în statul Luxemburg, în Monaco şi în insulele anglo-
normande: Jersey, Guernsey şi St. Peter.
În afara Europei, limba franceză se mai vorbeşte în Départements d’Outre Mer (= DOM) sau
Territoirs d’Outre Mer (= TOM), în 22 de sate africane (odinioară, foste colonii franceze sau belgiene)
în care franceza este limbă oficială alături de o altă limbă de cultură sau de o limbă băştinaşă, în
Canada şi în S.U.A. sau, ca limbă uzuală, în Barbados, Cambodgia, Laos, Vietnam, dar şi în nordul
Africii (în Maroc, Alger, Tunisia) şi în Asia Mică, în Liban.
În concluzie, din punct de vedere al numărului de vorbitori, franceza ocupă locul al treilea
între limbile romanice, după spaniolă şi portugheză şi locul al şaselea, la nivel mondial, după chineză
(mandarină), engleză, spaniolă, hindi şi arabă.
Cea mai veche atestare a limbii franceze apare în anul 842 (secolul al IX-lea) în Jurămintele
de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg). Textul este bilingv, fiind redactat în romana lingua
şi în teudisca lingua. Primul text poetic scris într-adevăr în langue d’oil este La Séquence (La
Cantilène) de Sainte Eulalie, care datează din secolul al IX-lea. Primul monument literar este
considerat poemul epic La Chanson de Roland, redactat în jurul anului 1100 în dialect anglo-normand
de un autor anonim.
Din punct de vedere sincronic, repartizarea dialectală a francezei vorbite pe teritoriul galo-
romanic cunoaşte cinci mari arii distinctive: aria nordică, reprezentată de: dialectul normand;
dialectul picard; dialectul wallon; aria estică, reprezentată de: dialectul loren; dialectul burgund;
dialectul franc-comptois; aria centrală, reprezentată de: dialectul francian; dialectul champenois; aria
vestică, reprezentată de: dialectul angevin; dialectul poitvin şi dialectul anglo-normand, vorbit în
insulele: Jersey, Guernsey şi St. Peter.
Limba literară franceză s-a format pe baza dialectului francian, vorbit în regiunea Île-de-
France, şi în special pe baza graiului vorbit în regiunea Parisului.
Trăsături tipologice
FONETICĂ: diftongarea romanică condiţionată de structura silabei; diftongarea franceză;
palatalizarea vocalică a lui Ū la [ü], notat u; căderea vocalelor finale, cu excepţia lui -a; nazalizarea;
amuţirea şi contracţia; labializarea; sonorizarea surdelor intervocalice, ajungându-se, uneori, pana la
dispariţie; palatalizarea grupurilor C+A, G+A în epoca modernă la [] (notat ch), respectiv, la []
(notat j sau ge, gi); evoluţia grupului consonantic -CT- la -it; pierderea apendicelui labiovelar în cazul
grupurilor QU- şi GU-, urmate de E, I sau de A, acestea devenind [k], respectiv [g]; menţinerea
grupurilor consonantice urmate de lichidă, indiferent de poziţia ocupată la nivelul cuvântului,
excepţie făcând -CL- şi -GL- în poziţie mediană care devin prin palatalizare l’, notat il sau ille etc.
MORFOSINTAXĂ: Formarea pluralului cu marcă consonantică -s; realizarea comparativului

adjectivelor cu ajutorul adverbului: PLUS > plus; reformularea distincţiei tripartite la nivelul
sistemului deictic într-un sistem binar, de apropiere şi de depărtare; forme diferite pentru pronumele
70
şi adjectivul posesiv; existenţa pronumelor adverbiale en < INDE, respectiv, y < IBI şi a pronumelor
impersonale il < ILLE, respectiv, on < HOMO; extinderea desinenţei -ons de la persoana I plural la
toate conjugările; gramaticalizarea pronumelui personal tonic ca subiect; paradigma verbului ALLER
„a merge”, are forme de la VADERE, AMBULARE şi IRE; pierderea morfemului a de marcare a
complementului direct de tip /+animat/ /+uman/; prezenţa unui morfem de partitiv.
LEXIC: cuvinte de origine latină (specifice domeniului gallo-romanic şi specifice numai francezei);
cuvinte de origine celtică: panromane: ALAUDA > fr. alouette, it. allodola, sp. aloa, prov. alauza;
BECCO > fr. bec, it. becco, prov. beca; BETULLA > fr. bouleau, it. betula, sp. abadul; BRACCA
> fr. braie, it. bracca, sp. braga, prov. braga; LEUCA > fr. lieue, sp. legua, port. legoa, prov. legua
sau specifice numai francezei: arpent, balai, bercer, boisson, bonde, bouc, boue, bourbier, brasser,
breuil („câmp”), briser, bruyère, cervoise, changer, char, charpente, charrue, chemin, chêne, claie,
cloche, combe, craindre, dartre, dru, druide, dune, galet, glaise, glaner, gober, gobelet, if, jante,
jarret, javelle, lande, lie, lieue, lotte („peşte”), marne, mègue, mine, mouton, orteil, pièce („bucată”),
quai, raie, ruche, sapin, sillon, soc, suie, talus, tanche („peşte”), tonne („vas”), valet, vassal etc.;
cuvinte de origine germanică (francă), aproximativ 500: fëhu > fief; guerre, bosquet, bois, blé,
jardin, robe, poche, gant, soupe, gâteau, skalja > escalope; mossa > mousse; haunipa > honte; urgoli
> orgueil; choisir, gagner, guérir, hair, marcher, blank > blanc; blao > bleu; grîs > gris; flaw >
fauve, riche, sale, gai, trop, guère etc.; cuvinte de origine normandă: bâbord, bateau, bord, vague,
homard sau joli etc.; împrumuturi neologice din latină şi greacă: circonstance, prodige, individu,
sujet etc. sau analogie, hypothèse, emphase, métamorphose etc.; împrumuturi din occitană:
rossignol, abeille, balade, figue; italienisme: parapet, citadelle, soldat, costume, escrpin, pantoufle,
caleçon, perruque, arcade, balcon, corniche, faïence etc.; împrumuturi din spaniolă: casque,
gutare, moustique etc.; împrumuturi din engleză: redingote, spleen, club, budget etc.
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda, Tasmowski, Liliane (1997), Pratique des langues romanes, Paris,
L’Hartmann.
71
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III
DOMENIUL ITALO-ROMANIC: LIMBA ITALIANĂ
Obiective:
- însuşirea celor mai importante caracteristici ale limbii italiene: repartizare geografică,
lingvistice în evoluţia lor de la latină la italiană.
Timp alocat: 3 ore
Domeniul italo-romanic. Limba italiană: repartizare geografică, origine şi evoluţie istorică,

structura dialectală, primele documente de atestare, trăsături tipologice (fonetică,
morfosintaxă, lexic).
Limba italiană se vorbeşte în întreaga Italie, inclusiv în Statul Vatican, în insula Sicilia şi în
aproape toată Sardinia, de aproximativ 58 de milioane de vorbitori.
În afara graniţelor Italiei, dar pe teritoriul Europei, limba italiană se mai vorbeşte în:
 cantonul elveţian Ticino (germ. Tessin), unde limba italiană este limbă oficială alături de un
dialect lombard;
 în patru văi din cantonul Grigioni: Calanca, Mesolcina, Bregaglia şi Poschiavo;
 în insula Corsica (aici se vorbeşte un dialect de tip toscan, alături de franceză care este limbă
oficială, din 1769);
 în Veneţia Giulia şi în sudul Peninsulei Istria (în Croaţia);
 în principalele oraşe de pe coasta dalmată (Zadar, Sebenico, Spalato);
 în Principatul de Monaco şi la Nisa, cedată Franţei în 1860;
 în Malta, ca limbă de cultură, alături de engleză.
În afara Europei, limba italiană se mai vorbeşte în fostele colonii (Etiopia, Somalia, Libia -
aici italiana este „o lingua franca” între arabi şi europeni) şi în diverse state unde au emigrat italienii:
S.U.A., Canada, Brazilia, Venezuela, Argentina. Şi în România au venit şi s-au stabilit italieni (în
general, din nordul Italiei, din provincia Belluno, dar şi din alte regiuni), alături de friulani.
Întrebare: Care sunt cele mai importante teritorii în care astăzi se vorbeşte limba italiană?
Primul document de atestare a limbii italiene este considerat Indovinello veronese, o

ghicitoare veroneză care datează din secolul al VIII-lea sau al IX-lea. Este, de fapt, un text în latină
în care se recunosc caracteristici din nordul Italiei.
72
 Traduceţi şi comentaţi următorul text al ghicitorii cunoscute sub numele de
Indovinello veronese:
Boves se pareba
e(t) albo versorio teneba,
alba pratalia areba
et negro semen semineba.
Formula de jurământ din Placito di Capua, datând din martie 960 (secolul al X-lea) şi alte
formule din următorii ani sunt, cu adevărat, primele texte scrise în limba italiană. Placito di Capua
este un document cadastral în care apare atestarea Mănăstirii Monte Cassino:
 Traduceţi şi comentaţi următorul text prin care martorii chemaţi la procesul dintre
Mănăstirea din Monte Cassino şi Rodelgrimo d’Aquino depun mărturie în limba
populară:
“Sao ko kelle terre, per kelle fini que ki contene, trenta anni le possette parte Sancti Benedicti ...”
Primele texte literare apar abia în secolul al XIII-lea, fiind scrise însă în dialect sicilian şi sub
influenţa poeziei occitane a trubadurilor.
Întrebare: Care este primul text scris cu adevărat în limba italiană?
3. STRUCTURA DIALECTALĂ A LIMBII ITALIENE
Structura dialectală a limbii italiene cuprinde trei mari arii: nordice, centrale şi sudice.
 GRUPUL DE NORD este constituit, la rândul său, din trei mari sub-grupe:
 Dialectele galo-italice (situate pe teritoriul anticei Gallia cisaplina) cuprind:
o subdialectul piemontez (centru important: Torino);
o subdialectul lombard (centre importante: Milano, Bergamo, Cremona, Pavia);
o subdialectul liguric-genovez (centre importante: Genova, La Spezia);
o subdialectul emilian-romagnol (centre importante: Bologna, Ferrara, Modena,

Parma, Ravenna).
 Dialectele veneţiene se împart în mai multe subdialecte:
o subdialectul veneţian;
o subdialectul veronez;
o subdialectul vicentino - padovan;
o subdialectul polezan;
o subdialectul trevizan;
o subdialectul feltrino - belunez.
Dialectele veneţiene sunt „toscanizate” în vocalism, motiv pentru care poziţia lor în grupul
galo-italic este adesea contestată.
73
 Dialectele istriote, reduse astăzi la o arie foarte mică, se vorbesc în sudul Peninsulei
Istria: Rovigno, Dignano şi satele Valla Fassana, Gallesano şi Sissano. Unii lingvişti
consideră că aici s-ar vorbi o limbă romanică aparte, diferită atât de italiană, cât şi de
istro-română (care se vorbeşte în aceeaşi peninsulă).
 DIALECTELE CENTRALE se împart în mai multe dialecte:
 Dialectul toscan vorbit în fosta Etrurie („patria vechilor etrusci”), azi Toscana, (centre
importante: Firenze, Livorno, Lucca, Pisa). Subdialectele dialectului toscan sunt:
o subdialectul florentin;
o subdialectul sienez;
o subdialectul aretin-chianaiol;
o subdialectul grossetan;
o subdialectul apuan.
 Dialectul marchizan (în provincia Marche; centre importante: Ancona, Urbino);
 Dialectul umbric (centru important: Perugia);
 Dialectul roman (centre importante: Roma, Tivoli, Viterbo);
 Dialectul corsican (vorbit în insula Corsica alături de franceză ca limbă oficială;

centre importante: Ajaccio, Bastia).
 GRUPUL DE SUD este constituit din următoarele dialecte (foarte fărâmiţate şi cu

diferenţe mari de la o zonă la alta):
 Dialectul abruzzez (centre importante: Campobasso, Pescara, Sulmona, Aquila);
 Dialectul campanez (centre importante: Salerno, Avellino, Amalfi). În cadrul său se

distinge subdialectul napoletan - Napoli;
 Dialectul calabrez (centre importante: Cantanzaro, Cosenza, Reggio, Calabria);
 Dialectul salentin (în Terra d’Otranto; centru important: Taranto);
 Dialectul sicilian (în insula Sicilia; centre importante: Palermo, Agrigento, Catania).
Întrebare: Enumeraţi cele mai importante varietăţi dialectale aparţinând limbii italiene.
Ca toate celelalte limbi romanice, limba italiană s-a format din latina vulgară. Însă, datorită
poziţiei sale privilegiate, Italia a suferit cel mai intens şi mai lung proces de romanizare. Iată de ce, limba
italiană, dintre toate limbile romanice, lasă cel mai mult impresia că este cea mai apropiată de latină.
Pe de altă parte însă, Peninsula Italică este domeniul care a rămas cel mai mult timp fărâmiţat
din punct de vedere politic, fapt care a favorizat la nivel lingvistic dezvoltarea dialectală şi, în
consecinţă, impunerea târzie a unei norme literare.
Limba literară italiană s-a format pe baza subdialectului florentin din cadrul dialectului toscan.
Factorii care au condus la această „alegere”16 finală au fost:
16
De exemplu, în secolul al XII-lea şi dialectul veneţian sau dialectul vechi toscan se bucurau de un mare prestigiu.
74
- prestigiul literar al subdialectului florentin, datorat activităţii literare a lui Dante Alighieri
(1265-1321), Petrarca (1304-1374) şi Boccaccio (1313-1379);
- fonetismul armonios al subdialectului;
- poziţia geografică centrală a Toscanei.
Acest tip de italiană comună bazată pe subdialectul florentin a fos utilizat mai întâi sub formă
scrisă, în mediile cele mai cultivate. În regiuni ca Veneţia, Sicilia, Napoli şi mai ales la Roma, sub
influenţa familiei Medicis, subdialectul florentin a devenit limba curţii pontificale şi a claslor suspuse.
În paralel însă s-au intensificat tendinţele de a prelua expresii şi din alte dialecte şi din limba vorbită.
Abia, prin a doua ediţie a romanului I promessi sposi din 1840, ediţie revizuită sub aspect lingvistic,
Alessandro Manzoni a pus capăt disputei cunoscute sub numele de questione della lingua şi a oferit
un model de limbă cultivată având ca bază subdialectul florentin vorbit. Această variantă lingvistică
a italianei s-a impus treptat în întreaga Italie, fiind favorizată şi de evenimentele unificării statale din
1860-1861.
Întrebare: Care este (sub)dialectul pe baza căruia s-a format limba italiană literară?
A. Cele mai importante evoluţii fonetice produse în trecerea de la latină la italiana comună
sunt următoarele (apud Livescu 2003: 156-159):
 Diftongarea romanică (pentru Ĕ şi Ŏ) se produce condiţionat, numai în silabă deschisă (ca în

franceză):
PĔ DE > pie cf. FĔRRU > ferro

BŎNU > buono PŎRTA > porta
 Monoftongarea diftongului au (< AU), particularitate a Romaniei occidentale:
AURU > oro

CAUSA > cosa
 Păstrarea vocalelor finale neaccentuate şi dispariția tuturor finalelor consonantice:
TABULA > tavola

AMICU > amico PARIETE > parete
 S impurum nu primeşte proteza -e ca în franceză sau în spaniolă (situaţie întâlnită şi în română):
STARE > stare SCOLA > scuola
 Consoanele surde (-p-, -c-, -t-) aflate în poziţie intervocalică se păstrează: (fenomen specific şi
pentru română, dar diferit de restul Romaniei occidentale):
SAPERE > sapere

VITA > vita
AMICU(S) > amico
75
 C urmat de E, I sau /j/ în poziţie iniţială sau mediană se palatalizează la [tš], notat ce, ci:
VICINU > vicino CAELU > cielo
 D- urmat de E sau de I, respectiv, G- urmat de /j/ suferă următorul tratament în funcţie de poziţia
la nivelul cuvântului:
o în poziţie iniţială evoluează la [d] (notat ge, gi):
GENERU > genero

DIURNU > giorno
JOCARE > giocare
o în poziţie mediană intervocalică se dublează:
MAJUS > maggio

LEGERE > leggere
 Grupul consonantic -CT- devine -tt:
NOCTE > notte OCTO > otto

dar şi SEPTE > sette
De fapt, limba italiană se caracterizează printr-o preferinţă marcată în ceea ce priveşte crearea
de consoane geminate, primare sau secundare, cu valoare distinctivă la nivel semantic:
fato „soartă” vs. fatto „făcut”

bruto „brutal” vs. brutto „urât”
pala „lopată” vs. palla „minge”
calo „cobor” vs. callo „băutură”
 QU- urmat de O pierde apendicele labiovelar şi devine [k]:
QUOMODO > como [komo]

cf. QUANDO > cuando
 Grupurile consonantice urmate de lichidă suferă următorul tratament în funcţie de poziţia la

nivelul cuvântului:
o PL- , BL-, CL-, GL- şi FL- în poziţie iniţială se palatalizează la [py], [by], [ky], [gy], [fy]:
PLANGERE > piangere

CLAMARE > chiamare
CLAVE > chiave
BLANK > bianco
FLORE > fiore
GLACIA > ghiaccia
o -PL-, -BL-, -CL-, -GL- şi -FL- în poziţie mediană se palatalizează, iar consoana care
precede pe L- > /y/ se dublează:
COP(U)LA > coppia
76
STAB(U)LU > stabbio
SUFLAT > soffia
o Totuşi -CL- în poziţie mediană intervocalică, ca şi -L- + /j/ în poziţie mediană se

palatalizează la [k’], respectiv, [l’], notate chi, respectiv, gli:
OCLU > occhio

FILIA > figlia
Întrebare: Analizaţi şi comentaţi modificările fonetice intervenite în diacronie în următoarele

cazuri:
AMICU(S) > (it.) amico, (sp.) amigo, (fr.) ami
PORTA > (it.) porta, (sp.) puerta, (fr.) porte, (rom.) poartă
JOCU > (it.) gioco, (sp.) juego, (fr.) jeu, (rom.) joc
CINQUE > (it.) cinque, (rom.) cinci, (sp.) cinco, (fr.) cinq
FLORE > (it.) fiore, (rom.) floare, (fr.) fleur, (sp.) flor.
B. În domeniul morfosintactic, limba italiană se caracterizează prin următoarele particularităţi

(apud Livescu 2003: 159-161):
1. Formarea pluralului cu marcă vocalică (trăsătură distinctivă pentru Romania orientală, mai precis,
pentru română şi dialectele italiene centro-meridionale): -i (pl. masc), -e (pl. fem.) şi -a (pl. neutru
colectiv):
masc. amico - amici

fem. porta - porte
neutru colectiv: osso - ossa
2. Menţinerea, aşa cum am văzut anterior, a unei forme de neutru colectiv cu desinenţa -a (cf. limba
română: (un) car - (două) cară, care): ossa „oseminte”, frutta „roade”, mura „ziduri” etc.
3. Realizarea comparativului adjectivelor în manieră analitică cu ajutorul adverbului: PLUS > più (ca
în franceză şi occitană).
4. Reformularea distincţiei tripartite la nivelul sistemului deictic pronominal într-un sistem binar, de
apropiere şi de depărtare (ca în franceză) şi conservarea sistemului deictic ternar la adjective (ca în spaniolă):
PRON. /+apropiere/: questo + qui

/+depărtare/: quello + quà, li, là
ADJ. questo < ECCU ISTU

codesto < ECCU T(I) ISTU
quello < ECCU ILLU
77
5. Existenţa pronumelui adverbial ne < INDE (v. franceză en).
1. Extinderea desinenţei -i de la persoana a II-a singular la toate conjugările: canti, vedi, scrivi etc.
2. Generalizarea desinenţei -iamo de persoana I plural indicativ prezent la toate conjugările: cantiamo,
vediamo, serviamo etc.
3. Dezvoltarea participiului trecut în -UTUS (ca în franceză şi în română): creduto, venduto etc.
4. Paradigma verbului „a merge”, are forme de la VADERE şi AMBULARE (aprox. ca în franceză):
vado, vai, va, andiamo, andate, vanno
5. Imperativul negativ se formează cu infinitivul (v. română): non andare!, non fare!
6. Utilizarea frecventă a sufixelor diminutivale: -ino (poverino, tavolino etc.), -cello (limoncello), -
etto, -etta, -uccio, -uccia.
Întrebare: Prezentaţi zece caracteristici morfosintactice ale limbii italiene.
C. În domeniul lexical, limba italiană se caracterizează prin următoarele serii de elemente

 Cuvinte de origine latină - se împart în două mari categorii:
1. Cuvinte latine din perioada clasică (multe dintre ele păstrate în dialectele centro-
meridionale):
PECORA > oaie

NIMBUS > nembo „nor”
DOMU > it. centro.merid. domo
IMBER > it. centro.merid. imbre
2. Cuvinte latine reintroduse pe cale savantă, uneori greu de distins de cele moştenite. De
exemplu, sufixul latin -BILIS a devenit în italiană -évole, iar cuvinte ca: tangibile, potabile în care
apare varianta -bile sunt neologisme. Sau:
lat. > acclamare, moştenit chiamare;

lat. > fluvi(ale), moştenit fiume;
lat. > implicare, moştenit piegare;
 Cuvinte de origine celtică: sunt în general panromanice: carro, cambiare, camino, camicia etc.
 Cuvinte de origine germanică: cele mai vechi, precum sapone, au pătruns, ca şi în spaniolă, pe
filiera limbii latine. În funcţie de originea populaţiilor germanice, dar şi de regiunea în care acestea
s-au stabilit, există: împrumuturi (ostro)gote: (aprox. 80 de cuvinte), multe dintre ele cu
circulaţie dialectală: fiasco „damigeană”, tappo „cep”, roba „lucruri”, albergo „han” etc.,
78
toponimele: Gesualdo, Mandolfi şi antroponimele: Gerto, Godi, Gudo; împrumuturi
longobarde (aprox. 300 de cuvinte): anca „şold”, scarpa „pantof”, sala, balcone, bicchiere
„pahar”, scherzo „glumă”, zaino „ghiozdan”, bugia „minciună”, gualmo, sàlavo „murdar”;
sufixe: -aldo (Gastaldo), -engo (Marengo), -ingo (casalinga „casnică); antroponime: (unele
formate cu Bald-, Bert-): Alberto, Alberti, Bertoni, Bernardo, Guglielmo, Raimondo, Ruggero,
Ruperto, Carlo, Lodovico / Luigi, Ottone, Arrigo, Gilda; toponime (formate cu Fara, Sala sau cu
-berg-): Valle Fara, Fara d’Alpago, Valperga. Tot de origine germanică sunt şi adjectivele nume
de culori: bianco, biondo, falbo „galben închis”, grigio, bruno; împrumuturi france (unele
venite direct, altele prin franceză): giardino, ghindare „a înălţa un scripete”.
 Împrumuturi greceşti bizantine (datând din perioada Exarhatului de Ravenna): gondola, duca
„şef”, scala „loc de acostare”, ganascia „falcă” etc.
 Împrumuturi din franceză: mangiare, gioia, giallo etc.
 Împrumuturi din spaniolă şi catalană (mai ales în partea de sud a Italiei): camerista, mantiglia,
alcova etc.
 Împrumuturi din germană (austriacă, bavareză): se întâlnesc în special în partea de nord a

Italiei unde există şi enclave cu populaţie germanofonă: kanéderli (Trento) „găluşti” etc.
 Împrumuturi din arabă: au pătruns direct prin Sicilia sau, indirect, prin alte limbi: magazzino,
dogana „vamă”, sciropo, cotone, carciofo „anghinare”, melanzana „vânătă”, albiocca „caisă”,
zafferano „şofran” etc.
 Împrumuturi dialectale: din diferite dialecte au pătruns cuvinte care s-au impus în limba literară
sau au trecut şi în alte limbi (romanice sau neromanice). Astfel, toscana a acceptat sau chiar a
cedat în faţa unor cuvinte dialectale: v. padre alături de papa, babo; devo alături de debbo „(eu)
trebuie” etc. Prezentăm câteva exemple:
 din dialectul piemontez: grissini;
 din dialectul ligur: pesto (un preparat culinar făcut din busuioc, parmezan, ulei de măsline
şi usturoi).
 din dialectul veneţian: grazie, gazzetta (< gazza) „monedă mică cu care se plătea un ziar”,
ghetto „insulă din Veneţia unde s-au instalat evreii”, giocattolo „jucărie”, ciao! < Schiavo
(cu pronunţare veneţiană).
 din dialectul roman: me ne frego „nu-mi pasă”, lasciar, perdere, saltimboca, paparazzo
(numele unui fotograf de scandal din filmul lui Federico Fellini, La dolce vita).
 din dialectul napoletan: mozzarella, vongole „scoici”, comora „organizaţie criminală”, pizza.
 din dialectul sicilian: mafia, cassata, calamaro.
Au devenit cuvinte internaţionale în ultimii 50 de ani cuvinte de origine italiană ca: pizza,
ravioli, fettucine, tortelini, caneloni, casata; gazzetta, ciao, papparazzo/i, andante (ma non troppo),
forte, pizzicato, piano etc.
Întrebare: Caracterizaţi pe scurt elementul lexical de origine germanică din limba italiană.
79
EVALUARE
1. Prezentaţi structura dialectală a limbii italiene.

2. Limba italiană. Particularităţi lexicale.
Rezumatul Unităţii de învăţare III
Limba italiană se vorbeşte în întreaga Italie, inclusiv în Statul Vatican, în insula Sicilia şi în
aproape toată Sardinia, de aproximativ 58 de milioane de vorbitori. În afara graniţelor Italiei, dar pe
teritoriul Europei, limba italiană se mai vorbeşte în: cantonul elveţian Ticino; în patru văi din cantonul
Grigioni: Calanca, Mesolcina, Bregaglia şi Poschiavo; în insula Corsica; în Veneţia Giulia şi în sudul
Peninsulei Istria (în Croaţia); în principalele oraşe de pe coasta dalmată (Zadar, Sebenico, Spalato); în
Principatul de Monaco şi la Nisa, cedată Franţei în 1860; în Malta, ca limbă de cultură, alături de
engleză. În afara Europei, limba italiană se mai vorbeşte în fostele colonii (Etiopia, Somalia, Libia) şi
în diverse state unde au emigrat italienii: S.U.A., Canada, Brazilia, Venezuela, Argentina, România etc.
Formula de jurământ din Placito di Capua, datând din martie 960 (secolul al X-lea) şi alte formule
de acelaşi tip din următorii ani sunt, cu adevărat, primele texte scrise în limba italiană.
Ca toate celelalte limbi romanice, limba italiană s-a format din latina vulgară. Însă, datorită
poziţiei sale privilegiate, Italia a suferit cel mai intens şi mai lung proces de romanizare. Iată de ce,
limba italiană, dintre toate limbile romanice, lasă cel mai mult impresia că este cea mai apropiată de
latină. Pe de altă parte însă, Peninsula Italică este domeniul care a rămas cel mai mult timp fărâmiţat
din punct de vedere politic, fapt care a favorizat la nivel lingvistic dezvoltarea dialectală şi, în
consecinţă, impunerea târzie a unei norme literare.
Structura dialectală a limbii italiene cuprinde trei mari arii: nordice, centrale şi sudice. Grupul
de nord este constituit din trei mari sub-grupe: dialectele galo-italice cuprind subdialectele:
piemontez, lombard, liguric-genovez, emilian-romagnol; dialectele veneţiene se împart în mai multe
subdialecte: veneţian, veronez, vicentino - padovan, polezan, trevizan, feltrino - belunez; dialectele
istriote. Grupul central este constituit din dialectele: toscan (cu următoarele subdialecte: florentin,
sienez, aretin-chianaiol, grossetan, apuan), marchizan, umbric, roman, corsican. Grupul de sud
este constituit din următoarele dialecte: abruzzez, campanez (cu subdialectul napoletan), calabrez,
salentin, sicilian.
Trăsături tipologice:
FONETICĂ: diftongarea romanică (pentru Ĕ şi Ŏ) se produce condiţionat, numai în silabă deschisă;
monoftongarea diftongului au (< AU), păstrarea vocalelor finale neaccentuate şi dispariția finalelor
consonantice; menţinerea consoanelor surde (-p-, -c-, -t-) aflate în poziţie intervocalică; palatalizarea
la [tš], notat ce, ci a lui C urmat de E, I sau /j/ în poziţie iniţială sau mediană; evoluţia lui -CT- la -tt;
preferinţa marcată în ceea ce priveşte crearea de consoane geminate, primare sau secundare, cu
valoare fonologică; palatalizarea la [py], [by], [ky], [gy], [fy] (ca în română) a grupurilor consonantice
PL- , BL-, CL-, GL- şi FL- în poziţie iniţială, respectiv la /y/ cu dublarea consoanei precedente în
poziţie mediană etc.
MORFOSINTAXĂ: formarea pluralului cu marcă vocalică; menţinerea unei forme de neutru colectiv
cu desinenţa -a: ossa „oseminte”, frutta „roade”, mura „ziduri” etc.; realizarea comparativului
adjectivelor în manieră analitică cu ajutorul adverbului: PLUS > più; reformularea distincţiei tripartite
la nivelul sistemului deictic pronominal într-un sistem binar, de apropiere şi de depărtare (ca în
franceză) şi conservarea sistemului deictic ternar la adjective (ca în spaniolă); existenţa pronumelui
adverbial ne < INDE; extinderea desinenţei -i de la persoana a II-a singular la toate conjugările: canti,
80
vedi, scrivi etc.; generalizarea desinenţei -iamo de persoana I plural indicativ prezent la toate
conjugările: cantiamo, vediamo, serviamo etc.; dezvoltarea participiului trecut în -UTUS (ca în
franceză şi în română): creduto, venduto etc.; paradigma verbului „a merge”, are forme de la
VADERE şi AMBULARE (aprox. ca în franceză): vado, vai, va, andiamo, andate, vanno;
imperativul negativ se formează cu infinitivul (v. română): non andare!, non fare!; utilizarea
frecventă a sufixelor diminutivale: -ino (poverino, tavolino etc.), -cello (limoncello), -etto, -etta, -
uccio, -uccia.
LEXIC: limba italiană se caracterizează prin următoarele serii de elemente lexicale: cuvinte de
origine latină: cuvinte latine din perioada clasică (multe dintre ele păstrate în dialectele centro-
meridionale), respectiv, cuvinte latine reintroduse pe cale savantă, uneori greu de distins de cele
moştenite; cuvinte de origine celtică: sunt în general panromanice: carro, cambiare, camino,
camicia etc.; cuvinte atribuite superstraturilor: cuvinte de origine germanică: împrumuturi
(ostro)gote, împrumuturi longobarde; împrumuturi france (unele venite direct, altele prin franceză):
cuvinte atribuite influenţei adstratului sau influenţelor culturale: împrumuturi greceşti bizantine:
gondola, duca „şef”, scala „loc de acostare”, ganascia „falcă” etc.; împrumuturi din franceză:
mangiare, gioia, giallo etc.; împrumuturi din spaniolă şi catalană (mai ales în partea de sud a Italiei):
camerista, mantiglia, alcova etc.; împrumuturi din germană (austriacă, bavareză): kanéderli (Trento)
„găluşti” etc.; împrumuturi din arabă: au pătruns direct prin Sicilia sau, indirect, prin alte limbi:
magazzino, dogana „vamă”, sciropo, cotone, carciofo „anghinare”, melanzana „vânătă”, albiocca
„caisă”, zafferano „şofran” etc.; împrumuturi dialectale: din diferite dialecte au pătruns cuvinte care
s-au impus în limba literară sau au trecut şi în alte limbi (romanice sau neromanice). Astfel, toscana
a acceptat sau chiar a cedat în faţa unor cuvinte dialectale: padre alături de papa, babo; devo dar şi
debbo „(eu) trebuie”.
Sala, Marius (coord.) (1989), Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
81
UNITATEA DE ÎNVAŢARE IV
DOMENIUL BALCANO-ROMANIC: LIMBA ROMÂNĂ
Obiective:
- însuşirea celor mai importante caracteristici ale limbii române: repartizare geografică,
origine şi evoluţie istorică, primele documente de atestare, trăsături tipologice (fonetică,
lingvistice în evoluţia lor de la latină la română.
Timp alocat: 4 ore
Domeniul balcano-romanic. Limba română: repartizare geografică, dialecte, primele

documente de atestare, periodizarea istoriei limbii române, trăsături tipologice (fonetică,
Limba română este vorbită în România de aproximativ 22 de milioane de vorbitori. Dintre

aceştia, pentru aprox. 90 %, limba română este limbă etnică şi pentru 10 %, limbă administrativă
(minorităţi: maghiari, rromi, saşi, ucrainieni, turci, tătari, lipoveni etc.).
În afara graniţelor României, dar tot graiuri aparţinând daco-românei, mai precis, subordonate
tipologic marii arii a graiurilor moldoveneşti, sunt şi varietăţile vorbite (din diverse motive de natură
extralingvistică - factori istorici, politici etc.):
 în teritorii aparţinând administrativ Ucrainei:
o în Ucraina subcarpatică şi în Ţinutul Herţa (numită şi Bucovina de Nord - în Cernăuţi,

Cozmeni, Zastavna, Văşcăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţ);
o la gurile Dunării.
 în Republica Moldova dintre Prut şi Nistru, aprox. 3 milioane de vorbitori pentru care
limba română este limbă etnică.
 insular în Transnistria.
 pe teritoriul fostei U.R.S.S. până în Extremul Orient unde au fost deportaţi românii din
Moldova şi Bucovina de Nord.
 la sud de Dunăre, compact, pe Valea Timocului sârbesc, în regiunea autonomă Voivodina
(din fosta Iugoslavie), în zona oraşului Vidin din Bulgaria, de-a lungul Dunării şi în
Dobrogea bulgărească şi insular, pe Valea Tisei, în Ungaria.
În afara graniţelor Europei, limba română se mai vorbeşte în comunităţi româneşti formate în
S.U.A., în Canada, Australia, dar şi în Israel, unde limba vorbită de evreii plecaţi din România (aprox.
400 000) continuă trăsăturile tipologice ale idiomului vorbit în regiunile româneşti din care aceştia
au plecat, la care se adaugă particularităţi lexicale şi sintactice din ivrit.
82
Celelalte dialecte istorice sunt răspândite la sud de Dunăre. Ar(o)mâna, cu cel mai mare
număr de locutori, aprox. 250 000, este răspândită în patru ţări: Grecia, Albania, Serbia şi Macedonia.
Megleno-româna (meglenita) mai este astăzi vorbită de aprox. 12 000 de persoane, stabilite în 6 sate
situate în nordul regiunii Salonic din Grecia. Istro-româna se mai vorbeşte astăzi în două sate (Zejane
şi Susnjevica) situate în apropiere de Rijeka (în Peninsula Istria, în Croaţia) de aprox. 500 de locutori
(v. Roegiest 2009: 131-132).
Întrebare: Care sunt cele mai importante teritorii în care astăzi continuă să se vorbească
dialectele istorice: aromâna, megleno-româna, respectiv, istro-româna?
2. PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE
Există diferite modele de periodizare a istoriei limbii române. În general, se urmăreşte evoluţia
limbii cronologic, pe secole, începând din secolul al XVI-lea, când apare primul document scris. Până
în acel moment, se vorbeşte adesea de perioada românei comune (v. ILR II: 1969), nefăcându-se
distincţia între daco-română şi dialectele istorice (istroromâna, meglenoromâna şi aromâna). Româna
comună a fost primul stadiu de evoluţie a limbii române, din momentul în care latina dunăreană s-a
transformat în idiom romanic şi până când s-a rupt unitatea românilor de pe ambele maluri ale Dunării.
Nu există nici o atestare scrisă a acestei faze de început a limbii române.
Trăsăturile acestei prime perioade a limbii române au fost reconstituite prin compararea celor
patru dialecte româneşti de astăzi. Pentru ca o trăsătură să fie atribuită românei comune, ea trebuie să
existe în toate cele patru dialecte, eventual în trei, şi obligatoriu în dacoromână şi aromână.
Pentru această perioadă, s-au folosit în literatura de specialitate diferite denumiri: Sextil
Puşcariu o numeşte străromână (după germ. Urrumänisch), Al. Philippide – română primitivă, Al.
Rosetti – română comună, Dimitrie Macrea – română primitivă comună, Emil Petrovici – romanică
dunăreană, Ion Coteanu – mai întîi tracoromanică, iar apoi protoromână.
Epoca denumită româna veche este cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al - XVIII-lea și
reprezintă periada de constituire a limbii române literare.
Perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi care durează până în contemporaneitate este
epoca de modernizarea a limbii române.
Întrebare: Ce înţelegeţi prin sintagma Româna comună?
Prima atestare cunoscută a limbii române este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datând
din secolul al XVI-lea (1521), cu toate că există mărturii care arată că s-ar fi scris în română cu mult
timp înainte de această dată. Totuşi, alfabetul chirilic (simplificat şi adaptat limbii române) a continuat
să se folosească până în 1859-1860 când a fost înlocuit oficial de alfabetul latin, a cărui utilizare s-a
făcut treptat.
Întrebare: Realizaţi un scurt comentariu filologic al următorului text aparţinând Scrisorii lui
Neacşu din Câmpulung:
Mudromu i plemenitomu, i cistitomu i b(o)gom darovannomu župan Hanăş Begner ot Braşov
mnog(o) zdravie ot Neacşul ot Dlugopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului
jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung).
I pak (= şi iarăşi) dau ştire domnietale za (= despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că
împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopol de mie me-au spus că au văzut cu ochii
loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus.
I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.
83
I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţ(a)rigrad cum vor treace ceale corăbii la locul
cela strimtul ce ştii şi domniiata.
I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş şi
de genere-miu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara
Rumânească, iară el să treacă.
I pak să ştii domniiata că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos
de domniile voastre.
I pak spui domnietale ca mai marele miu, de ce am înţeles eu. Eu spui domnietale iară
domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele
vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I b(og) te veselit, amin.(= Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)
4. STRUCTURA DIALECTALĂ A (DACO)ROMÂNEI
Limba română în ansamblul său este împărţită în patru arii dialectale:
- daco-româna vorbită la nord de Dunăre;

- macedo-româna sau aromâna
- megleno-româna
- istro-româna (ultimele trei dialecte vorbite la sud de Dunăre).
În ceea ce priveşte daco-româna, aceasta prezintă următoarele varietăţi dialectale (numite

graiuri sau sub-dialecte):
 subdialectul muntenesc (în a cărui arie se disting prin trăsături particulare graiurile
olteneşti).
 subdialectul moldovenesc.
 subdialectul bănăţean.
 subdialectul crişean.
 subdialectul maramureşean.
Limba română literară s-a constituit pe baza subdialectului muntenesc vorbit în partea de nord-
est a Munteniei şi în sud-estul Transilvaniei, la care s-au adăugat şi unele trăsături din celelalte
subdialecte, în special din cel moldovenesc.
Întrebare: Care este dialectul care stă la baza formării daco-românei literare?
A. Cele mai importante evoluţii fonetice produse în trecerea de la latină la daco-română sunt
 Diftongarea romanică (numai pentru Ĕ) se produce necondiţionat, atât în silabă deschisă, cât şi
în silabă închisă:
PĔLLE > piele

MĔ  LE > miere
FĔRRU > fier
84
Ĕ în poziţie nazală şi precedat de o consoană labială devine iniţial i, ulterior â:
VENTUS > vânt
VENA > vână
FENUM > fân
Un tratament similar suferă şi Ē aflat în poziţie nazală, care se închide la i:
PLENU > plin
În limba română, diftongarea lui Ŏ nu se produce, pentru că în faza preromanică Ŏ şi Ō din

sistemul latin s-au contopit. Acelaşi fenomen se înregistrează şi în cazul lui Ŭ şi Ū:
LŎCU > loc FŬRCA > furcă

NEPŌTE > nepot CRŪDU > crud
Ŏ şi Ō urmate de o nazală se închid la u:
BONU > bun

CONVENTUS > cuvânt
 Diftongarea metafonică (sau condiţionată / românească) se produce pentru é şi ó numai în cazul

în care respectivele foneme sunt urmate în silaba următoare de e sau a (ă). Rezultă următoarele
combinaţii care conduc la crearea diftongilor ascendenţi ea, respectiv, oa:
é ... e (a/ă) > ea

ó ... e (a/ă) > oa
SÉRA > seară

TĚRRA > ... ţeară > dr. ţară
LEGE(M) > leage > dr. lege
MOLA > moară
FLORE(M) > floare
Diftongul ea s-a dovedit mai puţin rezistent în timp decât oa; el s-a monoftongat adeseori la
a (~ ţară) sau la e (~ lege), tot în funcţie de vocala din silaba următoare. Metafonia s-a produs şi în
cuvinte slave, dar numai dacă vocala următoare era a.
sl. komora > r. comoară

sl. ceta > r. ceată
sl. preseca > r. priseacă > mod. prisacă
 Păstrarea diftongului AU din latină sub formă de hiat (cu varianta paradigmatică ă-u):
LAUDO > laud LAUDAMU(S) > lăudăm

TAURU(S) > taur
 Păstrarea vocalelor finale neaccentuate -A (în varianta ă), -E şi, parţial, -U:
CAPRA > capră QUADRU(S) > codru

FLORE(M) > floare FETU(S) > fetu > făt
85
 A neaccentuat în poziţie finală sau mediană se închide, aşa cum am văzut anterior, la -ă:
BARBATU(S) > bărbat

CASA > casă
Existenţa fonemului /ă/ în limba română a fost adesea pusă pe seama influenţei substratului,
pentru că se mai întâlneşte şi în albaneză şi în bulgară. S-a demonstrat însă că în română este o evoluţie
firească, de tip romanic, datorată tendinţei de închidere a timbrelor vocalice (care s-a manifestat şi în
portugheză şi în dialectele italiene de sud).
 A accentuat urmat de o (singură) nazală (N, mai rar, M) se transformă iniţial în ă, ulterior în â.
Regula nu mai are valabilitate înaintea geminatelor NN, MM.
PANE(M) > *păne > dr. pîne, munt. lit. pâine

> arm. pâne sau păne
> megl. poine (*formă asemănătoare cu cea din graiurile munteneşti, ceea ce a
servit ca argument pentru localizarea strămoşilor meglenoromânilor în
vecinătatea strămoşilor oltenilor şi muntenilor)
> istr. păre (**formă cu ă, care ar demonstra că în româna comună nu exista
încă î, dezvoltat ulterior, şi cu rotacism (-n- > -r-), specific istroromânei).
CAMPU(S) > câmp

LANA > lână
cf. ANNU > an
Acelaşi tratament a fost aplicat lui á + n (m) şi în cinci cuvinte nelatine, înglobate în categoria
cuvintelor slave:
sl. SMETANA > rom. smântână

sl. STOPAN > rom. stăpân
iran. STENCA > STANCA > rom. stâncă
iran. STANA > rom. stână
avar. JUPAN > rom. jupân
Se pare că aceste cuvinte au pătruns foarte devreme, într-o perioadă când legile fonetice care
acţionaseră asupra cuvintelor latine nu îşi încetaseră acţiunea.
 Un tratament identic cunoaşte şi I urmat de o nazală sau precedat de R (chiar de RR), de T sau de S:
RIPA > râpă

RIVU(S) > râu
HORRIRE > (a) urî
 Vocala E suferă următoarele tipuri de modificări:
o Se păstrează iniţial după labiale, apoi devine -ă. În daco-româna contemporană se mai
păstrează doar la plural:
FETU(S) > fetu > dr. făt după sec. al XVI-lea, dar pl. feţi
MALU(M) > MELU(M) > meru > dr. măr după sec. al XVI-lea, dar pl. Mere
86
o Se preiotează (este precedat în pronunţie de iota) în poziţie iniţială în: el [iel], ei, ea, ele
şi în formele verbului a fi: este, eram, etc.
 Apariţia şi existenţa unui mare număr de diftongi (ascendenţi şi descendenţi): ie, ea, oa, ai, ei, îi,
oi, ui, au, iu, ou, respectiv, de triftongi: iai, ioa, eoa, eoi:
cîine, coamă, pietre; iepuroaică, lăcrămioară, vedeau etc.
 Existenţa unui mare număr de alternanţe vocalice (cu rol distinctiv la nivel morfologic):
oa / o poartă / porţi
o / oa / u rog / roagă / rugăm
ea / e leagă / leg
 La nivel consonantic se observă:
 Consoanele surde (-p-, -c-, -t-) aflate în poziţie intervocalică se păstrează ca în italiana centro-
meridională:
LUPU(S) > lupu VITA > vită LACU(S) > lacu
 Consoana simplă -L- în poziţie intervocalică L- trece la -r:
SOLE(M) > soare

SCALA > scară
cf. CABALLU(S) > cal
 Opoziţia latină L vs. LL se continuă în română prin opoziţia /R ~ R/L:
STELLA > stea vs. SOLE(M) > soare
În general, însă, -LL- suferă în română acelaşi tratament ca toate geminatele, adică se
degeminează:
CABALLU(S) > cal
Înainte de E accentuat şi urmat de A, -LL- dispare sau se vocalizează la u:
MAXILLA > măsea(uă)

CATELLA > căţeauă
STELLA > stea(uă)
MARGĚLLA > mărgea(uă)
 L iniţial urmat de E, /j/ sau de I devine l´:
FILIU(S) > filú > dr. fiu
 Consoanele -B- şi -V- aflate în poziţie intervocalică s-au confundat şi au căzut:
(H)IBERNA > iarnă CABALLU(S) > cal

OVE(M) > oaie RIVU(S) > râu
87
 Evoluţia grupului consonantic -CT- aflat în poziţie intervocalică la -pt:
NOCTE(M) > noapte

OCTO > opt
LACTE(M) > lapte
 Consoana N urmată de E, /j/ sau de I se transformă iniţial în n´ (păstrat până astăzi în graiul
bănăţean), apoi devine i:
CAPITANEU > căpătân´ > căpătâi

CALCANEU(M) > călcân´ > călcâi
 Un fenomen fonetic specific limbii române este palatalizarea lui T urmat de E, I sau de /j/ la [ts],
notat ţ. Un tratament similar se aplică şi lui D urmat de E, I, /j/ care ajumge în daco-româna
modernă la [z]:
TENEO > ţin

TĚRRA > *TIERRA > *ţéră > ţeară > dr. mod. ţară
DĪCERE > dice / diţe > (a) zice
DĚCE(M) > *DIECE / *dieţe > deaĉe / deaţe > dr. mod. zece
 Palatalizarea consoanei S urmată de E, I, /j/ la [], notat ş este, de asemenea, o altă transformare
fonetică specifică limbii române:
SIC > şi SEPTE > *SIEPTE > şapte
 O altă transformare fonetică specifică limbii române este şi rotacismul (evoluţia lui -n-  -r- în
cuvintele de origine latină sau din fondul străvechi): bine  bire. Acest fenomen este explicat fie
prin păstrarea opoziţiei dintre N şi NN romanici, fie este pus pe seama influenţei substratului.
 Grupul consonantic QU urmat de A se labializează la p:
AQUA > apă LINGUA > limbă

EQUA > iapă INTEROGUARE > (a) întreba
 Grupurile CL, GL în poziţie iniţială sau mediană se palatalizează cl´, gl´. În dacoromână, după
secolul al XVI-lea, evoluează la /k´/ şi /g´/ (ca în italiană):
CLAMARE > cléma > dr. chema

OC(U)LU(S) > oclú > dr. ochi
GLOMU(S) > GLEMU(S) > glém > dr. ghem
VIG(I)LARE > veglá > dr. veghea
 Grupurile PL, BL şi FL în poziţie iniţială şi în poziţie mediană se păstrează. Excepţie face însă
-BL- care în poziţie mediană vocalizează pe B la u. Situația este similară și pentru grupul -BR-:
PLANGERE > plânge

AMPLERE > împle (> dr. lit. umple)
BLANDU(S) > blând
FLORE(M) > floare
A(D)FLARE > afla
cf. STAB(U)LU(M) > staul
88
FABRU(M) > faur
C(R)IBRU(M) > ciur
 Grupul consonantic CS cunoaşte două tipuri de modificări: una specifică românei, la ps, şi alta,
de tip romanic, ca în latina populară, la s (prin simplificarea geminatei secundare SS, obţinută
din asimilare CS > SS > s). Evoluţia particulară a grupurilor consonantice CT şi CS este atribuită
adesea influenţei de substrat prin asemănare cu ceea ce s-a produs în albaneză17:
COXA > coapsă

FRAXINU(S) > frapsăn (ar. şi băn.) > frasin
LAXARE > *LASSARE > lăsa
LEXIVA > * LESIVA > leşie
 Grupul consonantic intervocalic -GN- se transformă în -mn-:
LĬGNU(M) > lemn DĬGNU(S) > demn
 Grupurile consonantice SC- şi ST-, urmate de E sau de I, se palatalizează la şt:
SCIRE > (a) şti NASCERE > (a) naşte
 Existenţa laringalei surde H a cărei provenienţă în cuvintele foarte vechi, în care nu putea proveni
din slavă, este atribuită influenţei de substrat (se ştie că latina pierduse pe h, ca urmare a unei
pronunţări relaxate). Părerea că h se datorează substratului se bazează pe: (1) descoperirea unor
cuvinte cu h comune românei şi albanezei: rom. hameş (v. a hămesi), alb. hamësh, hudă, hututui;
(2) tendinţa din graiurile moldoveneşti de a transforma pe v- urmat de o sau de u în i: hulpe,
hultan, holbură; (3) tendinţa de a pronunţa cu aspiraţie cuvinte ca haripă, hăla, harmăsar. Se
mai întâlneşte şi în diferite împrumuturi neologice târzii.
Întrebare: Analizaţi şi comentaţi modificările care explică crearea formelor romanice:
FILIU > (sp.) hijo, (fr.) fils, (it.) figlio, (rom.) fiu
CASA > (fr.) chez, (it.) casa, (rom.) casă
SAPERE > (it.) sapere, (sp.) saber, (fr.) savoir
B. În domeniul morfosintactic, limba română se caracterizează prin următoarele particularităţi

(apud Livescu 2003: 255-277):
1. Formarea pluralului cu marcă vocalică:
- i (la masculin, devenit asilabic, cu excepţia substantivelor cu rădăcină teminată în grupul

mutta cum liquida: pomi vs. socri);
- e (la feminin);
- e (< lat. -AE), respectiv, -uri (< lat. -ORA)18.
17
După unii lingvişti s-ar datora influenţei substratului şi trecerea lui -L-  r (GULA  gură, MOLA  moară), evoluţia
grupului BR  u (FABRUM  faur), apariţia diftongilor metafonici ea şi oa (seară, moară). Nu s-au oferit însă explicaţii
satisfăcătoare pentru aceste afirmaţii.
18
Desinenţa specifică neutrului -uri apare în limba română contemporană extinsă şi la unele forme de feminin, alături de
desinenţa -e (mătăsuri, brânzeturi etc.).
89
Aceasta este o trăsătură distinctivă pentru Romania orientală, mai precis pentru română şi
dialectele italiene centro-meridionale.
2. Păstrarea genului neutru, caracterizat prin trăsătura semantică: /-animat/ şi prezentând o formă
omofonă la singular cu cele ale genului masculin şi la plural, cu femininul (cf. italiană):
un car - două care

un timp - două timpuri
După unii lingvişti, existenţa genului neutru în limba română s-ar datora influenţei slave, după
alţii s-a reorganizat pe teren românesc, iar după alţii este moştenit din latină.
3. Postpunerea articolului hotărât provenit din lat. ILLU (masc.), respectiv, ILLA (fem.): omul,
fratele, oamenii; casa, casele; creionul, numele.
4. Existenţa unei declinări cu 2 cazuri în care N-Ac se opune G-D la substantivele feminine (şi
extinderea ei la celelalte genuri prin analogie):
N. o casă cf. un băiat

G. unei case unui băiat
D. unei case unui băiat
AC. o casă un băiat
5. Păstrarea vocativului în -e la substantivele masculine nearticulate, extins, ulterior, şi la cele

articulate, masculine. La femininele, nearticulate, pe lângă marca -ă, apare -o (sub influenţa slavă)
şi, mai nou, -a:
DOMINE > Doamne!

domnule!, copile! etc.
Ioană / Ioano / Ioana
6. Existenţa unui articol genitival, iniţial marcă a dativului, provenit din AD + ILLU / ILLA: al, a,
ai, ale.
7. Existenţa unui articol adjectival provenit din ECCE ILLU / ILLA: cel, cea, cei, cele.
8. Comparaţia adjectivului se realizează în manieră analitică cu adverbul mai < MAGIS (v.
Iberoromania).
9. Existenţa unei serii de forme accentuate ale pronomelui personal, cât şi a unei serii de forme
neaccentuate, la Dativ şi la Acuzativ: mie, pe mine vs. îmi, mi-, mă, m- etc.
10. Dubla posibilitate de marcare a posesiei pentru persoana a III-a: fiul său [- marcarea genului
posesorului] vs. fiul lui / ei [+ marcarea genului posesorului].
11. Existenţa unor forme speciale de pronume de politeţe, formate prin contopirea substantivului
domnia cu adjectivele posesive: ta, sa, voastră sau cu pronumele: lui, ei, lor: dumneata, dumneasa,
dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor.
12. Reformularea distincţiei tripartite (latine) la nivelul sistemului deictic într-un sistem binar, de
apropiere şi de depărtare: acesta / acela.
90
13. Marcarea cu ajutorul particulei deictice a a opoziţiei dintre pronume şi adjectivul demonstrativ:
acesta vs. acest om, acela vs. acel om.
14. Formarea numeralului de la 11 la 19 după modelul latin UNUS SUPER DECEM (explicată adesea
şi prin calchiere după slavă sau prin criterii interne): unsprezece, doi(două)sprezece, treisprezece etc.
1. Verbele auxiliare sunt:
a fi < *ESSERE, dar infinitivul provine din FIERI;

a avea < HABERE;
a vrea < *VOLERE < VELLE.
2. Existenţa unor paradigme diferite ale verbelor auxiliare faţă de cele lexematice, la perfect compus,
viitor şi condiţional:
a avea2 (auxiliar la perfect compus): am, ai, a, am, aţi, au.

a avea1 (verb plin): am, ai, are, avem, aveţi, au.
a vrea2 (auxiliar pentru forma de viitor canonic): voi, vei, va, vom, veţi, vor.
a vrea1 (verb plin): vreau, vrei, vrea, vrem, vreţi, vor
3. Realizarea diferită faţă de alte limbi romanice, a unor forme verbale analitice sau sintetice:
(a) viitorul se formează cu auxiliarul a vrea;

(b) indicativul mai mult ca perfect este o formă sintetică care continuă mai mult ca perfectul
conjunctiv latin;
(c) conjunctivul se formează cu ajutorul conjuncţiei să;
(d) condiţionalul prezent este o formă analitică construită cu auxiliarul a avea (după unii
cercetători, a vrea);
(e) existenţa în româna veche a unui număr mare de forme perifrastice supracompuse care au
dispărut sau s-au păstrat la nivel dialectal (m.m.c.p. m-am fost dus etc.)
4. Existenţa unui număr mare de moduri; spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna mai are
modul prezumptiv şi modul supin.
5. Existenţa a 4 forme de viitor: trei sunt compuse cu auxiliarul a vrea (voi cânta, oi cânta şi o să
cânt) + infinitivul / conjunctivul verbului lexical şi una este formată cu auxiliarul a avea + infinitivul
/ conjunctivul verbului lexical (am a cânta /să cânt).
6. Perfectul simplu, care reprezintă o continuare a indicativului perfect latin, nu se mai foloseşte în
limba literară (şi în majoritatea graiurilor) decât la persoana a III-a şi cu valoare narativă. Numai în
graiurile din Oltenia are valoare aspectuală de aorist.
7. Formarea imperativului negativ cu infinitivul (v. italiană): Nu cânta!
8. Extindere participiului trecut în -UTUS.
9. Crearea modului prezumptiv, construit din gerunziul verbului lexical şi viitorul I indicativ, dar care
preia şi forme ale viitorului anterior, ale conjunctivului şi ale condiţionalului:
91
va fi venind va fi venit
să fi venind să fi venit
ar fi venind ar fi venit
10. Existenţa morfemului (prepoziţie) a în formarea infinitivului: a cânta, a mânca etc.
11. Înlocuirea infinitivului prin conjunctiv: vreau să merg, trebuie să cânt etc.
12. Folosirea verbului a fi pentru exprimarea unor stări fiziologice sau a unor sentimente, spre
deosebire de limbile romanice occidentale care utilizează verbul „a avea”:
rom. mi-e foame / frică etc. vs. fr. j’ai faim / j’ai peur
13. Folosirea verbului a fi şi pentru exprimarea unor stări meteorologice, spre deosebire de celelalte
limbi romanice care utilizează verbul „a face”:
rom. este frig / cald etc. vs. fr. il fait froid, sp. hace frio, it. fa freddo, port. faz frio
14. Folosirea dublei negaţii în propoziţii negative: N-am nicio carte.
15. Conjuncţia coordonatoare copulativă este şi (< lat. SIC), e (< lat. ET) a existat în limba veche.
Întrebare: Prezentaţi zece caracteristici morfosintactice ale limbii române.
C. În domeniul lexical, limba română se caracterizează prin următoarele serii de elemente

 Cuvinte de origine latină - sunt aprox. 600 de cuvinte latine moştenite, dintre care aprox.
100 sunt specifice limbii române.
În funcţie de factorul /± atestare/ există următoarele mari categorii:
1. Cuvinte curente în latină şi păstrate în română:
CANTICUM > cântec

IMPERATOR > împărat
IUDICIUM > judeţ „judecată”
OVIS > oaie
2. Cuvinte rare în latină, aparţinând epocii târzii:
CAPITINA > căpăţână

ARUNCARE > (a) arunca etc.
În funcţie de prezenţa sau absenţa aceluiaşi lexem într-una sau mai multe limbi romanice, se
face distincţia între:
1. Cuvinte de origine latină, existente în română şi într-o singură altă limbă romanică:
CHASCARE > rom. (a) căsca, sardă kascare etc.
92
2. Cuvinte de origine latină, care prezintă evoluţii semantice atestate sau nu în limba de
origine:
ANIMA „suflet” > inimă

FOSSATUM „şanţ” > sat
3. Unele cuvinte panromanice lipsesc din limba română (panromans sauf roumain). Această
carenţă lexicală a fost suplinită cu alte cuvinte latine din aceeaşi zonă semantică, fie prin cuvinte de
alte origini: de exemplu, FONS a fost înlocuit cu FONTANA > fântână, PES „picior” de PETIOLUS
„lujer” > picior, PATER de TATA etc. sau AMARE a fost înlocuit de slavul a iubi (< LJUBITI);
CENTUM „sută” de sl. sută; INFANS de copil (cuvânt de substrat) etc.
 Cuvinte de origine daco-moesiană:

o Toponime:
i. numele munţilor Carpaţi ( *Karp „stâncă“)
ii. numele unor localităţi: Hârşova, Mehadia, Turda
o Hidronime: Argeş, Ampoi, Buzău, Criş, Cerna, Lotru, Mureş, Nistru, Olt, Prut,
Siret, Someş, Timiş, Tisa.
o Cuvinte (numărul acestora diferă de la cercetător la cercetător şi de la epocă la

epocă). Se consideră că în română sunt în jur de 170 de cuvinte atribuite
substratului, dintre care unele comune cu albaneza, iar altele existente numai în
română. La nivel semantic, aceste cuvinte denumesc diferite noţiuni din viaţa
rurală, de tip pastoral, agricol.
 Comune cu albaneza:
abur, baci, baltă, balegă, brad, (a) bucur(a), buză, căpuşă, ceafă, copac(i), cătun, cruţà,
curmà, curpăn, fărâmă, gard, gata, gălbează, ghimpe, ghioagă, grapă, groapă, grumaz, guşă,
mal, mazăre, măgură, mătură, mânz, moş, mugure, murg, năpârcă, pârău, păstaie, pururea,
rânză, sarbăd, scăpărà, scrum, sculă, sâmbure, sterp, strepezi, strungă, şale, şopârlă, ţap,
ţarc, vatră, viezure, zgardă, zgâria.
 Existente numai în română:
ameţi, amurg, barză, băgà, băiat, beregată, boare, bordei, brânduşă, brânză, buiestru, burtă,
butuc, butură, caier, caţă, cârlan, căciulă, copil, dereticà, desbărà, descurcà, droaie, genune,
gheară, gorun, greci, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lespede, mare, melc, mure,
mistreţ, mişca, morman, muşat „frumos“, muşca, nai, necheza, niţel, păstia, pânză, prunc,
răbdà, reazem, scurmà, strugure, şir, şoric, urcà, urdă, vătăma, zer, zburda, zestre, zgârma,
zimbru.
 Cuvinte atribuite altor influenţe (de superstrat şi/sau de adstrat sau culturale):
 Cuvinte de origine slavă: există trei categorii: A. împrumuturile de superstrat sunt împrumuturi
vechi (părţi ale corpului: gât, gleznă, obraz, trup; familie: maică, nevastă, babă; plante: ovăz,
hrean, mac, morcov etc.; animale: cocoş, crap, dihor, dobitoc, gâscă etc.; mâncare: ulei, colac,
oţet etc.; timp: ceas, vreme, veac, vârstă etc.; locuinţă: coteţ, grajd, pivniţă, etc.; agricultură:
brazdă, cireadă, claie, ogor, pogon, snop etc.; armată: război, sabie, suliţă etc.; acţiuni: a citi, a
munci, a obosi, a omorî, a opri, a plăti, a păzi, a sfârşi, a trăi, a trebui, a zidi etc.; însuşiri: bogat,
drag, gol, sărac, slab, treaz, vesel, vinovat, vrednic etc. diverse: dar, grămadă, leac, poftă,
93
poveste, silă, prieten, rând etc.); B. împrumuturile de adstrat, sunt împrumuturi mai târzii,
ulterioare separării dialectelor limbii române şi care provin din diferitele limbi slave învecinate şi
cu acţiune, în general, dialectală: din bulgară: a ciupi, cobiliţă, castravete etc.; din sârbă: uică
„unchi”, gost „oaspete”, vorieţ „curte” etc.; din ucraineană, poloneză, rusă; C. împrumuturile
culturale / cărturăreşti pătrunse în limba română prin intermediul administraţiei, şcolii, bisericii,
cancelariei etc. Cele mai multe astfel de influenţe au pătruns în limba română între sec. al XIV-
lea şi sec. al XV-lea din slavona bulgară: termeni bisericeşti: ceaslov, spovedanie, stareţ, strană,
troiţă (în cazul altor termeni originea este greacă, dar slavona bulgară reprezintă filiera de
pătrundere în limba română: evanghelie, mitropolit, parastas, icoană etc.) sau administrativi:
voievod, vornic, staroste etc.
 Cuvinte de origine maghiară: există două tipuri de cuvinte de origine maghiară: (a) cu largă
circulaţie: a cheltui, a făgădui, a bănui, chin, chip, fel, hotar, mereu, meşter, neam, oraş, vamă,
gazdă, labă, talpă, lacăt, pildă, călău, şoim, viclean, viteaz etc.; toponimele: Homorod, Borsec,
Beclean, Munţii Căliman etc.; (b) cu circulaţie restrânsă (în Transilvania, mai ales în Crişana):
lepedeu „cearşaf”, temeteu „cimitir”, sabău „croitor” etc.
 Cuvinte de origine turcă: sunt de două categorii: cuvinte aparţinând populaţiilor turanice
preosmanlâi (pecenegi, cumani, uzi) din sec. IX-XI, ca de exemplu: - de la pecenegi au rămas
toponimee: Pecenega, Pecenişca; de origine cumană sunt cuvintele: conac, beci, chindie, cioban,
suman şi toponimele: Teleorman „pădurea nebună”, Caracal „cetate neagră”, Coman(eşti),
Coman(ca), Bahlui; un număr mare de cuvinte de origine osmanlâie (pătrunse în limba română
începând din sec. al XVI-lea), dintre care 4 se găsesc în fondul principal lexical: chior, ciomag,
hai, soi, basma, ciorap, dovleac, dud, fildeş, zambilă, catâr, chihlimbar, cântar, para, raft, tarabă,
fudul, lichea, peltic, şiret, ursuz, baclava, ciulama, ciorbă, ghiveci, iaurt, musaca, pastramă,
pilaf, sarma, telemea, tutun, duşumea, cearceaf, chibrit, divan, tavan etc. După cum se poate
observa, acestea acoperă un număr însemnat şi variat de domenii lexicale. Multe cuvinte turceşti
şi-au schimbat sensul în limba română modernă, căpătând accepţiuni peiorative: lichea „pată”,
azi „om de nimic”, dandana „pompă”, azi „întâmplare neplăcută” etc. De asemenea, sunt de
origine turcă toponimele: Murfatlar, Tekirghiol, Babadag, Topraisar etc. O serie de cuvinte (care
aparţin fondului principal lexical) sunt de origine arabă: cafea, chef, chirie, cântar sau persană:
duşman, moft, para, zor, murdar, dar ele au ca filieră de pătrundere limba turcă.
 Cuvinte de origine greacă: în limba română, există următoarele categorii de cuvinte de origine
greacă: A. din greaca veche, pe filieră latină: (1) elenisme latine general romanice (aprox. 400
de cuvinte): biserică < BASILICA, (a) blestema < BLASTEMARE, (a) boteza < BAPTIZARE,
drac < DRACO, înger < AMGELUS etc.; (2) elenisme din latina dunăreană, pătrunse pe cale
orală: frică, spân; B. din perioada bizantină (sec. al VII-lea-sec. al XV-lea), aproximativ 300
de cuvinte pătrunse: (1) pe cale directă: cort, folos, prisos, flamură sau toponime ca: Mangalia,
Constanţa, Sulina, Giurgiu, Calafat; (2) indirect, prin intermediul slavilor sudici, în special prin
bulgară: argat, busuioc, camătă, cămilă, cămin, corabie, crin, dascăl, hârtie, amvon, aghiasmă,
amin, acatist, arhanghel, călugăr, candelă, iad, mănăstire; C. infleuenţa neogreacă, în special
din perioada fanariotă (1711-1821) căreia i se datorează aprox. 100-150 de cuvinte dintre care 18
fac parte din fondul principal lexical: folos, frică, pat, patimă, prisos, proaspăt, a pedepsi, a sosi,
a vopsi, sigur, a catadicsi, a (se) dichisi, taifas, ţaţă, franzelă, lefter, nostim, conopidă, orfan,
saltea etc. O parte dintre ele au suferit degradări semantice în limba română (vorbită).
 Cuvinte de origine germanică: A. de la populaţiile migratoare germanice (vizigoţi, longobarzi,

vandali, gepizi etc.): bulz, nasture, a cutropi, strugure, targă, tureci, rapăn; B. de la saşi
(SAXONES > saşi, iniţial, colonişti din Renania, Luxemburg, Flandra, Saxonia, aduşi în anumite
regiuni din Transilvania în jurul anului 1150) au intrat în limba română: a căptuşi, roabă, turn,
şold, şură, ştreang, joagăr, şindrilă, ţandără, ţiglă, jeţ etc. Cuvintele germane (cele mai multe
94
din germana austriacă) existente în limba română aparţin următoarelor domenii: îmbrăcăminte
(stofă, şnur, şliţ, flec etc.), alimente / băuturi (cartof, chiflă, griş, crenvurşt, halbă, şniţel, şuncă
etc.), armată (ofiţer, maior etc.), comerţ (rabat etc.), meserii (chelner, maistru, şurub, şanţ, ţol,
vană etc.).
Începând cu secolul al XVIII-lea şi pe întreg parcursul secolului al XX-lea, limba română

începe un important proces de modernizare care, la nivel lexical, constă în introducerea unui număr
masiv de împrumuturi neologice din latină, greacă şi/sau din alte limbi romanice (în special din
franceză şi din italiană). Acest proces este cunoscut în istoria limbii române sub denumirea dată de
Sextil Puşcariu: reromanizare.
În ceea ce priveşte împrumuturile din engleză, acestea sunt mai noi (foarte multe din a doua
jumătate a secolului al XX-lea) şi desemnează noţiuni din domeniul tehnicii, al ştiinţelor, al muzicii
etc. O parte a acestor împrumuturi din limba engleză au fost romanizate: v. a aplica, locaţie etc.
Întrebare: Caracterizaţi pe scurt elementul lexical de origine slavă din limba română.
95
EVALUARE
1. Prezentaţi pe scurt elementele fonetice şi morfosintactice din limba română atribuite

substratului daco-moesic.
2. Limba română. Particularităţi lexicale.
Rezumatul Unităţii de învăţare IV
Limba română este vorbită în România de aproximativ 22 de milioane de vorbitori. În afara

graniţelor României, se mai vorbeşte: în Ucraina subcarpatică, în Ţinutul Herţa şi la gurile Dunării;
în Republica Moldova dintre Prut şi Nistru, insular în Transnistria, pe teritoriul fostei U.R.S.S. până
în Extremul Orient şi la sud de Dunăre, compact, pe Valea Timocului sârbesc, în regiunea autonomă
Voivodina (din fosta Iugoslavie), în zona oraşului Vidin din Bulgaria, de-a lungul Dunării şi în
Dobrogea bulgărească şi insular, pe Valea Tisei, în Ungaria.
În afara graniţelor Europei, limba română se mai vorbeşte în comunităţi româneşti formate în
S.U.A., în Canada, Australia, dar şi în Israel (evreii plecaţi din România, aprox. 400 000). Celelalte
dialecte istorice sunt răspândite la sud de Dunăre.
Româna comună a fost primul stadiu de evoluţie a limbii române, din momentul în care latina
dunăreană s-a transformat în idiom romanic şi până când s-a rupt unitatea românilor de pe ambele
maluri ale Dunării.
Prima atestare cunoscută a limbii române este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datând
din secolul al XVI-lea (1521), cu toate că există mărturii care arată că s-ar fi scris în română cu mult
timp înainte de această dată. Totuşi, alfabetul chirilic (simplificat şi adaptat limbii române) a continuat
să se folosească până în 1859-1860 când a fost înlocuit oficial de alfabetul latin, a cărui utilizare s-a
făcut treptat.
Limba română în ansamblul său este împărţită în patru arii dialectale: daco-româna vorbită la
nord de Dunăre; macedo-româna sau aromâna; megleno-româna şi istro-româna (ultimele trei dialecte
vorbite la sud de Dunăre).
În ceea ce priveşte daco-româna, aceasta prezintă următoarele varietăţi dialectale: subdialectul
muntenesc; subdialectul moldovenesc; subdialectul bănăţean; subdialectul crişean; subdialectul
maramureşean. Limba română literară s-a constituit pe baza subdialectului muntenesc vorbit în partea
de nord-est a Munteniei şi în sud-estul Transilvaniei, la care s-au adăugat şi unele trăsături din
celelalte subdialecte, în special din cel moldovenesc.
Trăsături tipologice
FONETICĂ: Cele mai importante evoluţii fonetice produse în trecerea de la latină la daco-română
sunt: diftongarea romanică (numai pentru Ĕ) necondiţionată; diftongarea metafonică (sau
condiţionată / românească) pentru é şi ó şi crearea diftongilor ascendenţi ea, respectiv, oa; păstrarea
diftongului AU din latină sub formă de hiat; păstrarea vocalelor finale neaccentuate, -A (în varianta
ă), -E şi, parţial, -U; apariţia şi existenţa unui mare număr de diftongi (ascendenţi şi descendenţi): ie,
ea, oa, ai, ei, îi, oi, ui, au, iu, ou, respectiv, de triftongi: iai, ioa, eoa, eoi; păstrarea consoanelor surde
intervocalice; -l- > -r-; evoluţia grupului consonantic -CT- aflat în poziţie intervocalică la -pt;
palatalizarea lui T urmat de E, I sau de /j/ la [ts], notat ţ şi a lui D urmat de E, I, /j/ în daco-româna
modernă la [z]; palatalizarea consoanei S urmată de E, I, /j/ la [], notat ş; rotacismul (evoluţia lui -
n-  -r- în cuvintele de origine latină sau din fondul străvechi): bine  bire; palatalizarea grupurilor
CL, GL în poziţie iniţială sau mediană la /cl´/, /gl´/ şi evoluţia lor ulterioară la /k´/ şi /g´/; conservarea
grupurilor PL şi FL în poziţie iniţială şi în poziţie mediană; dubla evoluţie a lui CS (1) la ps
96
(modificare specifică românei) şi (2) evoluţia de tip romanic, la s (prin simplificarea geminatei
secundare SS, obţinută din asimilare CS > SS > s) etc.
MORFOSINTAXĂ: Formarea pluralului cu marcă vocalică; păstrarea genului neutru; postpunerea

articolului hotărât provenit din lat. ILLU (masc.), respectiv, ILLA (fem.); existenţa unei declinări cu
2 cazuri în care N-Ac se opune G-D la substantivele feminine (şi extinderea ei la celelalte genuri prin
analogie); existenţa unui articol genitival, iniţial marcă a dativului, provenit din AD + ILLU / ILLA:
al, a, ai, ale; existenţa unui articol adjectival provenit din ECCE ILLU / ILLA: cel, cea, cei, cele;
realizarea analitică a comparativului, cu adverbul mai < MAGIS (v. Iberoromania); formarea
numeralului de la 11 la 19 după modelul latin UNUS SUPER DECEM; existenţa unor paradigme
diferite ale verbelor auxiliare faţă de cele lexematice, la perfect compus, viitor şi condiţional;
formarea viitorului cu cu auxiliarul a vrea; indicativul mai mult ca perfect este o formă sintetică care
continuă mai mult ca perfectul conjunctiv latin; conjunctivul se formează cu ajutorul conjuncţiei să;
condiţionalul prezent este o formă analitică construită cu auxiliarul a avea (după unii cercetători, a
vrea); existenţa în româna veche a unui număr mare de forme perifrastice supracompuse care au
dispărut sau s-au păstrat la nivel dialectal (m.m.c.p. m-am fost dus etc.); înlocuirea infinitivului prin
conjunctiv: vreau să merg, trebuie să cânt etc.; folosirea dublei negaţii în propoziţii negative etc.
LEXIC: limba română se caracterizează prin următoarele serii de elemente lexicale: cuvinte de
origine latină - aprox. 600 de cuvinte latine moştenite, dintre care aprox. 100 sunt specifice limbii
române. Unele dintre acestea prezintă evoluţii semantice neatestate în limba de origine: ANIMA
„suflet” > inimă; FOSSATUM „şanţ” > sat; cuvinte de origine daco-moesică; cuvinte de origine
slavă: trei categorii: A. împrumuturile de superstrat; B. împrumuturile de adstrat (din bulgară,
ucraineană, poloneză, rusă); C. împrumuturile culturale / cărturăreşti; cuvinte de origine
maghiară: a cheltui, a făgădui, a bănui, chin, chip, fel, hotar, mereu, meşter, neam oraş, vamă, gazdă,
etc.; cuvinte de origine turcă: cuvinte aparţinând populaţiilor turanice preosmanlâi (pecenegi,
cumani, uzi) Teleorman „pădurea nebună”, Caracal „cetate neagră”, Coman(eşti), Coman(ca),
Bahlui; un număr mare de cuvinte de origine osmanlâie (pătrunse în limba română începând din sec.
al XVI-lea): chior, ciomag, hai, soi, basma, ciorap, dovleac, dud, fildeş, zambilă, catâr, chihlimbar,
cântar, para, raft, tarabă, fudul, lichea, peltic, şiret, ursuz, baclava, ciulama, ciorbă etc; cuvinte de
origine greacă: A. din greaca veche, pe filieră latină: (1) elenisme latine general romanice (aprox.
400 de civinte): biserică < BASILICA, (a) blestema < BLASTEMARE, (a) boteza < BAPTIZARE,
drac < DRACO, înger < AMGELUS etc.; (2) elenisme din latina dunăreană, pătrunse pe cale orală:
frică, spân; B. din perioada bizantină (sec. al VII-lea-sec. al XV-lea), aprox. 300 de cuvinte: cort,
folos, prisos, flamură sau argat, busuioc, camătă, cămilă, cămin, corabie, crin, dascăl, hârtie, amvon,
aghiasmă, amin, acatist, arhanghel, călugăr, candelă, iad, mănăstire; C. infleuenţa neogreacă:
folos, frică, pat, patimă, prisos, proaspăt, a pedepsi, a sosi, a vopsi, sigur, a catadicsi, a (se) dichisi,
taifas, ţaţă, franzelă, lefter, nostim, conopidă, orfan, saltea etc.; cuvinte de origine germanică: A.
de la populaţiile migratoare germanice (vizigoţi, longobarzi, vandali, gepizi etc.): bulz, nasture, a
cutropi, strugure, targă, tureci, rapăn; B. de la saşi: a căptuşi, roabă, turn, şold, şură, ştreang,
joagăr, şindrilă, ţandără, ţiglă, jeţ etc.
Iordan, I., Manoliu-Manea, Maria (1965), Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, Editura
Mihăescu, Haralambie (1960), Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman,
Bucureşti.
Sala, Marius (1998), De la latină la română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.
97
APLICAŢII
I. EXERCIŢII
 Traduceţi şi comparaţi următorul text latin cu versiunea sa în limba spaniolă.
LAT.
In principio creavit Deus cælum et terram. Terra autem erat inanis et vacua, et tenebræ erant
super faciem abyssi: et spiritus Dei ferebatur super aquas. Dixitque Deus: Fiat lux. Et facta est lux.
Et vidit Deus lucem quod esset bona: et divisit lucem a tenebris. Appellavitque lucem Diem, et
tenebras Noctem: factumque est vespere et mane, dies unus. Dixit quoque Deus: Fiat firmamentum
in medio aquarum: et dividat aquas ab aquis. Et fecit Deus firmamentum, divisitque aquas, quæ erant
sub firmamento, ab his, quæ erant super firmamentum. Et factum est ita. Vocavitque Deus
firmamentum, Cælum: et factum est vespere et mane, dies secundus. Dixit vero Deus: Congregentur
aquæ, quæ sub cælo sunt, in locum unum: et appareat arida. Et factum est ita. Et vocavit Deus aridam
Terram, congregationesque aquarum appellavit Maria. Et vidit Deus quod esset bonum. Et ait:
Germinet terra herbam virentem, et facientem semen, et lignum pomiferum faciens fructum juxta
genus suum, cujus semen in semetipso sit super terram. Et factum est ita. Et protulit terra herbam
virentem, et facientem semen juxta genus suum, lignumque faciens fructum, et habens unumquodque
sementem secundum speciem suam. Et vidit Deus quod esset bonum. Et factum est vespere et mane,
dies tertius. Dixit autem Deus: Fiant luminaria in firmamento cæli, et dividant diem ac noctem, et sint
in signa et tempora, et dies et annos: ut luceant in firmamento cæli, et illuminent terram. Et factum
est ita. Fecitque Deus duo luminaria magna: luminare majus, ut præesset diei: et luminare minus, ut
præesset nocti: et stellas. Et posuit eas in firmamento cæli, ut lucerent super terram, et præessent diei
ac nocti, et dividerent lucem ac tenebras. Et vidit Deus quod esset bonum. Et factum est vespere et
mane, dies quartus. Dixit etiam Deus: Producant aquæ reptile animæ viventis, et volatile super terram
sub firmamento cæli. Creavitque Deus cete grandia, et omnem animam viventem atque motabilem,
quam produxerant aquæ in species suas, et omne volatile secundum genus suum. Et vidit Deus quod
esset bonum. Benedixitque eis, dicens: Crescite, et multiplicamini, et replete aquas maris: avesque
multiplicentur super terram. Et factum est vespere et mane, dies quintus. Dixit quoque Deus: Producat
terra animam viventem in genere suo, jumenta, et reptilia, et bestias terræ secundum species suas.
Factumque est ita. Et fecit Deus bestias terræ juxta species suas, et jumenta, et omne reptile terræ in
genere suo. Et vidit Deus quod esset bonum, et ait: Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem
nostram: et præsit piscibus maris, et volatilibus cæli, et bestiis, universæque terræ, omnique reptili,
quod movetur in terra. Et creavit Deus hominem ad imaginem suam: ad imaginem Dei creavit illum,
masculum et feminam creavit eos.
(Vulgata, Genesis,1)
SP.
En el comienzo de todo, Dios creó el cielo y la tierra. La tierra no tenía entonces forma alguna;
todo era un mar profundo cubierto de oscuridad, y el espíritu de Dios se movía sobre las aguas.
Dios dijo: “¡Haya luz!”
Y hubo luz. Al ver Dios que la luz era buena, la separó de la oscuridad y la llamó “día”, y a
la oscuridad la llamó “noche”. De este modo se completói el primer día.
Después Dios dijo: “Haya una bóveda que separe las aguas, para que queden separadas.”
Y así fue. Dios hizo una bóveda que separó las aguas: una parte de ellas quedó debajo de la bóveda
y otra parte quedó encima. A la bóveda la llamó “cielo”. De este modo se completó el segundo día.
Entonces Dios dijo: “Júntense en un solo lugar las aguas que están debajo del cielo, para que
aparezca lo seco.”
Y así fue.A lo seco, Dios lo llamó “tierra”, y a las aguas que se habían juntado las llamó “mar”.
99
Al ver Dios que todo estaba bien, dijo: “Produzca la tierran toda clase de plantas: hierbas que
den semilla y árboles que den fruto.”
Y así fue. La tierra produjo toda clase de plantas: hierbas que dan semilla y árboles que dan
fruto. Y Dios vio que todo estaba bien. De este modo se completó el tercer día.
Entonces Dios dijo: “Haya lumbreras en la bóveda celeste, que alumbren la tierra y separen
el día de la noche, y que sirvan también para señalar los días, los años y las fechas especiales.”
Y así fue. Dios hizo las dos lumbreras: la grande para alumbrar de día y la pequeña para
alumbrar de noche. También hizo las estrellas. Y puso Dios las lumbreras en la bóveda celeste para
alumbrar la tierra de día y de noche, y para separar la luz de la oscuridad, y vio que todo estaba bien.
De este modo se completó el cuarto día.
Luego Dios dijo: “Produzca el agua toda clase de seres vivos, y haya también aves que vuelen
sobre la tierra.”
Y así fue. Dios creó los grandes monstruos del mar, y todos los seres que el agua produce y
que viven en ella, y las aves.
Y al ver Dios que todo estaba bien, bendijo a los seres que había hecho. Les dijo: “Tened
muchas crías y llenad los mares, y haya muchas aves en el mundo.”
De este modo se completó el quinto día.
Entonces Dios dijo: “Produzca la tierra toda clase de animales domésticos y salvajes, y los
que se arrastran por el suelo.”
Y así fue. Dios hizo estos animales y vio que todo estaba bien.
Entonces dijo: “Ahora hagamos al hombre. Será semejante a nosotros, y tendrá poder sobre
los peces, las aves, los animales domésticos y los salvajes, y sobre los que se arrastran por el suelo.”
(La Creación, 1-11)
 Înlocuiţi spaţiile libere cu formele radicalului romanic echivalent termenului folosit

în română. Indicaţi etimologia termenilor comentaţi (apud Reinheimer-Rîpeanu 2011: 463):
rom. Cum te cheamă? Pe mine mă cheamă Andrei. Dar pe tine?

it. Come ti .............i? Io mi ..........o Andrei, e tu?...
fr. Comment t’............es-tu? Moi, je m’............e Andrei. Et toi?
sp. ¿Cómo te ..........as? Yo me .........o Andrei. ¿Y tú?
rom. Doar nu te mâncăm.

it. Non ti ..........iamo mica.
fr. Nous n’allons pas te .............er.
sp. Que no te vamos a ...............er.
rom. Eu nu suport animalele astea care vorbesc.

it. Io non le sopporto, le bestie che ...........ano.
fr. Moi je ne supporte pas ces bêtes qui ..............ent.
sp. Yo no puedo soportar a estos bichos que ...........an.
rom. S-ar zice că plânge ca un copil.

it. Si direbbe un bambino che .......e.
fr. On dirait un enfant qui ........e.
sp. Me parece oír .........ar a un niño.
100
 Analizaţi secvenţele următoare în limba română şi comparaţi-le cu echvalenţele din
celelalte limbi romanice (apud Reinheimer-Rîpeanu 2011: 457):
rom. Vecinul meu are un fiu. Fiul lui are o cămaşă. Cămaşa lui este nouă.
it. Il mio vicino ha un figlio. Suo figlio ha una camicia. La sua camicia è nuova.
fr. Mon voisin a un fils. Son fils a une chemise. Sa chemise est neuve.
sp. Mi vecino tiene un hijo. Su hijo tiene una camisia. Su camisia es nueva.
rom. Timpul pierdut nu se mai întoarece.

it. Tempo perduto mai non si ritrova.
fr. Le temps perdu ne revient jamais.
sp. Tiempo perdido nunca recuperado.
port. O tempo perdido não volta mais.
 Traduceţi şi comparaţi următorul text francez cu versiunile în celelalte limbi

romanice.
FR.
Bienvenue dans l'Espace Enseignants! Vous trouverez ici un large éventail de ressources
pédagogiques sur l'Europe. Ce matériel a été conçu par des institutions européennes et des instances
gouvernementales et non gouvernementales afin d'aider les jeunes à connaître l'Union européenne et
ses politiques.
Les sites web, brochures, livres, cartes et posters expliquent ce qu'est l'UE et ce qu'elle fait. Nombre
des questions et problèmes auxquels la société doit faire face aujourd'hui sont abordés, comme le fait
de savoir ce qu'il faut faire pour protéger l'environnement ou pour vivre ensemble en paix et en
sécurité.
Vous cherchez des idées pour une leçon, des informations concrètes sur l'histoire de l'Europe et ses
habitants ou des renseignements plus spécifiques sur la diminution de la consommation d'énergie?
Vous trouverez ici du matériel pédagogique adapté à l'âge de vos élèves. Il suffit de cliquer sur la
catégorie d'âge qui vous intéresse pour trouver ce dont vous avez besoin.
(http://europa.eu/)
SP.
Le damos la bienvenida a nuestra web. En ella encontrará todo tipo de materiales didácticos sobre
Europa, elaborados por diversas instituciones de la UE y otros organismos oficiales y privados para
dar a conocer a los más jóvenes la Unión Europea y sus políticas.
Ponemos a su disposición páginas web, folletos, libros, mapas y carteles en los que se explica qué es
la UE y cuáles son sus actividades. En estos materiales se tratan muchos de los temas que más
preocupan hoy día a la sociedad, como la protección del medio ambiente, la convivencia pacífica y
la seguridad para todos.
Estamos convencidos de que encontrará recursos útiles para estudiantes de todas las edades:
materiales que le pueden servir de inspiración para sus clases, información concreta sobre la historia
de Europa y sus ciudadanos, consejos prácticos para reducir el consumo individual de energía, etc.
Seleccione el grupo de edad con el que trabaja para acceder a los materiales que mejor se adaptan a
sus necesidades pedagógicas.
PORT.
Bem-vindo ao Espaço dos professores! Este é o seu balcão único de acesso a uma vasta gama de
material didáctico sobre a Europa. O material apresentado foi produzido por várias instituições da UE
e outros organismos públicos e privados para apoiar a aprendizagem dos jovens sobre a União
Europeia e as suas políticas.
101
Pode assim aceder a sítios Web, brochuras, livros, mapas e cartazes que explicam o que é e o que faz
a UE. O material aborda muitas das questões e desafios com que a sociedade se confronta
actualmente, como a questão de saber o que podemos fazer para proteger o ambiente ou como
podemos viver juntos em paz e segurança.
Se procura inspiração para as suas aulas, informações concretas sobre a história e a cidadania
europeias ou sobre algo tão específico como a redução do consumo individual de energia, encontrará
material útil e adaptado à faixa etária dos seus alunos. Basta clicar no grupo etário correspondente à
idade dos alunos para encontrar o material mais adequado às suas necessidades pedagógicas.
IT.
Benvenuti all’angolo degli insegnanti, portale che presenta un ricco campionario di materiale
didattico sull’Europa. Il materiale è stato prodotto da varie istituzioni europee e altri enti pubblici e
non governativi per informare i giovani sull’Unione europea e le sue politiche.
I siti, gli opuscoli, i libri, le mappe e i manifesti di cui è costituito spiegano cos’è e cosa fa l’Unione
europea: vengono infatti trattati diversi argomenti e problemi della società di oggi, ad esempio cosa
possiamo fare per proteggere l’ambiente, come vivere insieme in un mondo di pace e sicurezza per
tutti ecc.
Se cercate ispirazione per preparare le lezioni oppure informazioni concrete sulla storia o la
cittadinanza europea, o ancora su argomenti più specifici, come la riduzione del consumo energetico
di ciascuno, questo è il posto giusto in cui trovare utile materiale organizzato in base all’età degli
allievi: basta cliccare sulla fascia d’età della vostra classe!
ROM.
Bine aţi venit pe site-ul „Spaţiul profesorului”! Veţi regăsi aici o sursă unică de materiale didactice
despre Europa. Realizate de diferite instituţii europene sau organisme guvernamentale şi
neguvernamentale, acestea au scopul de a-i ajuta pe tineri să înveţe mai multe despre Uniunea
Europeană şi politicile sale.
Site-urile, broşurile, cărţile, hărţile şi afişele prezentate explică ce este şi ce face UE. Ele abordează
numeroase aspecte şi provocări cu care societatea se confruntă în prezent (de exemplu, răspund la
întrebări de tipul „Ce putem face pentru a proteja mediul?” sau „Cum putem convieţui în pace şi
siguranţă?”).
Materialele, structurate pe grupe de vârstă, vă pot servi atât ca sursă de inspiraţie pentru orele de curs,
cât şi ca sursă de informaţii despre istoria Europei, despre cetăţenie sau chiar despre un domeniu
punctual precum modalităţile de reducere a consumului de energie. Pentru a accesa materialele de
care aveţi nevoie, nu trebuie decât să faceţi clic pe una din grupele de vârstă afişate mai jos.
 Traduceţi şi comparaţi următorul text francez cu versiunile în celelalte limbi romanice.
FR.
À la découverte de l'Europe!
L'Europe est un continent magnifique avec une histoire fascinante. De nombreux savants, inventeurs,
artistes et compositeurs célèbres dans le monde entier, des acteurs et des animateurs connus, ainsi que
des sportifs couronnés de succès, en sont originaires. Durant des siècles, l'Europe, divisée, a souffert
de nombreuses guerres. Mais au cours des soixante dernières années environ, les pays de ce vieux
continent se sont enfin associés dans la paix, l'amitié et l'unité, afin de lutter pour une Europe et un
monde meilleurs.
Cet ouvrage, qui est destiné à des enfants âgés de 9 à 12 ans, raconte cette histoire de façon simple et
claire. Les enfants peuvent explorer un large éventail de thèmes tels que l'environnement, l'histoire,
les langues, les traditions et la géographie. Ils découvriront, par exemple, où l'on peut écouter le chant
des cigales en Europe, d'où vient J. K. Rowling (l'auteur de Harry Potter), qui étaient les Grecs de
l'Antiquité et quand a été inventé le premier ordinateur. Ils trouveront également des explications sur
102
ce qu'est l'Union européenne et la façon dont elle fonctionne. De belles photos et illustrations rendent
le site et la brochure très agréables à parcourir pour les enfants, qui peuvent y tester leurs
connaissances et se mesurer à leurs camarades au moyen de quiz et de jeux.
(http://europa.eu/)
SP.
¡Vamos a explorar Europa!
Europa: un hermoso continente con una historia fascinante. En ella han nacido muchos de los
científicos, inventores, artistas y compositores más famosos del mundo, así como populares actores
y deportistas. Durante siglos, Europa ha sufrido guerras y división. Pero en los últimos sesenta años,
los países de este viejo continente se han reunido al fin en paz, amistad y unidad, para trabajar por
una Europa y un mundo mejores.
Este libro para niños (aproximadamente de 9 a 12 años) cuenta la historia de forma simple y clara.
Los niños pueden investigar un amplio espectro de temas sobre medio ambiente, historia, lenguas,
tradiciones y geografía. Por ejemplo, pueden descubrir en qué país de Europa se puede oír el canto
de las cigarras, de dónde procede la autora de los libros de Harry Potter, J. K. Rowling, quiénes fueron
los antiguos griegos y cuándo apareció el primer ordenador. También explica qué es y cómo funciona
la Unión Europea. Las vistosas fotografías e ilustraciones del sitio web y del material impreso los
hacen muy atractivos para los niños, mientras que los juegos y concursos les permiten poner a prueba
sus conocimientos y hacer competiciones.
PORT.
À descoberta da Europa!
Europa: um belo continente com uma história fascinante. Muitos dos mais famosos cientistas,
inventores, artistas e compositores mundiais, bem como populares artistas e grandes desportistas, são
europeus. Durante séculos, a Europa foi devastada por guerras e divisões. No entanto, nos últimos 60
anos, os países deste velho continente reuniram-se finalmente na paz, na amizade e na unidade, para
construírem uma Europa e um mundo melhores.
Este livro para crianças (entre aproximadamente os 9 e os 12 anos) conta a história de uma forma
simples e clara. As crianças podem explorar uma vasta gama de tópicos sobre o ambiente, história,
línguas, tradições e geografia. Por exemplo, podem descobrir onde é que na Europa elas podem ouvir
o canto das cigarras, qual é o país de origem da escritora dos livros do Harry Potter, J. K. Rowling,
quem foram os Gregos Antigos e quando é que apareceu o primeiro computador. Também explica o
que é a União Europeia e como funciona. As fotografias e ilustrações atractivas tornam o sítio Web
e os produtos para imprimir muito apelativos para as crianças, ao passo que os jogos e questionários
lhes permitem testar os conhecimentos e competir com os outros.
IT.
Esploriamo l’Europa!
Europa: un magnifico continente con una storia affascinante. Ha dato i natali a numerosi dei più
celebri scienziati, inventori, artisti e compositori famosi in tutto il mondo, nonché a personaggi in
voga del mondo dello spettacolo e a sportivi di successo. Per secoli l’Europa è stata martoriata da
guerre e divisioni. Ma nell’ultima cinquantina d’anni i paesi di questo vecchio continente hanno
finalmente ritrovato la pace, l’amicizia e l’unità, che hanno permesso di costruire un’Europa migliore
in un mondo migliore.
Questo libro per ragazzi (all’incirca tra 9 e 12 anni) ne racconta la storia in modo semplice e chiaro.
I ragazzi possono esplorare una varietà di argomenti riguardanti l’ambiente, la storia, le lingue, le
tradizioni e la geografia. Ad esempio, potranno scoprire dove in Europa si può udire lo stridìo delle
cicale, di dov’è l’autrice della saga di Harry Potter, J.K. Rowling, chi erano gli antichi Greci e quando
apparve il primo computer. Il libro spiega inoltre cos’è l’Unione europea e come funziona. Stupende
fotografie e immagini rendono il sito web e i prodotti stampabili attraenti per i ragazzi, mentre giochi
e quiz permettono loro di verificare le proprie conoscenze e competere con gli altri.
103
ROM.
Să descoperim Europa!
Europa: un continent frumos, cu o istorie fascinantă. A oferit mulţi dintre oamenii de ştiinţă,
inventatorii, artiştii şi compozitorii cei mai cunoscuţi din lume, precum şi vedete şi sportivi renumiţi.
Timp de secole, Europa s-a confruntat cu războaie şi sciziuni. Dar în ultimii aproximativ 60 de ani,
ţările de pe acest vechi continent s-au reunit, în fine, în spiritul păcii, prieteniei şi unităţii, ca să lucreze
pentru o Europă şi o lume mai bune.
Această carte pentru copii (cu vârste cuprinse aproximativ între 9 şi 12 ani) spune povestea Europei
într-un mod simplu şi clar. Copiii pot explora o gamă largă de subiecte cu privire la mediu, istorie,
limbi, tradiţii şi geografie. De exemplu, ei pot afla unde poţi auzi, în Europa, sunetul cicadelor, de
unde provine scriitoarea JK Rowling, autoarea cărţilor Harry Potter, cine erau grecii antici şi când a
apărut primul calculator. De asemenea, explică ce este şi cum funcţionează Uniunea Europeană.
Fotografii şi ilustraţii atractive fac ca site-ul şi materialele tipărite să fie foarte interesante pentru
copii, în timp ce jocurile şi testele le permit să îşi testeze cunoştinţele şi să concureze cu ceilalţi.
104
II. EVALUARE FINALĂ
 ÎNTREBĂRI
1. Care sunt principalele domenii ale Romaniei europene?

2. Care sunt principalele clasificări ale Romaniei?
3. Care sunt principalele trăsături tipologice care separă Romania orientală de Romania
occidentală?
4. Care este originea şi semnificaţia etnonimelor român, respectiv v(a)lah?
5. Cum se defineşte noţiunea de superstrat / substrat?
6. Care este distincţia acordată noţiunilor de substrat primar, respectiv, substrat secundar?
7. Care sunt coordonatele distinctive ale limbii latine potrivit clasificărilor genealogice şi
tipologice?
8. Care sunt principalele caracteristici ale limbii vechilor samniţi? Dar ale umbricii?
9. Care sunt consecinţele lingvistice ale contactului latinei cu diversele idiomuri existente în
Peninsula Italică?
10. Care sunt cele mai importante elemente culturale preluate de latini de la etrusci?
11. Care sunt populaţiile de origine indoeuropeană din Peninsula Italică? Dar cele de origine
neindoeuropeană?
12. Menţionaţi cinci elemente fonetice, lexicale sau morfosintactice din limba franceză
atribuite substratului celtic.
13. Care sunt principalele populaţii de substrat din Peninsula Iberică?
14. Menţionaţi zece elemente fonetice, lexicale sau morfosintactice din limba română atribuite
substratului traco-dac.
15. Care este semnificaţia sintagmei sermo vulgaris?
16. Care este semnificaţia termenului glosă? Expuneţi pe scurt conţinutul Gloselor de la
Kassel.
17. Care sunt cele mai importante teritorii în care astăzi se vorbeşte limba spaniolă?
18. Care este dialectul care stă la baza formării spaniolei literare?
19. Care sunt principalele epoci din istoria limbii spaniole?
20. Care sunt principalele particularităţi ale dialectului andaluz?
21. Ce înţelegeţi prin sintagma limbă creolă? Exemplificaţi.
22. Care sunt primele documente de atestare a limbii spaniole?
23. Care sunt principalele populaţii de substrat pre-indo-european existente pe teritoriul actual
al Franţei?
24. Care sunt principalele elemente fonetice şi morfosintactice atribuite substratului celtic în
limba franceză?
25. Care sunt principalele categorii de cuvinte de origine celtică din limba franceză?
26. Ce înţelegeţi prin sintagma idiom galo-roman?
27. Care sunt principalele populaţii de origine germanică care au invadat teritoriul actual al
Franţei?
28. Care sunt principalele influenţe (fonetice, morfosintactice şi / sau lexicale) suferite de
idiomul galo-roman, ca urmare a contactului cu limbile germanice şi, în mod special, cu limba
francilor?
29. Care sunt numeralele moştenite de franceză din limba latină ?
30. Ce origine are sistemul de numărare adoptat de franceză în secolul al XIII-lea? Este el
menţinut şi în franceza contemporană?
31. Care sunt primele documente de atestare a limbii italiene?
32. Care este dialectul care stă la baza formării limbii italiene literare?
33. Care sunt teritoriile pe care astăzi se vorbeşte limba română?
105
34. Care sunt primele documente de atestare a limbii române?
35. Care este varietatea dialectală care stă la baza formării limbii române literare?
36. Care sunt principalele epoci din istoria limbii române?
37. Care sunt principalele trăsături morfosintactice ale limbii române care o plasează în
convergenţă cu alte limbi romanice?
 TEME DE EVALUARE:
1. ROMANIA: definiţie, tipologie. Domeniile ROMANIEI EUROPENE.

2. Istoria lui Romanus. Alte denumiri ale limbilor şi popoarelor romanice şi, în special, ale
românei şi vorbitorilor ei.
3. Definiţi următoarele concepte: substat, superstrat, adstrat.
4. Caracterizaţi pe scurt substratul celt / traco-dac.
5. Sintetizaţi cele mai importante modificări fonetice caracteristice latinei populare.
6. Sintetizaţi cele mai importante modificări morfosintactice caracteristice latinei populare.
7. Expuneţi pe scurt etapele constitutive din istoria limbii latine. Enumeraţi principalele
izvoare ale latinei populare.
8. Definiţi şi exemplificaţi următoarele tipuri de modificări fonetice: palatalizare, asimilare,
diftongare, epenteză, proteză, betacism, metateză.
9. Prezentaţi importanţa mişcării de eliberare cunoscută sub numele de Reconquista pentru
istoria limbii spaniole.
10. Limba spaniolă. Caracteristici morfosintactice.
11. Caracterizaţi pe scurt împrumuturile de origine arabă din limba spaniolă.
12. Descrieţi pe scurt perioada carolingiană şi amintiţi primele documente redactate în această
perioadă în idiomul galo-romanic.
13. Enumeraţi şi exemplificati pe scurt particularităţile fonetice ale limbii franceze.
14. Ce înţelegeţi prin „trecerea de la sintetic la analitic” în cazul morfosintaxei limbii
franceze?
15. Prezentaţi succint situaţia francezei din afara graniţelor Franţei în epoca studiată.
16. Enumeraţi şi exemplificati pe scurt particularităţile morfosintactice ale limbii italiene.
17. Structura dialectală a limbii italiene. Scurtă prezentare.
18. Prezentaţi zece particularităţi fonetice şi morfosintactice ale limbii române.
19. Caracterizaţi pe scurt împrumuturile de origine latino-romanică din limba română.
 APLICAŢII
1. Analizați și faceți un scurt comentariu filologic asupra următoarelor forme populare,
din cele care anunţă şi explică diferite construcţii romanice:
MASCULUS non MASCLUS

COLUMNA non COLOMNA
MILES non MILEX
CALIDA non CALDA
COQUENS non COCENS
DICITUS non DIGITUS
AURIS non ORICLA
TABULA non TABLA
PAUPER MULIER non PAUPERA MULIER
NURUS non NURA
FORMICA non FURNICA
EQUS non ECUS
ALVEUS non ALBEUS
106
VACUA non VAQUA
OCULUS non OCLUS
FAX non FACLA
AUCTOR non AUTOR
IPSE non IPSUM
FLAGELLUM non FRAGELLUM
(APPENDIX PROBI)
2. Traduceţi şi realizaţi un scurt comentariu filologic al următorului text:
M(ense) Iunio, K(alen)dis, zie lune. Facta e[st] eista porta en zie s(ancti) Daniel a bicario (e)
T(ito) Probinu Maiure. Indi(ctione) XIII, Ser. Lon(gino) Seb(astiano) d(uumviro).
(Tracia, 1 iunie 431)
[....] videris mihi, Agamemnon, dicere: “quid iste argutat molestus?” quia tu, qui potes
loquere, non loquis. Non es nostrae fasciae, et ideo pauperorum uerba derides. Scimus te prae litteras
fatuum esse. Quid ergo est? Aliqua die te persuadem, ut ad uillam uenias et uideas casulas nostras.
Inueniemus quod manducemus, pullum, oua: belle erit, etiam si omnia hoc anno tempestas
dispar[e] pallauit. Inueniemus ergo unde saturi fiamus. Etiam tibi discipulus crescit cicaro meus. Iam
quattuor partis dicit; si uixerit, habebis ad latus seruulum. Nam quicquid illi uacat, caput de tabula
non tollit. Ingeniosus est et bono filo, etiam si in aues morbosus est. Ego illi iam tres cardeles
occidi et dixi quia mustella comedit. Inuenit tamen alias nenias, et libentissime pingit.
(Petronius, Sat. XLVI)
Ova sfongia ex lacte: Ova quattuor, lactis eminam, olei unciam in se dissolvis, ita ut unum
corpus facias. In patellam subtilem adicies olei modicum, facies ut bulliat, et adicies impensam
quam comparasti. Una parte cum fuerit coctum, in disco vertes, melle perfundis, piper aspargis et
inferes.
(Apicius, De re coquinaria, VII, XIII, Dulcia domestica et melcae)
Si quis homo ingenuos ad femina ingenua digitu aut manu extrinxerit mallobergo chramen <
(sunt dinarii DC qui faciunt) > solidus XV culpabilis iudicetur.
(Lex Salica, XXVI De manu mulieris extringenda)
Ille autem dixit illis: Amen dico vobis, quia multae viduae fuerunt in diebus Heliae in Isdrahel,
quando conclusum est caelum annis tribus et mensibus sex, quomodo facta est famis in omnem
terram; et ad nullam illarum missus est Elias nisi Sarepta Sidoniae ad mulierem viduam. Et multi
leprosi erant in Isdrahel tempore Eliae prophetae; et nemo ex eis emundatus est nisi Neman Syrus.
(Afra, II, 1)
7. Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din Glosele emiliene:
„Quidam (qui en fot) monacus filius sacerdotis y dolorum ... Et ecce repente (lueco) unus de
principibus ejus veniens adorabit eum. Cui dixit diabolus: ...“
107
8. Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din Glosele silense:
„Sacrificium pro malis rebus nullo modo debemus offerre nisi tantum pro uonis. Omnis clerus
qui non bene sacrificium custodierit relinquens (elaiscaret) illut devorandum (por manducaret) feris
ad nicilumque illut devenerit (non aflaret) ...“
9. Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din Jurămintele de la Strasbourg:
„Pro Deo amur et pro Christian poblo et nostro commun salvament, d'ist di in avant, in quant
Deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meon fradre Karlo et in ajudha et in cadhuna cosa, si
cum om per dreit son fradra salvar dift, in o quid il me altresi fazet, et ab Ludher nul plaid numquam
prindrai, qui, meon vol, cist meon fradre Karle in damno sit.”
10. Traduceţi şi comentaţi următorul fragment din La Séquence (La Cantilène) de Sainte
Eulalie (v. 1-10):
„Buona pulcella fut Eulalia,

Bel auret corps, bellezour anima.
Voldrent la veintre li Deo inimi,
Voldrent la faire diaule servir.
Elle no'nt eskoltet les mals conselliers,
Qu'elle Deo raneiet, chi maent sus en ciel,
Ne por or ned argent ne paramenz
Por manatce regiel ne preiement;
Niule cose non la pouret omque pleier
La polle sempre non amast lo Deo menestier”.
11. Realizaţi un scurt comentariu filologic al următorului text aparţinând Scrisorii lui
Neacşu din Câmpulung:
Mudromu i plemenitomu, i cistitomu i b(o)gom darovannomu župan Hanăş Begner ot Braşov

mnog(o) zdravie ot Neacşul ot Dlugopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului
jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung).
I pak (= şi iarăşi) dau ştire domnietale za (= despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că
împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să ştii domniiata că au venit un om de la Nicopol de mie me-au spus că au văzut cu
ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus.
I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.
I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţ(a)rigrad cum vor treace ceale corăbii la locul
cela strimtul ce ştii şi domniiata.
I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş şi
de genere-miu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara
Rumânească, iară el să treacă.
I pak să ştii domniiata că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos
de domniile voastre.
I pak spui domnietale ca mai marele miu, de ce am înţeles eu. Eu spui domnietale iară
domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele
vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I b(og) te veselit, amin.(= Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)
108
12. Propuneţi o etimologie pentru cuvintele: mormânt, măr, noapte, mire, moară, a chema,
subţire, drept, negru, greu, limbă. Evidenţiaţi modificările formale (şi semantice acolo unde este
cazul) intervenite în evoluţia acestor cuvinte de la latină la română.
13. Analizaţi şi comentaţi modificările care explică crearea formelor romanice:
FILIU > hijo

FABULARE > hablar
CLAMARE > llamar
PLENUS > pieno (it.), lleno (sp.), cf. plin (rom.), plein (fr.)
14. Analizaţi şi comentaţi modificările fonetice intervenite în diacronie în următoarele

cazuri:
1. CLAMARE > (it.) chiamare, (rom.) chema, (sp.) llamar, cf. (fr.) clamer
2. BONU > (it.) buono, (sp.) bueno, cf. (fr.) bon, (rom.) bun
3. CAUSA > (it.) cosa, (sp.) cosa, (fr.) chose
4. STAB(U)LU > (it.) stabbio, (rom.) staul, cf. (sp.) establo, (fr.) étable
5. VITA > (it.) vita, (sp.) vida [biδa], (fr.) vie
15. Analizaţi şi comentaţi modificările care explică crearea formelor romanice:
FILIU > (sp.) hijo, (fr.) fils, (it.) figlio, (rom.) fiu
CASA > (fr.) chez, (it.) casa, (rom.) casă
SAPERE > (it.) sapere, (sp.) saber, (fr.) savoir
16. Analizaţi şi comentaţi modificările fonetice intervenite în diacronie în următoarele

cazuri:
AMICU(S) > (it.) amico, (sp.) amigo, (fr.) ami
PORTA > (it.) porta, (sp.) puerta, (fr.) porte, (rom.) poartă
JOCU > (it.) gioco, (sp.) juego, (fr.) jeu, (rom.) joc
CINQUE > (it.) cinque, (rom.) cinci, (sp.) cinco, (fr.) cinq
FLORE > (it.) fiore, (rom.) floare, (fr.) fleur, (sp.) flor.
109
III. TEMATICA PENTRU REFERATE
 Formarea viitorului în latină, română şi franceză.

 Evoluţia conjunctivului în latină şi în limbile romanice.
 Exprimarea categoriei gramaticale a genului în latină, franceză şi română.
 Categoria gramaticală a intensităţii în latină, franceză şi română.
 Pronumele personal în latină şi în limbile romanice.
 Pronumele demonstrativ latin şi evoluţia sa în limbile romanice.
 Exprimarea categoriei gramaticale a diatezei în latină şi română.
 Numele de culori în latină şi în limbile romanice. Analiză lexico-semantică.
 Neologisme latino-romanice în presa actuală.
 Etimologia neologismelor de origine franceză din limba română.
110
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Editura Academiei Republicii Populare Române, Al. Rosetti, redactor responsabil.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, Pană
Dindelegan, Gabriela (2001), Dicţionar de ştiinţe ale limbii (DSL), Bucureşti, Editura Nemira.
Bec, Pierre (1971), Manuel pratique de philologie romane, Paris, Presses Universitaires de France.
Blaise, Albert (2000), Manual de latină creştină, Timişoara, Editura AMARCORD, [Manuel du latin
chrétien, Strasbourg, 1955. Traducere în limba română de George Bogdan Ţâra].
Bourciez, E. (1967), Eléments de linguistique romane, Paris, Klincksiek.
Fischer, Iancu (1985a), Latina dunăreană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Fischer, Iancu (1985b), Morfologia istorică a limbii latine, Bucureşti, Tipografia Universităţii
Bucureşti.
Glessgen, Martin Dietrich (2007), Linguistique romane : domaines et méthodes en linguistique
française et romane, Paris, Armand Collin.
Goullet, Monique, Parisse, Michel (1996), Apprendre le latin médiéval. Manuel pour les grands
commençants, Paris, Picard.
Holtus, Günter, Metzeltin, Michael, Schmidt, Christian (ed.) (1989), Lexicon der Romanistischen
Linguistik, Tubingen.
Iliescu, Maria, Livescu, Michaela (1978-1980), Introducere în studiul limbilor romanice, I, 1978, II,
1980, Craiova, Reprografia Universităţii din Craiova.
Iordan, I., Manoliu-Manea, Maria (1965), Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, Editura
Klinkenberg, Jean-Marie (19992), Des langues romanes: introduction aux études de linguistique
romane, Bruxelles, De Boek / Duculot.
Manoliu Manea, Maria (1971), Gramatica comparată a limbilor romanice, Bucureşti, Editura
Manoliu-Manea, Maria (1977), Elemente de sintaxă comparată romanică. Tipologie şi istorie,
Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti.
Meillet, Antoine (1928), Esquisse d’une histoire de la langue latine, Paris, Hachette.
Metzeltin, Michael (2011), Gramatica explicativă a limbilor romanice. Sintaxă şi semantică, Iaşi,
Editura Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi.
Mihăescu, Haralambie (1960), Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman,
Bucureşti.
Penny, Ralph (20062), Gramática histórica del español, Barcelona, Ariel.
Popescu, Cecilia Mihaela (2010), Noţiuni de morfosintaxă a limbii latine. Grupul nominal, Craiova,
Editura Universitaria.
Posner, Rebecca (1996), The Romance Languages, Cambridge University Press.
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda, Tasmowski, Liliane (1997), Pratique des langues romanes, Paris,
L’Hartmann.
la Romania, Leuven, Acco.
Sala, Marius (coord.) (1988), Vocabularul reprezentativ a limbilor romanice, Bucureşti, Editura
Academiei.
111
Sala, M. (coord.) (1989), Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Sala, Marius (1998), De la latină la română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.
Serbat, Guy (19863), Les Structures du Latin, Avec un choix de textes traduits et annotés de Plaut aux
Serments de Strasbourg, Paris, Éditions A. & J. Picard.
Wald, Lucia, Sluşanschi, Dan (1987), Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
112
ANEXE
1. POPULAȚIILE DIN PENINSULA ITALICĂ
http://www.cosmovisions.com/qItalieAntique.htm
113
2. IMPERIUL ROMAN
(sec. al II – lea e. n.)
http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://jeanfrancois.mangin.pagespersoorange.fr/romains/
114
3. DOMENIUL ITALO-ROMANIC: LIMBA ITALIANĂ
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Regions_of_Italy.png
REGIUNEA CAPITALA REGIUNEA CAPITALA
1 Abruzzo L'Aquila 13 Molise Campobasso

2 Valle d'Aosta Aosta 14 Piemont Torino
3 Puglia Bari 15 Sardinia Cagliari
4 Basilicata Potenza 16 Sicilia Palermo
5 Calabria Catanzaro 17 Trentino-Tirolul de Sud Trento
6 Campania Napoli 18 Toscana Florentaa
7 Emilia-Romagna Bologna 19 Umbria Perugia
8 Friuli-Venezia Giulia Trieste 20 Veneto Venetia
9 Lazio Roma
10 Liguria Genova
11 Lombardia Milano
12 Marche Ancona
115
4. DOMENIUL IBERO-ROMANIC: LIMBA SPANIOLĂ
http://www.map-of-spain.co.uk/large-map-of-spain.htm
1. Galicia
2. Asturias
3. Cantabria
4. Tara Bascilor
5. Navarra
6. Castilia-Leon
7. La Rioja
8. Aragon
9. Catalunia
10. Madrid
11. Extremadura
12. Castilia-La Mancha
13. Valencia
14. Insulele Baleare
15. Andaluzia
16. Murcia
17. Insulele Canare
116
5. DOMENIUL GALO-ROMANIC: LIMBA FRANCEZĂ
http://www.euload.com/harti/harta_franta.php
1. Alsacia
2. Aquitania
3. Auvergne
4. Normandia de Jos
5. Burgogne
6. Bretania
7. Centru
8. Champagne-Ardenne
9. Corsica (statut special)
10. Franche-Comté
11. Normandia de Sus
12. Ile-de-France
13. Languedoc-Roussillon
14. Limousin
15. Lorena
16. Midi-Pirinei
17. Nord-Pas de Calais
18. Pays de la Loire
19. Picardia
20. Poitou-Charentes
21. Provence-Alpi-Coasta de Azur
22. Rhon-Alpi
117
6. DOMENIUL BALCANO-ROMANIC: LIMBA ROMÂNÂ (DACO-ROMÂNA)
http://www.romania-harta.ro/harta-ro
1. Crișana
2. Banat
3. Transilvania
4. Maramureș
5. Bucovina
6. Moldova
7. Oltenia
8. Muntenia
9. Dobrogea
118
7. HARTA LINGVISTICÂ A EUROPEI
http://cla.calpoly.edu/~mriedlsp/history315/maps/map2.html
119
8. RÂSPÂNDIREA DIALECTELOR ISTORICE ALE LIMBII ROMÂNE
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Map-balkans-vlachs.png
120
9. LIMBILE ROMANICE IN EUROPA
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Romance_20c_it.svg
121

D Final Curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D Final Curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIHAELA POPESCU

GRAMATICA COMPARATĂ A LIMBILOR ROMANICE.

Curs opţional A5 Limbă română

Curs universitar pentru învăţământul la distanţă

Copyright© 2017 Universitaria

Semestrul I. Tematică ...................................................................................................................................... 7

Unitatea de învăţare II.

Unitatea de învăţare III.

Unitatea de învăţare IV.

Semestrul al II-lea. Tematică ........................................................................................................................ 43

Unitatea de învăţare II.

Unitatea de învăţare III.

Unitatea de învăţare IV.

Aplicaţii. Teste de evaluare ............................................................................................................................ 99

Bibliografie generală ................................................................................................................................... 118

ANEXE ........................................................................................................................................................ 120

Curs opţional A5 Limbă română

(GRAMATICA COMPARATĂ A LIMBILOR ROMANICE)

Anul al III-lea, Semestrul I

Titular de curs: Mihaela Popescu

Număr de ore alocat: 14

OBIECTUL DE STUDIU AL LINGVISTICII ROMANICE

Timpul alocat: 2 ore

1. DOMENIUL IBERO-ROMANIC cuprinde: spaniola, portugheza şi catalana (aceasta

2. DOMENIUL GALO-ROMANIC cuprinde: franceza, occitana (în sudul Franţei),

3. DOMENIUL ITALO-ROMANIC cuprinde: italiana şi sarda.

4. DOMENIUL RHETO-ROMANIC / CISALPIN desemnează un complex de dialecte

5. DOMENIUL BALCANO-ROMANIC cuprinde: dalmata (limbă vorbită pe coastele

Întrebare: Care sunt principalele domenii ale Romaniei europene?

O altă împărţire a ROMANIEI EUROPENE este următoarea: ROMANIA DISCONTINUA

Întrebare: Care sunt principalele clasificări ale Romaniei?

1b. Istoria cuvântului ROMANUS

În Antichitate, ROMANUS însemna „locuitor al Romei”, opunându-se astfel lui LATINUS

ROMÁNUS > rumân

franceza > franci

MOLDOVA = Karaiflak „Ţara Românească Neagră”

Întrebare: Care este originea şi semnificaţia etnonimelor român, respectiv v(a)lah?

1. ROMANIA: definiţie, tipologie. Domeniile ROMANIEI EUROPENE.

Rezumatul Unităţii de învăţare I

Originea etnonimului v(a)lah:

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE LIMBILOR ROMANICE

Timpul alocat: 4 ore

Elementele constitutive ale limbilor romanice (substraturi, strat, superstraturi, adstraturi).

2. STRATUL desemnează limba populaţiei cuceritoare; în cazul limbilor romanice, stratul

3. SUPERSTRATUL(URILE) desemnează limba (limbile) populaţiilor migratoare,

4. SUBSUBSTRATUL(-TURILE) reprezintă limba (limbile) unor populaţii foarte vechi,

ROMÂNĂ: Substrat: TRACO-DAC

FRANCEZĂ: Substrat: GALIC (CELTIC)

SPANIOLĂ: Substrat: IBERIC

Întrebare: Cum se defineşte noţiunea de superstrat / substrat?

Influenţele, în general de natură lexicală (inclusiv în toponimie, antroponimie, formarea

5. ADSTRATUL, termen prin care se desemnează rezultatul contactului de vecinătate

Substratul primar este reprezentat, în cazul limbilor romanice, de limbile populaţiilor

 LATINO-FALISCA s-a vorbit iniţial numai în Latium (semnificaţia acestui toponim,

(osc.) p, b > (lat.) –qu,–gu:

(lat.) SIBILARE ,,a şuiera” > (it.v.) sifilare > zufolare;

(lat.) BUBALUS > (rom.) buăr, bour

(lat.) TABALUS > (rom.) tăun

(lat.) PLENUS > (it.) pieno, (sp.) lleno

-p- > -ph- lupho

Bergamo  bergamasco „locuitor din Bergamo“

1) Belgica (în partea de nord);

Prezentăm, în continuare, câteva elemente atribuite influenţei celte în limbile romanice: