Psihoterapie ID 03.12.2017 - Curs CD PDF

Introducere
Cursul „INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE” îşi propune să ofere studenţilor

înscrişi la programul de studii de licenţă PSIHOLOGIE oportunitatea de a explora o paletă
largă de orientări în psihoterapie, de la cele clasice, bazate pe teorii coerente, care au
constituit adevarate școli psihoterapeutice, până la terapiile de scurtă durată, terapiile de
suport, cele destinate rezolvării problemelor de criză și chiar inițiativelor psihoterapeutice ale
grupurilor de suport. Scopul aceste explorări este acela de a favoriza înţelegerea metodelor și
tehnicilor de intervenție psihoterapeutică în acord cu modelul psihopatologic care le
fundamentează şi de a facilita opțiunile pentru o anumită orientare de intervenţie
psihoterapeutică, fie asupra pacientului cu tulburări psihice, fie asupra unei persoane aflată
într-un impas existențial.
Construcţia acestui curs s-a dorit a fi mai degrabă o tentativă de abordare orizontală a
numeroaselor orientări în domeniul psihoterapiei, decât o abordare aprofundată a unei terapii,
având în vedere ca profesionalizarea ca psihoterapeut implică cu necesitate un proces ulterior
de formare și aprofundare într-un anumit domeniu.
Consecvent cu misiunea și concepția curriculară a programului de studii
PSIHOLOGIE, cursul de Introducere în Psihoterapie își propune dezvoltarea următoarelor
competențe profesionale:
1. Evaluarea critică a situaţiilor problematice şi a soluţiilor posibile în Psihoterapie
 Evaluarea calităţii informaţiilor şi a ierarhizării conceptelor utilizate în
psihoterapie, în funcţie de sferă, extensiune şi definiţie, dar şi în funcţie de
necesităţile contextului;
 Explicarea şi interpretarea faptelor şi teoriilor, utilizând cunoştinţe de bază din
domeniu, precum şi observaţii şi informaţii obţinute în mod propriu;
 Rezolvarea situaţiilor-problemă, pe baza analizei multiple şi a evaluării soluţiilor
şi/ sau a alternativelor, evitând scenariile stereotipe;
 Utilizarea raţionamentelor pentru evaluarea validităţii argumentelor în psihoterapie
 Elaborarea proiectelor centrate pe formularea problemelor, într-o manieră coerentă
și realistă, cu depistarea falselor probleme.
1
2. Proiectarea şi realizarea intervenţiilor în psihoterapie
 Utilizarea adecvată în comunicarea profesională a teoriilor şi modelelor de bază în
intervenţia psihologică, inclusiv în consiliere și psihoterapie;
 Interpretarea situaţiilor concrete de asistenţă psihologică (la nivelul
individului/grupului/ organizaţiei);
 Elaborarea strategiei/ strategiilor de intervenţie, în vederea rezolvării problemelor
pacientului / clientului / grupului ţintă;
 Analiza calităţii planului de intervenţie;
 Implementarea planului de intervenţie la nivel de individ / grup, adaptat nevoilor
specifice ale clientului, monitorizarea şi evaluarea intervenţiei.
Obiectivele cursului
Obiectivul general al parcursului de studiu al disciplinei îl constituie
dezvoltarea competenţelor de evaluare critică a situaţiilor problematice şi a
soluţiilor posibile în psihoterapie, din perspectiva diverselor școli şi orientări
Obiectivele specifice:
 să utilizeze corect şi în contexte variate terminologia specifică a
psihoterapiei, din perspectiva diverselor scoli şi orientări;
 să rezolve situaţii-problemă din domeniul psihoterapiei;
 să elaboreze schema unui demers terapeutic, în funcţie de tipul tulburării şi
de starea clinică a pacientului;
 să exerseze abilităţile de abordare a bolnavului psihic din perspectiva
diverselor școli şi orientări psihoterapeutice.
Cerinţe preliminare
Pentru realizarea acestor competenţe studentul trebuie să aibă cunoştinţe şi
capacităţi de nivel cel puţin satisfăcător în domeniile: Fundamentele
Psihologiei, Psihologia personaliății, Psihopatologie..
Resurse
Pentru parcurgerea unităţilor de învăţare este necesară coroborarea informaţiilor
teoretice din curs cu informaţiile culese pe baza de documentare, dar și cele ce
rezultă din studii de caz.
2
Modalităţi de lucru:
Pentru dezvoltarea competenţelor proiectate este necesară o abordare activă a
suportului de curs, conceput în această manieră, cu implicare conştientă, activă şi
responsabilă a fiecărui student în asimilarea informaţiei, tranformarea acesteia în
cunoştinţe funcţionale, dezvoltarea unor capacităţi reale de investigare / evaluare /
intervenție a pacientului psihiatric și dezvoltarea unor atitudini pozitive și
suportive, corespunzătoare acţiunii eficiente în rolul profesional pe care programul
de licenţa îl pregăteşte. Aplicaţiile sunt menite a determina cursantul ID să
reflecteze asupra problematicii puse în discuţie.
Sunt prevăzute şi continuări ale aplicaţiilor individuale la tutoriale.
Bibliografia este unitară pentru întregul curs.
3
STRUCTURA CURSULUI
Unitatea de învăţare 1. PSIHOTERAPIA MODERNA, PERSPECTIVE

ISTORICE, EVOLUTIE, OBIECTIVE
1. Scurt istoric științific al psihoterapiei .................................................. 9
2. Definițiile psihoterapiei ........................................................................... 12
3. Metode și tehnici ale psihoterapiei ....................................................... 14
4. Obiectivele psihoterapiei ....................................................................... 16
5. Eficacitatea reală şi aparentă a psihoterapiilor ...................................... 18
Unitatea de învăţare 2. PSIHOTERAPIA DINAMICA

1. Sistemul conceptual al terapiei psihodinamice ..................................... 28
2. Topografia personalității ........................................................................ 29
3. Stadiile dezvoltării personalităţii ............................................................ 32
4. Boala psihică în accepțiune psihanalitică .............................................. 34
5. Obiectivele terapiei psihodinamice ..................................................................... 34
6. Metode și tehnici ale psihoterapiei psihanalitice .................................. .. 35
7. Relatia terapeut – pacient ....................................................................... 38
8. Studii de caz explicate ............................................................................ 38
9. Valoarea și limitele terapiei psihodinamice .......................................... 44
Unitatea de învăţare 3. PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE

COMPORTAMENTALĂ
1. Fundamentele teoretice ale terapiei comportamentale ............................ 48
2. Psihoterapia comportamentală – procesul terapeutic ............................. 52
3. Metode si tehnici ale terapiei comportamentale ..................................... 52
4. Relația terapeut – pacient ....................................................................... 58
5. Avantajele și limitele terapiei comportamentale .................................... 58
Unitatea de învăţare 4. PSIHOTERAPIA COGNITIVĂ

Introducere …………………………………………............…………….. 64
1. Izvoare teoretice .................................................................................. 66
4
2. Sistemul conceptual al terapiei cognitive ............................................. 70
3. Dezvoltarea terapiei cognitive ........................................................... 71
4. Structura terapiei cognitive ................................................................ 72
5. Psihoterapia cognitivă ............................................................................. 75
5.1 Obiectivele terapiei cognitive ................................................ 75
5.2 Structura procesului terapeutic cognitiv ............................... 75
6. Metode si tehnici ale terapiei cognitive ................................................. 76
7. Relatia terapeut pacient în terapia cognitivă ......................................... 85
8. Avantaje și limite ale terapiei cognitive ............................................... 86
Unitatea de învăţare 5. PSIHOTERAPIA COGNITIV – COMPORTAMENTALĂ

Introducere ................................................................................................... 94
1. Principii ale interventiilor terapeutice cognitiv comportamentale ......... 96
2. Obiectivele terapiei cognitiv-comportamentale ………………………............. 97
3. Structura demersului terapeutic al Terapiei cognitiv comportamentale 97

4. Metode si tehnici ale Terapiei cognitiv comportamentale .................... 99
5. Relația client - psihoterapeut ................................................................ 104
Unitatea de învăţare 6. PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ

RATIONAL EMOTIVĂ
Introducere ........................................................................................... 108
1. Modelul teoretic al Terapiei comportamentale rațional emotive ... 109
2. Psihoterapia comportamentală rațional emotivă – caracteristici .... 114
3. Obiectivele terapiei comportamentale rațional emotive ................. 115
4. Structura demersului terapeutic ..................................................... 115
5. Tehnici ale terapiei comportamentale rațional emotive ................ 120

6. Relația terapeut - client .................................................................. 121
7. Avantaje și limite ale Psihoterapiei comportamentale
rațional-emotive ............................................................................. 121
5
Unitatea de învățare 7. PSIHOTERAPIA EXISTENTIALĂ
1. Filozofia existențialistă – fundamentul filozofic al terapiei
existențiale ..................................................................................... 130
2. Precursori ai terapiei existențiale .................................................. 131
3. Sistemul conceptual – Concepția privind natura condiției umane . 133
3.1 Perspectiva asupra naturii umane ....................................... 134
3.2 Daturile existenței și conflictele intrapsihice ..................... 139
4. Psihoterapia existențială ................................................................. 144
4.1 Ce este Psihoterapia existențială ........................................ 144
4.2 Obiectivele psihoterapiei existențiale ............................... 145
4.3 Concepția despre boală ...................................................... 146
4.4 Abordarea terapeutică existențială – caracteristici ............ 148
4.5 Demersul terapeutic ........................................................... 148
4.6 Metode si tehnici utilizate în psihoterapia existențială ...... 150
4.7 Avantaje și limite ale terapiei existențiale ……………….. 153
Unitatea de învățare 8. PSIHOTERAPIA EXPERIENTIALA

1. Psihoterapia experiențială - Concepția teoretică .................................. 158
2. Sistemul conceptual al psihoterapiei experiențiale .............................. 159
3. Demersul terapeutic experienţial ......................................................... 160
4. Metode și tehnici specifice .................................................................. 161
5. Relația dintre client și psihoterapeut ................................................... 162
6. Cui se adresează demersul experiențial ............................................... 162
7. Avantaje si limite ale terapiei experiențiale ........................................ 162
Unitatea de învățare 9. PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE PERSOANĂ

Introducere ............................................................................................... . 168
1. Premise teoretice în psihoterapia rogersiană ...................................... .. 169
2. Dezvoltarea personalității .................................................................. ................. 172
3. Sănătatea și boala psihică în conceptia lui Carl Rogers .................... 176
4. Demersul terapeutic centrat pe persoană ........................................... ............ 178
6
4.1 Obiective ale terapiei centrată pe persoană .............................. 178
4.2 Relația terapeut - client în terapia centrată pe persoană .... ...... 179
4.3 Tehnici terapeutice în terapia centrată pe persoană .......... ....... 182
4.4 Impactul terapiei centrată pe persoană asupra clienților ...........186
5. Avantaje și limite ........................................................................... ...... 189
Unitatea de învățare 10. PSIHOTERAPIA INTEGRATIVA

Introducere ...................................................................................................... 203
1. Clarificări conceptuale – definiți ale integrării terapeutice ............. 205
2. Istoria integrării în psihoterapie ..................................................... 206
3. Bazele filozofice ale integrării ......................................................... 207
4. Valorile psihoterpiei integrative ....................................................... 208
5. Modele de integrare ......................................................................... 210
5.1 Integrarea teoretică ............................................................. 210
5.1.1 Psihodinamica clasică – Paul Wachtel .......... ......213
5.1.2 Modelul transteoretic al schimbării
– James Prochaska ................................................... ... 215
5.2 Eclectismul tehnic .............................................................. 219
5.3 Identificarea factorilor comuni ........................................... 220
5.4 Integrarea asimilativă ................................................... ...... 221
TEME PENTRU PORTOFOLIU …………………………………………… 224

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………… 228
Durata medie de studiu individual

 150 ore de studiu alocate pentru întreaga disciplină (6 credite)
 Total ore disciplina: 2 curs + 2 seminar = 56 ore, din care:
o 28 ore sunt alocate studiului suportului de curs
o 28 ore sunt alocate pentru rezolvarea temelor de (auto)
evaluare şi elaborarea portofoliului final
 Restul de 94 de ore se folosesc pentru aprofundarea cunoaşterii, în funcţie
de ritmul propriu de învăţare
7
Evaluarea
Se realizează pe baza portofoliului şi a examenului final
 portofoliul final conţine probele de evaluare de la finalul cursului – (50%)
examenul final – (50 %) - cuprinde un test de cunoştinţe (tip grilă)
Discipline deservite
Studiul acestei discipline se constituie ca orientare de bază pentru formarea în
psihoterapie și constituie fundament pentru cursurile din cadrul Programelor de
Master: Consiliere si Psihologie clinică.
8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.
PSIHOTERAPIA MODERNĂ.
PERSPECTIVE ISTORICE, EVOLUȚIE,
OBIECTIVE
La finalul cursului studentul va fi capabil:

o Să identifice repere istorice semnificative în evoluția psihoterapiei
o Să definească conceptul de psihoterapie
o Să analizeze obiectivele psihoterapiei
o Să descrie principalele acceptiuni ale psihoterapiei
CUPRINS
1. Scurt istoric al psihoterapiei
2. Definițiile psihoterapiei
3. Metode și tehnici ale psihoterapiei
4. Eficacitatea reală şi aparentă a psihoterapiilor
Durata medie de studiu individual:

 2 ore pentru rezolvarea aplicaţiilor
4 ore  2 ore de documentare suplimentară
1. Scurt istoric ştiinţific al psihoterapiei
Psihoterapia, în accepțiunea sa empirică, ca relație suportivă, empatică,

între două persoane s-a prefigurat probabil odată cu începuturile umanității.
Accepțiunea sa mai specifică, de „îngrijire a sufletelor”, a evoluat între
două alternative: cea religios-magică și cea naturalistă. Din perspectivă religioasă,
boala psihică era considerată o consecință a posedării sufletului de către spirite
malefice, iar intervenția terapeutică, menită a salva sufletul posedat, consta, de
9
regulă, în exorcism sau ritualuri magice conduse de un preot-medic, vraci, sau
shaman.
Din perspectivă naturalistă, boala psihică era considerată ca un fenomen cu
origini de natură organică, ce putea fi studiat experimental, iar intervențiile erau
mai degrabă de factură medicală.
Vom prezenta în continuare o succintă selecție a unor nume de referință și a
unor evenimente ce au marcat evoluția psihoterapiei de-a lungul timpului.
Spre finalul sec. XVIII, un medic german, Franz Anton Mesmer, a
demonstrat că anumite simptome pot dispărea dacă pacientul este introdus în
transă. El este precursorul hipnotismului, care a cunoscut o evoluție impresionantă
ca metodă psihoterapeutică, dezvoltată în special de Charcot.
In 1862, Jean-Martin Charcot devine directorul Spitalului Salpetriere de la
Paris, unde înființează prima catedră de psihiatrie din lume, care s-a dovedit a fi un
adevărat centru de perfecţionare în domeniul bolilor mintale și unde au lucrat ca
asistenţi psihiatri care au devenit nume celebre în psihiatrie: Freud, Binet şi
Bernheim. Trei dintre ideile de bază ale lui Charcot erau: 1) visele sunt cheia
pentru înțelegerea nevrozei; 2) paraliziile isterice rezultă din ideile pe care
pacientul le are despre o anumită situație (traumatică), și 3) în spatele ideilor
dominante se află trăirile legate de sex, pe care le considera ca fiind la originea
nevrozelor. (Haldipur, 1985) Charcot a utilizat hipnotismul în tratarea nevrozelor
isterice. El este autorul afirmaţiei axiomatice „pentru boală psihică, tratament
psihic”.
Termenul de psihoterapie a fost folosit pentru prima data de psihiatrul
englez Daniel Hack Tuke, în lucrarea sa „Influenţa minţii asupra corpului în stare
de sănătate şi boală” apărută în Anglia, în 1872. In această lucrare, psihiatrul
încerca să ateste influenţa spiritului asupra corpului, punând accent, în special,
asupra puterii terapeutice a imaginației. El definea psihoterapia ca "tratamentul
bolii prin influența minții asupra corpului”.
Utilizarea termenului de psihoterapie a fost dezvoltată însă în Franţa, odată
cu studiul lui Bernheim „Hipnoză, sugestie şi psihoterapie” (1891), termenul fiind
apoi preluat, atât de medici, cât şi de scriitori. St. Zweig vorbea de „vindecarea
spiritului prin spirit” şi „vindecarea corpului prin spirit”. El reanalizează şi
reconsideră ideile postulate de profesorul său Charcot asupra fenomenelor
10
sugestiei şi hipnozei şi consideră hipnoza ca fiind un somn determinat prin
sugestie, iar orice sugestie (deci şi hipnoza) constituie o abordare superficială ce se
adresează în special simptomelor. Considerând că psihoterapia autentică trebuie să
meargă în profunzimea psihicului uman, în scopul de a elucida şi respectiv elimina
rădăcinile tulburării, Bernheim pune bazele psihanalizei. Bernheim, un spirit
rebel, a fost îndepărtat din cadrul Spitalului de la Salpetriere.
Cel care a dezvoltat ulterior ideile lui Charcot a fost Piere Janet, care,
inspirat din ideile Şcolii de la Salpetriere, afirma că trauma obturează conștiința
pacientului, iar prin hipnoză acesta își poate reaminti trauma. Pentru a vindeca
nevroza trebuie accesat nivelul inconștient al minții. Janet a recunoscut puterea
ideilor asupra bunăstării globale a oamenilor. Expresie a ideilor sale este lucrarea
„Medicaţiile psihologice” referitoare la noţiunile psihologice implicate în metodele
de psihoterapie.
Alfred Binet propune extinderea aplicării sugestiei şi, în general, a
psihoterapiei în domenii extramedicale, în special în cel al pedagogiei.
Naşterea psihoterapiei moderne este datată cu aproximativ 100 de ani în
urmă, odată cu celebra pacientă a lui J. Breuer, Anna O., o pacientă tânără (21 ani),
care prezenta o tulburare cu numeroase simptome fizice și psihice, care includeau
tulburări senzoriale (predominant vizuale), halucinații, paralizii, dureri de cap și
probleme de vorbire. Breuer a diagnosticat pacienta cu isterie. Ea a relatat
doctorului Breuer halucinațiile sale în timp ce se afla într-o stare de transă.
Tratamentul Annei a parcurs trei etape. În prima etapă, Breuer a observat
că Anna își reducea anxietatea născocind și spunând povești, "mereu triste, dar
unele dintre ele foarte captivante” și a încurajat-o să facă acest lucru. Ea însăși a
numit această activitate „curățarea hornului” sau o "cură de vorbire" (aceasta este
originea acestui termen renumit pentru toate formele ulterioare de psihoterapie și
consiliere). În a doua etapă, Breuer a reușit să o hipnotizeze pe Anna în fiecare
dimineață, pentru a o ajuta să-și amintească o parte din emoțiile dureroase prin
care ea a trecut atunci când tatăl ei era pe moarte. In fiecare seară Breuer relua
discuția cu Anna, iar aceasta repovestea, cu emoție intensă, evenimentele care se
petrecuseră exact cu un an în urmă. În etapa finală, Anna a început să adauge
acestor povestiri și o descriere a diferitelor evenimente care au declanșat fiecare
dintre simptomele ei isterice din cursul anului precedent. Pe măsură ce ea făcea
11
acest lucru, simptomele relevante dispăreau. De exemplu, reamintindu-și dezgustul
pe care l-a resimțit atunci când a văzut un câine bând apă din paharul unei doamne
cu care stătea la masă, Anna a fost dintr-o dată în stare să bea mai mult, după ce
mult timp nu a putut să își potolească setea decât consumând fructe, cum ar fi
pepeni. (Launer, 2005)
Ea a numit această procedură de tratament "cura verbală" și "curățarea
hornului", în timp ce Breuer a numit-o "cura cathartică." În timp ce vorbea, Anna
re-experimenta trauma ei originală și apoi simțea ușurare și o reducere a anxietății.
Mai târziu Breuer și Freud au scris un studiu de caz celebru asupra Annei O., care
este considerat ca fiind prima analiza științifică a psihicului. Ei au considerat că
simptomele nevrotice rezultă din amintiri reprimate ale unor evenimente
traumatice și emoțiile reprimate trebuie să fie exprimate în terapie pentru ca
vindecarea să aibă loc.
Freud va dezvolta această cură verbală sub forma „asociațiilor libere”, ceea
ce va constitui un adevărat punct de cotitură în psihoterapie. Dar Freud este în
egală măsură preocupat să dezvolte conceptul de „eveniment mintal", pe care îl va
îngloba în definiția dată psihoterapiei, ca fiind "fenomenul patologic al vieții
mintale". Definiția lui este evocatoare pentru evoluția ulterioară a psihoterapiei.
Aceasta va continua cu conceptualizarea, din ce în ce mai elaborată, a psihanalizei
și cu dezvoltarea metodelor și tehnicilor sale de psihoterapie.
Terapia psihodinamică va deveni referențialul în raport cu care se vor
dezvolta marile orientări terapeutice ale secolului XX.
2. Definițiile psihoterapiei
Pe măsura dezvoltării sale fulminante, definirea psihoterapiei a devenit din ce

în ce mai dificilă, fiind marcată adesea de ambiguitate. George Ionescu (1990)
prezintă o anumită sistematizare a acestor definiții în mai multe categorii, în care
am integrat și definiții mai recente, păstrând criteriile:
1. Definiţii acţional - operaţionale, care consideră că psihoterapia
constituie:
1. „un demers mutual între terapeut şi pacient, demers orientat spre
investigarea şi înţelegerea naturii suferinţei psihice a celui din
12
urmă, în scopul vindecării suferinţei” (Karasu T.B., 1980)
2. „o relaţie de îngrijire profund umană şi de încredere reciprocă între
două persoane, în care pacientul suferă de o tulburare psihică, iar
terapeutul posedă pregătirea, aptitudinile şi motivaţia pentru a
diminua această suferinţă, prin interacţiuni conştiente, verbale şi
nonverbale” (Psalina, 1981)
2. Definiţiile descriptiv – didactice prezintă psihoterapia astfel:
 Psihoterapia este o disciplină ştiinţifică destinată să faciliteze
schimbări ale comportamentului uman, prin operaţii tehnice
specifice. (Strupp, Blackwood, 1986)
 Psihoterapia este o procedură de tratament sau un ansamblu de
proceduri, mediate printr-un schimb verbal între pacient şi clinician,
al cărui scop este ameliorarea simptomelor şi îmbunătăţirea
adaptării sociale.
 "Psihoterapia este aplicarea informată și intenționată a metodelor
clinice și a atitudinilor interpersonale derivate din principiile
psihologice stabilite, pentru a ajuta oamenii să își modifice
comportamentele, cognițiile, emoțiile și / sau alte caracteristici
personale în direcțiile pe care participanții le consideră de dorit"
(Norcross , 1990, p. 218-220);
3. Definiţii descriptiv – comprehensive, care consideră psihoterapia ca:
 o formă de tratament psihologic, structurată în tehnici şi metode
specifice, aplicate în mod deliberat, în grup sau individual, de către
un terapeut specializat asupra:
a. omului sănătos, aflat în dificultate, căruia îi conferă
confortul moral şi o mai bună sănătate;
b. celui cu dificultăţi de relaţionare, în scopul unei mai bune
integrări;
c. celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare;
d. celui alienat, căruia îi dezvoltă capacităţi de reorientare în
viaţă şi de resocializare. (Ionescu, 1990)
13
Test de autoevaluare
1. Evidențiați două momente importante în evoluția psihoterapiei și detaliați
rolul lor.
2. Argumentaţi emergența semantică a conceptului de psihoterapie.
3. Analizaţi critic fiecare categorie de definiții ale psihoterapiei.
3. Metode şi tehnici ale psihoterapiei
Sistematizarea metodelor şi tehnicilor de psihoterapie se face după 3 criterii:

1. Zona de investigare:
a. Terapii orientate emoţional - afectiv (PSA)
b. Terapii orientate intelectual - cognitiv
2. Demersul aplicativ:
a. Investigativ - în sensul cunoaşterii organizării psihismului uman;
b. Etic - are în vedere valorile umane şi corelatele lor (norme şi reguli
comportamentale);
c. Curativ - se urmăreşte în mod direct eliminarea simptomelor şi în
mod teoretic vindecarea pacientului.
3. Sistemul teoretic al fiecărei şcoli:
d. Terapii dinamice
e. Terapii comportamentale
f. Terapii cognitive
g. Terapii experienţiale
h. Terapii existențiale etc.
Fiecare categorie are un sistem conceptual propriu derivat din paradigma
științifică şi un sistem de convingeri cu privire la natura sistemului psihic uman şi
la cauzele tulburării psihice. Sistemul teoretic constuituie un model explicativ care
ghidează explorarea si evaluarea pacientului, conceptualizarea cazului, stabilirea
obiectivelor și criteriile de evaluare a eficienței demersului terapeutic.
a. Psihoterapiile dinamice au la bază principiul conform căruia toate
fenomenele mentale sunt rezultatul interacţiunii conflictuale a unor forţe
intrapsihice inaccesibile conştiinţei umane, cărora le opun rezistenţă.
14
Scopul terapiei:
i. înţelegerea conţinutului inconştient,
j. conştientizarea conflictului.
b. Psihoterapia comportamentală porneşte de la premisa că orice
comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a învăţat sau nu a
învăţat insul. Bolile psihice reprezintă deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite
în mod involuntar, repetate şi întărite de stimuli specifici din mediu.
Scop:
- învăţarea unor alternative comportamentale ce trebuie exersate, atât în
mediul terapeutic, cât şi în afara acestuia.
c. Psihoterapia cognitivă porneşte de la premisa că tulburările psihice se
datorează unor erori de judecată asupra situaţiilor cu care se confruntă insul.
Abordarea cognitivă este structurată pe analiza realităţii, care îl determină pe
pacient să-şi verifice gândirea în mod conştient şi să evalueze corect consecinţele
situaţiilor pe care le trăieşte.
Scop:
- restructurarea modului de a gândi al clientului.
d. Psihoterapiile experienţiale au ca premisă situaţia de subestimare a
dimensiunilor etice ale omului şi a relaţiilor sale morale cu ceilalţi. Analiza
psihismului nu se poate reduce la analiza comportamentului, ci este necesară
înţelegerea trăirii interioare a individului. Se consideră că omul normal şi sănătos
este activ, autoafirmat, având o capacitate aproape nelimitată de creştere şi
dezvoltare.
Scopul lor nu este doar vindecarea bolnavului, ci stimularea unei maxime
autoconştientizări şi dezvoltarea unor dimensiuni expansive (autodeterminare,
creativitate, autenticitate).
În ciuda diferenţelor conceptuale şi tehnice, terenul comun al tuturor
psihoterapiilor este boala mentală, tulburarea emoţională sau comportamentală a
căror abordare se realizează prin comunicare verbală sau nonverbală, în contextul
unei relaţii terapeutice între terapeut şi pacient. (Ionescu, 1990)
In contextul acestui proces, pacientul:
- trăieşte experienţe afective de tipul catharsisului sau abreacţiei;
- beneficiază de reglări comportamentale (sfaturi, descoperirea unor
imbolduri etc.);
15
- beneficiază de corectări cognitive (explicaţie, clasificare).
4. Obiectivele psihoterapiei
Precizarea obiectivelor psihoterapiei reprezintă un moment deosebit de
important în proiectarea și derularea demersului de intervenție. Nu este suficient ca
obiectivele psihoterapiei să fie expectate. Ele trebuie planificate, direcţionate şi
orientate conştient, în funcţie de problemele pacientului, disponibilităţile
terapeutului şi de metoda utilizată.
Obiectivele pot fi:
a. Imediate - orientate spre ameliorarea stării pacientului:
1. intervenţia în criză şi ameliorarea anxietăţii;
2. reducerea simptomatologiei specifice (ex: stare de agitaţie – liniştirea
pacientului; pacientul depresiv – acceptarea realităţii);
3. rezolvarea unor probleme limitate (ex: obsesii, probleme în cuplu, stimă de
sine scăzută).
b. De perspectivă:
1. restructurări în planul psihismului;
2. adecvarea comportamentului;
3. creşterea disponibilităţilor de relaţionare şi integrare;
4. reducerea intensităţii conflictului;
5. întărirea capacităţii de apărare;
6. ameliorarea inserţiei sociale;
7. ameliorarea adaptării.
Obiectivele sunt direct legate de anumite tulburări psihice şi specifice
acesteia. Ele pot fi formulate independent, pot avea o anumită succesiune, o ordine
de prioritate, pot fi modificate în conţinut şi succesiune, pot fi schimbate cu altele
mai adecvate.
Obiectivul major al tuturor terapiilor constă în realizarea unor schimbări la
nivelul personalității, care să permită o mai bună adaptare a subiectului la sine şi la
lume, realizarea unei stări de sănătate optimală, care să permită valorificarea
resurselor pacientului.
Alegerea metodei terapeutice este în funcţie de diferitele situaţii clinice:
1. Tulburări de stress - psihoterapia suportivă;
2. Situații de impas existenţial – susţinere, încurajare;
16
3. Dificultăţi de relaţionare şi de adaptare, cu situaţii conflictuale, stimă de
sine scăzută şi manifestări psihopatologice cronice - psihoterapia de lungă
durată;
4. Tulburări nevrotice cronice - terapie psihodinamică de lungă durată, terapie
cognitivă, mai puţin indicată este terapia comportamentală;
5. Eu fragil (personalitate vulnerabilă) sau nivel de anxietate ridicat - terapii
directe şi mai bine structurate, comportamentale sau cognitive;
6. Tulburări anxioase, depresii minore - poate fi abordată orice tehnică
psihoterapeutică;
7. Tulburările de personalitate se pretează cel mai puţin la psihoterapie.
Totuşi, relativ recent, terapia cognitivă pare a fi avut rezultate
considerabile, de asemenea noile terapii cognitiv – coportamentale, terapiile
din al treilea val și terapiile de grup;
8. Tulburări psihotice - orice psihoterapie trebuie asociată cu farmacoterapie
în faza de criză, dar este eficientă în perioada intercritică;
9. Alcoolismul / toxicomani - psihoterapie de grup, socioterapie (,,alcoolici
anonimi’’);
10. Tulburări obsesive / fobice - psihoterapie comportamentală bazată pe
desensibilizarea progresivă;
11. Deficit intelectual - terapia dă rezultate slabe pentru că se solicită
înţelegerea stărilor psihice, ceea ce la persoanele cu deficit intelectual se
realizează cu dificultate, dar se utilizează forme ale terapiei asertive pentru
învăţarea comportamentului social;
12. Probleme de cuplu - psihoterapie de grup, terapie cu ambii parteneri
(terapiile individuale susţin p.d.v. proprii şi permit ,,false imagini’’).
In ciuda marii diversități a abordărilor terapeutice, a obiectivelor și
metodelor folosite, există unele caracteristici comune ale tuturor
psihoterapiilor:
1. Orice psihoterapie este o relaţie de sprijin, în care o persoană are nevoie
de ajutor, iar alta are dorinţa şi competenţa de a o ajuta.
2. În orice terapie există un pacient dornic de schimbare şi un terapeut care îl
acceptă şi îl respectă.
3. Orice psihoterapie presupune o explicaţie terapeutică clară şi raţională.
4. Orice psihoterapie se bazează pe o relaţie cu un puternic conţinut
17
emoţional, bazată pe încredere.
5. Orice psihoterapie furnizează unele informaţii referitoare la natura şi
sursele problemelor pacientului.
6. Orice psihoterapie presupune întărirea aşteptării pacientului de a fi ajutat
prin puterea persuasivă a terapeutului.
7. Facilitarea unor experienţe de succes care întăresc speranţa subiectului şi
sentimentului său de competenţă interpersonală.
4. Eficacitatea reală şi aparentă a psihoterapiilor
Considerată ca o ,,armă majoră împotriva dificultăţilor personale şi

interpersonale din viaţa oamenilor’’, de-a lungul timpului, psihoterapia a fost
analizată din perspectiva eficacităţii sale, cu argumente pro / contra.
Printre argumentele care contestă eficacitatea psihoterapiei au fost
formulate următoarele:
1. Istoria naturală a episodului psihopatologic, care durează întotdeauna mai
puţin decât psihoterapia, care poate fi eşalonată pe mai multe luni sau ani. Toate
bolile psihice au o evoluţie episodică de câteva săptămâni sau luni şi se remit, prin
însăşi evoluţia lor, înainte de finalizarea psihoterapiilor. Ameliorarea se datorează
evoluției naturale a bolii, nu forţei vindecătoare a terapeutului.
2. Restructurarea personalităţii, obiectivul fundamental al psihanalizei, în
perioadele de început este un deziderat oarecum hazardat; însuşi Freud vorbea
ulterior de reconstrucţia Ego-ului, mai degrabă decât de restructurarea
personalităţii.
Deşi orice tulburare psihică înseamnă regresie şi deteriorare, ea se constituie
totuşi ca un prilej de autoanaliză şi reflecţie, acestea fiind elemente ce pot contribui
la reconstrucţia / reconsolidarea părții adaptative a Eului. Reconstrucţia se
realizează ca urmare, atât a acţiunii funcţiilor sanogenetice ale insului, cât şi sub
influenţa forţelor corective ale mediului, iar rezultatul nu poate fi considerat
apanajul unei singure psihoterapii, respectiv psihanaliza. Analiza comparativă a
două grupuri de pacienţi, unii supuşi unei terapii de grup, iar ceilalţi unei terapii
psihodinamice a demonstrat că subiecţii supuşi terapiei de grup au obţinut rezultate
net superioare. (Ionescu, 1997)
18
Primul psihiatru care a pus la îndoială eficacitatea reală a psihoterapiilor a
fost H.J. Eysenk în studiul său intitulat The effects of psychotherapy: an
evaluation, publicat în Journal of Consulting Psychology, no. 16, 1952. Eysenk,
a comparat timp de doi ani două grupuri de pacienţi nevrotici - unii supuşi
psihoterapiei, iar alţii aflaţi pe linia de aşteptare - și a constatat că procentul
vindecărilor la cei care au făcut psihoterapie a fost de 64%, în timp ce procentul
remisiunilor spontane a fost de 66 %.
Remisiunile spontane constau în dispariţia manifestărilor psiho-patologice
fără intervenţia unui profesionist în sănătate mentală.
La o abordare mai detaliată s-a constatat că, în realitate, aceşti pacienţi au
beneficiat totuși, fie de sfaturile şi sprijinul unor susţinători naturali, nespecialişti,
dar cu disponibilităţi de a acorda asistenţă, fie de sprijinul unor grupuri de
întrajutorare (ex: alcoolicii anonimi), fie de posibilităţi de autoterapie oferite de
clinician prin broşuri sau casete. Se poate considera că remisiunea spontană este de
fapt ameliorarea pacientului care a recurs la alte mijloace decât psihoterapia.
Argumente pentru eficacitatea psihoterapiei

In prezent există o bogată literatura de specialitate care validează empiric și
științific diverse orientări terapeutice și demonstrează eficiența acestora. De altfel,
evaluarea eficienței psihoterapiei a făcut obiectul unor ample metaanalize care au
sintetizat un număr mare de studii și au fost realizate la solicitarea
Departamentului de Psihoterapie din cadrul Asociației Americane de Psihologie
(APA).
Eficacitatea psihoterapiei este măsurată prin indicatori precum: funcționarea
îmbunătățită a clienților, reducerea suferinței psihice, indicatori fiziologici,
menținerea tratamentului, interacțiunile sporite cu alte persoane, performanța
muncii și alți indicatori de recuperare. (Norcros, 2011)
Un raport al APA, intitulat Recognition of Psychotherapy Effectiveness,
publicat în 2012, a condus la formularea unor concluzii:
1. Este pe larg acceptat faptul că psihoterapia are efecte semnificative și mari
în majoritatea tulburărilor psihologice
2. Rezultatele psihoterapiei tind să dureze mai mult și să necesite în mai mică
măsură sau deloc tratamente adiționale, față de tratamentele
19
psihofarmacologice. De exemplu, în tratamentul depresiei și a tulburărilor
de anxietate, pacienții care au beneficiat de psihoterapie dobândesc o
varietate de aptitudini care sunt utilizate după terminarea tratamentului și,
în general, pot continua să se îmbunătățească după terminarea
tratamentului.
3. Experții în domeniu consideră că psihoterapia produce efecte benefice
relevante în comparație cu lipsa tratamentului, confirmând eficacitatea
psihoterapiei în diverse condiții psihologice. Din acest punct de vedere nu
există diferențe semnificative între diverse forme de psihoterapie.
Într-un studiu realizat în 2014, pe baza unor metaanalize, Keenan formulează
următoarele concluzii:
1. Terapia psihodinamică, cea cognitivă și cea umanistă produc aproximativ
aceleași rezultate.
2. Unele terapii sunt mai eficiente în raport cu anumite tulburări sau
simptome. Ex. terapia cognitivă este mai eficientă în abordarea anxietății,
datorită caracterului său mai structurat și normative, în timp ce terapia
umanistă este mai eficientă în abordarea unor probleme relaționale.
3. Raportat la toate categoriile de tulburări, calitatea relației terapeutice și
calitățile relaționale ale terapeutului au un efect considerabil mai mare decât
tipul de tehnici utilizate.
4. Resursele clientului (nivelul motivației, capacitățile relaționale, expectațiile,
preferințele și o mai redusă atitudine defensivă) constituie unul dintre
determinanții relevanți ai eficienței psihoterapiei.
Factori ai eficacităţii psihoterapiei
Eficacitatea (sau eșecul) oricărei metode de psihoterapie este determinată de

numeroşi factori: psihoterapeutul, pacientul, și relația dintre terapeut și pacient
1. psihoterapeutul,
2. pacientul,
3. relaţia terapeutică,
4. metoda de tratament,
5. contextul etc.
Combinația optimă dintre acești factori constituie o garanție a unui
20
tratament eficient. (Norcross, 2011)
Dacă eficiența psihoterapiei este probată prin foarte multe studii, riguros
științifice, „studiile de cercetare nu au investigat în mod echitabil toți factorii care
fie sporesc, fie diminuează eficacitatea psihoterapiei”, semnala raportul APA,
2012.
Exista o serie de caracteristici ale terapeuților asociate cu rezultatele
pozitive / negative ale terapiei.
Blow, Sprenkle, and Davis, 2007 (apud Six, 2014) au identificat o serie de
categorii în care pot fi încadrați acești factori care influențează rezultatele terapiei:
1. Trăsături observabile / obiective (gen, vârstă, etnie etc. )
2. Stări observabile – (tipuri de formare profesională, cantitatea de formare),
3. Trăsături inferate / presupuse (trăsături de personalitate, caracteristici
personale, valori, credințe, stil terapeutic etc.)
4. Stări inferate (abilități interpersonale, calitatea relației terapeutice, calități /
caracteristici profesionale)
Concluziile sunt susținute de un număr mare de studii.
5. Cercetările nu au confimat efecte semnificative în ceea ce privește
trăsăturile observabile, deși unele cercetări au evidențiat o eficiență
crescută la terapeuții mai în vârstă (Anderson et al., 2009; Sandell et all.,
2002, apud Six, 2014), în timp ce alte studii au relevat faptul că terapeuţi
tineri, fără experienţă, obţin rezultate mai bune în terapiile suportive.
Explicaţia posibilă a acestui fapt ar fi că tinerii manifestă un optimism mai
puternic și o încredere mai mare în posibilitatea terapiei de a vindeca şi un
plus de interes faţă de pacienţi. Pe de altă parte, aceștia au pacienţi mai
puţini perturbaţi decât terapeuţii experimentaţi, ceea ce ar justifica rata mare
de succes. (Ionescu, 1990). Unele studii au relevat importanța similarității
de vârstă între terapeut și client (Tall, Ross, 1991). Referitor la gen, unele
cercetri au relevant faptul că terapeuții femei au rezultate mai bune, în
special cu clienții femei (Jones & Zoppel, 1982; Greeson et all, 2009;
Lambert, 2016)
6. Dintre stările observabile, experiența terapeutului si utilizarea unui manual

pare a influența pozitiv rezultatul terapiei (Crits-Cristoph et all, 2010; .
Driscol et all, 2003; Huppert et all, 2001; Podell et all, 2013)
7. Unele trăsături inferate pot fi asociate cu rezultatul tratamentului. În ceea
21
ce privește personalitatea, bunăvoința, măiestria și neutralitatea
binevoitoare joacă un rol important. De asemenea, sunt relevante unele
calități relaționale precum disponibilitatea de acceptare a clientului,
înțelegerea și interesul real / sensibilitatea pentru problemele clientului
(Keenan, 2014).
8. Referitor la stările inferate, efectele sunt destul de largi și eterogene.
Unele studii sugerează faptul că terapeuții care au un stil interpersonal mai
flexibil și competențe non-directive, de neutralitate și acceptare
necondiționată, înțelegere și interes real / sensibilitate pentru problemele
clientului au o mai mare abilitate de a dezvolta o alianță terapeutică
puternică, de a aborda eficient conduita de evitare a pacientului, etc.
Terapeuții percepuți ca fiind activi, angajați și extrovertiți au avut rezultate
mai bune în terapia pe termen scurt, în timp ce terapeuții mai prudenți, non-
intruzivi au generat rezultate mai bune în terapia pe termen lung.
Un alt factor deosebit de important care influențează eficacitatea psihoterapiei
este calitatea alianței terapeutice.
Într-o abordare consensuală, alianța terapeutică este o calitate emergentă a
parteneriatului și colaborării mutuale dintre terapeut și client. Bordin (1994)
sugerează că alianța terapeutică în primele etape ale tratamentului sunt construite
în principal pe o legătură emoțională pozitivă între terapeut și client (cum ar fi
încrederea, respectul și plăcerea), capacitatea lor de a conveni asupra obiectivelor
tratamentului și consensul mutual asupra sarcinilor care formează substanța
terapiei specifice. (apud. Norcross, 2011, p.9)
Pe baza rezultatelor a peste 20 de metaanalize Norcross, (2011) extrage o serie de
concluzii susținute de cercetare, privind rolul relației terapeutice în succesul
terapiei:
1. Relația terapeutică contribuie substanțial și constant la succesul pacientului
în toate tipurile de psihoterapie studiate (psihodinamice, umaniste,
cognitive, comportamentale, sistemice).
2. O serie de calități și comportamente terapeutice contribuie la calitatea
alianței terapeutice; acestea trebuie cunoscute și introduse in Ghidurile de
practică.
3. Terapeuții trebuie să monitorizeze în mod obișnuit evoluția relației
terapeutice pe parcursul tratamentului și să intervină prompt pentru
22
îmbunătățirea relației, pentru repararea rupturilor alianței, prevenind astfel
întreruperea prematură a tratamentului (Lambert, 2010).
4. Construcția și evoluția relației terapeutice depinde de diagnostic, de
metodele de tratament, de caracteristicile pacientului și calitățile
terapeuților.
5. Adaptarea sau dozarea relației la mai multe caracteristici ale pacientului
îmbunătățește eficacitatea tratamentului psihoterapeutic.
Ionescu (1990) sintetizează câteva aspect ce contribuie la construcția unei
alianțe terapeutice puternice, și anume:
 Concordanţa expectaţiilor, respectiv adeziunea pacient-terapeut la natura
şi ţelurile psihoterapiei. Unele forme de terapie utilizează chiar un gen de
contract între terapeut și pacient. Obiectivele terapiei sunt în permanență
restructurate și negociate cu pacienții.
 Convergenţa convingerilor terapeutului şi pacientului în succesul terapiei,
care susține optimismul terapeutic și siguranţa personală la terapeut, pe de
o parte și moțivația pacientului și încredrea în terapeut pe de altă parte.
Bachelor, (1995, p. 524, apud Ackerman & Hilsenroth, 2003) a investigat
percepția pacientului asupra alianței, folosind o analiză calitativă și a
identificat competența terapeutului și respectul pentru pacient ca fiind
caracteristice unei „bune relații client-terapeut“. Prin urmare, evaluarea pe
care clientul o face asupra calității alianției terapeutice este cel mai bun
predictor al succesului terapiei.
Pacientul este un factor deosebit de important în ecuația demersului
terapeutic. Motivația și împlicarea în terapie, ca și anumite variabile obiective
sau caracteristici ale personalității pacientului își pun aprenta asupra
rezultatelor actului terapeutic.
Unul dintre aspectele relevante care îl privesc pe pacient / client este dorinţa
de schimbare. Din perspectiva dorinţei de schimbare, eficacitatea terapiei se
bazează pe (a) convingerea pacientului şi terapeutului asupra validităţii acestei
terapii (efectul placebo al terapiei); (b) dorinţa pacientului şi terapeutului de a
obţine succes (motivația actorilor principali (terapeut şi pacient) șiexpectaţia faţă
de psihoterapii).
Gradul de perturbare al pacientului influențează, de asemenea, succesul /
23
insuccesul terapiei. Orice act de terapie presupune un moment de reflecție, o
analiza a experiențelor trăite, o decizie de schimbare a comportamentului. Acestea
solicită din partea clientului o oarecare disponibilitate de autoanaliză, un anumit
grad de relaţionare şi o anumită capacitate de conștientizare și de testare a
realităţii. Pacienţii cu tulburări uşoare evoluează mai bine şi obţin rezultate mai
bune, comparativ cu cei puternic perturbaţi. Dar, succesul terapie nu trebuie
considerat în sine, ci trebuie raportat la nivelul de adaptare, care va fi superior, în
final, la pacientul mai puţin perturbat și la gradul de schimbare, care va fi mai
mare, în final, la pacienţii mai perturbaţi.
Au fost evaluate, de asemenea, o serie de variabile precum nivelul cognitiv și
nivelul de școlarizare, care influentează în mai mare măsură răspunsul la anumite
tipuri de terapii, directive / experientiale, fapt demonstrat mai degraba de practica
empirică.
Efecte adverse ale psihoterapiei

Efectele adverse constau în agravarea stării psihice a pacientului care se
datorează :
1. confruntării pacientului cu propriile sale conflicte intrapshice, intolerabile
reprimate timp îndelungat,
2. privării pacientului de un sistem de apărare, care până în acel moment
asigura totuși o oarecare adaptare, chiar dacă aceasta era inadecvată; un
sistem defensiv rigid și oarecum ineficient este preferabil absenței oricărui
„scut psihologic”; acest aspect trebuie monitorizat cu atenție pe parcursul
terapiei,
3. dezvoltării unei dependenţe terapeutice faţă de clinician.
Agravarea se manifestă prin :
1. intensificarea simptomelor în raport cu evaluarea iniţială
2. dependenţa faţă de fenomenul de transfer şi contratransfer
3. dezvoltarea unei expectaţii nerealiste faţă de psihoterapie.
Bibliografie
1. Ackerman S.J., Hilsenroth M.J.(2003) A review of therapist characteristics
and techniques positively impacting the therapeutic alliance, Clinical
24
Psychology Review, 23, pgs.1–33
2. Corey, G. (1996). Case Approach to Counseling and Psychotherapy,
Brooks/Cole Publishing Company
3. Corsini, R.J., Wedding, D. (1989). Current Psychotherapy, F.E. Peacock
Publishers, Inc.
4. Crits-Cristoph, P., Baranackie, K., Kurcias,J., Beck, A., Caroll, K., Perry, K.
(2010). Meta‐Analysis of Therapist Effects in Psychotherapy Outcome
Studies, Psychotherapy Research, Volume 1, 1991, Issue 2, online 2010
http://dx.doi.org/10.1080/10503309112331335511)
5. Driscol, L K.Y A. Cukrowicz, K.Y C., Reitzel,L. R., Hernandez A., Petiy S.
C.. Joiner, Jr., T.E. (2003).The Effect of Trainee Experience in Psychotherapy
on Client Treatment Outcome, Behavior Therapy 34, 165-177
6. Firestone R. (2013). Qualities of an Ideal Therapist
https://www.psychalive.org/qualities-of-an-ideal-therapist/ accesat 24.06.2017
7. Greeson, J. K. P., Guo, S., Barth, R. P., Hurley, S., & Sisson, J. (2009).
Contributions of Therapist Characteristics and Stability to Intensive In-home
Therapy Youth Outcomes. Research on Social Work Practice, 19(2), 239-250.
doi: 10.1177/1049731508329422
8. Haldipur, C.V. (1985). The meanings of psychotherapy, Psychological
Medicine, 1985, IS, 727-732
9. Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie, Bucureşti: Ed. All
10. Huppert, J. D., Bufka, L. F., Barlow, D. H., Gorman, J. M., Shear, M. K., &
Woods, S. W. (2001). Therapists, therapist variables, and cognitive-behavioral
therapy outcome in a multicenter trial for panic disorder. Journal of Consulting
and Clinical Psychology, 69(5), 747-755. doi: 10.1037//0022-006x.69.5.747
11. Ionescu, G. (1997). Tulburările de personalitate, Bucuresti: Ed. Asklepios
12. Ionescu, G. (1990). Psihoterapie, Bucuresti: Ed. Stiințifică
13. Jones, E. E., & Zoppel, C. L. (1982). Impact of client and therapist gender on
psychotherapy process and outcome. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 50(2), 259-272. http://dx.doi.org/10.1037/0022-006X.50.2.259
14. Keenan K. (2014). Effective Therapy, http://mispp.edu/effective-therapy/ ,
accesat 25.06.2017
15. Lambert MJ (2016) Does Client-Therapist Gender Matching Influence
25
Therapy Course or Outcome in Psychotherapy? Evidence Based Medicine and
Practice, 2:108. doi:10.4172/ebmp.1000108
16. Launer, J. (2005). Anna O and the ‘talking cure’, QJM: An International
Journal of Medicine, Volume 98, Issue 6. pp. 465-466
DOI: http://dx.doi.org/10.1093/qjmed/hci068
17. Norcross, J.C. (1990). An eclectic definition of psychotherapy. In J.K. Zeig &
W.M. Munion (Eds.), What is psychotherapy? Contemporary perspectives

(218-220). San Francisco, CA: Jossey-Bass
18. Norcross, J.C. & Lambert, M.J. Psychotherapy Relationships That Works, pgs.
4-8, în Norcross, J.C. (ed.) (2011). Evidence-Based Therapy Relationships,

APA, vol. 48, no. 1
19. Podell, J. L., Kendall, P. C., Gosch, E. A., Compton, S. N., March, J. S.,
Albano, A.-M., Piacentini, J. C. (2013). Therapist Factors and Outcomes in
CBT for Anxiety in Youth. Professional Psychology-Research and Practice,
44(2), 89-98. doi: 10.1037/a0031700
20. Six, T. (2014). Characteristics of highly effective therapists, A thesis submitted
to obtain a master’s degree in psychology, specialization clinical psychology
21. Tall K.M, Ross, M.J. (1991). The effects of therapist-client age similarity on
pretherapy expectations, Journal of Contemporary Psychotherapy, September
1991, Volume 21, Issue 3, pp. 197-209)
22. Krauss Whitbourne S. (2011). 13 Qualities to Look for in an Effective
Psychotherapist, https://www.psychologytoday.com/blog/fulfillment-any-
age/201108/13-qualities-look-in-effective-psychotherapist, accesat 25.06.2017
23. *** (2012) Raport APA, Recognition of Psychotherapy Effectiveness
http://www.apa.org/about/policy/resolution-psychotherapy.aspx
REZUMAT
Capitolul prezintă o abordare istorică a psihoterapiei cu punctarea momentelor
de referință în dezvoltarea psihoterapiei moderne. Sunt abordate de asemenea
definițiile psihoterapiei, abordate din perspective diferite și obiectivele pe
termen lung și scurt ale demersurilor terapeutice. In final, sunt analizate
argumentele pro și contra în legătură cu eficacitatea reală sau aparentă a
psihoterapiei și principalii factori ce pot influența nivelul de eficacitate
26
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2:
PSIHOTERAPIA DINAMICA
1. Sistemul conceptual al terapiei psihodinamice
2. Topografia personalității
3. Stadiile dezvoltării personalităţii
4. Boala psihică în accepțiune psihanalitică
5. Obiectivele terapiei psihodinamice
6. Metode și tehnici ale psihoterapiei psihanalitice
7. Relația terapeut – pacient
8. Studii de caz explicate
9. Valoarea și limitele terapiei psihodinamice
La şfîrşitul cursului, studenţii trebuie să fie capabili:
1. să descrie principalele concepte ce susțin terapia psihodinamică;
2. să analizeze elementele dinamice ale personalității;
3. să descrie principalele metode și tehnici psihodinamice;
CUPRINS
6. Metode si tehnici ale psihoterapiei psihanalitice
7. Relatia terapeut – pacient
9. Valoarea si limitele terapiei psihodinamice
27
 4 ore studiu suport curs
 4 ore pentru temele de (auto) evaluare
8 ore
Fundamentul teoretic al psihoterapiei dinamice îl constituie teoria

psihanalitică asupra dezvoltării personalităţii. Aceasta se bazează pe patru principii
fundamentale:
1. Principiul determinismului. Conform acestui principiu, evenimentele
mintale nu se produc întâmplător, la voia hazardului, ci se înscriu într-
un lanţ de cauzalitate. Ele rezultă din experienţe anterioare din viaţa
individului. Prin metode adecvate de investigare se pot stabili
legăturile, în mare parte inconştiente, dintre experienţele mintale
curente şi evenimentele care le-au determinat.
2. Principiul topografic. Conţinuturile mintale inacceptabile, care
generează anxietate şi suferinţă, sunt împinse în inconştient, printr-un
proces numit represie. Severitatea unor fenomene mintale depinde de
cât de adânc sunt plasate în inconştient şi, respectiv, de cât de dificil
este accesul la conştientizare
3. Principiul dinamic se referă la interacţiunea dintre impulsurile
libidinale şi cele agresive. Este importantă distincţia dintre instinctele
umane (drive, în original) şi cele animale. Instinctul la animal este un
răspuns stereotip, de cele mai multe ori având rolul de a asigura
supravieţuirea. El se raportează la stimuli cu valoare biologică.
Instinctul la om este o stare de excitaţie centrală, ca răspuns la un
stimul care generează o activitate mintală, cu scopul de a reduce
tensiunea şi a obţine o gratificaţie, ceea ce duce la restabilirea
echilibrului; aceasta este viziunea homeostatică a personalităţii. Întrucât
nu pot fi evitate satisfacerile trebuinţelor corporale, aşa cum pot fi, de
exemplu, evitaţi stimulii externi, viața psihică este un ciclu perpetuu de
acţiuni de reducere a tensiunilor prin satisfacerea trebuinţelor.
4. Principiul genetic postulează că la originea conflictelor, trăsăturilor de
28
caracter şi a simptomelor nevrotice se află anumite evenimente şi
fantasme din copilărie. De cele mai multe ori acestea rămân
inconştiente. Intuiţia lui Freud asupra privind rolul evenimentelor din
mica copilărie asupra personalităţii şi a comportamentului de mai târziu
a fost confirmată de etologişti în studiile lor privind alte forme de viaţă
(Lorenz, 1952, apud. Corsini R.J., Wedding D. (1989) – Current
psychotherpies, F.E. Peacock Publishers, Inc., pg. 30)
La începuturile dezvoltării psihanalizei, Freud a elaborat un model topografic
structurat pe trei niveluri: inconștient, preconștient și conștient. Conștientul
cuprinde toate evenimentele psihice la care avem acces la un moment dat. El este o
instanță limitată. Chiar și stimulii ce acționează în proximitatea noastră imediată
scapă uneori conștientizării. Subconștientul reprezintă nivelul la care accedem cu
efort și concentrare a atenției, putând aduce în plan conștient evenimente,
deprinderi, emoții etc. ce păreau uitate. Inconștientul conține dorințe, fantasme,
reprezentări la care nu avem acces decât dacă folosim tehnici speciale.
In 1923, Freud a dezvoltat un alt model topografic al personalității care
include trei instanțe: Sine (Id), Eu (Ego) si Supra Eu (Super Ego)
 Sinele este sursa tuturor instinctelor. Acestea sunt înnăscute şi pot fi de
două tipuri opuse: instincte ale vieţii, care sunt impulsuri constructive şi
constituie libidoul, „energia de bază a vieţii” şi instincte ale morţii, care
sunt distructive şi tind către agresiune, destructurare şi eventual moarte.
Sinele este orientat spre satisfacerea trebuințelor, fiind guvernat de
principiul plăcerii, care cere o gratificaţie imediată, o reducere a
tensiunii, evitarea suferinței si căutarea plăcerii. Id-ul este o structură
primitivă, insistentă, egoistă, amorală, nesăbuită asemenea unui copil
alintat care spune „eu vreau ceea ce vreau şi când vreau”. Deşi Sinele
poate genera imagini mintale şi fantezii privind satisfacerea dorinţelor,
el nu poate determina acţiuni realiste pentru satisfacerea trebuinţelor. În
consecinţă, după primele câteva luni de viaţă se dezvoltă cea de-a doua
parte a personalităţii şi anume Eul.
 Eul (ego) operează conform principiului realității. Scopul lui nu este de
29
a zădărnici satisfacerea impulsurilor, ci de a media între cerinţele
imperioase ale Id-ului şi realitatea lumii externe, identificând
modalitățile adecvate şi socialmente acceptabile de reducere a tensiunii.
Scopul de bază al Eului este de a satisface cerinţele Id-ului, dar în aşa fel
încât să asigure bunăstarea şi supravieţuirea psihologică a individului şi
să minimizeze consecinţele negative. Dacă Eul nu poate satisface
imediat cerintele Sinelui, el încearcă să le amâne („nu acum, nu aici, nu
așa”) sau să le reorienteze spre alternative socialmente acceptabile
(socializare, sublimare), în concordantă cu cerințele realității. În
consecinţă, Eul este instanţa executivă a personalităţii, care mediază prin
compromis între Sine și realitate. Pe măsură ce copilul creşte şi învaţă
treptat regulile din familie şi societate privind ceea ce este bine şi ce este
rău, se dezvoltă ultima instanţă a personalităţii, Supraeul
 Supraeul (Superego) - reprezintă ,,conștiința morală’’ a personalităţii,
care înglobează un set de imperative, valori morale şi tabu-uri, în bună
măsură inconstiente, pe care individul le introiectează în copilărie. El
este expresia supremă a conştiinţei, fiind preocupat de ce este bine şi ce
este rău, deci va acţiona în scopul atingerii pefecțiunii morale, nu pentru
obţinerea plăcerii (ca Sinele) şi nici pentru a atinge scopuri realiste (ca
Eul). Scopul său fundamental nu este de a satisface, ci de a inhiba
cerintele Sinelui. Cu toate acestea, procesele Supraeului pot fi la fel de
iraţionale ca şi procesele Sinelui. El este imperativ și poate reprima, în
mod abuziv, nu doar comportamente nepermisibile, ci şi gândul la
aceste comportamente. Dacă o persoană dominată de procesele Id-ului
poate părea impulsivă şi imorală, o persoană dominată de Supraeu poate
fi rigidă şi moralistă, hipersensivilă şi incapabilă să se bucure de confort
psihic şi plăcere.
Cele trei instanţe ale personalităţii interacţionează şi creează condiţiile
funcţionării psihice normale sau anormale. Sinele presează în direcția satisfacerii
trebuințelor, Eul încearcă să amâne sau să reconvertească acţiunea în mod realist,
iar Supraeul, moralitatea, vine peste toate acestea, neacceptând compromisuri şi
funcţionând ca un arbitru moral, adesea foarte dur. În această structură
conflictuală, Eul este prins la mijloc, între trei amenințări diferite: ale Sinelui, ale
realității şi ale Supraeului.
30
Anxietate morală
SupraEul
REALITATE Eul Anxietate obiectivă
SINE Anxietate nevrotică
Fig 2.1 Instanțele personalității și sursele de anxietate
Rezultatul inevitabil al acestei lupte permanente, atunci când Eul este presat
excesiv, este dezvoltarea anxietăţii.
Freud a definit anxietatea ca pe o stare emoţională neplăcută şi a diferenţiat
trei tipuri de anxietate: obiectivă, morală şi nevrotică.
În anxietatea obiectivă sursa emoţiei neplăcute este în lumea din afara
individului. Ea este similară cu ceea ce în mod obişnuit numim frică. În general,
anxietatea obiectivă servește unui scop pozitiv de autoapărare, orientând
comportamentul spre evitarea pericolului.
În anxietatea morală, Supraeul este sursa îngrijorării individului de a nu fi
făcut ceva inacceptabil şi de a nu fi pedepsit. Deci, ea rezultă din conflictul dintre
Sine si Supraeu şi ia forma unei senzaţii de teamă şi culpabilitate față de propria
conștiință.
Anxietatea nevrotică îşi are sursele în copilărie, într-un conflict între
gratificația instinctuală și realitate. Ea este expresia îngrijorării privind
consecinţele propriilor impulsuri. Inițial, anxietatea nevrotică este conștientă, dar
ulterior este împinsă în inconștient. Când conflictul este atât de puternic încât
determină persoana să se simtă copleşită, nefericită şi incapabilă de a reacţiona,
anxietatea creşte. Gradul de anxietate pe care o resimte o persoană depinde de
anticiparea consecinţelor unor impulsuri indezirabile pentru sine însăşi. Experienţa
anxietăţii şi chiar a anticipării anxietăţii este o experienţă neplăcută pe care
individul încearcă să o rezolve imediat, utilizând strategii de copping sau de
apărare.
31
Freud formulează teoria dezvoltării stadiale a personalităţii, care este, în

esența ei, o dezvoltare psihosexuală. Primii 5 ani de viată sunt definitorii pentru
structura de personalitate. În această perioadă de dezvoltare, personalitatea
parcurge mai multe stadii, fiecare stadiu fiind caracterizat printr-un anume tip de
conflict, care trebuie rezolvat satisfăcător pentru a putea trece în stadiul următor.
Cele mai puternice conflicte sunt de natură sexuală şi gravitează în jurul zonelor
erogene ale corpului. Ca centru al conflictului, fiecare zonă are o importantă
diferită, în functie de vârstă existând o dominantă care dă specificul stadiului..
Stadiul oral – durează, în general, de la naştere până la aprox. 18 luni.
Sursa principală a gratificaţiilor libidinale în această perioadă este suptul şi zonele
corpului legate de această activitate: gura, buzele şi limba. Satisfacerea trebuinţelor
orale, sub forma saţietăţii, reduce tensiunea şi induce somnul. În această perioadă,
copilul este într-o relaţie de dependentă absolută fată de mamă, care devine obiect
al libidoului.
K Abraham (1924) susţine că persoanele cărora le-au fost satisfăcute nevoile
orale vor dezvolta un punct de vedere optimist asupra vieţii, în timp ce persoanele
cărora li s-a refuzat satisfacerea acestor trebuinţe vor deveni pesimiste.
Stadiul anal durează de la 18 luni până la 3 ani. În acest stadiu, principala sursă
a plăcerii şi satisfacerii libidinale o constituie retenţia sau eliminarea fecalelor.
Dacă în stadiul oral părinţii sunt cei care, în general, se adaptează la cerinţele
copilului, în stadiul anal ei formulează o primă cerinţă: păstrarea curăţeniei
corporale si formarea unor deprinderi de igienă. Pentru prima dată, o cerinţă
externă blochează o plăcere a copilului şi anume eliminarea fecalelor. Dacă cei din
jurul copilului îşi exprimă dezgustul faţă de act şi îl fac pe copil să se simtă ruşinat,
este posibil ca acest fapt să îi afecteze stima de sine. În acest moment copilul poate
reacţiona, fie supunându-se cerinţei formulate şi reţinând fecalele (modul anal
retentiv), fie în mod rebel, eliminând fecalele când şi unde nu trebuie (modul anal
agresiv). Corespunzător, copilul poate dezvolta, fie un tip de personalitate anal-
retentivă, caracterizată prin rigiditate, curăţenie compulsivă, conştiinciozitate și
încăpăţânare, fie o personalitate anal-agresivă, caracterizată prin cruzime, tendinţe
distructive, accese de furie, dezordine.
Stadiul falic durează între 3 - 5 ani, perioadă în care zona erogenă
32
dominantă devine cea genitală. La această vârstă copilul începe să fie curios si să
exploreze propriile organe genitale și ale altora. Atât pentru băieţi, cât şi pentru
fete, penisul devine principalul obiect de interes. Plăcerea provine din zona
genitală si este produsă, nu numai prin masturbare, ci și prin fantasme (fantezii).
Copilul vrea să ştie cum a venit pe lume, devine curios asupra diferenţelor dintre
sexe şi vrea să ştie cum arată sexul fraţilor si surorilor.
Dar, în stadiul falic se produce şi o creştere a complexităţii structurii
psihologice. Deşi copiii rămân încă centraţi pe sine, relaţiile cu cei din jur se
îmbogăţesc şi se diversifică. Încep să iubească şi doresc să-i posede pe cei care le
produc plăcere şi-i urăsc şi doresc să-i anihileze pe cei care stau în calea plăcerii şi
îi fac să se simtă frustraţi. Adesea îl iubesc şi doresc să se căsătorească cu părintele
de sex opus şi îl resping pe părintele de acelaşi sex.
Conflictele falice constituie ultimul stadiu al dezvoltării pregenitale si sunt
cele mai dramatice. Cele mai puternice sunt complexul Oedip la băieţi şi
complexul Electra la fete.
Pentru fiecare din fazele anterioare există un pericol major, care poate
deturna dezvoltarea personalităţii. În faza orală, cel mai mare pericol ar fi ca mama
să nu fie prezentă. Este ceea ce ar echivala cu pierderea obiectului dragostei. În
faza anală, după ce mama a devenit o entitate distinctă, cel mai mare pericol constă
în pierderea dragostei mamei. În faza falică pericolul îl constituie eventuala
pedeapsă pentru dorinţele sexuale inacceptabile. Pedeapsa în jurul căreia sunt
centrate fanteziile sexuale o constituie o eventuală afectare a zonelor genitale, de
aceea, ceea ce resimt băieţii în special este frica de castrare. Mai târziu, când
cerinţele externe şi pedepsele sunt interiorizate prin intermediul Supraeului, se
manifestă frica de conştientizare. Fiecare din situaţiile ameninţătoare generează
anxietate, iar Eul pune în mişcare ceea ce psihanaliştii numesc mecanisme de
apărare pentru a reduce tensiunea şi a proteja personalitatea de anxietate.
Perioada de latentă.
Odată cu rezolvarea complexului oedipian şi consolidarea Supraeului, se
instalează o perioadă relativ liniştită numită perioada de latenţă. Cele 3 structuri
ale personalităţii Sinele, Eul si Supraeul, sunt formate şi relaţiile dintre ele se
cristalizează. Energia este canalizată si sublimată în activităţi şcolare, sport, si
prietenii cu cei de acelaşi sex. Acest stadiu survine înainte de intrarea în pubertate
şi adolescenţă. Transformările care au loc în această perioadă sunt fundamentale
33
pentru stabilirea identităţii adulte.
Stadiul genital începe la pubertate, când corpul devine matur din punct de
vedere fiziologic. Dacă au fost depăşite conflictele stadiilor anterioare, individul va
putea duce o viată non-nevrotică cu relaţii heterosexuale normale. Conflictele
acestei perioade sunt mai puţin intense și pot fi reduse prin sublimare, în
confruntarea cu sancţiunile si tabuurile societale.
Energia sexuală poate fi exprimată în adolescență prin substitute social-
acceptabile si apoi rezolvate plenar în viața adultă, printr-o relaţie profundă cu o
persoană de sex opus.

Aşa cum a rezultat din fundamentele teoretice ale psihanalizei anterior
prezentate, conflictele intrapsihice inconştiente care survin în fiecare etapă de viață
constituie o cauză a tulburărilor psihice şi un rezultat al trecerii defectuase de la un
stadiu la altul în mica copilărie. Deci, cauzele tulburărilor psihice sunt trăirile
emoționale foarte intense pe care individul le reprimă în inconștient - acțiune ce
poartă numele de refulare. Se consideră că prin aducerea lor în plan conștient,
aceste traume psihice dispar - fenomen ce se numește catharsis.
Premiza terapiei dinamice este deci aceea că problemele de viaţă nu pot fi
rezolvate cu succes fără înţelegerea bazelor inconştiente ale primelor relaţii
conflictuale cu părinţii
Terapiile psihodinamice și psihanaliza, în special, pun accent pe

conștientizarea de către pacient a conflictelor inconștiente. Conștientizările bruște
și intuitive ale pacientului sunt cunoscute sub denumirea de "insight". Prin
intermediul insight-ului, pacientul descoperă sursele și motivele ascunse care stau
la baza comportamentelor și problemelor sale. Astfel, sarcina principala a terapiei
dinamice este de a facilita procesul de conștientizare a conflictului, pentru ca
pacientul să obțină insight-ul propriilor sale probleme și să utilizeze mecanisme de
apărare mai adaptative. (Holdevici, 1998, p. 27)
Principalele obiective ale psihoterapiei psihanalitice sunt:
 Reducerea stresului psihic
34
 Conștintizarea conflictelor inconștiente
 Întărirea Eului, partea adaptativă a personalităţii, în confruntarea sa cu
presiunea Id–ului şi cu cerinţele imperioase ale Supraeului.
 Înlocuirea defenselor dezadaptative cu mecanisme de apărare mai
adaptative
 Maturizarea psihosexuală
6. Metode si tehnici ale psihoterapiei psihanalitice
Psihoterapia psihanalitică este, în primul rând, o metodă de a trata

tulburările nevrotice. Cura psihanalitică se întinde pe doi sau mai mulţi ani cu 4 –
5 şedinţe pe săptămână.
Elementul central al psihoterapiei psihanalitice îl constituie confruntarea

între impulsurile inconştiente ale clientului şi eforturile inconştiente de a reacţiona
la aceste impulsuri prin mecanisme de apărare. Terapia are drept scop rezolvarea
conflictelor intrapsihice prin conştientizarea şi înţelegerea (insight) cauzelor
acestor conflicte şi prin aplicarea acestui insight în comportamentul actual. Pentru
a atinge acest scop sunt utilizate anumite tehnici specifice.
Tehnicile utilizate in psihoterapia freudiana includ:

 anamneza
 metoda asociațiilor libere;
 analiza rezistențelor
 interpretarea viselor
 analiza transferului;
Anamneza
Anamneza nu este o tehnică specifică psihoterapiei, ci este împrumutată din
medicină. Ea permite identificarea momentul de apariție a primelor simptome, care
îl ajută pe psihoterapeut să schițeze personalitatea psihopatologică a clientului său.
Evocarea amintirilor pacientului referitoare la evenimente și trăiri asociate îl ajută
pe psihanalist la refacerea contextului nevrotic. De aceea, capacitatea terapeutului
de a extrage elementele importante din faptele prezentate de pacient reprezintă o
premisă esențială in cura psihanalitică.
35
Metoda asociațiilor liberă
Procedura tehnică standard a psihoterapiei psihanalitice este situaţia
psihanalitică. Pacientul este aşezat comod, în poziţie culcată pe o canapea.
Terapeutul îi solicită să exprime în cuvinte gânduri, imagini trăiri care îi vin în
minte, fără o ordine anume, fără distorsionări, cenzură, inhibiţii sau prejudecăţi
privind semnificaţia sau lipsa de semnificaţie a acestora. Aceasta este cunoscută
sub numele de tehnica asociaţiilor libere. Aşezat în spatele canapelei psihanalistul
ascultă în manieră necritică, nonevaluativă ceea ce spune pacientul. Valorile, ideile
şi trăirile psihanalistului sunt excluse din interacţiunea psihanalitică
Un aspect asumat al acestei metode este faptul ca o persoana nu poate spune

tot timpul absolut tot ce-i trece prin minte. Adesea se întrerupe brusc, tace,
schimbă subiectul sau își exprimă dorința de a întrerupe sedința, ca urmare a
apariției unor rezistențe. Psihanalistul trebuie să identifice aceste rezistențe, să le
analizeze și să le aducă la cunoștință pacientului, pentru ca acesta să poată depăși
obstacolele în calea asocierii libere.
Rezistenţele care apar în timpul situaţiei psihanalitice au o semnificaţie
deosebită. Scopul acestor rezistenţe este acela de a se autoapăra de anxietatea acută
care se manifestă atunci când conţinuturile inconştiente devin conştiente. În
analiza rezistenţelor, psihanalistul îşi orientează atenţia asupra oricărui aspect al
relaţiei terapeutice pe care pacientul tinde să-l evite, ca şi asupra oricărui obiect
care blochează actul conştientizării. În acest fel pacientul începe să înţeleagă cum
rezistenţele interferează cu viaţa sa de fiecare zi.
Metoda asociațiilor libere este un proces progresiv, în care pacientul află sau
își reamintește treptat lucruri care erau reprimate în inconștientul său.
Din timp în timp psihanalistul întrerupe fluxul asociativ al pacientului, recuzându-
şi poziţia pasivă, şi îi cere să reflecteze asupra semnificaţiilor sau posibilelor
legături între asociaţii.
Interpretarea viselor
Visele sunt considerate ca reacții la experiențele cotidiene si la

conținuturile inconștientului - prea dureroase sau culpabilizatoare pentru a fi
acceptate în mod conștient. Ele au un caracter simbolic si permit externalizarea
conflictelor in condițiile in care in timpul somnului cenzura conștientă scade
36
semnificativ. In psihanaliză s-a făcut diferența între conținutul manifest sau vizibil
al visului (ceea ce ne amintim la trezire) și conținutul latent (afectele, dorințele și
instinctele inconștiente care sunt exprimate prin conținutul manifest). Acest proces
de transformare a conținutului inconștient în imaginile din vis (transformarea
ideilor in imagini) utilizează simboluri și este numit travaliu oniric.
In contextul interpretării viselor, pacientul relatează conţinutul conştient al
visului şi apoi face asociaţii libere cu referire la acest conţinut. Psihanalistul caută
legături între asociaţiile pacientului şi visele sale, supuse interpretării.
Analiza transferurilor
“Transferul desemnează, în psihanaliză, procesul prin care dorinţele

inconştiente se actualizează asupra unor obiecte în cadrul unui anume tip de relaţie
stabilit cu ele şi eminamente în cadrul relaţiei analitice. Este vorba despre o
repetiţie a unor prototipuri infantile, trăită cu un marcat sentiment de actualitate.”
(Laplanche & Pontalis, 1994)
Analiza transferurilor este o tehnică menită a permite pacientului să
identifice şi să-şi rezolve “afacerile neterminate” cu anumite persoane din copilăria
sa, terapeutul cerându-i acestuia să reacţioneze ca şi cum el însuși ar fi această
persoană. Deci, mecanismul de transfer presupune proiectarea asupra terapeutului
si repetarea unor sentimente și relații din trecut. În felul acesta, aspecte anormale
ale relaţiei părinte – copil pot fi contracarate, ele fiind simulate în relaţia pacient –
analist. Psihanalistul trebuie sa-i explice pacientului că retrăiește sentimente din
trecut si sa-l ajute sa-si dea seama cum acest fenomen îi afectează relațiile din
prezent. Odată ce sunt conștientizate sursele reale ale comportamentului, se produc
schimbări la nivelul personalității.
Freud a introdus si noțiunea de contratransfer, ce desemnează reacția
inconștienta emoțională a terapeutului in fata mecanismului de transfer realizat de
pacient. Contratransferul poate deveni un eveniment periculos, care poate submina
cura psihanalitică, dacă terapeutul psihanalist nu este in măsură să deosebească
sentimentele proprii de afectele provocate de reacția pacientului.
Interpretarea
O ultimă tehnică, la care s-a făcut deja referire este cea a interpretării.
Interpretarea presupune analiză, descriere, explicaţie asupra conţinuturilor
relevate de asociaţiile libere, de vise, de reacţiile de transfer şi de rezistenţe.
37
7. Relația terapeut - pacient
Relaţia pacient terapeut este una profesională. Rolul analistului este acela de
observator neutru, a cărui sarcină este acela de a încuraja, a examina şi a interpreta
conţinuturile pe care pacientul le verbalizează. Rolul pacientului este unul pasiv,
sarcina sa fiind acela de a se autodezvălui psihanalistului.
Alianța terapeutică este considerată, în urma unor cercetări, ca fiind un

indicator pentru reușita terapiei. Greenson (1965, apud Mertens, 2003) considera
că aceasta indică ”raportul relativ ne-nevrotic, rațional, pe care îl are pacientul cu
analistul său”. Este importantă menținerea unei relații de lucru. Freud menționează
că este foarte important ca terapeutul să ”conlucreze” cu pacientul și vorbește chiar
și de un ”pact” care are ca finalitate succesul tratamentului. Sterba (apud Mertens,
2003) indică faptul că alianța este formată din Eul capabil de intuiție al pacientului
și Eul analizator al terapeutului. Unul din indicatorii calitativi ai alianței
terapeutice este personalitatea. Pacienții care au trecut prin două terapii cu
terapeuți diferiți, au notat în lucrările lor că experiența a fost diferită datorită
diferențelor de personalitate a terapeuților. Empatia este de asemenea un indicator
al eficienței relației terapeutice. Aceasta implică faptul că terapeutul este capabil să
gândească și să simtă ceea ce trăiește pacientul. Conceptul se diferențiază de
termenul de simpatie și de căldură, prin faptul că cel care empatizează își păstrează
propria identitate și nu se identifică cu pacientul, dar înțelege sentimentele
acestuia. Un ultim indicator pe care îl menționăm este atitudinea analitică, care
implică înțelegerea corectă a relației terapeutice.
8.1 Exemplu de asociaţii libere
Cazul 1. http://www.freudfile.org/psychoanalysis/free_associations.html
Intinsă pe o canapea în lumina slabă a unei camere liniştite, pacienta produce

următoarele asociaţii libere:
Mă gândesc la nori pufoși pe care par atît de aievea de parcă i-aș vedea cu
38
ochiii mei. Sunt albi şi perlaţi. Cerul este plin de nori, dar se vede totuşi un petec
albastru azuriu chiar si de aici...
Formele norilor se schimba. Ei sunt fluizi pentru că sunt făcuţi din particule de
apă condensate...
Mă gândesc că eu pot avea o obsesie cu privire la această apă. Medicul mi-a spus
că sunt deshidratată, că nu este suficientă apă în corpul meu. El a sugerat că ar
trebui să beau 2-3 litri de apa in fiecare zi. Apă minerală sau ceai!
Am crezut că există o legătură între nevoia mea de a adăuga sare la

mâncare şi sete. Corpul meu a găsit un pretext în sine - alimente sarate - să mă
facă să beau mai multă apă. Am o mulţime de gânduri despre manifestările din
corpul meu, care par logice si dictate de un echilibru interior. Fiecare poate fi
propriul său doctor. De ce este nevoie atunci de un medic din afara? Dacă
oamenii și-ar urma propriile intuiții, fără prejudecăți ar putea avea surpriza să
observe că fac lucruri care în mod surprinzător sunt utile pentru corpul si
sanatatea lor fizică si spirituală.
Comentariu: Fluxul de asociaţii al pacientei se oprește aici. Putem observa că

ele sunt indirect legate de relația sa cu terapeutul. Asociațiile sale spontane legate
de trupul ei conduc la ideea că nu un medic îi este, de fapt, necesar. Pacienta crede
că psihanalistul nu are, de fapt, nici o contribuţie la starea ei de bine, că ea ar putea
face față foarte bine fără el.
Aceste asociații traduc scepticismul pacientei ceea ce priveşte utilitatea acestui
tratament psihanalitic.
8.2 Studiu de caz
Ana, 23 de ani. Persoană nevrotică, aflată într-un episod de anxietate acută

datorat unui vis recent, traumatic, fără sentimentul originii suferinţei sale morale
generale.
Motivul aparent al apelului către psihanalist: uitarea majorităţii
evenimentelor şi amintirilor din ultimii 3 ani.
39
Istoria pacientei: La vârsta de 20 de ani, tânăra s-a îndrăgostit iremediabil
de Mihai, alături de care a petrecut cea mai frumoasă jumătate de an a vieţii sale.
Cu toate că relaţia lor era perfectă şi fata visa la căsătorie, băiatul nu corespundea
criteriilor părinţilor fetei, motiv pentru care părinţii au pus presiune asupra fetei ca
aceasta să renunţe la băiatul iubit. În prezent, fetei i-a fost prezentat, de către
părinţi, un alt băiat, de familie bună, de această dată, care îndeplineşte criteriile
“societăţii de vază”, însă părinţii nu iau deloc în calcul faptul că fata pare să nu fi
trecut peste acea dragoste mistuitoare, şi, de curând, a început să se comporte
ciudat.
Diagnostic:
NEVROZĂ ANXIOASĂ
Structura psihicului
SUPRAEUL
Presiunile părinţilor legate de căsătoria cu baiatul X, care
indeplineşte condiţiile “societăţii de vază”, spre deosebire de fostul
prieten care nu era dintr-o „familie buna”
EUL
Anxietate puternică datorată conflictului între Sine şi Supraeu
SINELE
Dorinţa instinctuală de a se căsători cu fostul iubit, precum şi de a
reduce la tăcere părinţii
Ana: Bună ziua, numele meu este Ana S. îmi pare bine să vă cunosc personal, am
auzit numai lucruri de laudă despre dumneavoastră! De asemenea, am rugămintea
să respectaţi confidenţialitatea venirii mele aici, ar fi un lucru jenant pentru
40
familia mea să se afle în cercul social din care facem parte despre problema
mea...de fapt eu nu am o problemă reală...
Psihanalist: Buna Ana, ia loc. Evident, tot ceea ce vom discuta aici va rămâne
doar între noi.
Care este problema pentru care ai venit la mine?
Ana: Visul teribil de azi-noapte m-a făcut să-mi urgentez venirea, a fost
groaznic, am visat cum părinţii mei mureau, iar eu mă uitam neputincioasă, fără
să îi pot ajuta deloc! M-am trezit terifiată, în mijlocul nopţii şi de atunci nu pot să
îmi revin, am palpitaţii şi tremur încontinuu, am realizat că nu pot ieşi singură din
starea asta.
Psihanalist: Ce simțeai în acel moment?
Comentariu: dorinta de a îi face pe părinți să tacă, să nu mai intervină în

viața ei amoroasă.
Ana: Când m-am trezit, am simţit furie şi ruşine pentru propria persoană că nu
am putut să fac nimic pentru ca părinţii mei să nu moară, chiar dacă ştiam că este
doar un vis! Sunt terifiată, îngrozită de acest vis teribil pe care l-am avut.
Psihanalist: Ai participat la vreun eveniment major în ultima perioadă?
Ana: Chiar în acest weekend a avut loc un eveniment minunat, şi anume nunta
surorii mele, ea și soțul ei fiind profund îndrăgostiţi unul de altul şi, culmea,
băiatul este întruchiparea perfecţiunii pentru părinţii mei, pentru că face parte din
aceeaşi pătură socială ca şi noi.
Întotdeauna am fost o familie perfectă, totul a fost armonie, nu văd să fie nicio
problemă, suntem întruchiparea familiei perfecte.
Psihanalist: Ai o relație de cuplu în acest moment?
Ana: Da...sunt într-o relaţie, nu am de ce să mă plâng, băiatul se înţelege de
minune cu părinţii mei, nu am ce să-i reproşez acestui băiat...
Psihanalist: Iți propun ca în urmatoarele minute sa procedam astfel. O să te rog
să te relaxezi și să spui orice îți vine în minte în acest moment, ca și cum ai descrie
un film care se derulează. S-ar putea să îți vină în minte diferite gânduri pe care ai
41
dori sa le respingi, cu anumite obiecții critice. Vei fi tentată să iți spui ca aceste
gânduri nu au nicio legatură cu ceea ce povestești. Nu ceda niciodată acestor
critici. Spune totuși aceste lucruri, tocmai pentru faptul că ai simțit respingere
pentru ele. Nu uita niciodată că ai promis corectitudine totală și nu trece peste
ceva doar pentru că, dintr-un motiv oarecare, iți e neplăcut să-l comunici.
Comentariu: Metoda asociațiilor libere
Ana: Chiar ieri mama s-a supărat foarte tare pe mine pentru că am uitat
scrisoarea pe care trebuia să i-o trimit lui David, ştiţi, pentru că el momentan este
departe, reuşim să comunicăm doar prin scrisori şi tocmai ce îi răspundeam în
legătură cu detaliile propriei noastre nunţi şi ieri, când trebuia să o trimit, am
uitat efectiv locul în care am pus-o şi ştiu singur că am pus-o într-un loc unde să
îmi pot aminti uşor de ea...însă cu toate că am scotocit fiecare colţişor...nu reuşesc
să dau de ea, iar mama crede că o mint în legătură cu uitarea mea...e incredibil ce
mi se întâmplă!
Comentariu: Mecanism de apărare - represia
Poate e din cauza mătuşii mele care în ultimul timp a devenit atât de agasantă,
pur şi simplu simt cum mă umplu de furie atunci când mama o invită “din nou” pe
la noi, o senzaţie subită de enervare mă curpinde numai când părinţii mei îi
pronunţă numele...o cheamă...(pauză)
Freud: Ce s-a întâmplat?
Ana: Nu îmi pot aminti numele mătuşii mele!....e incredibil...încep deja să cred că
am o problemă serioasă...(...)
Comentariu: Pacienta realizează un transfer de la o persoană pentru

care are sentimente negative (o presupusă iubită actuală a tânărului de
care e îndrăgostită) către mătușa acesteia, ambele având acelaşi nume
(Freud, 2010, p.37).
Psihanalist: Ce anume simți când te gândești la matușa ta?
42
Ana: Îmi este ruşine îm primul rând de sentimentele mele! De ce simt ură faţă de
mătusa pe care am iubit-o cel mai mult şi cu care am copilărit! Îmi amintesc că
făcea prăjiturile cele mai bune...la fel ca cele pe care obişnuiam să le mănânc
cu.... (...)
………: Fostul iubit
Psihanalist: Poți identifica tipare in relațiile tale? Lucruri ce se repetă, situații,

comportamente?
Ana: Da, dacă chiar trebuie să ştiţi, am avut un iubit înainte, dar asta a fost în
trecut, oricum nu corespundea cerinţelor din mediul meu social şi nu văd ce
legătură ar avea cu problema mea, el nu face subiectul discuţiei noastre, eu am
venit aici pentru că uit! Nu îmi amintesc o groază de lucruri care mi s-au
întâmplat.
Psihanalist: Ar mai fi ceva despre care ai dori să aflăm mai multe?
Ana: E o poezie care nu-mi dă pace, îmi apare recurent în minte şi nu pot să îmi
iau gândul de la ea.
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei nicicând nu va
Luci vederii noastre.
(Varianta corectă fiind):
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Comentariu: Din acest act ratat reiese faptul că pacientul nu e

conştient de modificarea conţinutului, iar elementul deformat se
află în legătură, pe cale asociativă, cu un conţinut de idei
inconştient, de la care porneşte efectul manifestat prin uitare
(Freud, 2010, p.33).
43
Psihanalist: Frumoasă poezie. Ai adus chiar o modificare celei de-a doua strofe,
unde ai spus „nicicând nu va”, in loc de „abia acum”. Mă întreb ce ar putea să
reprezinte acest lucru.
Ana: Nu se poate, eu ştiu poezia perfect de când eram mică....dacă îmi daţi
voie...(...).Da, se pare că am modificat-o puţin, mi se pare incredebil că am făcut
asta!
Psihanalist: Astrul ceresc din aceasta poezie poate însemna iubirea ce o
împărtășești unei persoane importante din trecutul tău, raza ei fiind intensitatea
pe care o resimți în acest moment, lucru adus la suprafață de nunta surorii tale,
iar faptul că nu va luci vederii voastre “nicicând” reprezintă sfârșitul acelei
relații. Cred că ar trebui să discutăm mai mult despre relația anterioară și să
identificăm ce anume a cauzat desparțirea voastră.
Scena de final:
Ana: De fapt, nu ştiu de ce am venit de la început aici, ce credeam că o să se
întâmple? Şi dacă stau bine să mă gândesc, semeni perfect cu tatăl meu când imi
spui astfel de lucruri! Mulţumesc pentru timpul acordat, şi adio!
Transfer
(La plecare însă, Ana își uită eşarfa pe masa psihanalistului, ceea ce relevă o
acţiune simptomatică întâmplătoare, dar cu următorul mesaj ascuns: „De fapt,
accept ceea ce îmi spuneţi, am nevoie de ajutor şi vreau sa revin la terapie”.)
9. Valoarea si limitele terapiei psihodinamice
Robertson şi Woody (1997) analizează valenţele şi limitele terapiei

psihanalitice.
Punctele tari ale terapiei psihanalitice sunt:
 Atenţia deosebită acordată modului în care pacientul reproduce în situaţia
terapeutică experienţele sale din afară
 Înţelegerea determinanţilor inconştienţi ai comportamentului
 Examinarea detaliată a evenimentelor critice din trecutul pacientului
44
Punctele slabe ale terapiei psihanalitice sunt:
 atenţie insuficientă acordată prezentului şi viitorului imediat
 insuficientă valorificare a resurselor pacientului
 preocupare excesivă pentru înţelesurile ascunse şi inconştiente ale
comportamentului pacientului în timpul sesiunii.
1. Test de autoevaluare
1. Lisa este o adolescentă de 17 ani ai cărei părinți au obligat-o să înceapă o cură
psihanalitică în speranța că terapia o va ajuta să rezolve o tulburare de alimentație.
Ea ajunge frecvent cu întârziere la terapie și în timpul ședințelor este adesea ostilă
și necooperantă cu terapeutul. Acesta decide să exploreze relația pacientei cu
părinții săi, pornind de la supoziția că atitudinea față de el este o reflectare a
atitudinii față de părinți. Atitudinea Lisei pune în evidență fenomenul:
A. negare
B. transfer
C. asociație liberă
D. proiecție
2. Două elemente comune terapiei psihodinamice sunt:
A. Asociația liberă și transferul
B. Antrenamentul asertiv și interpretarea viselor
C. Desensibilizarea sistematică și reducerea aprehensiunilor catastrofice
D. Autoreglarea și eliminarea erorilor cognitive
3. Ce este caracteristic tehnicilor psihanalitice
A. ele urmăresc să antreneze abilităţile asertive ale clientului
B. ele urmăresc să convingă clientul să abandoneze paternurile sale iraţionale
de gândire
C. ele urmăresc să ajute clientul să conştientizeze conflictele sale inconştiente
D. ele ajută clientul să se dezvolte, asigurând clientului acceptarea
necondiţionată
4. Terapeuţii psihanalisti acordă o importanţă deosebită viselor deoarece:
A. visele au adesea conţinuturi agresive sau sexuale
B. visele exprimă în mod concret problemele clientului
C. visele reprezintă trebuinţe şi dorinţe inconştiente, exprimate în formă
45
simbolică
D. visele relevă paternurile de gândire iraţională ale pacientului
5. Catharsisul reprezintă:
A. transferul conflictelor parentale către terapeut
B. descărcarea emoţiilor
C. redirecţionarea dorinţelor inacceptabile în acţivităţi socialmente acceptabile
D. o rezistenţă în acceptarea sugestiilor terapeutului
6. În psihanaliză, procesul prin care terapeutul interpretează trairile exprimate de
catre pacient faţă de el însuşi ca fiind un indicator al trăirilor exprimate în mod
obişnuit de pacient faţă de persoane importante din viaţa sa se numeşte:
a. asociaţie liberă
b. rezistenţă
c. transfer
d. interpretarea viselor
7. În psihanaliză, procesul prin care pacientul exprimă în cuvinte gânduri, imagini,
trăiri care îi vin în minte, fără o ordine anume, fără distorsionări, cenzură, inhibiţii
sau prejudecăţi privind semnificaţia sau lipsa de semnificaţie a acestora, se
numeşte:
a. asociaţie liberă
b. rezistenţă
c. vise
d. transfer
8. Din punctul de vedere al lui Freud, procesul prin care pacientul reacţionează faţă
de terapeut într-o manieră care seamănă cu modul în care el reacţionează faţă de
alte figuri autoritare din viaţa sa se numeşte:
a. rezistenţă
b. catharsis
c. asociaţie liberă
d. transfer
8. Terapeutul psihanalist al Anei îi solicită acesteia să stea întinsă pe o canapea şi
spună absolut orice îi trece prin minte. Tehnica utilizată de terpeut este:
a. catharsis
46
b. rezistenţă
c. asociaţie liberă
d. transfer
Bibliografie
1. Airinei C. Psihoterapie freudiana,
http://www.la-psiholog.ro/info/psihoterapie-freudiana, accesat 28.05.2017
2. Freud, S. (1990). Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieții
cotidiene. Bucureşti: Editura Didactică şi pedagogică
3. Freud, S. (2010). Opere esențiale 11. Psihologia inconștientului, București:
Ed. TREI,
4. Fernandez- Zoila, A.(1996). Freud şi psihanalizele, Bucureşti: Humanitas
5. Geller, J., Norcross, J., Orlinsky, D. (2008). Formarea pentru psihoterapie,
București: Ed. TREI,
6. Haldipur, C.V. (1985). The meanings of psychotherapy, Psychological
Medicine, 1985, IS, 727-732
7. Holdevici, I. (1998). Elemente de psihoterapie, Capitolul 2. Psihoterapii de
orientare dinamică: Psihanaliza și psihoterapiile dinamice post-freudiene,
Editura B.I.C. ALL
8. Mertens, W. (2003). Introducere in terapia psihanalitica, Vol. 3, Ed.
TREI, Bucuresti
9. Pamfil, E., Ogodescu, D. (1974). Nevrozele. Timişoara: Editura Facla
10. Robertson M. H., Woody R.H. (1997). Theories and methodes for practice
of clinical psychology, Internaţional Universities Press, Inc. p. 165
Rezumat
Capitolul 2 abordează principalele repere teoretice pe care se structurează terapia
psihodinamică, cât și principalele mecanisme care explică tulburarea psihică din
perspectiva psihanalitică. Sunt dezvoltate, de asemenea, principalele tehnici ale
terapiei psihanalitice, specificul relatiei terapeut pacient și sunt analizate valoarea
și limitele acestei terapii.
47
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALA
CUPRINS
1. Fundamentele teoretice ale terapiei comportamentale
2. Terapia comportamentală
3. Metode și tehnici ale terapiei comportamentale
4. Relația terapeut – pacient
5. Avantajele si limitele terapiei comportamentale

 2 ore studiu pe suportul de curs
 2 ore rezolvare sarcini de lucru
6 ore
La sfârşitul acestei secvenţe de curs, studentul va fi capabil:
1. să clarifice mecanismele ce stau la baza comportamentelor
dezadaptative;
2. să explice principiile terapiei comportamentale;
3. să identifice obiectivele terapiei comportamental;e
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei
comportamentale
1. Fundamentele teoretice ale terapiei comportamentale
Orientarea comportamentală în psihoterapie s-a conturat în domeniul

psihologiei în contrast cu abordarea psihodinamică a personalităţii (Ionescu, 2005;
Mitrofan, 2008). Ea a apărut ca o reacție față de psihoterapiile bazate pe „insight”
(iluminare), care puneau un accent deosebit pe forțele ascunse, abisale, de natură
inconștientă ale psihicului uman (Mitrofan, 2008). Conceptele de la baza orientării
comportamentale sunt cele de învăţare şi de mediu (situaţie), care definesc
curentul behaviorist în psihologie.
48
Contribuțiile teoretice majore la dezvoltarea acestui curent au fost aduse de
I. Pavlov, J.B. Watson, E.L. Thorndike, E.C. Tolman, C.L. Hull, J. Dollard, N.E.
Miller. Articolul Iui John Broadus Watson (1878-1958) „Psychology as the
behaviorist views it” (1913) este considerat manifestul mişcării behavioriste, în
care psihologia a fost definită clar, pentru prima dată, ca ştiinţă a
comportamentului. Behavioriștii considerau că psihologia trebuia să renunţe la
„constructele mentaliste”, subiective, preluate din simţul comun (de exemplu, la
conştiinţă, voinţă), pentru a deveni o ştiinţă (David, 2006).
Fundamentele teoretice ale terapiei comportamentale îşi au originea în
teoriile învăţării, care considerau că personalitatea umană se structurează şi
funcţionează în raport cu stimulii din mediu, cu rolurile, situaţiile şi interacţiunile
sociale şi nu cu forţele psihice interne, abisale. Comportamentele dezadaptative
sunt comportamente învățate în contexte reale de viață și au fost consolidate de
rolul pe care l-au jucat în reducerea aprehensiunilor anxioase și evitarea
experiențelor traumatizante. Aceste comportamente au tendința de a se generaliza
pentru o clasă de situații asemănătoare celor care le-au generat. Terapia constă în
eliminarea acestor comportamente și înlocuirea lor cu alternative mai adaptative.
Aserțiunea de mai sus este susținută de unul din celebrele experimente ale
lui Watson și Rayner (1920), cazul „Micul Albert”, realizat pentru a demonstra că
reacţiile emoţionale sau simptomele nevrotice sunt învăţate şi pot fi condiţionate în
decursul existenţei umane (Ionescu, 2005).
Micul Albert, un copil de 11 luni, demonstra la
începutul experimentului o reacție relaxată față
de prezența în preajma sa a unui iepure alb.
Utilizând un zgmomot puternic drept stimul
necondiționat, Albert a fost condiționat să
dezvolte o reacție de frică față de iepurele alb,
care ulterior s-a generalizat față de alte animale reale sau din pluș.
Watson și Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale
afirmând că dacă stimulul generator de teamă ar fi asociat cu un stimul agreabil,
teama ar putea fi eliminată (Holdevici & Vasilescu, 1993; David, 2006).
Ulterior se dezvoltă teoria condiționării operante, care demonstrează faptul
că efectele unui comportament tind să consolideze acest comportament și să
crească probabilitatea de reapariție a sa. Edward Thorndike formulează legea
49
efectului, care arată că acele comportamente operante care sunt urmate de
consecinţe pozitive au tendinţa să îşi crească frecvența, iar cele care nu sunt
urmate de consecinţe pozitive şi/sau sunt urmate de consecinţe negative tind să se
reducă (David, 2006).
Insă numele cel mai puternic legat de conceptul de condiționare operantă
este Burhus Frederic Skinner, care a demonstrat că administrând un stimul care
provoacă plăcere sau satisfacție de orice fel unui organism, comportamentul
anterior acestui stimul are o mai mare șansă de repetare în viitor. Asumpția pleacă
de la premisa că omul nu are un caracter reactiv, ci operant, el având nevoie să
„beneficieze” de o întărire după efectuarea unui comportament asupra mediului.
Administrarea unei întăriri crește probabilitatea de apariție a unui răspuns de acel
tip. Intărirea poate lua mai multe forme: întăriri pozitive, negative și pedepse. De
asemenea, ele mai pot fi primare, secundare și generalizate.
Mult mai tîrziu, prin contribuția lui Albert Bandura, se dezvoltă teoria
învăţării sociale, care „înglobează atât principiile condiţionării clasice şi operante,
cât şi pe cele ale învăţării prin modelare (învăţare observaţională/vicariantă)”
(David, 2006), pentru a explica modul în care oamenii dezvoltă anumite modalități
de acțiune dezadaptative observând și imitând comportamentele celor din jur. O
mare parte dintre comportamentele umane sunt dobândite prin imitare, urmată, sau
nu, de întărire.
Pentru a demonstra rolul învățării sociale în dezvoltarea comportamentului
agresiv, Bandura, Ross & Ross (1961) montează experimentul numit „Păpușa
Bobo”. Subiecții sunt copii de grădiniță, cu vârste cuprinse între 3 si 6 ani, care
vizionează un scurt filmuleț, în care o persoană abordează într-o manieră agresivă
o păpușă. In următoarea etapă a experimentului, copiii erau invitați singuri într-o
cameră unde se afla și păpușa Bobo. Coportamentul copiilor era supravegheat
video. Toți copiii care au vizionat scena agresivă au imitat acest comportament în
raport cu păpușa, reproducînd chiar și maniera specifică în care aceasta a fost
agresată.
50
Experimentul „Păpușa Bobo”
Sursă: http://www.holah.karoo.net/bandurastudy.htm
Probabilitatea de apariție a unui comportament dezadaptativ (în speță

agresiv) este mai mare în situația în care acest comportament beneficiază de
întărire. Într-un experiment similar, trei grupuri de elevi au urmărit un film în care
o persoană comitea o infractiune, dar finalul filmului era diferit pentru fiecare din
cele trei grupuri. In filmul vizionat de primul grup, infractorul era pedepsit, în
fimul vizionat de cel de-al doilea grup, infracțiunea nu era urmată de nici o
consecință, iar in filmul vizionat de al treilea grup, infractorul era laudat de cei din
jur. Comportamentul copiilor a fost urmărit în timpul pauzelor pe parcursul unei
săptămâni, observându-se nivelul de agresivitate, după anumiți indicatori
prestabiliți. Concluzia a fost că nivelul de agresivitate a fost crescut la copiii din
grupul al treilea, a fost de nivel mediu, dar mai ridicat decât nivelul inițial, la copiii
din cel de-al doilea grup și nu a fost observată o creștere semnificativă a
agresivității, față de nivelul inițial, la copiii din primul grup.
Prin urmare, teoriile învățării clarifică mecanismele dezvoltării unor
comportamente dezadaptative, considerate ca expresie a patologiei psihice și
abordate de terapia comportamentală, în scopul eliminării și a înlocuirii lor cu
alternative comportamentale mai adecvate.
51
2. Psihoterapia comportamentală – procesul terapeutic
Terapia comportamentală este o terapie bazată pe acțiune, care vizează o

schimbare de comportament, în sens pozitiv. Terapia comportamentală își propune
să trateze patologia psihică prin tehnici de întărire a comportamentelor dorite și de
eliminare a celor nedorite.
Principiul pe care se bazează terapia comportamentală este acela conform
căruia „orice învăț are și dezvăț”. Altfel spus, dacă comportamentele dezadaptative
sunt învățate, prin tehnici specifice acestei terapii ele sunt supuse unui proces de
dezînvățare, concomitent cu învățarea unor alternative comportamentale dezirabile
Conceptele de bază ale terapiei comportamentale sunt cele de întărire şi de
control al comportamentului (decondiţionare).
Intărirea este folosită pentru a crește probabilitatea ca un comportament
specific să aibă loc în viitor, prin administrarea sau îndepărtarea / eliminarea unui
stimul imediat după producerea comportamentului.
Dacă prin condiționare, un comportament este învățat (salivarea la sunetul
unui clopoțel) prin asocierea unui stimul necondiționat (hrana) cu un stimul
condiționat (clopoțelul) și realizarea unei legături nervoase între cei doi stimuli,
care face posibil transferul reacției necondiționate (ex. salivare) către stimulul
condiționat (clopotel), decondiţionarea constă în dezvățul unui comportament
prin stingerea legăturii nervoase între stimulul condiționat și cel necondiționat.
Expunerea in vivo și desensibilizarea sistematică sunt tehnici ale terapiei
comportamentale, care pot realiza decondiționarea. Vom aborda aceste tehnici în
contextul adecvat. O formă specială de decondiționare a fost utilizată înainte de
conceptualizarea teoriilor ânvățării, în tratarea așa numitelor logonevroze
(bâlbâiala) și constă în practica intenționată a unei deprinderi greșite, pentru ca
aceasta să fie preluată sub control conștient.
3. Metode si tehnici ale terapiei comportamentale
Obiectivul general al terapiei comportamentale este schimbarea, în sens

adaptativ, a comportamentului
Obiectivele specifice ale terapiei comportamentale sunt:
52
 eliminarea reactiilor dezadaptative;
 eliminarea comportamentelor nedorite;
 elaborarea de modele de comportament eficiente.
Principiul care stă la baza stingerii comportamentelor nedorite este
decondiționarea, respectiv principiul care subliniază faptul că atâta vreme cât
comportamentele nedorite nu sunt întărite, ci sunt ignorate, acestea se vor
“stinge”, adica vor disparea treptat. Astfel, modelele de comportament învățate au
tendința de a se reduce în timp, până la dispariție, în condițiile în care nu sunt
întărite corespunzator. Tehnicile care asigură stingerea comportamentelor nedorite
sunt: tehnica expunerii, tehnica imersiei, tehnica desensibilizării sistematice,
tehnica imploziei.
Tehnica expunerii
Această tehnică presupune confruntarea pacientului cu obiectul sau situația
provocatoare de anxietate. Expunerea este precedată de construcția unei relații de
încredere cu terapeutul și apoi de învățarea relaxării. Relaxarea este metoda
terapeutică prin care, cu ajutorul unor tehnici bine definite, se acționează, în mod
specific, asupra activității miotonice și a sitemului neuro-vegetativ, se produce o
stare de destindere musculară, mai mult sau mai puțin voluntară, se reduce
tensiunea, anxietatea și dezechilibrul emoțional a unui subiect,.(Larousse). Metoda
de relaxare privilegiată de terapia comportamentală este relaxarea musculară
Jackobson, care este un demers destul de laborios de intervenție asupra
principalelor grupuri musculare, în sopul de a reduce tensiunea și a conștientiza
relaxarea.
După ce pacientul s-a relaxat, el este încurajat ca, însoțit de terapeut, să se
confrunte cu stimulul anxiogen. Confruntarea se realizează treptat, după ce
pacientul a realizat o lista a stimululor generatori de anxietate, în ordine ierarhică.
Scopul acestei etape este inducerea stării de relaxare totală în prezența stimulului
anxiogen, progresând crescător, dupa ierarhia stabilită în prealabil. Wolpe
accentuează necesitatea stării de relaxare totală înainte de progresarea la următorul
nivel. Acest proces se va repeta până la punctul în care, în prezența stimulului cel
mai anxiogen, nu va mai produce anxietate.
De ex. o persoană care resimte spaima de înălțime este încurajată ca,
însoțită de terapeut, să urce un etaj al unei clădiri, în prima zi, apoi încă un etaj în
următoarea ședință, până când va fi capabilă să urce cele 4 etaje fără să mai
53
resimtă anxietate.
Tehnica imersiei (Flooding)

Tehnica imersiei este o metoda terapeutică, bazată pe principiul
condiționării și este folosită în tratarea fobiilor și a tulburărilor de anxietate,
inclusiv Tulburarea de stres post traumatic. Floodingul a fost folosit pentru prima
dată de Thomas Stampfl, în 1967 și este o metodă rapidă, eficientă, însă mai
traumatică, pentru a scăpa de fobii. Tehnica imersiei se bazează pe principiul
condiționării și are două componente:
 expunerea tranșanta, care nu poate fi evitată, la situatia cea mai anxiogenă;
 învățarea asocierii între situația generatoare de frică și o emoție neutrală;
Sursă: https://www.psychologistworld.com/images/articles/a/575x360-v-dpc
Expunerea se realizează în mod tranșant și direct (prin vizualizare sau

contact real) la situația care îi provoacă anxietate, fără ca acesta să se poată
sustrage - tehnica se mai numește și „terapie prin șoc” și are avantajul de a fi
rapidă si eficientă. Deoarece pacientul fobic dezvoltă conduită de evitare a
stimulului anxiogen, el nu are niciodată ocazia să acționeze asupra reacției de
alarmă a organismului în prezența stimulului. Expunerea tranșantă și de neevitat îl
confruntă intens cu reacția de alarmă, dar aceasta nu este stabilă în timp și după o
perioada se reglează biologic și dispare. Când "faza de alarmă" a organismului
ajunge la final, persoană se simte „stoarsă” din punct de vedere emoțional, dar nu
mai resimte nici teamă. În cazul în care obiectul anxiogen este încă prezent, el va
învăța să-l asocieze cu o lipsă de emoție, mai degrabă decât cu frica. Aceasta se
numește "stingere". (http://www.psychologywizard.net/flooding.html )
54
Tehnica imploziei
Aceasta este o variantă a metodei expunerii in vivo, făcând uz de același
principiu al stingerii reacțiilor condiționate de evitare a stimulilor anxiogeni.
Terapia implozivă se desfășoară în imaginația pacientului. Terapeutul îi descrie
acestuia situația cu cel mai mare potențial anxiogen și îl solicită să iși imagineze că
se află în mijlocul situatiei descrise. Starea de anxietate la pacient va crește, apoi
va scădea. Prin expuneri repetate la situații anxiogene (in plan imaginar), în
condiții de securitate afectivă, stimulii generatori de anxietate își pierd forța si
comportamentul de evitare a acelor situații tinde să se stingă. Acest exercițiu de
imaginație trebuie să dureze între 45 de minute și 3 ore. Tehnica s-a dovedit a fi
mai puțin eficace în comparație cu tehnica expunerii in vivo, dar este indicată
pentru subiecții cărora expunerea directă la stimulii anxiogeni este prea brutală.
Desensibilizarea sistematică
Aceasta este o tehnică comportamentală folosită pentru a ajuta clientul să
facă față fobiilor si temerilor cu care se confruntă. In realizarea desensibilizării
sunt parcurși trei pași:
1. Primul pas constă în învățarea relaxării progresive Jackobson. Acestă
strategie constă în succesiunea perioadelor de contractare a unei grupe
musculare, urmate de relaxarea parțială și apoi relaxarea totală a acelei
grupe de mușchi. În acest timp, clientul se concentrează pe contrastul
între tensiunea inițială și senzațiile musculare ulterioare, de relaxare și
de ușurare care se dezvolta atunci când mușchii sunt detensionați. După
ce a descoperit modul în care mușchii se simt atunci când aceștia sunt
profund relaxați, practica repetată permite unei persoane să-și creeze în
mod deliberat sentimentul de relaxare, într-o varietate de situații.
2. In etapa a doua, terapeutul și clientul crează o "ierarhie a stimulilor
generatori de anxietate", de la cel mai puțin până la cel mai puternic
anxiogen. De ex., pentru o persoană care se teme de șerpi, ierarhia de
anxietate ar putea începe cu a vedea o imagine a unui șarpe, apoi se
trece la vizionarea unui șarpe plasat în cușcă, de la o anumită distanță,
și culmineaază cu a manevra de fapt un șarpe.
3. În ultima etapă, cu sprijinul și susținerea terapeutului, clientul trece prin
ierarhia de anxietate, după fiecare stadiu al prezentării încercând să
55
reinstaleze starea de relaxare. Pe măsură ce toleranța se instalează
pentru un item anxiogen, clientul se mută la următorul item mai
amenințător. Progresiv se realizează o desensibilizare treptată. Pot fi
folosite diverse metode de confruntare cu stimulul. In era pre-
calculator confruntarea se realiza, de regulă, în imaginație sau in
realitate. Mai recent, în anii 1990, expunerea la o realitate virtuală a
înlocuit confruntarea in vivo.
Tehnicile prezentate mai sus se bazează, în principal, pe principiul
condiționării clasice. Alte tehnici utilizează preponderent principiul condiționării
operante.
Terapia aversivă
Scopul terapiei aversive este acela de a reduce sau elimina comportamentele
nedorite prin sancționarea acestora cu stimuli aversivi. Comportamentele care au
fost tratate cu terapia aversivă includ vicii, cum ar fi abuzul de alcool, abuzul de
droguri, fumatul. practicarea patologică a jocurilor de noroc, deviațiile sexuale și
obiceiuri mai benigne, cum ar fi crampa scriitorului. Cu rol de stimuli aversivi au
fost folosiți stimuli chimici și farmacologici precum și șocuri electrice. mirosurile
neplăcute, gusturi neplăcute și zgomote puternice etc. Terapia aversivă nu este
intens folosită datorită riscurilor pe care le presupune, dar și a unor aspecte etice.
S-a constatat, de asemenea, că subiecții expuși terapiei aversive pot face recăderi,
efectele ei nefiind totdeauna persistente în timp.
Metoda modelării
Modelarea implică învățarea prin observarea și imitarea altora, în general
persoane semnificative. Existența unui model pozitiv poate da individului o țintă și
un obiectiv care îl stimulează să își schimbe comportamentul, pentru a se potrivi
modelului. Modelarea a fost utilizată în mod eficient pentru tratarea persoanelor cu
tulburări de anxietate, tulburări de stres post-traumatic, fobii specifice, tulburarea
obsesiv-compulsivă, tulburări de alimentație, cu deficit de atenție / tulburare de
hiperactivitate și tulburări de comportament. Aceasta a fost, de asemenea, utilizată
cu succes în a ajuta indivizii să dobândească anumite abilități sociale, în special
capacitatea asertivă de a spune nu unor comportamente dezadaptative precum
consumul de substanțe, fumat etc. (http://www.minddisorders.com/Kau-
56
Nu/Modeling.html#ixzz4UnegHT5Y )
Stingerea comportamentului (Extinction)

Stingerea acționează prin eliminarea oricărui tip de întărire pentru
comportament. Un exemplu elocvent de stingere a comportamentului nedorit este
cazul unui copil care perturbă activitatea în clasă, pentru care soluția ar fi lipsa
oricărei intăriri (pozitivă sau negativă) a comportamentului obraznic, concomitent
cu întărirea pozitivă a oricărui comportament dezirabil.
Managementul evenimentelor neprevăzute

Într-o abordare mai formală, managementul evenimentelor neprevăzute
presupune un contract scris între terapeut și individ care prezintă obiective,
recompense și penalizări. Pentru unele persoane, existența unui astfel de tip de
acord clar îi ajută să își schimbe comportamentul și să dezvolte un sentiment de
responsabilitate.
Tehnica economiilor simbolice

Această strategie se bazează pe întărirea pozitivă - oferind persoanelor
jetoane care pot fi schimbate pentru privilegii atunci când au demonstrat un
comportament pozitiv. Aceasta este o metodă intens folosită de părinți și profesori
pentru a ajuta la îmbunătățirea comportamentului copiilor.
Tehnica autocontrolului comportamentului.

Prin obiectivele sale, terapia comportamentală are drept țintă dezvoltarea
autonomiei și a capacității de control asupra propriului comportament. Dezvoltarea
autocontrolului presupune parcurgerea a 3 etape care implică mecanisme diferite:
autoobservarea, autoîntărirea şi autoevaluarea.
 Automonitorizarea constă în observarea si consemnarea tuturor
activitaților derulate pe parcursul unei zile, cu accent pe
comportamentului problemă, dinamica sa, contextul în care se produce.
Acest moment are el însuși valențe terapeutice, deoarece ocazionează
conștientizarea și auto-asumarea problemei, dar și externalizarea
problemei, ceea ce facilitează o perspectivă mai obiectivă, „la rece”
asupra comportamentului dezadaptativ.
57
 In a doua etapă, pacientul lucrează pentru a dezvolta noi activități, mai
adaptative, ceea ce îi va oferi pacientului șansa unor experiențe
pozitive. Fiind vorba de dezvoltarea autocontrolului, pacientul întărește
noile comportamente oferindu-și singur recompense, ori de câte ori
reuşeşte să-şi controleze comportamentul.
 Etapa a treia constă schimbarea de durată a comportamentului, urmată
de un demers de autoevaluare a progreselor înregistrate. De asemenea,
cu referire la etapa de automonitorizare, pacientul trebuie să gestioneze
și contextele în care se producea comportamentul dezadaptativ. Intr-o
primă perioadă subiectul este îndrumat să evite contextele favorizante,
pentru ca apoi să se confrunte cu ele progresiv, lărgindu-şi astfel
controlul asupra propriului comportament (Holdevici, Vasilescu, 1993)
4. Relatia terapeut-pacient
Terapia comportamentală este o terapie centrată pe acțiune și având drept

scop înțelegerea comportamentului pacientului și modificarea acestuia, în așa fel
încât dificultățile existențiale să fie îndepărtate sau diminuate.
Relația terapeut pacient este una directivă, de tipul profesor - elev.
Contribuţia majoră a pacientului constă, mai ales, în motivaţia acestuia. Un anumit
nivel de colaborare din partea pacientului este absolut necesar pentru succesul
psihoterapiei. Importante sunt şi expectaţiile pacientului de a obţine ajutor și de a
avea succes în managementul comportamentului dezadaptativ, pentru a produce
ameliorări ale stării sale emoționale
Rolul terapeutului în cadrul terapiei comportamentale:
 culege în mod sistematic informații referitoare la antecedentele cu
caracter situațional ale pacientului, la amploarea și dimensiunile
problemei în plan comportamental, precum și la comportamentele
acestuia;
 clarifică împreună cu clientul problemele acestuia;
 planifică și stabilește comportamentele țintă;
 formulează împreună cu clientul obiectivele terapiei;
 identifică acele condiții care mențin problema;
58
 implementeaza planul de schimbare;
 evaluează succesele demersului psihoterapeutic;
 conduce viitoarele demersuri de evaluare.
5. Avantaje si dezavantaje ale terapiei cognitive

Avantaje:
1. Unul dintre avantajele principale ale terapiei comportamentale constă în
faptul că este un tratament pe termen relativ scurt, de câteva săptămâni, nu
luni sau ani. Acest fapt implică un nivel mai redus al costurilor față de
terapiile pe termen lung.
2. Tehnicile și strategiile utilizate în terapia comportamentală sunt destul de
simple și ușoare pentru ca cei mai mulți clienți să le înțeleagă și să le
învețe.
3. Succesul este observabil și măsurabil, ceea ce constituie o modalitate de
întărire a noului comportament achiziționat.
Dezavantaje:
1. Mulți profesioniști cred că terapia comportamentală nu este adecvată sau
suficientă pentru tratarea multor probleme psihologice. Acest lucru se
datorează faptului că aceasta se concentrează asupra comportamentelor
învățate, ignorând rolul pe care gândurile, sentimentele și procesele
inconștiente le joacă în comportamentul uman.
2. Se înregistrează un procent destul de mare de recăderi, mai ales la
comportamentele adictive
1. Descrieți succint principalele teorii ale învățării.

2. Descrieți principalele tehnici ale terapiei comportamentale, bazate pe
condiționare clasică.
3. Descrieți principalele tehnici ale terapiei comportamentale, bazate pe
condiționare operantă.
4. Analizați specificul relației terapeut – pacient în terapia comportamentală
59
2. Studiu de caz
Următorul caz este prezentat de Colleman; Bucher; Carson, 1984 (apud.

Holdevici, 1998).
Copilul Billy, de 6 ani (....) a fost adus la clinica de neuropsihiatrie
infantilă pentru că detesta școala, comportamentul său în clasă având un caracter
agresiv, ceea ce deranja lectiile și făcea ca Billy să fie respins de colegii săi.
Observând cu atentie comportamentul părinților în timpul interviului clinic,
psihoterapeutul a constatat că ambii părinti erau foarte permisivi și aprobau tot
ce făcea sau spunea copilul.
Programul de psihoterapie propus a cuprins următoarele etape:
a. Părinții au fost ajutați să discrimineze între comportamentele reale și cele
cu caracter demonstrativ ale copilului;
b. Părinții au fost invățați să ignore copilul, neacordându-i interes și atenție
atunci când punea în funcțiune comportamente demonstrative.
c. Învățătoarea a fost, la rândul ei, instruită să-l ignore pe Billy când acesta se
comporta necorespunzător.
Comportamentele nedorite, cu caracter demonstrativ ale copilului, s-au
accentuat în clasă, in primele zile, ele reducându-se apoi din ce în ce mai mult,
nemaifiind întărite de părinți și invățătoare.
Odată cu diminuarea acestor comportamente copilul a început sa fie tot mai
mult acceptat de colegi, ceea ce a constituit o nouă întărire a modelelor dorite de
comportament și a modificat atitudinea sa negativă față de școală.
a. Identificați tehnica folosită în abordarea cazului.

b. Completați pe linia punctată alte indicații terapeutice referitoare la caz
.....................................................................................................................................
.....................................................................................................................................
................................................................................................................................
60
3. Rebus
Rezolvați următorul acrostih
1. Sarcina principală a terapeutului în construirea aleanței terapeutice este

câştigarea ....................... pacientului
2. Cercetările asupra salivației și digestiei la câini sunt un exemplu pentru
paradigma de ...........................
3. Relația ................ - răspuns este strucura fundamentală a oricărui proces de
învăţare
4. Condiţionarea clasică a fost fundamentată de cercetătorul rus ........................
5. Teama patologică față de un obiect bine precizat, care nu reprezintă o
amenințare directă pentru pacient se numeste ...........................
6. Modelul terapeutic comportamentalist este unul educaţional ce se bazează pe
......................
7. Indrumatorul pacientului în terapie se numeste ...........................
8. Relatia psihoterapeut – pacient se bazeaza pe empatie, comunicare si
.............................
9. Terapia comportamentală este o terapie centrată pe eliminarea ............................
10. Tehnica ...................... sistematice reprezintă o metodă prin care clientul învaţă
să rămână calm în situaţii anxiogene
11. În procesul terapeutic se folosesc metode şi .............. adecvate pacientului.
12. Terapia implica pacientul în mod activ; acesta primeşte ............. pentru acasă
Răspunsuri REBUS
1. ÎNCREDERE
61
2. CONDITIONARE
3. STIMUL
4. PAVLOV
5. FOBIE
6. ÎNVĂŢARE
7. PSIHOTERAPEUT
8. COLABORARE
9. SIMPTOME
10. DESENSIBILIZARE
11. TEHNICI
12. TEME
Bibliografie
1. Archer J., McCarthy C. J. (2010). Theories of Counseling and

Psychotherapy: Contemporary Applications, cap. 8,
http://wps.prenhall.com/chet_archer_theories_1/47/12099/3097586.cw/ind
ex.html, accesat 28.05.2017
2. Bandura, A., Ross, D. & Ross, S.A. (1961) Transmission of aggression
through imitation of aggressive models. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 63, 575-82, http://www.holah.karoo.net/bandurastudy.htm,
accesat 28.05.2017
3. Clark, D. M., Ehlers, A., Hackmann, A; McManus, F., Fennell, M., Grey,
N., Waddington, L., Wild, J. (2006). Cognitive therapy versus exposure
and applied relaxation in social phobia: A randomized controlled trial.
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 74 (3): 568–578.
4. Dafinoiu, I. (2005). Psihoterapii Scurte, strategii, metode, tehnici, Iasi:
Polirom
5. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale,
Iași: Polirom
6. Erwin, E. (1978). Behavior Therapy – Scientific, Philosofical and Moral
Foundation, Cambrige Univeristy Press
7. Holdevici, I., Vasilescu, I.P. (1993). Psihoterapia. Tratament fără
medicamente. București: Ceres, pp. 98-101
62
8. Hodevici I. (1998). Elemente de psihoterapie, Bucuresti, Ed. All
9. Holdevici, I. (2005). Psihoterapia Cognitiv - Comportamentala,
Managementul stresului pentru un stil de viata optim”. Ed. Stiintelor
Medicale
10. Holdevici, I. (1998). Psihoterapia tulburarilor anxioase. Bucuresti: Ceres.
11. Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere
psihologică. București: Ed. Kallusip
12. Ionescu, A. (2005). Psihoterapie: noţiuni introductive. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine, ediţia a II-a
13. Larousse – Marele dictionar al psihologiei, 2006, Bucuresti: Editura Trei
14. Maultsby, Jr., M. C., & Wirga, M. (1998). Behavior Therapy. In H.
Friedman (Ed.), Encyclopedia of mental health (pp. 221–234). San Diego,
CA: Academic Press.
15. Mitrofan, I. (2008). Introducere în psihoterapie. Bucureşti: Credis
16. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice si
aplicative, Bucuresti: SPER.
17. Usaci, D. (2005). Psihopatologie si psihoterapie, Ed. Universității
Transilvania din Brasov
Webografie
http://www.psychologywizard.net/flooding.html, accesat 28.05.2017

http://www.minddisorders.com/Kau-Nu/Modeling.html#ixzz4UnegHT5Y, accesat
28.05.2017
REZUMAT
Capitolul abordează principalele modele teoretice care stau la baza terapiei

comportamentale, cu accent pe mecanismele învăţării. De asemenea, sunt analizate
principalele tehnici ale terapiei comportamentale și relația terapeut – pacient, cu
aspectele sale specifice în cadrul acestei terapii.
63
PSIHOTERAPIA COGNITIVĂ
La sfârşitul acestei secvenţe de curs studentul va fi capabil:
1. să identifice axiomele ce stau la baza terapiei cognitive;
2. să explice principiile terapiei cognitive;
3. să identifice obiectivele terapiei cognitive;
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei cognitive;
5. Să analizeze valoarea şi limitele terapiei cognitive.
CUPRINS
Introducere
4. Izvoare teoretice
5. Sistemul conceptual al terapiei cognitive
6. Dezvoltarea terapiei cognitive
4. Structura terapiei cognitive
5. Psihoterapia cognitivă
5.1 Obiectivele terapiei cognitive
5.2 Structura procesului terapeutic cognitiv
5.3 Etapele demersului terapeutic cognitiv
6. Metode si tehnici ale terapiei cognitive
7. Relatia terapeut pacient in terapia cognitivă

3  2 ora rezolvare sarcini de lucru
ore
Introducere
Terapia cognitivă, una din cele mai elaborate terapii, cu o largă utilizare
în domeniul patologiei psihice, a apărut și s-a dezvoltat relativ recent, în
contextul destul de dramatic al unei confruntări ireconciliabile între terapia
64
psihodinamică, care considera că viața psihica este determinată de conflicte
inconștiente abisale și orientarea comportamentală, care nega existența unor
forțe abisale și afirma primatul factorilor de mediu în determinarea acțiunilor
umane.
In acest context, terapia cognitivă afirmă drept premiză faptul că emoțiile
și comportamentul sunt influențate în mod primordial (deși nu exclusiv) de
procesele cognitive și că stă în puterea oamenilor să modifice aceste gânduri,
pentru a ameliora trăirile emoționale și comportamentele dezadaptative.
Să ne imaginăm o situație:
Maria lucrează în biroul său, alături de alți doi colegi, Bianca si Andrei.
La un moment dat, liniștea biroului este „spartă” de ușa care se deschide
zgomotos. Este seful, care le comunică scurt: „Astzi la ora 17 avem o sedință
importantă. Nu lipsește nimeni.” Inima Mariei începe să bată cu putere și simte
că mâinile i-au transpirat abundent. „Ce o fi atât de important de trebuie să
avem o sedință la ora când ar trebui să plecăm acasă? De ceva timp se aude că
se vor face restructurări. Oare acesta să fie motivul? În ultima săptămână șeful
mi-a returnat 3 lucrări ca să le corectez. Eram obosită și mi-au scăpat niște
detalii. Mai mult ca sigur eu voi fi persoana care va trebui să plece. Dacă mă
gândesc bine, ieri dimineață cînd ne-am întâlnit, seful abia dacă mi-a răspuns la
salut.” Așa gândește Maria și în sufletul ei se instalează o stare de spaimă şi
anxietate. Privește în jur cu temerea că și ceilalți colegi știu deja asta. Este
foarte uimită să o vadă pe Bianca cu un zâmbet larg pe față, care îi spune
râzând. „Cred că este vorba de deplasarea în Statele Unite. Sunt sigură că voi
face parte din grupul care va pleca. Acum câteva zile șeful m-a întrebat dacă
soțul meu ar fi de acord să lipsesc câteva zile de acasă în cazul în care ar fi
nevoie să plecăm într-o deplasare. Abia aștept sedința asta.” In mod evident
starea de speranță a Biancăi se asociază cu bucuria așteptării. Alexandru nu
ridică ochii din hărtiile la care lucrează. Se simte umilit si deznădăjduit. De
căteva săptămîni se întîlnește frecvent cu seful atunci cînd ajunge la serviciu cu
o întîrziere de 20-30 de minute, de parcă l-ar pândi. Ultimele dăți i-a făcut
observații pe un ton din ce în ce mai iritat, iar ieri i-a zis că dacă se mai repetă
va fi nevoit să ia măsuri. Cum să îi spună șefului că soția l-a părăsit și el a
rămas cu grija lui Mihai, care are 1 an si 3 luni și trebuie să îl ducă zilnic la
65
părinții lui, care stau în cealaltă parte a orașului. L-ar putea lăsa acolo peste
noapte, dar cel mic plânge disperat dacă tatăl său nu vine să îl ia. Lui
Alexandru i se rupe inima de mila micuțului, care se teme să nu fie abandonat si
de tatăl său. Cu siguranță ședința de astăzi se face pentru a se lua măsuri
administrative împotriva lui. Ce se va face dacă îi va fi tăiat salariul cu 10%?
In situațiile descrise mai sus, cele trei personaje trăiesc emoții total
diferite, în acord cu semnificația particulară pe care o atașează unui fapt
cotidian, în acord cu evenimentele de viață personale. Prin urmare, emoția nu
este determinată de evenimentul actual, ci de rezultatul unui proces de evaluare /
semnificare a situației, care diferă de la o persoană la alta. Emoțiile noastre,
calitatea și intensitatea lor nu depind de evenimentele exterioare, ci de modul
nostru de a le privi şi înţelege.
1. Izvoare teoretice
Deși nașterea științifică a terapiei cognitive este de dată relativ recentă,

ideea că modul nostru de a gândi ne influenţează emoţiile şi comportamentul nu
este nouă.
Terapia cognitivă are trei mari surse teoretice: abordarea fenomenologică
în psihologie, psihanaliza, reprezentată în special de Adler şi psihologia
cognitivă. .
Filozofia fenomenologică, cu rădăcini în filosofia stoicilor greci,
postulează faptul că maniera în care individul se comportă depinde de
perspectiva asupra propriei persoane şi asupra lumii în care trăieşte. Epictet,
sclav şi profesor de filozofie a lui Marc Aurelian, care a scris lucrarea ,,Gânduri
despre mine însumi’’, a subliniat importanţa semnificaţiilor pe care oamenii le
acordă evenimentelor şi faptelor pe care le trăiesc, mai ales dacă acestea sunt
negative. El consideră că oamenii nu sunt influenţaţi de lucruri, ci de
interpretarea pe care le-o dau, iar aceasta depinde de imaginea pe care o au
despre sine şi lume. Conceptia sa este sintetizată în celebra frază “Oamenii nu
sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de modul în care ei le percep.”
În faţa evenimentele pe care le trăiesc şi a situaţiilor cu care se confruntă,
oamenii pun în acţiune o serie de credinţe sau „iluzii”, care clarifică raportul
66
dintre dorinţe şi posibilităţi.
De exemplu:
- Iluzia atotputerniciei – „pot face totul, în măsura în care sunt dator să
fac tot”
- Iluzia neputinţei absolute - ,,nu sunt bun de nimic”, ceea ce atrage
după sine anticiparea unui şir de eşecuri
- Iluzia atotputerniciei şi a neputinţei ,,dacă nu reuşesc să fac acest lucru,
înseamnă că nu sunt bun de nimic’’.
În toate aceste categorii de iluzii apare un numitor comun şi anume
aprecierea nerealistă a expectanţelor faţă de sine şi față de propriile posibilităţi,
care crează vulnerabilitate, frustrare şi tulburare psihică. O evaluare mai realistă
a scopurilor şi posibilităţilor asigură o mai bună adaptare şi o funcţionare psihică
mai eficientă.
Omul participă la dezvoltarea sa prin explorarea lumii înconjurătoare, prin
confruntarea cu problemele ce îi apar în faţă şi prin analiza soluţiilor
propuse pentru rezolvarea problemelor. In circumstanțele de viață pe care le
trăiește, persona realizează o evaluare a situaţiei în raport cu expectanţele sale şi
cu posibilităţile de realizare pe care le estimează. Această evaluare este insoţită
de ceea ce Platon numeşte ,,dialog interior’’. Starea sa afectivă va fi determinată
de ponderea gândurilor pozitive şi a celor negative în raport cu situaţia.
Expresia sănătății psihice o constituie dialogul interior care respectă
raportul de aur al arhitecturii grecești, respectiv 68% / 32%. Acesta presupune o
pondere de două treimi a gândurilor și autoevaluărilor pozitive, față de o treime
gânduri și evaluări negative, ceea ce înseamnă o raportare realistă la situații și
posibilitățile proprii, implicând încredere în sine, disponibilitate de implicare,
dar și o oarecare prudență și o acceptare a limitelor în raport cu anumite
solicitări și circumstanțe de viață.
Un dialog interior negativ, exprimat prin inversul raportului de aur (32%
/ 68%) corespunde depresiei severe şi crizelor de angoasă pe care persoana nu le
poate controla. Dominanta cognitivă negativă alimentează sentimentul neputinței
și a lipsei de speranță. Conduita defensivă, absența implicării în activități
cotidiene, uneori chiar cele de autoîntreținere și supraviețuire se datorează
credinței persoanei că este incompetentă, incapabilă și deci inutilă.
67
Caracter patologic are și dialogul interior de conflict, caracterizat de
raportul echivalent de gânduri pozitive și negative. ( 50% / 50%). Acesta se
exprimă în plan comportamental prin tatonare, incertitudine, ambivalență,
indoieli obsesive, temeri și caracterizează anxietatea si depresia usoară.
Dacă plasăm dialogul interior pe un continuum, la extreme nu există
dialog, ci monolog: predominanța excesivă a gândurilor negative (până la 30 %)
reprezintă monologul negativ, specific depresiei endogene de natură psihotică, în
timp ce excesul de gânduri pozitive corespunde euforiei, puseului maniacal
major.
O altă sursă semnificativă pentru terapia cognitivă o reprezintă
psihanaliza. Influența psihanalizei asupra terapiei cognitive, este reprezentată
inițial prin concepția lui Freud privind structura ierarhică a cogniţiei în procese
primare şi procese secundare, dar și prin surprinderea relațiilor subtile între
gând, emoție și comportament, care conduc la construcția unor teme latente ale
gândirii (scheme cognitive), care se activează în contexte similare celor in care
au fost create. Ulterior terapia cognitivă se va dezvolta cu predilecție prin
contribuția unor terapeuţi psihanalişti. Psihoterapiile "cognitive" îl recunosc ca
precursor pe Alfred Adler, care consideră gândirea ca fiind cel mai semnificativ
factor al funcționării psihice, delimitându-se de ideea lui Freud, conform căruia
cauza emoțiilor umane ar fi conflictele inconștiente.
Adler (1936) consideră că fiecare individ are propria lui concepţie despre
lumea obiectivă, care constituie principala grilă de citire a realității. El afirmă că
stimulii cu care ne confruntăm sunt imediat organizaţi şi conceptualizaţi în
mintea noastră, deci le acordăm un sens în funcţie de propria noastră experienţă
anterioară. Această ,,reprezentare construită’’ a realităţii obiective a fost numită
câmp fenomenologic, construct ce ne permite să explicăm de ce în faţa aceluiaşi
eveniment, diferite persoane reacţionează în mod diferit. (Holdevici, Vasilescu,
1993)
Dar, terapia cognitivă contrazice psihanaliza pentru că aceasta atribuie un
rol important inconştientului în geneza tulburărilor psihice şi postulează faptul
că la baza tulburărilor psihice stau traumele afective. Din acest motiv,
majoritatea metodelor psihanalizei se adresează afectivităţii şi ignoră rolul
judecăţilor şi al cogniţiilor. În replică, terapia cognitivă acreditează rolul
68
judecăţii, al lucidităţii conştiente şi al capacităţii de testare a realităţii in reglarea
comportamentului
La cele două izvoare teoretice se adaugă influenţe mai moderne, care vin
dinspre psihologia cognitivă.
George Kelly este considerat a fi primul care a descris un model cognitiv
sub forma „constructelor personale”. Kelly (1955, cit. în Dryden, 2010)
menţiona modul în care individul caută să ofere un înţeles lumii, sugerând că
fiecare individ îşi construieşte propria viziune asupra realităţii prin intermediul
experiementării proprii. Pentru a înțelege un pacient este necesar să cunoaștem
constructele personale, prin aflarea unor date cu privire la comportamentul
acelui individ. În terapia cognitivă, bazată pe teoria lui Kelly, există o relație
interactivă între pacient și terapeut, scopul fiind evaluarea sistemului de
constructe ale pacientului, premiză pentru a explica și schimba comportamentul
acestuia (apud Brich si Hayward, 1999)
La acesta se adaugă modelul cognitiv al emoţiilor, dezvoltat de
Lazarus. Lazarus (1982) afirma că declanșarea emoțiilor este precedată de o
evaluare cognitivă a situației, de care depinde calitatea și intensitatea
răspunsurilor emționale. Decizia luată în urma acestei evaluări depinde de
motivație, de reprezentarea asupra consecințelor situației și asupra propriilor
capacități. Urmează apoi o a doua evaluare cognitivă asupra opțiunilor de
copping, respectiv copping centrat pe problemă, coping centrat pe emoție sau
copping centrat pe expectanțele privind viitorul.
Psihologia cognitivă pune accent pe rolul gândurilor în etiopatogenia
tulburărilor afective, considerând că boala s-ar datora incapacității insului de a
rezolva problemele cu care se confruntă, ca şi incapacităţii de a face faţă unor
probleme noi şi solicitante. Actiunea terapeutului ar consta, prin urmare, într-un
demers educațional, realizat in colaborare cu pacientul, în scopul identificării și
evaluării problemelor, identificării și testării unor modalități rezolutive, care să
faciliteze alegerea unei soluții optime, aplicarea și testarea acestei soluții în
realitate. Rezolvarea problemei implică o anumită detaşare de situaţie (analiză la
rece), care oferă posibilitatea găsirii soluţiei optime şi contribuie la dezvoltarea
capacităţilor de învăţare, la formarea unor strategii optime de învăţare.
69
2. Sistemul conceptual al terapiei cognitive
Cottraux & Collet (1986) conturează modelul teoretic al terapiei cognitive,

punând în relație cognițiile și emoțiile, cu comportamentul și cu mediul.
Mediul
Cogniții Comportament direct

  observabil
Emoții
Fig. 4.1 Modelul teoretic al terapiei cognitive (Cottraux J., Collet L., 1986, pg.
114)
Conform acestui model, mediul constituie ansamblul stimulilor care

acționează asupra individului, comportamentul reprezintă răspunsul, iar relația
cogniții – emoții este rezultatul procesării informației furnizate de mediu.
In accepțiune cognitivistă, cogniția este „un gând sau o imagine mintală de
care nu suntem probabil conștienți sau, cel puțin, nu ne concentăm atenția asupra
ei” (Cottraux & Collet, 1986, pg. 114). Hollon and Kriss, 1984 (cit. Cottraux,
Collet, 1986) identifică 3 tipuri de cogniții: structurile cognitive, evenimentele
cognitive și procesele cognitive.
1. Structurile cognitive sunt entităţi specific organizate, care
cuprind la nivel mnezic toate cunoştinţele unui ins despre sine şi despre
lume. Ele se distribuie pe două paliere, respectiv structuri cognitive de
suprafaţă, care corespund la ceea ce este gândit şi comunicat și structuri
cognitive de profunzime, care corespund semnificaţiilor şi imaginilor
mentale corespunzătoare lor.
2. Evenimentele cognitive sunt gânduri, imagini, monologuri
nonverbale pe care persoana le dezvoltă în timpul episodului depresiv.
3. Procesele cognitive explică modul în care structurile cognitive de
profunzime sunt transpuse în structuri cognitive de suprafaţă, ca și modul
70
de elaborare a evenimentelor cognitive de către structurile cognitive.
3. Dezvoltarea terapiei cognitive
Începuturile terapiei cognitive se plasează în anii ’60 și sunt asociate cu

reflecțiile realizate de un număr de terapeuți psihanaliști asupra demersurilor
terapeutice în care erau implicați pacienți depresivi. Unul dintre acești terapeuți
este Aaron Beck (1963, 1964, 1967), care a încercat să valideze teoria lui Freud,
conform căreia depresia este ”o furie orientată spre sine însuşi”. Observaţiile
sale clinice, realizate asupra pacienţilor depresivi aflaţi în tratament psihanalitic,
a pus în evidență faptul că, în timpul curei psihanalitice, pacienţii se concentrau
doar asupra fantasmelor lor, fără a face o autoevaluare a proceselor lor cognitive,
care adesea evidențiau o serie de distorsiuni, ce generau emoții puternice și
inadecvate. De asemenea, el a putut observa că dacă pacienții depresivi trăiau
anumite experiențe reușite, ei păreau să-și amelioreze starea, mai degrabă decât
să reziste unor astfel de experiențe. (Brad & Alford, 2011, pg. 25).
Pe baza acestor premise, Beck a reformulat o teorie coerentă asupra
depresiei, considerată ca fiind rezultatul unor distorsiuni ale judecăţii insului
asupra evenimentelor şi situaţiilor psiho-stresante. In acord cu acestă teorie,
care stă la baza terapiei cognitive, factorii cognitivi sunt primari în etiologia
tulburărilor depresive, în timp ce fenomenele afective sunt secundare şi derivate
din aceste cogniţii distorsionate.
Terapia cognitivă presupune o restructurare a gândirii pacientului, care
constă în identificarea și corectarea gândurilor distorsionate și a convingerilor
disfuncționale, pe baza evaluării realiste a evenimentelor trăite și a posibilelor
consecințe ale acestora.
Interacțiunea cu mediul constituie contextul în care se dezvoltă
cunoașterea și experiența persoanei. Relațiile parentale joacă un rol definitoriu în
această construcție. Deseori educaţia parentală este atât de puternic structurată
încât poate influenţa paradigmele de analiză pe care insul o face realităţii,
generând în această situaţie o interpretare eronată a evenimentelor şi consecutiv
o tulburare afectivă. Distorsiuni în interpretarea realităţii apar, mai ales, atunci
când structurile cognitive ale insului înglobează evenimentele negative trăite în
71
copilărie.
Un alt nume de referință în dezvoltarea terapiei cognitive este Albert Ellis.
Terapia rațional emotivă, creată de A. Ellis, pornește de la ideea acestuia
conform căreia oamenii își cauzează singuri tulburări emoționale prin asumarea
repetată a faptului că ei sunt persoane lipsite de valoare, ineficiente și nedorite
de către ceilalți. Terapia rațional emotivă își propune identificarea acestor
repetiții (credințe iraționale) și înlocuirea lor cu un dialog intern rațional.
In concluzie, conform modelului de analiză al etiopatogeniei tulburărilor
psihice, din perspectiva terapiei cognitive, se consideră că problemele insului
sunt secundare cogniţiilor sale, care sunt bazate uneori pe premise false, ce se
dezvoltă în mica copilărie. Prin urmarea, insul nu este bolnav, ci se află într-o
stare de eroare cognitivă, iar psihoterapeutul îl ajută să corecteze această eroare.
4. Structura terapiei cognitive
Lucrările lui Beck se concentrează asupra depresiei de severitate moderată,

formă clinică a depresiei cu prevalența cea mai mare. Pentru analiza depresiei,
Beck propune 3 niveluri de analiză:
1. - triada cognitivă
2. - distorsiunile cognitive
3. - schemele cognitive
1. Triada cognitivă constituie un ansamblu de atitudini negative față de
sine, lume şi viitor.
a. Cogniţiile negative despre sine constau în autoevaluarea negativă, în
virtutea căreia pacientul se consideră incompetent, incapabil să-şi atingă
scopurile, indezirabil în grupul din care face parte, inadecvat in context social,
inabil și ineficient în interacțiunile sociale. Imaginea negativă despre sine
intreține dependența față de alții și sentimentul că nimeni nu are nevoie de el.
b. Cogniţiile negative despre lume constau în sentimentul că lumea este
ostilă, epuizantă, ,,un loc al înfrângerilor în care este de aşteptat eşecul şi
pedeapsa’’. Simţindu-se respins, pacientul poate dezvolta o stare paranoidă, până
la delir de persecuţie, compatibilă cu autodevalorizarea sa
c. Cogniţiile negative faţă de viitor constau în convingerea pacientului că
72
viitorul nu poate aduce nimic bun, ci dimpotrivă. El se va simți povară pentru
familia sa, incapabil și inutil, ceea ce va favoriza o atitudine pesimistă, defetistă
şi ideaţia suicidară.
În ansamblu, triada cognitivă se manifestă prin ,,percepţii şi interpretări
eronate care distorsionează, alterează şi perturbă interacţiunile cu mediul,
pacientul decupând şi interpretând în aşa fel faptele încât să corespundă
expectaţiilor sale negative.
3. Distorsiunile cognitive sunt interpretări eronate ale realității, care
derivă din schemele cognitive și ipotezele depresive adiacente. Considerate
„nucleu al depresiei”, distorsiunile cognitive sunt sursa unor tulburări psihice
precum anxietatea sau depresia. Denumite şi ,,erori sistematice ale procesului de
gândire’’, distorsiunile cognitive sunt greu de evidențiat în cadrul examenului
clinic de rutină, dar apar în cursul psihoterapiei, prin metode de auto-înregistrare
și auto-evaluare. Există o mare variabilitate a acestori erori cognitive, totuși
unele pattern-uri pot fi întâlnite cu o frecvență mai mare
a. Abstracţia selectivă (specifică) constă în selectarea sau extragerea unui
detaliu cu ignorarea aspectelor generale ale situaţiei, ceea ce determină
supradimensionarea detaliului respectiv. (Ex: un bolnav depresiv reţine doar
momentele în care s-a simţit rău, s-a certat, nu s-a vorbit laudativ la adresa lui
etc., dar ignoră în totalitate situațiile pozitive)
b. Inferenţa arbitrară constă în elaborarea unei concluzii pe baza unor
fapte arbitrare sau improprii sau pe baza unui fapt izolat. (Ex: un student care
pică un examen, va crede că nu este capabil, că aşa se va întâmpla în continuare,
ajungând până la ideea de a se lăsa de facultate)
c. Gândirea dihotomică (absolutistă sau bipolară) este o manieră de a
gândi pe baza căreia informaţiile sunt clasate în categorii de ,,bine’’ şi ,,rău’’;
succes - insucces, acceptare - respingere, iar autoevaluarea se realizează în mod
absolutist. (Ex: dacă n-am fost în stare să fac acest lucru, înseamnă că sunt un
ratat).
d. Maximizarea eşecurilor şi minimizarea succesului constă în
subevaluarea evenimentelor pozitive şi supraevaluarea evenimentelor negative.
Ex.: o mamă care are un copil bolnav observă și se alarmează pentru orice
strănut, dar nu observă că de fapt febra a scăzut, starea generală a copilului este
73
mai bună, acesta este pe cale de vindecare.
e. Suprageneralizarea sau generalizarea cu dramatizare constă în
elaborarea unei concluzii pe baza unor premise inadecvate, ex. „Dacă durerea
nu-mi dispare până diseară înseamnă că e foarte grav” sau în emiterea unor
predicţii catastrofice pe baza unor situaţii accidentale. Ex: un insucces la un
examen anunţă un şir de eşecuri, ar fi deci mai bine să renunţe la activităţi
intelectuale; o întârziere la o întâlnire înseamnă că partenerul nu îl / o mai
iubește etc.
f. Personalizarea constă în atribuirea exagerată a unor semnificaţii
particulare unor evenimente sau situaţii care, în general, nu au o legătură
cauzală, ci eventual contingentă cu persoana.
g. Asumarea unor responsabilităţi excesive şi tendinţa de a atribui
evenimentele negative unor erori sau deficienţe personale (de cele mai multe ori
imaginare) determină scăderea stimei de sine. Ex.: Dacă ceva nu merge bine -
vina este a persoanei, dacă se întâmplă lucruri bune este jocul hazardului.
h. Evaluarea inadecvată a unei situaţii constă în existenţa sentimentului
de umilire şi disperare ca urmare a unei presupuse atitutdini critice din partea
celorlalţi
Ex.: întârzierea unor lucrări la birou va face o persoană depresivă să creadă
că ceilalţi nu-l vor înţelege.
i. Atitudinile disfuncţionale constau în convingerea insului că valoarea
lui depinde de opinia celorlalţi despre el.
j. Citirea gândurilor – Individul crede ca ştie ce gândesc ceilalţi despre el
(Ex. „Ei mă cred un prost”; „Prietenul meu de-abia așteaptă să mă părăsească, dar
se abține, ca să nu mă facă să sufăr”)
k. Tirania lui „ar trebui”, care se constituie ca regulă a existenței. Ex. „ar
trebui să știu să rezolv toate problemele cu care mă confrunt; ar fi trebuit să-mi
dau seama și să previn o situație neplăcută; trebuie să mă dedic cu totul familiei
mele” sau „nu ar fi trebuit să mă îmbolnăvesc tocmai acum când este atât de
mult de lucru; nu am să îmi iau concediu medical”
Distorsiunile cognitive se regăsesc combinate sau separat la o persoană și
îi perturbă maniera de a interpreta evenimentele.
74
5. Psihoterapia cognitivă
5.1 Obiectivele terapiei cognitive
Obiectivul principal al terapiei cognitive este restructurarea cognitivă, ce

cuprinde mai mult etape cum ar fi: identificarea și analiza gândurile automate și
a schemelor cognitive, dar și evaluarea și modificarea erorilor cognitive și a
credințelor ce mențin comportamentul și emoțiile dezadaptative. Pentru
atingerea acestor obiective, se utilizează o serie de tehnici cognitive cu ajutorul
cărora sunt testate și modificate credințele disfuncționale, promovându-se astfel
gândirea realistă, adaptativă.
Exprimate în manieră operațională, obiectivele terapiei pot fi formulate
astfel:
 Identificarea şi testarea ipotezele eronate;
 Identificare şi testarea cogniţiile negative;
 Învăţarea unor noi strategii de adaptare și a unor scheme cognitive
alternative (flexibile şi realiste);
 Modificarea stilulului disfuncţional de gândire și a structurilor cognitive
de bază pentru a împiedica recidiva.
5.2 Structura procesului terapeutic cognitiv
Așa cum se poate deduce din obiective, terapia cognitivă este un demers
predominant pragmatic, orientat asupra unor simptome specifice de natură
cognitivă (erori cognitive, credințe irationale), care implică o abordare directivă
din partea terapeutului. Acesta manifestă o atitudine comprehensivă față de
pacient și problemele sale, dar își asumă coordonarea procesului terapeutic,
stabilește sarcini, orientează procesul de clarificare cognitivă a pacientului,
favorizează dezvoltarea unor raționamente și abilități cognitive mai adaptative
pe care clientul le poate utiliza în situații de viață reale.
Protocolul standard al terapiei cognitive a depresiei cuprinde
identificarea celei mai urgente și mai accesibile probleme, dezvoltarea
strategiilor și temelor pentru acasă, monitorizarea strategiilor de rezolvare a
temelor pentru acasă între ședințele terapeutice și analizarea problemelor și a
rezultatelor obținute în timpul scurs de la ședința anterioară (Beck și
75
colaboratorii, 1979, p. 88, cit. în Alford și Beck, 2011)
În funcție de problemele și starea clinică a pacientului, numărul de
sedințe este variabil. O şedinţă durează în medie 45-50 minute.
Prima sedință este destinată evaluării psihologice, în scopul elaborării
unei imagini de ansamblu asupra stării sale. O atenție deosebită este acordată
construcției relației terapeutice, stabilirii obiectivelor și dezvoltării la client a
unor expectanțe realiste față de terapie. De asemenea, în cadrul acestei sedințe
terapeutul îi oferă pacientului informaţii cu privire la boală si cauzele sale, dar şi
despre psihoterapie și metodele cognitive. (David, 2006)
In următoarele ședinte, pe baza rezultatelor examinării psihologice și a
unor informații suplimentare, se realizează conceptualizarea problemelor
pacientului, cu specificarea vulnerabilității biologice, a factorilor de mediu care
au favorizat apariția unor modificări psihologice, a evenimentelor traumatice și a
resurselor pacientului. Pe baza conceptualizării se stabileşte o listă de probleme
specifice. In continuare, demersul terapeutic se concentrează pe rezolvarea
problemelor identificate, pe dezvoltarea unor tehnici cognitive şi
comportamentale pe care clienții învață să le utilizeze în situații reale. Pe măsură
ce pacientul învață să aplice principiile terapiei cognitiv-comportamentale în
situații din ce in ce mai extinse, cu tot mai puţină îndrumare din partea
terapeutului, procesul terapeutic se apropie de sfârșit.
După rezolvarea tuturor problemelor de pe listă, terapeutul va gândi un
program de prevenţie a recăderilor şi a recurenței. Pacientul învaţa să fie propriul
terapeut şi să funcţioneze autonom prin întreruperea treptată a psihoterapiei. Pe
parcurs se vor mai derula câteva ședințe, la interval de una-două săptămâni, în
care terapeutul îl pune pe pacient să se confrunte cu probleme posibile pentru a
se asigura că pacientul va rezista la viitoarele situaţii problemă.
6. Metode și tehnici ale terapiei cognitive
În structura psihoterapiei cognitive sunt utilizate cu precădere tehnici de

restructurare cognitivă, care urmăresc:
 Explicarea demersului terapeutic pacientului: este o condiție indispensabilă
pentru succesul terapiei și asigură un caracter de colaborare în cadrul relației
76
terapeutice;
 Identificarea gândurilor automate și legătura lor cu simptomele constituie
primul obiectiv al terapiei cognitive;
 Auto-înregistrarea gândurilor automate: efectul asupra pacientului este acela
de a îl face să adopte un punct de vedere mai obiectiv în procesul de gândire;
 Confruntarea cu realitatea: pacientul confruntă conținuturile gândirii sale
automate cu realitate în care trăiește;
 Producerea de răspunsuri cognitive alternative: poate produce o mai mare
deschidere a gândirii pacientului, prin utilizarea capacității de elaborare
logică a răspunsurilor cognitive;
 Autoevaluarea gândurilor și a emoțiilor: are scopul de a demonstra
pacientului că restructurarea cognitivă permite modificarea credințelor
negative, ducând la modificarea trăirilor emoționale;
 Utilizarea altor tehnici cognitive cum ar fi: reatribuirea responsabilității,
redefinirea și decentrarea;
 Abordarea schemelor cognitive: presupune identificarea, evaluarea și
modificarea gândurilor disfuncționale.
Tehnici ale terapiei cognitive
1. Identificarea ipotezelor dezadaptative, respectiv a acelor tipare de gândire

care își pun amprenta asupra întregii vieți a pacientului, de ex: sentimentul
de inferioritate, sentimentul de inutilitate, sentimentul de a nu fi iubit de
nimeni etc.
2. Evaluarea valabilităţii ipotezelor neadaptative: terapeutul solicită
pacientului să argumenteze ipoteza emisă, iar apoi să identifice situații care
infirmă acestă ipoteză. (Ex: „Nu sunt bun de nimic. În orice încerc sa fac nu
am decât eșecuri” afirma pacientul. Terapeutul îi solicită să își reamintească
cât mai multe situații în care a avut succes, a fost lăudat, a fost performant
etc.)
3. Identificarea gândurilor automate negative: la începutul terapiei,
terapeutul explică pacientului ce este un gând automat și îl învaţă să-şi
observe şi să-şi înregistreze aceste gânduri. Pentru ilustrarea explicaţiei se
77
pot folosi gândurile pe care clientul le are în timpul şedinţei, de ex. în prima
şedinţă un client depresiv poate gândi „Nu ştiu de ce am venit, nimeni nu
poate face nimic pentru mine”. Apoi clientul primeşte ca temă pentru acasă
să identifice şi să înregistreze gândurile negative automate, în legătură cu
anumite evenimente trăite. De ex. un pacient anxios poate avea ca sarcină
înregistrarea tuturor momentelor în care intensitatea anxietății crește si
consemnarea gândurilor care îi vin în minte în aceste momente. O persoană
ce are probleme cu alcoolul va monitoriza apariția dorinţei de a bea şi va
consemna situaţiile în care acesta tinde să apară şi gândurile ce au iniţiat
dorinţa. Simpla identificare a gândurilor poate avea un efect terapeutic,
deoarece permite clientului să aducă în plan conștient problemele sale și să
dobândească treptat abilitatea de a le controla.
David (2006) inventariază câteva tehnici ce pot servi pentru identificarea
gândurilor automate:
a. Chestionarea directă: amorsarea gândurilor care se asociază cu starea
de anxietate / depresie. Ex. „Observ ca starea ta de anxietate s-a
amplificat. La ce te-ai gândit în aceste momente?”
b. Tehnica imageriei dirijate se utilizează atunci când clientul are
dificultăți de identificare a gândurilor automate. In această situație i
se solicită să își amintească o situație în care a resimțit o anxietate
puternică și apoi să își imagineze, cu cât mai multe detalii, aceeași
situație, detaliind ceea ce simte și gândește. Se pot folosi și descrieri
cât mai detaliate ale unor situații considerate de pacient ca fiind
anxiogene, solicitându-i-se acestuia să spună ce gândește în aceste
momente. Exemplu.
T. Mi-ai povestit că nu îți place să participi la evenimente în care
sunt multe persoane necunoscute, pentru că te simți foarte anxioasă.
Hai să ne imaginăm împreună că esti invitată la o prietenă și când
intri constați că în cameră sunt foarte multe persoane pe care nu le
cunoști. Ce simți?
C. Simt o stare de amețeală, mă clatin pe picioare .... sunt foarte
speriată
T. De ce? Ce gândești în aceste momente?
78
C. Nu sunt capabilă să scot nici un cuvânt. Toți oamenii aceștia mă
privesc critic ... râd de mine.
T. De ce crezi că ar râde de tine?
C. Sunt sigură că m-ar crede proastă? „Uite și la asta, nu e în stare
să îngaime două vorbe!”
c. Tehnica jocului de rol implică pacientul într-o interacțiune cu o

persoană reală al cărui rol îl joacă terapeutul. Această tehnică este
indicată atunci când subiectul are dificultăți de relaționare socială și
nu reușește să identifice gândurile care îi vin în minte într-o situație
de interacțiune concretă.
d. Tehnica observării reacțiilor clientului în cursul terapiei.

Terapeutul trebuie să urmărească cu atenție orice schimbare a stării
emoționale a pacientului în cursul terapiei și să îl chestioneze cu
privire la ce gândește în momentul respectiv. (ex: dacă pacientului, în
timp ce povesteşte o amintire din copilărie, se întristează și i se
umezesc ochii, terapeutul va întrerupe discursul și îl va întreba: ,,La
ce v-aţi gândit în acest moment?’’)
e. Tehnica înregistrării zilnice a gândurilor automate disfuncționale

și/sau iraționale. Clientul este rugat să țină un jurnal zilnic, pentru
perioadele dintre ședințe, în care să consemneze evenimentele trăite,
emoțiile pe care le resimte și gândurile care îi vin în minte în acea
situație.
f. Tehnica inferenței terapeutice se utilizează atunci când clientul are
dificultăți de verbalizare a gândurilor automate. În acest caz,
terapeutul, pe baza informațiilor culese în discuțiile cu clientul
referitoare la situația în cauză, face inferențe asupra unor posibile
gânduri, stabilind împreună cu acesta gândul automat probabil.
Aceste inferențe sunt non-directive și non intruzive, terapeutul nu
încearcă să îi impună clientului propriul punct de vedere.
4. Testarea gândurilor automate constă în examinarea de către terapeut
79
împreună cu pacientul a gândurilor inadecvate și verificarea validităţii lor.
Folosind dialogul socratic terapeutul solicita pacientului să formuleze
alternative mai raționale pentru gândurile inadecvate.
Exemplu
T – „Ați avut vreun incident major la serviciu în ultima vreme?”
P – „Nu, dar fac eforturi deosebite ca să îmi fac treaba bine.”
T – Aveți sentimentul că șeful dvs. vă solicită în mai mică măsură ca altă
dată? Vă dă lucrări mai ușoare?”
P – „Nu, parcă dimpotrivă. Îmi spune mereu că eu am multă experiență
și îmi dă să rezolv lucruri dificile. Totdeauna îmi este frică să nu
greșesc.”
T – „Și ați greșit vreodată?”
P – „Nu, dar....”
T – „ Observ ca nu aveți prea multe motive să credeți că nu sunteți bun
de nimic”
Această testare a validității gândurilor disfuncționale produce de obicei o
ameliorare pe termen scurt, dar schimbarea de durată a acestor gânduri
presupune un demers lung și laborios, cu suișuri și coborâșuri, pentru ca şi
clientul să poată verifica aceste alternative în afara şedinţelor de terapie. Clienţii
sunt încurajaţi să folosească o formă de înregistrare şi să testeze gândurile
automate în situații de viață variate, pentru a ajunge la modificarea gândurilor
negative automate. Există o serie de metode pe care terapeutul le poate folosi
pentru a ajuta clientul să îşi modifice gândirea negativă.
a. Testarea realităţii este probabil cea mai comună metodă de
restructurare cognitivă, prin care se solicită clientului să producă
dovezi pentru gândurile automate.
De exemplu: o persoană află că fiul său, în vârstă de 5 ani, a adus o
jucărie de la grădiniță. Primul gînd care îi vine în minte este
„băiatul meu a furat, este un hoț”. Foarte curând se insinuează alte
gînduri „ce va crede educatoarea? că suntem o familie de hoți?
Probabil le va povesti și celorlalți părinți; îmi este rușine să mă mai
duc la grădiniță.” „Sunt un părinte incapabil să îmi educ copilul” va
gândi tatăl și se va simți profund deprimat.
80
Demersul cognitiv ar putea fi următorul: Care este dovada că fiul
dvs. este un hoț? A mai făcut astfel de lucruri şi înainte? Vi se pare
că a lua o jucărie de care se simte atras este un comportament
anormal pentru un copil în vârstă de 5 ani? Credeți că copilul
înțelege ce înseamnă să furi? Care este dovada faptului că sunteţi un
părinte lipsit de valoare? V-a spus cineva din familie că nu vă
descurcaţi deloc ca părinte? Ați încercat să îi explicați copilului ce
semnificație are gestul său? Credeți că faptul de a fi luat o jucărie
reprezintă o dovadă a faptului că nu sunteţi un părinte bun?
b. Elaborarea unor alternative mai raționale: Gândurile iraționale sunt
puternic stereotipizate și inflexibile și nu lasă pacientului posibilitatea
de a întrezări alte opţiuni. Elaborarea unor alternative mai raționale
reprezintă o modalitate de a-l ajuta să iasă din fixarea mentală. De
exemplu: o clientă consideră ca logodnicul său nu o mai iubește
deoarece astăzi nu a venit la întâlnire, nu i-a dat telefon și nici nu i-a
răspuns la telefon. Terapeutul îi solicită să se gândească la alte
posibile explicații ale acestui fapt. In primele etape terapeutul poate
emite el însuși câteva alternative: poate a fost reținut de sef, poate
era într-o ședință, poate a rămas fără baterie, poate a uitat telefonul
acasă, poate i-a fost furat telefonul, poate a asistat la un incident
neprevăzut și a trebuit să dea declarații etc.
c. Schimbarea atribuirii responsabilităţilor sau reatribuirea
blamului este o formă mai specializată a căutării de alternative prin
care terapeutul ajută pacientul să realizeze un mod mai obiectiv de
asumare a responsabilităţilor. I se cere pacientului să cuantifice
procentajul de blam pe care ar trebui în mod obiectiv să şi-l atribuie,
comparând în permanenţă cu responsabilitatea celorlalţi. Ex: (1) Un
client care suferă de atacuri de panică poate crede că senzaţiile
fizice de ameţeală şi bătăile accelerate ale inimii reprezintă un atac
de cord iminent. Terapeutul, prin intermediul explicației, chestionării
şi experimentării, ajută clientul să înțeleagă că acestea sunt reacții
fiziologice normale ale corpului aflat într-o situaţie de anxietate
extremă și deci să reatribuie cauzele acestor senzații. (2)Un pacient
81
suferă foarte tare datorită faptului că s-a certat cu prietenul său pe
care l-a jignit foarte tare cu această ocazie. Terapeutul folosește
dialogul socratic pentru a stabili împreună cu clientul în ce măsură
este fiecare din cei doi prieteni implicat în producerea acestui
conflict și câtă responsabilitate revine fiecăruia pentru vorbele
spuse.
d. Decatastrofizarea sau reducerea aprehensiunilor catastrofice
(„sunt sigura că se va întâmpla ceva rău”). Clientul este solicitat să
emită predicții asupra celor mai rele lucruri care se pot întâmpla și să
evalueze și probabilitatea de producere a acestora și posibilele
consecințe. Pe măsură ce predicțiile nu se confirmă, gândurile
catastrofice tind să se reducă. De asemenea, se evaluează severitatea
posibilelor consecințe pentru a le reduce la dimensiuni raționale. „De
ce ar fi atât de îngrozitor dacă v-ați lua concediu de boală fiind
foarte răcit? Chiar credeți că va da faliment firma în absența dvs.?”
În multe cazuri, atunci când vă confruntaţi cu frica, constatați că
situația care a generat-o nu este atât de îngrozitoare.
e. Recentrarea constă în a învăța pacientul să evite personalizarea
evenimentelor negative. De regula, pacientul depresiv consideră că
sursa răului este el însuși. A privi lucrurile din perspectiva altei
persoane, prin intermediul jocului de rol, poate reduce această
tendință.
Tehnicile cognitive cunosc forme foarte variate. Folosirea lor este indicată
în funcție de starea clinică a pacientului, de caracteristicile sale psihice, de
stadiul psihoterapiei, de problemele abordate etc.
Studiu de caz (Wells, 1999)

Pacientul se numește Ionuț, are 20 de ani și este student la Arhitectură.
Acesta a fost adus la cabinetul de psihologie de mama sa, disperată de faptul că
tânărul era obsedat de gânduri și imagini legate de homosexualitate, el neștiind
dacă este sau nu homosexual, deoarece nu avusese nicio experiență sexuală.
Imaginile care îl obsedau erau mai ales acelea a unor bărbați care se îmbrățisau
și ori de câte ori vedea un bărbat tânăr îi apăreau gânduri obsedante: ”Oare îmi
82
place acel bărbat?”, ”Oare sunt și eu homosexual?”.
Dialogul purtat de Ionuț cu terapeutul este următorul:
I: Nu pot scăpa de aceste gânduri chinuitoare. Mă obsedează în fiecare zi.
T: Când ai fost ultima oară torturat de aceste gânduri?
I: Dimineața aceasta mi-a venit în minte imaginea a doi bărbați care se
îmbrățișau. M-am oprit la un stop și am zărit un tânăr care oprise mașina lângă
mine. Nu am vrut să mă uit la el, dar gândul îmi venea din nou.
T: Cum te-ai simțit atunci când ți-a venit gândul?
I: La început m-am simțit enervat, apoi speriat.
T: De ce anume te-ai simțit enervat?
I: M-am săturat să-mi vină astfel de gânduri absurde. Știu că nu sunt
homosexual, doar am o prietenă. Nu înțeleg de ce îmi vin asemenea gânduri.
T: Dacă ai fi fost cu adevărat homosexual, probabil nu te-ai fi simțit atât de
prost având astfel de gânduri.
I: Da, nu îmi doresc să nutresc astfel de gânduri.
T: Mi-ai spus că te-ai simțit speriat. În ce au constat temerile tale?
I:Nu știu. Pur și simplu nu doresc să-mi vină astfel de gânduri
T:Ce s-ar întâmpla dacă nu ai putea opri gândurile respective?
I:Mi-e teamă să mă gândesc la așa ceva. Cred că ar fi îngrozitor.
T:Ce ar fi atât de îngrozitor?
I:Ar însemna că sunt de fapt homosexual și că nu-mi dau seama de acest lucru.
T:Și ce altceva rău s-ar mai putea întâmpla?
I:Ca să fiu sincer, mă tem că aceste gânduri care îmi vin în minte chiar mă pot
transforma într-un homosexual.
T:Dacă înțeleg bine, te temi că gândurile obsesive te vor face să devii
homosexual.
I:Mă tot gândesc, oare sunt sau nu homosexual?
T:Atunci când îți trec astfe lde gânduri prin minte întreprinzi ceva pentru a
verifica dacă ele sunt adevărate sau pentru a preveni să se întâmple ceva rău?
I:Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
T:Iți iei vreo măsură pentru a nu deveni homosexual?
I:Încerc să nu mă gândesc. Îmi spun în gând că este o prostie să gândesc așa
ceva.
83
T:Mai faci și altceva?
I:Mă uit la fete pe stradă pentru a vedea dacă mă atrag. Verific dacă sunt atras
de prietena mea, dar tot nu este suficient.
T:Cum adică nu îți este suficient?
I:Gândurile obsesive mă asaltează și mai tare.
T:Dacă încerci să-ți controlezi gândurile și să te concentrezi asupra sexului
opus, acest lucru te poate opri să devii homosexual?
I:În cazul în care reușesc să-mi controlez gândurile este mai bine.
T:Rezumând cele discutate până acum, se pare că în momentul în care ești
obsedat de gânduri de tip homosexual, acestea te sperie și te tulbură pentru că
tu crezi că ele chiar te-ar putea face să devii homosexual. Deoarece nu dorești
acest lucru, întreprinzi o serie de acțiuni pentru a te asigura că nu ești
homosexual, precum și pentru a opri gândurile respective să te transforme în
ceea ce nu dorești. Am înțeles corect problema ta?
I:Cred că da.
T:Se pare că multe dintre lucrurile pe care le întreprinzi nu fac altceva decât să-
ți mențină problema.
I:Este adevărat, dar ce aș putea face?
T:Dacă ai considera că este normal să nutrești gânduri nedorite și ai fi sigur că
acestea nu ți-ar putea face niciun rău, probabil că ele nu te-ar deranja atât de
mult.
I:Da, cred că nu m-ar deranja.
T:După cum observi, problema nu este doar aceea că îți vin în minte gânduri
nedorite, ci și faptul că te temi de ele și îți faci griji din cauza lor. Nutrești
convingeri negative în legătură cu ele (crezi că ți-ar putea face rău) și pui în
acțiune tot felul de strategii care nu fac altceva decât să le întărească și în
același timp te împiedică să depășești temerile legate de ele. Notează pe o scala
de la 0 la 100 cât de mult crezi că gândurile legate de homosexualitate te vor
face să devii cu adevărat homsexual.
I:Cam în proporție de 80%.
T:Ceea ce ar trebui să facem împreună ar fi să modificăm atitudinea față de
aceste gânduri și să verificăm în ce măsură ele reflectă adevărul.
84
Identificați și descrieți, cu exemplificări, trei tehnici verbale utilizate de
terapeut.
7. Relația terapeut pacient în terapia cognitivă
În cursul psihoterapiei, pacientul trebuie să se simtă securizat pentru a putea

furniza informații cu privire la evenimentele stresante din viața lui. Aceasta se
realizează prin crearea unei atmosfere calde, plină de încredere, psihoterapeutul
manifestând empatie și sprijin față de pacient, pentru a putea depăși dificultățile
curente (Holdevici, 1998).
Relația terapeutică este una de colaborare, terapeutul evaluează sursele
problemelor pacientului și îl ajută să își clarifice obiectivele. În cazul unei
depresii sau unei anxietăți severe, terapeutul va fi nevoit să adopte o atitudine
directivă. Această atitudine poate fi manifestată de către psihoterapeut și pe
parcursul învățării tehnicilor de identificare și de evaluare a cognițiilor și
emoțiilor. Din momentul în care pacientul va începe să utilizeze aceste tehnici
într-o manieră spontană, terapeutul va fi mai puțin incitativ și îl va asista pe
acesta în demersul său de explorare (Dafinoiu și Vargha, 2005).
Beck și Weisshaar (1995) consideră că relația terapeutică și atitudinea
generală adoptată de către terapeut pot fi descrise cu ajutorul a trei concepte
fundamentale: colaborarea empirică, dialogul socratic și descoperirea ghidată
(cit. în Dafinoiu și Vargha, 2005).
Colaborarea empirică este o relație de durată între terapeut și client și
face din pacient un participant activ, care transformă relația inițială de ajutor
într-un proces complex de auto ajutor. Principalele aspecte ale terapiei care sunt
rezultatul colaborării între terapeut și pacient sunt: stabilirea obiectivelor,
identificarea comportamentelor și a cognițiilor disfuncționale, testarea acestora
prin confruntarea cu realitatea, dezvoltarea unor cogniții alternative raționale și a
unor comportamente mai adaptative.
Dialogul socratic este metoda cea mai frecvent utilizată în terapia
cognitivă. In funcție de situație ;i momentul terapiei, terapeutul formulează o
serie de întrebări pentru a identifica gândurile automate, pentru a clarifica
problemele cu care se confruntă pacientul, pentru a examina sensurile
85
evenimentelor pentru pacient, pentru a obține informații, pentru a elabora, în
colaborare cu pacientul, alternative comportamentale mai adaptative. Dialogul
socratic îndrumă pacientul spre concluzii logice, bazate pe propriile răspunsuri la
întrebările terapeutului.
Descoperirea ghidată este maniera prin care terapeutul ajută la modificarea
comportamentelor și a credințelor neadaptative ale pacientului.
Terapeutul cognitivist trebuie să aibă o serie de calităţi, considerate ca
având o importanţă fundamentală, și anume:
 să înţeleagă experienţa de viaţă a fiecărui pacient;
 să fie autentic şi onest cu sine şi cu pacientul;
 să posede disponibilităţi şi atitudini empatice.
8. 8. Avantaje și limite ale terapiei cognitive
9. Avantaje
1. Deși a debutat inițial ca terapie, având un suport teoretic relativ sumar,
terapia cognitivă și-a construit rapid o paradigmă teoretică, validată
științific prin numărul mare de studii și cercetări.
2. Terapia cognitivă este o metodă terapeutică activă, directivă, centrată
pe problemă, care implică clientul în schimbarea propriului
comportament, printr-o atitudine asumată.
3. Terapia cognitivă răspunde în mare măsură exigențelor unei rezolvări
rapide și pragmatice a problemelor cu care se confruntă indivizii, fiind o
terapie de scurtă durată, centrată pe simptome sau pe rezolvarea de
probleme și având un cost redus.
4. Terapia cognitivă are un grad ridicat de structurare a demersului
terapeutic, ceea ce favorizează o relativ rapidă învățare a tehnicilor
specifice și un feedback adecvat.
5. Terapia cognitivă beneficiază de o categorie specifică de clienți,
motivați și pragmatici, dispuși să se implice în schimbarea lor.
6. Terapia cognitivă este o metodă electivă pentru un număr mare de
tulburări: tulburările de anxietate şi stres, tulburarea de personalitate de
tip borderline, tulburări depresive, tulburări alimentare, probleme
86
maritale, tulburările diagnosticate în copilărie şi adolescenţă etc.
7. Terapia cognitivă se dovedește a fi eficientă chiar și la clienții cu
expectanțe reduse față de terapie
Limitele terapiei cognitive
1. Sub aspect științific nu se cunosc încă mecanismele cognitive ale unor

tulburări, dar există o emergență a studiilor teoretice și o proliferare a
demersurilor practice, din ce în ce mai specializate în funcție de
tulburare. De aici derivă chiar riscul unei supraspecializări a terapiei și a
unei atomizări a tehnicilor utilizate.
2. Gradul ridicat de structurare a demersului terapeutic poate limita
inițiativa și creativitatea psihoterapeutului, ceea ce se poate considera
totuși un avantaj pentru terapeutul începător.
3. Există o receptivitate și un interes scăzut din partea persoanelor înclinate
către introspecție, cu o gândire mai subtilă și mai simbolică.
4. Relația ierarhică și atitudinea directivă, de tip profesor-elev, nu răspunde
nevoilor unei categorii de pacienți cu un grad mai mare de
autodeterminare, dar este preferată de pacienții nesiguri, cu dificultăți
decizionale și cu autonomie scăzută, care preferă un grad ridicat de
ghidaj în schimbarea modului de a gândi, în opțiuni și în comportament.
5. Accentul plasat pe sarcinile din afara şedinţelor şi pe autoajutorare poate
reprezenta o limitare pentru unii clienţi.
6. Se poate observa uneori o lipsă a dorinţei clientului de a efectua sarcinile

pentru acasă.
7. Terapia cognitivă nu este cea mai indicată formă de terapie atunci când
problemele sau dificultăţile clientului sunt relativ vag definite.
1. Numiți trei idei de bază ale teoriei cognitive?

2. Care este legătura dintre gândurile automate și schemele cognitive?
3. Obiectivele terapiei cognitive sunt:
87
4. Enumerați cele trei modele terapeutice.
5. Care sunt principiile pe care se bazează relația terapeutică?
6. Care sunt componentele schimbării ca urmare a terapiei cognitive?
Test grilă
1. Care din următoarele aserțiuni este o ipoteza centrală a terapia cognitive?
a. Emoțiile sunt forța motrică a comportamentului;
b. Comportamentul rezultă din motivele intrapsihice inconștiente;
c. Gândurile, emoțiile și comportamentele au o influență reciprocă una

asupra alta;
d. Credințele false duc la consecințe negative.
2. Ana a fost depășită la o promovare de un coleg cu mai multă vechime și o

mai mare experiență. Ea este supărată pentru că crede că șeful ei nu a luat în
considerare nivelul său mai înalt de calificare. Ce ar trebui să facă un
terapeut cognitivist pentru a o ajuta pe Ana?
a. Să empatizeze cu Ana, deoarece ea a fost tratată în mod incorect;
b. Să o ajute să genereze explicații alternative mai realiste;
c. Să fie de acord cu ea că șeful ei nu a luat în considerare calificarea ei;
d. Să îi recomande să își găsească un loc de muncă mai bun în altă

parte.
3. După ce Mircea a ajuns la facultate, primele două colege cărora le-a cerut o
întâlnire l-au refuzat categoric. Mircea a ajuns la concluzia că nu va putea
avea niciodată o întâlnire. Beck ar spune ca această distorsiune este:
a. Abstracție selectivă;
b. Personalizare;
c. Suprageneralizare;
d. Nici una dintre ele.
4. Ce tehnici ar folosi un terapeut cognitivist pentru a ajuta clienții să-și

identifice distorsiunile cognitive?
88
a. Dialogul socratic;
b. Cooperarea empirică;
c. A solicita clientului să genereze dovezi împotriva convingerilor lui;
d. Toate cele de mai sus.
5. Care este rolul terapeutului cognitivist?
a. Reflexiv și centrat pe client;
b. Reflexiv și orientată spre insight;
c. Activ și directiv;
d. Activ și non-directiv.
6. Care clienți beneficiază cel mai mult de terapia cognitivă?
a. Clienții care sunt ambivalenți și nesiguri că se pot angaja la

tratament;
b. Clienții cu un nivel ridicat de stres care nu au nici un pic de sprijin

social;
c. Clienții care prezintă o gravă dependență de droguri sau de alcool;
d. Clienții care sunt motivați să joace un rol activ în schimbarea

comportamentului lor.
7. Care este numele tehnicii cognitive folosite pentru a confrunta și schimba

gândurile dezadaptative și credințe false ale clienților?
a. Gândire critică;
b. Restructurarea cognitivă;
c. Înregistrarea gândurilor;
d. Controlul iluziei.
8. Prima dată când Alex a mers într-o sală de jocuri de noroc, a câștigat 3000
lei. El a părăsit euforic sala de jocuri, gândindu-se că jocurile de noroc vor
deveni noul lui hobby și că acesta este un mod simplu și sigur de a face bani.
Ce distorsiune cognitivă este evidentă în gândirea lui Alex.
a. Gândirea dihotomică de tip „totul sau nimic”;
89
b. Suprageneralizarea;
c. Citirea gandurilor;
d. Catastrofizarea.
9. George a picat examenul de fundamente ale psihologiei. Concluzia lui în
urma acestui eşec este aceea că nu este bun de nimic, că nu va putea face faţă
acestei facultăţi şi ar fi mai bine să se retragă. George pune în evidenţă o
eroare cognitivă, numită:
a. Personalizare;
b. abstracţia selective;
c. suprageneralizarea;
d. minimalizarea.
10. Caracteristica gândirii de a judeca totul în termeni categorici de ,,bine - rău’’
se numeşte:
a. inferenţa arbitrară;
b. suprageneralizare,
c. gândirea dihotomică;
d. suprageneralizarea.
11. Terapia cognitivă se bazează pe supoziţia că:
a. trăirile noastre determină gândurile noastre;
b. trăirile noastre determină acţiunile noastre;
c. cogniţiile sunt determinanţii majori a emoţiilor şi acţiunilor noastre;
d. cea mai bună modalitate de a schimba modul de a gândi este aceea de
a reexperimenta aici şi acum traume emoţionale din trecut.
12. În terapia cognitivă tehnicile au ca rol:
a. să ajute clienţii să experimenteze mai intens trăirile proprii;
90
b. să ajute clienţii să identifice erorile în gândire şi ipotezele
dezadaptative;
c. să facă clienţii capabili să infrunte singurătatea lor existenţială;
d. să înveţe clienţii să gândească pozitiv.
13. Tearpia cognitivă pentru depresie a fost dezvoltată de Albert Ellis.
a. Adevărat b. Fals
14. Beck a dezvoltat o procedură numită tehnica de inoculare a stresului.

15. Beck consideră că indivizii dezvoltă o tulburare psihică atunci când se

evaluează şi se etichetează după un set de reguli nerealiste.
16. Când cineva îşi întemeiază gândirea pe un mic detaliu care este scos din
context, el evidenţiază o abstracţie selectivă.
Bibliografie
1. Alford, B.A., Beck,A.T. (2011) Puterea integratoare a psihoterapiei
cognitive, București Ed. Trei
2. Beck, J. S. (2010). Psihoterapia cognitiva.Fundamente si perspective.
Bucuresti: Editura RT.
3. Beck A.T., Haigh E.A.P. (2014) Advances in Cognitive Theory and
Therapy: The Generic Cognitive Model, Annual Review of Clinical
Psychology, 10:1–24, p. 4.
4. Beck, A. T., Rush, A. J., Shaw, B. F., Emery, G. (1985). Cognitive
Therapy of Depression. New York: Guilford Press.
5. Beck, A. T., (1976), Cognitive therapy and emotional disorders, New
New York, International University Press;
6. Brich, A., Hayward,S. (1999). Diferențe interindividuale, Ed. Tehnică,
București
91
7. Brinster, P. (2002) Terapie cognitiva. București: Ed.Teora.
8. Chassey,J., Brignone, S. (2008). Terapia comportamentală si cognitivă
a tulburărilor de ritm și fluență, Ed. Polirom, Iași
9. Compas, B. E., Gotlib, I. H. (2002). Introduction to Clinical
Psychology: Science and Practice. New York: McGraw-Hill.
10. Cottraux J., Collet L. (1986) Les therapies cognitives de la depression,
Confrontation psychiatriques no. 26, 1986, Developpements actuels
des psychotherapies, Editions Medicales Specia, Paris
11. Dafinoiu,I., Vargha, J._L. (2005) Psihoterapii scurte – stretegii,
metode, tehnici, Ed. Polirom, Iași
12. David, D. (2003). Intervenție cognitiv-comportamentală în tulburări
psihice, psihosomatice și optimizare umană. Ediția a II-a. Cluj-Napoca:
Editura: Risoprint
13. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale.
Iaşi: Editura Polirom.
14. Dryden, W. (2010). Manual de terapie individuală. Iaşi: Editura
Polirom.
15. Hawton, K., Salkovskis, P.M., Kirk, J., Clark, D.C. (1991), Cognitive
Behavioural Therapy for Psychiatric Problems: A Practical Guide,
Oxford University Press, Oxford
16. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucuresti: Editura Ceres.
17. Holdevici, I. (1997). Elemente de psihoterapie. Bucuresti: Editura All.
18. Holdevici. I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucuresti: Editura Cores.
19. Holdevici, I. (2011). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală.
București: Editura TREI.
20. Makim, T., (1999), Procese cognitive, Bucureşti, Ed. Tehnicã Mcleod,
S. A. (2008). Cognitive Behavioral Therapy. Accesat în Feb 24, 2017,
de la http://www.simplypsychology.org/cognitive-therapy.html
21. Miclea, M. (1999). Psihologie cognitiva.Modele teoretice-
experimentale. Iasi, Editura Polirom.
22. Wedding, D., Corsini, R., j. (1995) Case studies in psychotgerapy.
Itasca, Illinois: F.E.PEACOCK PUBLISHERS. INC.
23. Young J. E., Klosko, J. S., Weishaar, M. E. (2003) Schema Therapy: A
92
Practitioner's Guide. The Guilford Press, New York
REZUMAT
Capitolul abordează principalele modele teoretice care stau la baza terapiei
cognitive, definind mecanismele funcționarii psihice, cu accent pe relația dintre
emoții și cogniții. Este detaliat sistemul conceptual al terapiei cognitive. Este
abordată structura demersului terapeutic și sunt sunt analizate principalele
tehnici ale terapiei cognitive și relația terapeut pacient cu aspectele sale specifice
in cadrul acestei terapii
93
TERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALĂ
La sfîrșitul secvenței de curs, studentul va fi capabil:
1. să identifice axiomele ce stau la baza terapiei cognitiv-comportamentale;
2. să explice principiile terapiei cognitiv-comportamentale;
3. să identifice obiectivele terapiei cognitiv-comportamentale;
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei cognitiv-
comportamentale;
5. Să analizeze valoarea şi limitele terapiei cognitiv-comportamentale.
CUPRINS
Introducere
1. Principii ale intervențiilor terapeutice cognitiv comportamentale
2. Obiectivele terapiei cognitiv-comportamentale
3. Structura demersului terapeutic al Terapiei cognitiv comportamentale

4. Metode si tehnici ale Terapiei cognitiv comportamentale
5. Relația client și psihoterapeut

 2 ore studiu suport de curs
 1 oră pentru temele de (auto) evaluare
3 ore
Introducere
In ultimii 60 de ani terapiile cognitiv-comportamentale (TCC) au devenit

cele mai frecvente și eficiente tratamente pentru o paletă largă de probleme
emoționale și de comportament. Terapia comportametală a fost dezvoltată în
anii '50, atunci când principii comportamentale, fundamentate experimental, au
fost aplicate în scopul modificării comportamentului uman dezadaptativ. Tot
cam în aceeași perioadă, procesele cognitive au fost recunoscute ca o forță
94
motrică a comportamentului și ca generatoare de emoții, prin lucrările lui Albert
Ellis și ulterior ale lui Aaron Beck. Ca urmare a acestor studii, au fost
dezvoltate tehnici cognitive de psihoterapie, care, în cele din urmă, au fost
integrate cu abordări comportamentale pentru a da naștere unor tratamente
cognitiv-comportamentale pentru o varietate de tulburări psihice.
Terapia cognitiv comportamentală este o abordare terapeutică pe termen
scurt (șase până la 20 de sesiuni), intensivă, orientată spre probleme. Accentul
în TCC este pus pe „aici-și-acum”, respectiv pe abordarea și rezolvarea
problemelor cu care se confruntă o persoană în viața de zi cu zi. TCC îi ajută pe
oameni să înțeleagă modul în care ei interpretează și evaluează ceea ce se
întâmplă în jurul lor și efectele acestor percepții asupra experienței lor
emoționale. (Rector, 2010).
Conform studiilor efectuate, terapia cognitiv comportamentală se aplică cu
succes unui număr mare de tulburări psihiatrice, psihice sau somatice (Tabel
5.1)
Tulburări psihiatrice Probleme psihologice Probleme medicale cu

componente psihologice
Tulburare depresivă Probleme de cuplu Dureri de spate cronice
majoră Probleme maritale Dureri de cap, migrena
Depresia geriatrică Jocuri de noroc Tinitus
Tulburarea anxioasă patologice Durere acută
generalizată Suferință intensă Tulburări somatoforme
Anxietate geriatrică Stresul îngrijitorului Sindromul colonului
Tulburare de panică (asistenți in tulburări iritabil
Agorafobie cronice) Sindromul oboselii
Fobie socială Furie și ostilitate cronice
Tulburare obsesiv Durere reumatică
compulsivă Disfuncție erectilă
Tulburări de Insomnie
comportament Obezitatea
Abuz de substanțe Hipertensiune
Deficit de atenție / Sindromul războiului
95
hiperactivitate (ADHD) din Golf
Tulburare dismorfică
Tulburări de alimentatie
Tulburări de
personalitate
Infracțiuni de natură
sexuală
Tulburare bipolară (cu
medicație)
Schizofrenie (cu
medicație)
Tabel 5.1 Lista tulburărilor tratate cu succes cu TCC (adaptată după Beck,
2011, p. 4)
1. Principii ale intervențiilor terapeutice cognitiv

comportamentale
Există un număr mare de intervenții la care psihoterapeuții cognitiv-

comportamentaliști pot recurge, în funcție de caracteristicile cazului abordat, de
etapa de intervenție, de răspunsul clientului și de mulți alți factori . Judith Beck
(2011) prezintă următorul set de principii care le guvernează:
1. Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe o conceptualizare
individuală a fiecărui pacient din punct de vedere cognitive și pe o
permanentă reevaluare si reformulare a problemelor pacienților.
2. Terapia cognitiv comportament necesită o alianță terapeutică puternică.
3. Terapia cognitiv-comportamentală pune accent pe colaborare și
participare activă.
4. Terapia cognitiv comportament este orientată spre realizarea
obiectivelor și este centrată pe problemă.
5. Terapia cognitiv-comportamentală pune accentul pe prezent.
6. Terapia cognitiv-comportamentală are drept scop creșterea gradului de
96
autonomie a clientului, învățându-l să fie propriul său terapeut și se
concentrează pe prevenirea recăderilor.
7. Terapia cognitiv - comportamentală își propune să fie limitată în timp.
8. Sesiunile de terapie cognitiv-comportamentală sunt bine structurate.
9. Terapia cognitiv comportamentală învață pacienții să identifice, să
evalueze și să răspundă la gândurile și credințele lor disfuncționale.
10. Terapia cognitiv-comportamentală utilizează o varietate de tehnici
pentru a schimba modul de gândire, starea de spirit și comportamentul
pacientului.
Evident că aceste principii de bază ghidează abordarea tuturor
pacienților, dar modul concret în care se realizează terapia cu fiecare pacient
în parte depinde de persoana acestuia, de caracteristicile sale, de etapa de
vârstă în care se află, de stilul de viață și, în mod evident, de condiția
clinică, specificitatea trăirilor sale, gradul de severitate etc.
2. Obiectivele terapiei cognitiv-comportamentale
Fiind un demers activ și orientat pe problemă, obiectivele terapiei cognitiv-

comportamentale trebuie să fie precise, concrete, clar formulate, măsurabile,
înțelese și acceptate de către client.
 Scoaterea clientului din criză.
 Rezolvarea problemelor acute, imediate.
 Eliminarea sau reducerea simptomelor.
 Modificarea credințelor iraționale și a gândurilor automate pe care le au
clienții despre ei și despre lumea inconjurătoare.
 Dezvoltarea unor alternative de gândire mai raționale.
 Dezvoltarea unor alternative de răspuns comportamental mai eficiente și
adaptative.
3. Structura demersului terapeutic al TCC (Froggatt, 2006)

Angajarea clientului
Această primă etapă constă în construirea unei relații terapeutice bazate pe
încredere, empatie, căldură și respect. Terapeutul trebuie să observe orice
97
perturbare, nevoie de asistență, anxietate cu privire la interviu, tendință de
evadare.
In această fază terapeutul trebuie să motiveze clientul, să îl convingă că
schimbarea este posibilă și că terapeutul îi va fi alături în acest demers
Evaluarea problemei, a persoanei și a situației

a. Evaluare va depinde de condiția psihologică și medicală a
clientului, de disponibilitatea și complianța sa și de alți factori,
dar va avea câteva elemente comune:
b. Identificarea acuzelor clientului,
c. Determinarea oricăror tulburări associate,
d. Obținerea unei istorii personale și sociale,
e. Evaluarea severității problemei,
f. Consemnarea unor factori de personalitate relevanți, eventual
semne ale unei tulburări de personalitate,
g. Clarificarea trăirilor clientului referitoare la problema sa,
h. Verificarea și evaluarea oricăror factori cauzali non-psihologici:
starea fizică; medicamente; abuz de substanţe; stilul de viață /
factorii de mediu.
Pregătirea clientului pentru terapie

i. Clarificarea obiectivelor de tratament.
j. Evaluarea motivației clientului de a se schimba.
k. Introducerea elementele de bază ale TCC, inclusiv a modelului
de cauzalitate (respectiv clarificarea factorilor biologici,
psihologici și sociali implicați)
l. Discutarea demersurilor ce urmează a fi făcute, a metodelor ce
vor fi utilizate și a implicațiilor tratamentului.
m. Elaborarea unui contract.
Pregătirea clientului pentru finalizarea terapiei

Acesta este un demers destul de complex, menit a pregăti clientul pentru a
face față unor eventuale eșecuri sau recăderi. Multi pacienți, după o perioadă de
ameliorare, cred că sunt "vindecați" pentru totdeauna și slăbesc nivelul de
98
vigilență. Acesta este un moment de vulnerabilitate care trebuie prevenit (de ex.
o clientă care în urma unei cure cu TCC s-a lăsat de fumat, fiind invitată să ia o
țigară, după aproximativ un an de la finalizarea terapiei, gândește „pot să iau o
țigară, acum nu mă mai controlează ele pe mine, le controlez eu, pe ele”. De
cele mai multe ori acest comportament este debutul unei reveniri la vechea
deprindere și trebuie anticipat și prevenit.
De aceea este necesară o discuție amplă cu clientul pentru a-l avertiza că
recidiva este probabilă și posibilă și pentru a analiza cu clientul modalitățile de
a reacționa în această situație. Se discută și despre o eventuală solicitare de
ajutor, în viitor, dacă este cazul. În acest scop trebuie prevenite credințe
iraționale referitoare la întoarcerea la terapeut precum: "Ar trebui să fiu
vindecat pentru totdeauna", sau "Terapeutul ar putea crede că am fost un eșec /
că nu sunt în stare să mă schimb dacă mă voi întoarce să solicit ajutor".
4. Metode si tehnici ale Terapiei cognitiv comportamentale
Terapia cognitiv comportamentală folosește o mare varietate de tehnici,

fără ca vreuna dintre ele să dețină un loc privilegiat. Sunt utilizate tehnici
specifice terapiei cognitive, tehnici comportamentale, dar și tehnici ce aparțin
altor orientări terapeutice, criteriul dominant fiind nevoia reală de a rezolva
problema pacientului „aici și acum”.
Tehnicile cognitiv-comportamentale urmăresc modificarea cognițiilor și
a comportamentelor care mențin problemele clientului. În funcție de nivelul la
care se intervine, acestea sunt clasificate în:
1. Tehnici de intervenție la nivel cognitiv, la rândul lor clasificate în:
 tehnici de restructurare cognitivă, care cuprind orice tehnici prin
care se urmărește modificarea inferențelor și evaluărilor ce au
implicații pentru problemele emoționale ale clienților;
 tehnici de rezolvare a problemelor, care urmăresc dobândirea de
abilități pentru rezolvarea problemelor practice;
 tehnici de ameliorare a stresului, care vizează modificarea
mecanismelor de copping emoțional. Prin aceste tehnici se
modifică factorii cognitive, reducându-se astfel discrepanța
99
cognitivă.
2. Tehnici de intervenție la nivel comportamental, care se bazează pe
principiul condiționării și al modelării (Coleman, Bucher și Carson,
1984):
3. Tehnici de intervenție la nivel fiziologic, care includ metode de
relaxare, dar și tehnici bazate pe principiile condiționării clasice, cum ar
fi: expunerea gradată, flooding-ul, desensibilizarea progresivă și
tehnicile de control al respirației.
Vom detalia în continuare câteva tehnici și proceduri din fiecare

categorie.
Tehnici de intervenție la nivel cognitiv
1. Categorisirea distorsiunilor în gândire este o tehnică cu ajutorul căreia

pacienții sunt solicitați să-și monitorizeze gândurile negative pentru a
identifica acele distorsiuni cognitive care apar cel mai frecvent, cunoscut
fiind faptul că pattern-urile cognitive disfuncționale sunt destul de
rigide, par plauzibile pentru persoana în cauză și se asociază cu emoții
negative. Beck, 1976 și Burns, 1989 (cit. în Leahy, 2003) au identificat
variate distorsiuni cognitive care duc la apariția acestor gânduri
automate, precum: citirea gândurilor (persoana consideră că știe ce cred
ceilalți despre ea), suprageneralizarea (construirea unui pattern negativ
global, plecând de la un incident izolat), catastrofarea (perceperea unei
situații ca fiind prea rea pentru a putea fi suportată), personalizarea
(asumarea exagerată a vinei pentru un eveniment negativ sau eșec, fără a
lua în considerare contribuția celorlalți), prezicerea viitorului (credința
că o anumită situație viitoare va avea un rezultat negativ), gândirea
dihotomică (tendința de a se vedea pe sine și pe ceilalți în termeni
absoluți de bun sau rău, inferior sau superior) sau comparația nedreaptă
(raportarea la standarde nerealiste, prin compararea constantă cu alte
persoane care ”se descurcă mai bine”, fără a lua în considerare și alți
factori). Este foarte important ca aceste gânduri automate să fie evaluate,
nu doar eliminate necritic, deoarece unele dintre ele au rolul de a face
100
persoana prudentă în fața unor amenințări reale.
2. Coborârea pe verticală are rolul de a preveni situațiile în care cognițiile
negative se pot dovedi adevărate. Metoda constă în a descrie în detaliu
situația problematică pentru pacient și gândul automat asociat acesteia,
căutându-se apoi implicațiile din ce în ce mai profunde până când se
ajunge la credința de bază care alimentează gândul inițial. Întrebări
frecvent utilizate de către terapeut, în această tehnică, sunt: ,,Ce s-ar
întâmpla dacă acest lucru ar fi adevărat?” sau ,,Ce ar însemna pentru tine
dacă acest lucru s-ar întâmpla într-adevăr?” Această explorare de
profunzime a raționamentului clientului pentru identificarea credințelor
de bază dă numele metodei „coborârea pe verticală”.
3. Disocierea comportamentelor de persoană. Asocierea unui
comportament cu persoana în ansamblul său este una din cele mai
frecvente erori cognitive. Ea se asociază cu etichetarea, generalizarea
sau gândirea de tipul totul-sau-nimic. „Daca nu am fost în stare să
rezolv această situație, înseamnă cu sunt un ratat”.
4. Conflictul dublului standard. În situația în care clientul, care are
tendința de a se devaloriza pentru ceea ce face, este întrebat dacă ar
evalua în același fel o altă persoană (de exemplu, cel mai bun prieten,
terapeutul, etc). In cazul în care răspunsul este "Nu", va fi ajutat să
înțeleagă că operează cu un dublu standard.
5. Reducerea aprehensiunilor catastrofice constă în evaluarea pe o scală
de la 0% la 100%, cu un pas de 10%, a evenimentelor pe care clientul le
consideră cele mai amenințătoare și a probabilității lor. Pe măsură ce
aceste evenimente nu se confirmă, clientul modifică progresiv poziția
acestora pe scală, până la eliminarea lor.
6. Avocatul diavolului constă în a solicita clientului să argumenteze
împotriva propriei convingeri disfuncționale, în timp ce terapeutul o
susține. Această tehnică este eficientă mai ales în situația în care clientul
ezită în a recunoaște că credința sa este difuncțională.
7. Reîncadrarea este o alta strategie de raportare la evenimentele negative,
solicitând clientul să le reevalueze drept "dezamăgitoare" sau
"incomode", mai degrabă decât ca "groaznice" sau "de nesuportat".
Tehnici de imagerie (Froggatt, 2006)
101
1. Proiecția în timp este o tehnică concepută pentru a facilita înțelegerea
posibilelor consecințe ale unor evenimente asupra unei persoane.
Aplicarea ei constă în a solicita clientului să își reprezinte cu cât mai
multă acuratețe că evenimentul nedorit s-a produs deja, apoi să își
imagineze ce se va întâmpla peste o săptămână, apoi peste o lună, peste
șase luni, apoi peste un an, doi ani, și așa mai departe, luând în
considerare modul în care se va simți în fiecare dintre aceste momente în
timp. In acest fel, clientul va înțelege că viața lui și lumea, în general,
va continua și după ce un eveniment de temut s-a produs, chiar dacă
acest fapt ar impune niște ajustări.
2. Tehnica "cel mai rău caz". Suntem adesea tentați să evităm să ne
gândim la cel mai rău scenariu posibil, deoarece devenim foarte anxioși.
Această tehnică se bazează pe premisa că o confruntare anticipată cu cel
mai rău lucru care se poate întâmpla, în condiții de relaxare și de
siguranță, conferite de relația de încredere cu terapeutul, poate antrena
pacientul pentru o reacție mai adaptativă. In confruntarea virtuală cu
acest eveniment, după o creștere inițială a anxietății, aceasta conduce la
o reducere a anxietății pe termen lung, deoarece (1) persoana descoperă
că "cel mai rău lucru" ar fi suportabil, dacă s-ar întâmpla sau (2) își dă
seama că, probabil, acel lucru nu se va întâmpla sau, (3) în cazul în care
s-ar întâmpla, ea ar fi, cel mai probabil, capabilă de un anumit control
asupra modului în care lucrurile se vor desfășura
3. Tehnica "blow-up" este o variantă a tehnicii "cel mai rău caz", în care
se recurge însă și la utilizarea umorului, care va contribui la o anumită
detașare și o tendință de a evalua mai realist situația. Se solicită
clientului să-și imagineze o situație de care se teme, apoi să o amplifice
peste măsură, până la dimensiuni fantastice, amuzându-se astfel de
propriile temeri. A face haz de aceste temeri îl va ajuta să le țină sub
control.
Tehnicile de intervenție la nivel comportamental
Tehnicile de intervenție la nivel comportamental cuprind, după Coleman,
102
Bucher și Carson, 1984:
 tehnica stingerii comportamentelor nedorite;
 tehnica desensibilizării sistematice;
 psihoterapia aversivă;
 metoda modelării;
 psihoterapia asertivă.
Aceste tehnici au fost prezentate pe larg in cadrul terapiei comportamentale.
Suplimentăm aceste tehnici cu cele propuse de Froggatt (2006)
1. Asumarea riscurilor are drept scop contestarea convingerilor clientului
că anumite comportamente sunt prea riscante, acordând o șansă acestor
comportamente, în condițiile în care rezultatele lor nu sunt certe,
deoarece nu au fost probate de realitate. De ex. un client perfecționist,
care se teme de eșec, ar putea începe anumite sarcini pentru care există
șansa de a le duce la bun sfârșit, ceea ce nu ar confirma așteptările sale
negative. Un client care se teme de respingere ar putea vorbi cu o
persoană atractivă la o petrecere sau i-ar putea propune o întâlnire, care,
odată acceptată, ar infirma așteptările sale că „nimeni nu îl place și va fi
întotdeauna respins”.
2. Controlul stimulilor tinde să stingă anumite condiționări între stimuli.
De ex. în situația de insomnie se poate crea o conexiune între a fi întins
în pat și a rămâne treaz. Pentru a slăbi această legătură, persoana care
constată că nu poate adormi în 20 de minute este sfătuită să se ridice din
pat și să se implice într-o activitate (citit, vizionat TV, scris un mesaj
etc.) până când se va simți obosit.
3. Comportamentul paradoxal constă în încurajarea clientului să se
comporte în mod deliberat într-un mod contrariu tendinței sale
disfuncționale, astfel încât practicarea acestui nou comportament, chiar
dacă nu este spontană, se va internaliza treptat și va deveni un nou
comportament.
4. Întârzierea gratificării are ca scop combaterea toleranței reduse la
frustrare, solicitând cleintului ca timp de o săptămână să întârzie
sistematic efectuarea unor deprinderi disfuncționale precum fumatul,
consumul de alcool, consumul de dulciuri.
103
5. Relația dintre client și psihoterapeut
Terapeuții cognitiv-comportamentaliști acordă o importanțe deosebită

relației terapeutice, care trebuie să aibă anumite caracteristici, precum: natura
colaborativă, respectul, egalitatea, empatia, atitudinea non-evaluativă. Ei
împărtășesc punctul de vedere al terapeuților experiențialiști, în ceea ce privește
rolul empatiei în cadrul demersului terapeutic, oferind clienților empatie, nu
numai la nivel emoțional (înțelegerea a ceea ce simte clientul), ci și la nivel
intelectual (arătându-le că înțeleg filozofia care se află în spatele stărilor lor
emoționale).
Totuși, implicarea emoțională a cognitiv-comportamentaliștilor este mai
scăzută, pentru a favoriza creșterea gradului de autonomie al pacientului și
pentru a evita dependența. Clienții care lucrează cu terapeuți prea apropiați și
calzi se simt bine, obțin ameliorări mai rapide, pentru că se simt valorizați, dar,
în același timp, rămân dependenți de evaluări externe, fără a-și modifica
filozofia de viață care stă la baza auto-acceptării și sunt mai supuși riscului de
recidivă.
APLICATIE STUDIU DE CAZ

AIPC Counselling Connection > Case Studies > A Case Study Using CBT
Jocelyn lucrează ca manager de resurse umane pentru o organizație

internațională de mari dimensiuni. În ultima vreme, ea resimte din ce în ce mai
mult stress la locul de muncă, deoarece firma este în continuă schimbare și
evoluție. Este o provocare pentru munca ei, iar ea ține pasul cu această
schimbare prin implementarea de noi strategii, precum și prin concentrarea pe
rolul ei principal de selecție a noilor angajați. În toată această perioadă, Jocelyn
a constatat că lucrează câte douăsprezece ore pe zi, șase zile pe săptămână și nu
mai are timp deloc pentru familia ei și pentru prieteni. Pe măsură ce timpul
trecea, ea devenea din ce în ce mai nervoasă, începând să țipe la subalterni
atunci când aceștia puneau întrebări și atunci când făceau mici greșeli în
activitatea lor. Îngrijorată cu privire la nivelul ei de stres, Jocelyn a decis să
104
participe la o sesiune de consiliere. Mai jos este un extras din prima sesiune cu
consilierul.
Transcriere sesiune de consiliere:

Consilier: Deci Jocelyn, hai să vorbim un pic despre legătura dintre gândurile
și emoțiile tale. Te poți gândi la câteva situații din această săptămână, când ai
fost foarte frustrată la serviciu?
Jocelyn: Da, cu siguranță. Vinerea trecută am stabilit o nouă metodă de lucru
pentru membrii personalului. Mi-am imaginat că voi primi o mulțime de
telefoane în legătură cu acest fapt, pentru că mereu primesc, dar am ajuns să
închid oamenilor telefonul.
Consilier: Și cum te-ai simțit în acel moment?
Jocelyn: M-am simțit destul de stresată și, de asemenea, enervată pe unii
membri ai personalului, deoarece ei nu au înțeles în ce constă noua metodă.
Consilier: Și ce ți-a trecut prin minte în acele momente?
Jocelyn: Cred că mă gândeam că nimeni nu apreciază ceea ce fac.
Consilier: Bine. Tocmai ai identificat ceea ce noi numim un gând automat.
Toată lumea are astfel de gânduri. Ele sunt gânduri care apar spontan în minte,
fără nici un efort din partea ta. Cea mai mare parte a timpului, gândul se
produce atât de repede încât nici nu-l observi, dar are un impact deosebit
asupra emoțiilor tale. De obicei, emoția este cea pe care o observi mai întâi,
mai degrabă decât gândul. Adesea, aceste gânduri automate sunt distorsionate
într-un fel anume, dar, de obicei, nu ne oprim să punem la îndoială
valabilitatea gândului. Dar azi, tocmai asta e ceea ce vom face?
Consilierul continuă să lucreze asupra procesului cognitiv - comportamental al

lui Jocelyn, după cum urmează:
Pasul 1 - Identificarea gândului automat.
Împreună, consilierul și Jocelyn au identificat gândul automată: "Nimeni nu

apreciază ceea ce fac".
105
Pasul 2 - Punerea sub semnul întrebării a validității gândului automat
Pentru a clarifica validitatea gândului automat al lui Jocelyn, consilierul se

angajează în dialogul următor:
Consilier: Spune-mi Jocelyn, care este efectul credinței că "nimeni nu te

apreciază?"
Jocelyn: Ei bine, mă înfurie! Mă simt atât de subevaluată și mă aduce într-o
stare de nervi teribilă.
Consilier: Bine, acum aș vrea doar să te gândești o clipă la efectul care s-ar
produce dacă ți-ai schimba modul de gândire.
Jocelyn: Adică, dacă eu nu aș mai crede că "nimeni nu mă apreciază"?
Consilier: Da.
Jocelyn: Cred că aș fi mult mai fericită în meseria mea. Ha, ha, mi-ar fi,
probabil, mult mai plăcut să fiu acolo. Aș fi mai puțin agitată, mult mai
răbdătoare.
Pasul 3 - Confruntarea cu credințele de bază
Pentru a identifica convingerea de bază a lui Jocelyn, consilierul se angajează în

dialogul următor:
Consilier: Jocelyn, aș dori să citești această listă de credințe false comune și

să-mi spui dacă vreuna din ele are legătură cu tine.
Jocelyn: (citește lista) Ah, da, cred că mi se potrivește numărul patru: „Trebuie
să fim competenți și de succes în toate acele lucruri pe care le întreprindem”.
Este atât de adevărat pentru mine!
Consilier: Motivul pentru care acestea sunt numite "credințe false" se datorează
faptului că acestea sunt moduri extreme de a percepe lumea. Ele sunt negre sau
albe și ignoră nuanțele de gri dintre ele. De aici decurg multe dintre frustrările
noastre.
Continuați secvența de dialog, cu ce credeți că ar răspunde Jocelyn si ce va
106
face în continuare consilierul.
Bibliografie
1. Beck, J.,S.(2011) Cognitive behavior therapy : basics and beyond, The

Guilford Press
2. Bond,F.W., Dryden, W. (2002) Handbook of Brief Cognitive Behaviour
Therapy, John Wiley & Sons, Ltd
3. Coleman, J.C., J.N. Butcher, and R.C. Carson. (1984). Abnormal
Psychology and Modern Life. Glenview. IL: Scott, Foresman.
4. David, D. (2006). Psihologie clinică și psihoterapie – fundamente. Iași:
Polirom.
5. Frances, R. J., Miller, S. I., & Mack, A. H. (Eds.). (2005). Clinical Textbook
Of Addictive Disorders (3rd ed.). New York, NY: The Guilford Press.
6. Froggatt, W. (2006). A Brief Introduction To Cognitive-Behaviour Therapy,
New Zealand Centre for Cognitive Behaviour Therapy,
http://www.rational.org.nz/prof-docs/Intro-CBT.pdf
7. Holdevici, I. (2005). Elemente de psihoterapie. Constanța: Marr.
8. Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală.
București: Trei.
REZUMAT
Capitolul abordează terapia cognitiv comportamentală din perspectiva
principiilor care o guvernează, ca terapie de scurtă durată, centrată pe obiective
și pe rezolvarea unor probleme punctuale, „aici și acum”, care implică în mod
activ clientul într-o permanentă colaborare și „negociere” cu terapeutul. Sunt
apoi prezentate obiectivele acestui demers și structura sa specifică, implicând
constituirea relației terapeutice, evaluarea și conceptualizarea cazului, derularea
demersului și pregătirea clientului pentru finalizarea terapiei. O atenție
deosebită a fost acordată prezentării tehnicilor de restructurare cognitivă și
comportamentale focusate pe problemele identificate.
107
PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ
RAȚIONAL EMOTIVĂ
La sfârșitul secvenței de curs, studentul va fi capabil:
1. să identifice axiomele ce stau la baza terapiei comportamentale rațional
emotive
2. să explice principiile terapiei comportamentale rațional emotive
3. să identifice obiectivele terapiei comportamentale rațional emotive
4. să descrie structura demersului terapeutic comportamental rațional emotiv
5. Să analizeze valoarea şi limitele psihoterapiei comportamentale rațional
emotive
CUPRINS
1. Modelul teoretic al terapiei comportamentale rațional emotive
2. Psihoterapia comportamentală rațional emotivă – caracteristici
3. Obiectivele terapiei comportamentale rațional emotive
4. Structura demersului terapeutic
5. Tehnici ale terapiei comportamentale rațional emotive
6. Trăsături specifice ale terapiei comportamentale rațional emotive
7. Relația terapeut client
8. Avantaje și limite ale psihoterapiei comportamentale rațional-emotive

 3 ore pentru temele de (auto) evaluare
7 ore
Introducere
Psihoterapia comportamentală raţional-emotivă (REBT), numită în varianta
sa inițială Terapia rational emotivă, a fost prima formă de terapie cognitiv-
108
comportamentală, creată de dr. Albert Ellis în 1955, în dorința acestuia de a crește
gradul de eficiență al terapiei pentru pacienții aflați în psihanaliză.
1. Modelul teoretic al Terapiei comportamentale rațional

emotive
Terapia comportamentală rațional emotivă s-a construit pe un fundament
teoretic consistent și cuprinzător, care furnizează o explicație rezonabilă asupra
comportamentului uman.
Premisa de bază, care, de altfel, stă la baza tuturor celorlalte teorii cognitiv-
comportamentale, este faptul că aproape toate emoțiile și comportamentele umane
sunt rezultatul a ceea ce gândesc oamenii, își asumă sau cred (despre ei înșiși, alți
oameni, și lumea în general). Nu situația în sine este cea care determină modul în
care oamenii se simt și se comportă, ci ceea ce cred ei despre situațiile cu care se
confruntă. Potrivit modelului teoretic al acestei terapii, oamenii se confruntă cu
evenimente activatoare indezirabile despre care au credinţe sau convingeri
raţionale (CR) sau iraţionale (CI). Aceste credinţe conduc apoi la consecinţe
emoţionale, comportamentale şi cognitive.
Eveniment negativ Eveniment negativ

(A) (A)
Credințe Credințe
raționale (B) iraționale (B)
Emoții negative Emoții negative

adaptative (C) dezadaptative
(C)
Figura 6.1 Rolul credințelor iraționale în relația dintre evenimente și emoții
(Mulhauser, 2015).
Ellis a pornit de la ideea că problemele oamenilor sunt o consecință a

modului în care aceștia gândesc, adică tulburările psihice sunt rezultatul
109
convingerilor iraționale. Prin urmare, terapia rațional emotivă se axează pe modul
de gândire și nu pe emoții, acestea din urmă fiind doar consecința judecăților
eronate. (Dryden & DiGiuseppe, 2003)
Credințele raționale sunt credințe flexibile, validate empiric, în concordanță
cu realitatea, logice, în mare parte funcționale în consecințele lor emoționale,
comportamentale și cognitive și în mare măsură de ajutor pentru individ în
urmărirea obiectivelor și scopurilor sale de bază. Descrierea lor poate fi extrem de
variabilă, dar ele pot fi încadrate în 4 categorii, fiecare dintre ele conținând două
sau mai multe componente:
 Credințe nondogmatice. Ex. „Vreau să iau o nota mare la acest examen
(afirmarea preferinței), dar nu este obligatoriu să se întâmple asta”
(necesitate negată)
 Credințe realiste, non-catastrofice / non-înspăimântătoare Ex. „Va fi rău
dacă nu reușesc să iau examenul cu notă mare (afirmarea aspectului
negativ), dar nu va fi atât de îngrozitor dacă nu voi lua o notă mare”
(negarea caracterului îngrozitor)
 Credințe privind toleranța ridicată la frustrare. Ex. „Dacă nu iau notă mare
la examen, va fi dificil de suportat (afirmarea conflictului interior, a
zbuciumului), dar pot să suport asta, nu va fi de netolerat (negarea
caracterului intolerabil) și este bine pentru mine să tolerez acest lucru”
(afirmarea importanței tolerării evenimentelor frustrante)
 Credințe privind acceptarea de sine / acceptarea celorlalți / acceptarea
vieții. Ex. „Nu-mi place faptul că am ratat examenul acesta (afirmarea
evaluării negative), dar nu înseamnă că sunt lipsit de valoare dacă am
picat un examen (negarea evaluării negative globale). Sunt și eu, asemenea
altora, o persoană supusă greșelii, dar prea complexă pentru a fi evaluată
doar pe baza performanțelor la un examen” ( afirmarea complexității dar și
a posibilității de a greși (opusă infailibilității). (Dryden & Branch, 2008,
p.8)
Credințele iraționale, dimpotrivă, sunt credințe rigide, care nu sunt validate de
realitatea empirică, nu sunt coerente sub aspect logic și produc consecințe
emoționale, comportamentale și cognitive în mare măsură disfuncționale, în
detrimentul realizării obiectivelor și scopurilor de bază ale individului.
110
La rândul lor, credințele iraționale sunt clasificate de Dryden & Branch, 2008,
în 4 categorii:
 Cerințe dogmatice. Ex „trebuie să iau acest examen cu notă mare
(afirmarea preferinței), este absolut obligatoriu să se întâmple așa”
(cerință dogmatică)
 Credințe catastrofică. Ex. „Nu numai că va fi rău dacă nu reușesc să

iau o notă mare la acest examen (afirmarea aspectului negativ), dar ar
fi groaznic dacă nu reușesc” (caracterul îngrozitor), sau, mai pe scurt
„Ar fi groaznic să nu reușesc să iau notă mare la acest examen”.
 Credințe privind toleranța scăzută la frustrare. Ex. „Va fi îngrozitor

dacă nu voi lua notă mare la acest examen (afirmarea caracterului
îngrozitor al situației), nu voi putea tolera asta” (afirmarea caracterului
intolerabil)
 Credințe privind auto-devalorizarea / devalorizarea altora /

devalorizarea vieții Ex. „Dacă nu voi reuși să iau notă mare la
examenul acesta înseamnă că nu sunt bun de nimic” (evaluare negativă
globală
Pentru a înțelege diferența dintre credințele raționale și cele iraționale, nu doar

sub aspect cantitativ, ci mai degrabă sub aspect calitativ, tabelul următor prezintă
comparativ cele două categorii de credințe.
EMOȚII SĂNĂTOASE EMOȚII NESĂNĂTOASE
 Îngrijorare  Anxietate
 Tristețe  Depresie
 Remușcare  Vinovăție
 Intristare  Durere
 Dezamăgire  Rușine
 Furie sănătoasă  Furie nesănătoasă
 Gelozie sănătoasă  Gelozie nesănătoasă
 Invidie sănătoasă  Invidie nesănătoasă
111
Tabel 6.1 Tipuri de emoții negative sănătoase și nesănătoase (Dryden, Branch,
2008, p.20)
O modalitate utilă de a ilustra rolul proceselor cognitive în producerea

emoțiilor și a comportamentelor este prin utilizarea Modelului „ABC”,
conceptualizat de Ellis.
Figura 6.2 Modelul ABC (Mulhauser, 2015)
 "A" reprezintă un eveniment real, extern sau o experiență internă (gânduri,

sentimente, senzații corporale, dureri etc.), precum și "deducțiile" sau
interpretările persoanei cu privire la ceea ce se întâmplă.
 "B" reprezintă credințele "evaluative", care rezultă din aceste concluzii. Ele se
interpun între evenimentul activator și reacțiile persoanei și mediază modul de
percepere și reprezentare a acestuia în mintea noastră.
 "C" reprezintă emoțiile și comportamentele care decurg din acele credințe

evaluative.
Un exemplu bine-cunoscut de "episod emoțional" experimentat de către o

persoană predispusă la depresie, care tinde să interpreteze greșit acțiunile altor
persoane, ceea ce îi creează o intensă emoție negativă, este de natură să expliciteze
modelul conceptual:
A. Evenimentul activator
 A1. Activarea evenimentului - ce s-a întâmplat: „un prieten a trecut pe
stradă pe lângă mine, fără să mă recunoască.”
112
 A2. Deducții referitoare la ceea ce s-a întâmplat: „E clar, mă ignoră.
Nu-i place de mine.”
B. Convingeri despre A: „Sunt inacceptabil ca prieten - așa că trebuie să fiu lipsit

de valoare ca persoană”. (Evaluare)
C. Reacție:
 Emoții: deprimat.
 Comportament: evitarea oamenilor în general.
In prima fază, Ellis a identificat 10, apoi 12 credințe iraționale. Realitatea

demonstrează ca există mult mai multe astfel de credințe. Vom prezenta în
continuare lista celor 12 credințe iraționale. Ea constituie un instrument de lucru
primar, clientul având posibilitatea să aleagă din această listă gîndurile care îi trec
prin minte în legătură cu un eveniment. (adaptat după David, 2005, p.374)
1) Toată lumea ar trebui să mă iubească şi să fie de acord cu mine (dacă nu, mă
simt îngrozitor şi lipsit/ă de iubire).
2) Ar trebui să fiu mereu de succes şi primul (dacă nu, înseamnă că sunt
incompetent, un ratat fără speranţă).
3) Oamenii care sunt răi ar trebui pedepsiţi sever (şi am dreptul să fiu foarte
supărat dacă nu sunt opriţi şi făcuţi să „plătească preţul”).
4) Dacă lucrurile nu merg în felul în care doresc şi am planificat eu, este îngrozitor
şi sunt, desigur, foarte deranjat. Nu mai suport!
5) Evenimentele exterioare, precum alte persoane, o societate haotică sau
ghinionul, îmi cauzează cea mai mare nefericire. Şi, mai mult, nu deţin controlul
asupra acestor factori, deci nu pot face nimic în legătură cu depresia mea sau cu
alte supărări.
6) Când situaţia este înfricoşătoare sau merge rău, nu mă pot abţine să nu mă
îngrijorez tot timpul.
7) Este mai uşor să trec peste sau să evit să mă gândesc la situaţiile tensionate,
decât să înfrunt problemele şi să-mi asum responsabilitatea pentru corectarea
situaţiei.
8) Am nevoie de cineva – deseori e vorba despre o persoană specifică – cu care să
fiu şi pe care să mă bazez (Nu le pot face pe toate singur/ă).
9) Lucrurile sunt așa de mult timp; nu pot face nimic în legătură cu aceste
113
probleme acum.
10) Când prietenii mei apropiaţi şi rudele au probleme serioase este drept şi firesc
să devin şi eu supărat.
11) Nu-mi place felul în care mă simt, dar nu mă pot abţine. Trebuie doar să accept
şi să merg mai departe cu aceste sentimente.
12) Ştiu că există un răspuns la orice problemă. Ar trebui să-l găsesc (dacă nu, va
fi îngrozitor).
2. Psihoterapia comportamentală rațional emotivă -

caracteristici
Psihoterapia rațional emotivă este un model terapeutic activ și directiv, de
scurtă durată. Clienţii care se angajează în psihoterapia comportamentală rațional
emotivă sunt încurajaţi să îşi identifice credinţele iraţionale, să se confrunte activ
cu ele şi să elaboreze alternative de a gândi mai raţionale, mai eficiente şi mai
adaptative, cu un impact pozitiv asupra răspunsurilor lor emoţionale, cognitive şi
comportamentale. (Ellis, 2007)
La baza Terapiei comportamentale rațional emotive se află presupunerea
conform căreia convingerile exprimate prin dialog interior pot fi raţionale sau
iraţionale. O credinţă raţională este una pe care o putem considera realistă,
reflectând evenimentele autentice din lumea reală. O credinţă iraţională este, de
obicei, o abordare nerealistă Atunci când cineva își spune: „Voi muri dacă va
trebui să ţin acel discurs mâine”, persoana respectivă nu crede cu adevărat că
viaţa sa se va încheia în ziua următoare. O astfel de expresie este un fel de a spune:
„Mi-e teamă. Mă tem că voi avea o prestaţie slabă și nu voi putea tolera asta”.
Ellis consideră că tulburările emoţionale sunt legate de dialogul interior.
Dialogul interior sau mental este eticheta pusă de el asupra modului în care vocea
interioară a unei persoane descrie situaţiile trăite. Dialogul interior determină
reacţiile personale la diverse situaţii.
Terapia rațional emotivă urmăreşte înlocuirea dialogului interior
"iraţional", cauzator de disconfort, cu unul mai realist şi mai adaptat. O afirmaţie
de genul: "Mă tem că voi avea o prestaţie slabă" poate fi discutată cu terapeutul şi
completată cu una de genul: "Dar eu îmi voi ţine totuşi discursul şi, probabil, va fi
în regulă", ceea ce duce la o estimare mai calmă a situaţiei şi, posibil, la un
114
răspuns mai adaptat.
3. Obiectivele terapiei comportamentale rațional - emotive
Terapia comportamentală rațional emotivă își propune să producă schimbări

pozitive pe termen lung, ajutând clientul să acceadă la ceea ce se numește
hedonism responsabil. Prin terapia comportamentală rațional – emotivă se
urmărește ca pacientul:
1. să-și identifice credințelor iraționale, care generează patologia și
suferința;
2. să înțeleagă natura gândurilor iraționale;
3. să-și schimbe credințele iraționale cu altele mai logice și mai
funcționale;
4. să-și folosească resursele proprii pentru a înfrunta provocările și
schimbările cu care se vor confrunta inevitabil de-a lungul vieții lor;
5. să acceadă la ceea ce se numește hedonism responsabil; termenul
„hedonism” este un concept filozofic, care semnifica tendința de a
căuta plăcerea si a evita suferința. Terapia comportamentală rational
emotivă preia acest termen, asociindu-l cu responsabilitatea, ceea ce
presupune că ajută clientul să acceadă la satisfacții consistente pe
termen lung, în detrimentul unor gratificații imediate, pe termen scurt.
6. sa utilizeze cele învățate în urma terapiei de-a lungul anilor, pentru a
preîntâmpina situații în urma cărora s-ar putea simți din nou serios
tulburați;
7. să mențină progresele obținute în urma psihoterapiei.
4. Structura demersului terapeutic

Demersul terapiei comportamentale rațional emotive este structurat,
parcurge etape bine delimitate, utilizează tehnici aparținând orientării cognitiv
comportamentale, tehnici specifice pentru identificarea și managementul
credințelor iraționale, dar are și o abordare eclectică, împrumutând tehnici și din
alte terapii și permițând practicienilor să își folosească imaginația. Există anumite
asumpții și principii de bază, dar, în rest, abordarea poate varia în funcție de
condiția clinică a pacientului, de severitatea tulburării, de stadiul în care se află, de
115
stilul de viață al fiecăruia și / sau al grupului de clienți.
Strutura unei sesiuni de terapie.
1. Revizuirea temelor sesiunii precedente. Consolidarea câștigurilor și a invățării.

Dacă tema nu a fost finalizată, clientul trebuie ajutat să identifice blocajele pe
care acesta le are pentru a putea finaliza tema, eventualele anxietăți secundare.
2. Stabilirea, în colaborare cu clientul, a problemei țintă la care se va lucra în

sesiunea prezentă.
3. Evaluarea evenimentului activator „A” : Ce s-a intâmplat, când s-a intamplat

de la ultima întâlnire până în prezent? Ce interpretări și inferențe face clientul
referitor la ce s-a intâmplat sau la eventualele consecințe.
4. Evaluarea emoțiilor și comportamentelor „C”: în mod specific va fi analizată

emoția negativă pe care a experimentat-o clientul și severitatea sa. De
asemenea, va fi analizat comportamentul acestuia în situația respectivă?
5. Identificare si evaluarea oricăror probleme emoționale secundare (anxietate

secundară, de exemplu rușine pentru că simte durere)
6. Identificarea convingerilor iraționale („B”), care provoacă reactii nedorite, în

special cerințele dogmatice, disconfort-intoleranță și evaluarea globală a
propriei persoane și a celorlalți.
7. Crearea unei legături între „B” si „C” - acesta este un proces foarte important,
în care terapeutul ajută clientul (în fazele inițiale) sau încurajează clientul să
facă legături între modul în care gândește, pe de o parte, și emoțiile și
comportamentele sale, pe de altă parte.
8. Clarificarea și stabilirea de comun acord al obiectivului („E”): cum ar dori

clientul să se simtă (și să se comporte) atunci când se va confrunta cu o situație
similară “A”. Această componentă vizează asimilarea unor noi cogniții
eficente, funcționale sau raționale, în locul celor disfuncționale sau iraționale.
9. Clientul trebuie ajutat să confrunte și să conteste credințele sale iraționale

(„D”), folosind o serie de tehnici, precum solicitarea de argumente în
combaterea ideilor, avocatul diavolului, scala aprehensiunilor catastrofice etc.
(vezi tehnici ale terapiei comportamentale) și să înlocuiască credințele care, de
116
comun acord, sunt catalogate ca fiind iraționale cu altele mai raționale.
10. Stabilirea temei pentru acasă („F ”) are ca scop monitorizarea gândurilor și
credințelor și se solicită clientului să pună în practică noile lui credințe
raționale. De asemenea, se urmărește identificarea posibilelor blocaje care pot
impiedica finalizarea temei.
Așa cum se poate observa mai sus, modelul teoretico-explicativ „ABC” este
completat cu modelul practic, terapeutic „DE”.
 „D” reprezintă contestarea credințelor iraționale. Tratamentul lui Ellis constă
în confruntarea și contestarea credințelor iraționale ale unui client, cât mai
direct posibil. Transcrierile sesiunilor de terapie făcute de Ellis arată o
persoană nu tocmai suportivă. El întrerupe, strigă și, într-un fel sau altul, atrage
atenția clientului asupra iraționalității gândirii sale. Cu toate acestea, acest
lucru nu este neapărat o condiție a terapiei rațional emotive. Cel mai important
lucru este să se înlocuiască gândirea negativă, nerealistă cu o evaluare mai
realistă și adaptativă a situațiilor problematice.
 „E” reprezintă efectele schimbării interpretării pe care o persoană o face unei
situații. În cazul în care terapia este eficientă, simptomele de anxietate sau stres
se ameliorează și persoana vede situația în mod diferit (aspect pe care alți
terapeuți îl numesc restructurare cognitivă). În mod ideal, clientul este capabil
să ia acum măsuri concrete pentru a rezolva problema sau are o reacție mai
puțin supărătoare la situația respectivă.
In sens extins se poate considera și ”F”
 „F” reprezintă transferul abilităților învățate în viața reală și utilizarea lor în
contexte cât mai variate.
STUDIU DE CAZ ILUSTRATIV *
Ana a fost trimisă la terapeut de către medicul ei de famile, pe care îl

contactase, relatându-i că suferă de insomnii şi are mereu o stare generală de
tensiune. Aceasta are 26 de ani şi este laborantă la o facultate locală. Locuieşte cu
părinţii ei, nu are prieten şi în ultima perioadă a început să îşi evite şi prietenele
117
apropiate pe care le are. Ana nu a mai făcut niciodată psihoterapie.
Pasul 1: Concentrarea asupra problemei.
 Clienta susţine că are probleme cu somnul şi a început să evite contactele
sociale, plasând debutul acestor probleme în perioada despărţirii de
logodnicul ei, care o părăsise în urmă cu trei luni pentru o altă femeie.
 Terapeutul a întocmit împreuna cu clienta o listă a acestor probleme.
Pasul 2: Definirea şi stabilirea, împreună cu clientul, a problemei ţintă.
 Clienta s-a oprit asupra problemei evitării contactelor sociale, în special
evitarea contactelor cu prietenele ei.
 Terapeutul îi sugerează să îi povestească puţin despre această problemă, iar
în urma dialogului, acesta a constat că clienta îşi evită prietenele pentru a
evita emoţiile neplăcute. În urma acestei constatări, terapeutul îi cere
clientei să evalueze mai în profunzime aceste emoţii neplăcute, pentru a
vedea de ce anume se leagă ele.
Pasul 3: Evaluarea C-ului.
 Ipoteza terapetului este aceea că clienta îşi evită prietenele pentru a evita
emoţiile negative. Acesta îi sugerează clientei să îşi imagineze că se află cu
prietenele sale, cerându-i să-i relateze ceea ce simte.
 Clienta susţine că se simte ciudat şi este anxioasă.
Pasul 4: Evaluarea A-ului.
 În pasul anterior clienta a reuşit să identifice anxietatea ca reprezentând C-
ul în situaţia respectivă. În continuare, terapeutul foloseşte lanţul inferenţial
pentru a o ajuta să identifice partea din A care să îi amorseze anxietarea,
cerându-i să îi spună ce anume crede că o face să se simtă astfel în prezenţa
prietenelor ei.
 Clienta susţine că atunci când şi-a imaginat prietenele le-a văzut
dispreţuitoare şi critice, deoarece ele cred că ea nu mai este bună de nimic
dacă logodnicul ei o părăsit-o pentru o altă femeie; pentru acest lucru
prietenele ei o dispreţuiesc, iar, în acestă situaţie, ea trăieşte un sentiment
de ruşine.
 C-ul Anei s-a modificat din anxietate în ruşine. Atunci când, evaluând A-ul
clientului, terapeutul îi cere acestuia să presupună că situaţia ameninţătoare
a apărut deja, emoţiile clientului se modifică, reflectând această asumpţie.
118
Cu alte cuvinte, Ana va simţi anxietate la gândul că prietenele ei ar putea
începe să o disptreţuiască, dar va experimenta sentimentul de ruşine dacă
acest lucru s-ar întâmpla deja în prezent.
 Apoi terapeutul îi sugerează clientei să experimenteze sentimente precum
părerea de rău asociată cu ruşinea pentru a putea da piept cu prietenele ei.
Pasul 5: Identificarea şi evaluarea problemelor emoţionale secundare.
 Deoarece clienta s-a arătat în pasul anterior ca fiind pregătită pentru a trece
la explorarea modalităţilor prin care şi-ar putea schimba sentimentul de
ruşine, terapeutul a ales să nu treacă acum la identificarea problemelor
emoţionale secundare și, în încercarea de a face acest lucru mai târziu în
cadrul terapiei, a constatat că nu existau probleme sentimentale secundare
în ceea ce priveşte sentimentele de ruşine sau comportamentele de evitare
socială.
Pasul 6: Clarificarea legăturilor dintre B şi C.
 În acest proces terapeutul a folosit mai multe exemple care nu aveau
legătură cu problema clientei, astfel încercând să o ajute să înţeleagă cu
mai mare obiectivitate distincţia dintre convingerile raţionale şi cele
iraţionale. Prin aceste exemple, terapeutul încearcă să ajute clienta să îşi
schimbe convigerile pe care le are în legătură cu ceea ce crede ea că ar
gândi prietenele ei despre ea.
Pasul 7: Evaluarea convingerilor clientului – B-ul.
 După ce terapeutul s-a asigurat că Ana poate distinge între convingerile
raţionale şi cele iraţionale, i-a cerut acesteia să aplice această perspectivă la
situaţia sa.
Pasul 8: Stabilirea legăturilor dintre convingerile iraţionale şi C.
 După ce clienta a înţeles legăturile dintre B şi C şi după ce a identificat
această relaţie în situaţia sa particulară, terapeutul încearcă să schimbe
convingerile iraţionale ale clientei şi emoţiile sale negative care îi însoțesc
comportamentu (C). În acest pas, terapeutul o convinge pe clientă că
trebuie să îşi schimbe convingerile pe care le are, pentru a putea trăi
sentimentul de părere de rău în locul celui de ruşine.
Pasul 9: Terapeutul dispută convingerile iraţionale cu clienta.
 Terapeutul încearcă să o facă pe clientă să înţeleagă faptul că schimbarea
119
unei convingeri trebuie să răspundă la trei întrebări, şi anume: „Este
logic?”, „Este în concordanţă cu realitatea?”, „Îmi foloseşte la ceva?”.
Pasul 10: Pregătirea clientei pentru a-şi adânci încrederea în convingerile
raţionale.
 Este necesar ca terapeutul să demonstreze clientei că schimbarea unei
convingeri este un proces dificil, care presupune mult exerciţiu şi că nu
este suficientă doar înţelegerea raţională a problemelor sale.
Pasul 11: Încurajarea clientului pentru a pune în practică ceea ce a învăţat.
 Terapeutul îi dă clientei sarcini pe care trebuie să le completeze acasă,
pentru a vedea dacă aceasta este cu adevărat pregătită să pună în practică
noile convingeri.
* Cazul a fost prezentat în Proiectul de grup „Introducere în psihoterapie, Terapia

rațional emotivă”, an II Psihologie, 2012, autori: Apostu Mateea, Blidaru Irinuca,
Gîrbacea Ruxandra, Ichim Raluca, Mariș Iulia, Nastasia Alina
5. Tehnici ale terapiei comportamentale rațional emotive
Fiind o terapie de orientare cognitiv-comportamentală, Terapia

comportamentală rațional emotivă, folosește tehnicile prezentate în capitolul
anterior.
1. Tehnicile cognitive sunt strategii specifice de schimbare a credințelor
iraționale faţă de un anumit eveniment și înlocuirea lor cu alternative mai
adaptative. Ex: Categorisirea distorsiunilor în gândire, Coborârea pe
verticală, Disocierea comportamentelor de persoană, Conflictul dublului
standard, Reducerea aprehensiunilor catastrofice, Avocatul diavolului,
Reîncadrarea
2. Tehnicile comportamentale implică învăţarea anumitor strategii care ajută
clientul să facă faţă unor situaţii solicitante sau stresante. Ex. Asumarea
riscurilor, Controlul stimulilor, Comportamentul paradoxal, Întârzierea
gratificării
3. Tehnicile de imagerie folosesc imaginația în confruntarea și înlocuirea
credințelor iraționale. Ex. Proiecția în timp, Tehnica "cel mai rău caz",
120
Tehnica "blow-up"
4. Tehnicile emoţionale au fost elaborate pentru a contribui la schimbarea
gândurile iraționale, dezadaptative, prin mijloace emoţionale, precum
metode umoristice, poeme, cântecele etc, care generează emoții pozitive și
facilitează schimbarea
Tehnicile specifice terapiei rațional emotive constau în utilizarea adaptată a
tehnicilor cognitive și comportamentale pentru a genera explorarea credințelor
iraționale, punerea acestora sub semnul întrebării, supunerii lor unei testări logice,
confruntării lor cu argumente și contraargumente și elaborării unor alternative de
gândire raționale. Fiind un demers eclectic, pentru atingerea obiectivelor pot fi
împrumutate și adaptate tehnici ale altor orientări terapeutice sau pot fi create ad-
hoc modalități de abordare a problemei, după imaginația și inițiativa terapeutului.
6. Relatia terapeut client

Terapia rațional-emotivă pledează pentru o alianță terapeutică bazată pe
încredere, empație, colaborare, dar se sugerează evitarea unei relații prea calde și
prietenești între client și terapeut.
În același timp, în terapia rațional-emotivă se consideră că terapeuții
trebuie să manifeste o acceptare necondiționată față de toți clienții lor, lipsită de
judecăți evaluative sau etichetări. Intervențiile vizează faptele, comportamentele,
emoțiile, nu persoana.
Relația terapeut - client este o relație de parteneriat, care se bazează pe un
contract și presupune asumarea responsabilității pacientului pentru managementul
propriei schimbări. Clienții sunt autentici colaboratori ai terapeutului, în încercarea
de a se analiza și schimba. În același timp, terapeutul este foarte activ și directiv,
ghidează procesul de schimbare și preia conducerea în scopul de a ajuta clientul să
găsească soluții optime la problemele sale.
7. Avantaje și limite ale Psihoterapiei comportamentale

rațional-emotive
Avantaje
 Psihoterapia comportamentală rațional-emotivă este centrată pe
121
problemele actuale și pe modul de gândire disfuncțional, care întreține
emoții negative si comportamente inadecvate
 pacienții au posibilitatea de a alege singuri emoțiile pe care doresc să le

traiască și stilul de viață; este încurajată autonomia clientului;
 clienții își comută atenția de la simptome, stări afective negative sau

comportamente de eșec spre alternative adaptative de funcționare, care
le pot asigura un hedonism responsabil pe termen lung;
 Procesul terapeutic ajută clientul să înțeleagă că existența sa are un sens

real, ceea ce îl face să renunțe la devalorizare, sentimentele de
inutilitate sau la ideile suicidare;
Limite
 Există clienți care nu au disponibilitate de a depune efort pentru a-și

depăși problemele, refuză implicarea și asumarea responsabilităților și
nu doresc să își îndeplinească sarcinile primite pentru acasă.
 Există pacienți care suportă greu confruntarea cu credințele și

convingerile lor și dezvoltă un sistem de rezistențe care împiedică
realizarea obiectivelor. Aceștia sunt cei care abandonează timpuriu
terapia.
 Există tehnici, cu precădere cele de restructurare cognitivă, care solicită

un anumit nivel de dezvoltare și funcționare cognitivă, pentru a asigura
înțelegerea sensului și a consecințelor aplicării acestor tehnici.
 Această abordare nu este potrivită tuturor clienților. Clienții eligibili

sunt cei care suportă un sistem normativ, o ghidare a acțiunilor și
acceptă regulile
Test de autoevaluare 1.
1. Terapia Comportamentală Raţional Emotivă este o formă de psihoterapie

creata de.........
122
2. Nucleul practicii terapiei rational - emotive este modelul...
3. Cogniţiile ...................... sunt incorecte din punct de vedere logic,

incongruente cu realitatea obiectivă şi blochează atingerea scopurilor
individului
4. Terapia Comportamentală Raţional Emotivă promovează gândirea ... ........
5. Cel care declanşează stresul sau grijile este numit eveniment ....
6. Scopul final al acestei terapii îl reprezintă atingerea hedonismului ………….
7. Care sunt cele 4 forme sub care se prezintă credințele iraționale?
8. Numiti 3 metode terapeutice utilizate în psihoterapia rațional-emotivă. ............
9. Precizați două proceduri care trebuie evitate în Psihoterapia rațional

emotivă? ............................
Raspunsuri: Albert Ellis, ABC, iraţionale, rațională, activator, responabil,

(cerințe dogmatice, credințe catastrofice, evaluare globală negativă, toleranța
redusă la frustrare), (tehnici cognitive, tehnici comportamentale, tehnici de
imagerie, tehnici emotionale), (Asocierea liberă, analiza visurilor, discuția cu
privirea la propriile sentimente, detalierea evenimentului activator etc.)
Test de evaluare Adevărat sau Fals
In REBT, modul în care se întâmplă lucrurile este determinat de modul în care

gândim
Adevărat Fals
2. REBT consideră că evenimentele externe reprezintă factorul cauzal în
comportamentul maladaptiv.
Adevărat Fals
În REBT, "A" este mai strâns legat de "C" decât este "B." legat de C
Adevărat Fals
Afirmația clientului, "Nu pot suporta când cineva mă face să aștept la coadă o
oră!" este un exemplu de "A" eveniment activator
123
Adevărat Fals
REBT este probabil să funcționeze mai bine cu clienții al căror mediu cultural este
pasiv și care respectă figurile autoritare.
Adevărat Fals
Răspunsuri:
A,F,F,F,A
Evaluare Studiu de caz ¹
T - Ok C, cum te pot ajuta astăzi?

C - Ei bine, lucrez full time, sunt și studentă, merg la facultate 4 ore zilnic si
tocmai m-am logodit. E atât mult stres în viața mea, totul se întâmplă deodată, am
căzut un examen, un examen foarte important pentru mine și simt că nu mai pot să
fac nimic, simt un stres foarte mare! Nu vreau să îmi fac familia de râs! Dacă
eșuez nu mai știu ce să fac în continuare, am venit aici astăzi pentru că vreau să
iți spun că m-am hotărât să mă las de facultate
T – Așadar, ți se intamplă multe în această perioadă?
C - Foarte multe.
T - Deci, lucrezi 8 ore pe zi, ești studentă 4 ore pe zi, te vei și mărita.
C - Nunta e foarte aproape, serviciul este foarte solicitant, faptul că am picat
examenul...
T- Deci ți se întâmplă aceste lucruri de ceva vreme?
C- Locuiesc cu părinții și aceștia fac mari presiuni asupra mea și simt că dacă nu
reușesc să iau examenul va fi o mare dezamagire pentru ei.
T - Conteaza mult pentru tine că ai picat un examen?
C - Da, contează. Si mi-a fost teamă să le spun părinților. Nici iubitului meu nu i-
am zis, simt că l-aș dezamăgi, niciodată nu am mai eșuat în nimic până acum și a
fost foarte greu să accept această ratare.
T - Este ceva nou pentru tine și asta te afectează?
C - Da, faptul că renunț la facultate mă asigură că nu va mai trebui să trec
vrodată prin asta.
124
T - E foarte bine că ai venit la consiliere pentru că este important să auzi și o
părere din afara familiei, mai ales atunci când suntem sub presiune, când se
întamplă multe în viața noastră. Noi folosim tehnica cognitiv-comportamentală
ABC. Terapeuții folosesc o listă de credințe. O astfel de listă îți voi da și ție și,
după ce le vei citi, te rog să-mi spui cu care te identifici. Lista este aici.
C - (clienta citește lista) Cred că numărul 2.
T – Poți să o citești te rog?
C – „Este necesar să ai un nivel înalt de ordine și certitudine pentru a putea fi
fericit și pentru a putea performa”.
T - Da, ai menționat asta.
C – Si nr. 4: „este necesar să fii competent și performant în tot ceea ce vrei să
realizezi”.
T - Asta e o așteptare din partea familiei tale?
C - Da. Și credința nr. 8 cred că mi se mai potrivește: „Viața trebuie să fie plăcută
și fără nici o frustrare, orice frustrare, disconfort și durere sunt de nesuportat.
T - Care dintre acestea este cea mai importantă pentru tine la momentul actual?
C - Probabil nr 4.
T - Cum ai reformula-o cu propriile cuvinte?
C- Aș fi liniștita dacă aș avea succes în tot ceea ce fac.
T - Este diferit de ceea ce se întâmplă acum în viața ta?
C – Da, faptul că am picat acel examen înseamnă că nu mai am succes. Cred că și
nr 2, deoarece am nevoie de ordine în viață, ca să știu tot timpul ce am de făcut.
T - Dacă nr 4 este o așteptare a familiei tale, pe care tu nu ai reușit să o
îndeplinești, cum te raportezi tu la această așteptare?
C - Nu știu, simt că nu sunt destul de bună.
T - Ce aș vrea sa fac acum este să pun câteva din ideile acestea pe tablă, în
dreptul punctelor ABC și îți voi explica pe măsură ce lucrăm. Care crezi că a fost
evenimentul care a declanșat aceste credințe în viața ta?
C - Au fost mai multe lucruri, dar faptul că am ratat examenul a fost picătura care
a umplut paharul.
T - Si urmarea la care te gândești este...?
C - Să părăsesc facultatea.
T - Iar acea afirmație făcută mai devreme, că nu ești destul de bună, este crucială
125
și îți voi explica de ce, când vom începe să lucrăm. Acum vom derula procesul
terapeutic, începând cu momentul declanșator pe care l-ai menționat mai devreme
și anume nepromovarea examenului. Decizia pe care ai luat-o în urma
evenenimentului este de a părăsi școala...da? Este important să luăm în
considerare
faptul că legătura între examenul picat și decizia de a părăsi școala este
provocată de credința irațională că „nu ești destul de bună”. Dacă nu ai fi gândit
așa poate nu ai fi decis să abandonezi facultatea. Mi se pare că te concentrezi
prea mult pe ceea ce nu faci bine. Sunt sigură că există și lucruri pe care le faci
bine și care îți ies.
C - Da, faptul că lucrez și că am succes la acest job, care este destul de solicitant,
faptul că lucrurile între mine și logodnicul meu merg bine...
T - Deci, până acum, ai reușit să te descurci cu toate acestea, doar acest moment
ți-a creat dificultăți.
Te consideri de succes de obicei?
C - De obicei, da.
T - Si cum ți-ai descrie succesul?
C - Faptul că am luat toate celelalte examene, că am jobul de 8 ore, căruia îi fac
față cu succes, că mă mărit...
T - Cum ai compara aceste succese cu credința pe care am scris-o?
C – .... Hm! Aș zice că sunt destul de bună în ceea ce fac.
T - Da, și toate dovezile sunt aici, toate examenele pe care le-ai trecut in anii
precedenți, jobul de 8 ore, perspectiva acestei căsătorii. Aș vrea să scrii pe tablă
toate acestea și să-ți reformulezi credința iratională. Cum vezi acum toate
treburile astea?
C – Până acum m-am descurcat foarte bine, cred că voi rămâne la facultate.
T - Foarte bine, așadar, ai luat o decizie, spune-mi ce părere ai, cum te simți?
C - E OK. Cred că trebuie să accept că nu totul poate fi 100% perfect. M-ai ajutat
să realizez că sunt destul de bună dacă mă raportez la realizările mele de până
acum. E clar, rămân la facultate, sunt sigură că pot reuși, că voi fi bine.
T - Ce vreau să faci ca temă pentru acasă este să-ți consolidezi încrederea în tine.
Iți spui că ești bună de 3 ori pe zi, în fața oglinzii. Trebuie să ai o atitudine
pozitivă despre tine, trebuie să-ți reprogramezi creierul în acest sens. Te felicit, ai
126
făcut un mare progres!
Cerințe:
1. Enumerați câteva din problemele cu care a venit clienta la psihoterapeut?
2. Dintre acestea, care credeți că este problema stringentă care e determinat-o
să apeleze la psihoterapeut?
3. Completați modelul ABC
A - este evenimentul declansator ..................................................................
B - sistemul de credințe referitoare la A, .......................................................
C - consecințele în plan emoțional, cognitiv și comportamental,
........................................................
4. Ați identificat specificul relatiei?
5. Credeți ca o abordare psihanalitică ar fi fost adecvată în cazul acestei
cliente? Argumentați răspunsul.
¹ Proiect „Terapia cognitiv – comportamentală”, 2013, autori studenții: Cercel

Raluca, Ciuta Andreea Daniela, Constantin Mihai Alexandru, Gușeila Maria,
Marcu Claudia Daniela, Oancea Madalina, Ruican Diana
Bibliografie
1. Corsini, R. (1978). Current Psychoterapies. Illinois: Peacock Publishers, Inc
2. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale.

Polirom.
3. Dryden, W., & DiGiuseppe, R. (2003). Ghid de terapie raţional-emotivă şi

comportamentală. Cluj-Napoca: RTS.
4. Dryden, W., Branch, R. (2008). The fundamentals of rational emotive

behaviour therapy : a training handbook 2nd ed., John Wiley & Sons Ltd,
p.8.
5. Ellis, A. (2006). Terapia comportamentului emotiv-rational. Antet.
6. Ellis, A. (2007). Ghid pentru o viata rationala. Romanian Psychological

Testing Services .
127
7. Ellis, A., & Harper, R. A. (1975). A Guide to Rational Living. Wilshire Book
Company.
8. Froggatt, W. (2005). A Brief Introduction To Rational Emotive Behaviour

Therapy, New Zealand Centre for Cognitive Behaviour Therapy,
http://www.rational.org.nz/prof-docs/Intro-REBT.pdf, accesat 11.03.2017
9. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte- să ne rezolvăm prblemele de viaţă
rapid şi efcient. București: Editura Ceres.
10. Holdevici, I. (1998). Elemente de psihoterapie. București: Editura All.
11. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie-repere teoretice, metodologice şi

aplicative. București: Editura Sper.
12. Mulhauser, G. (2015). An Introduction to Rational Emotive Behaviour

Therapy, http://counsellingresource.com/therapy/types/rational-emotive/,
accesat 08.03.2017
13. Neacșu, V. Bazele psihoterapiei cognitiv-comportamentale. București:

Editura Universității Titu Maiorescu.
14. Ross W. (2006) What is Irrational?,

http://www.rebtnetwork.org/library/ideas.html, accesat 08.03.2017
15. Velten, E. (2007). Under The Influence - Reflections Of Albert Ellis In The
Work Of Others. Tucson: Sharp Press
16. Wedding, D., Corsini, R.J., (2014). Rational Emotive Behavior Therapy -
Albert Ellis, în Current Psychoterapies. Brooks/Cole, 151-189.
17. http://www.consultanta-psihologica.com/psihoterapia-rational-emotiva-rebt/,
accesat 11.03.2017
REZUMAT
In acest capitol este abordată Psihoterapia comportamentală rațional emotivă, fiind
detaliat modelul teoretic propus de Albert Ellis (”ABC”) și caracteristicile acestei
psihoterapii. Sunt, de asemenea, precizate obiectivele terapiei rațional emotive și
etapele derulării demersului terapeutic, în acord cu obiectivele specifice. Două
studii de caz, didactic prezentate, ilustrează aspectele esențiale ale terapiei. In
final, sunt analizate avantajele și limitele acestei psihoterapii.
128
PSIHOTERAPIA EXISTENȚIALĂ

1. să identifice ideile filozofice care stau la baza terapiei existențiale;
2. să explice principalele concepte ale terapiei existențiale;
3. să identifice obiectivele terapiei existențiale;
4. să explice cencepția despre boală a terapiei existențiale;
5. să descrie succint principalele metode și tehnici utilizate în psihoterapia
existențială;
6. să analizeze valoarea şi limitele terapiei existențiale.
1. Filozofia existențialistă – fundamentul filozofic al terapiei existențiale

2. Precursori ai terapiei existențiale
3. Sistemul conceptual – Concepția privind natura condiției umane
3.1 Perspectiva asupra naturii umane
3.2 Daturile existenței și conflictele intrapsihice
4. Psihoterapia existențială
4.1 Ce este Psihoterapia existențială
4.2 Obiectivele psihoterapiei existențiale
4.3 Concepția despre boală
4.4 Abordarea terapeutică existențială – caracteristici
4.5 Demersul terapeutic
4.6 Metode și tehnici utilizate în psihoterapia existențială
4.7 Avantaje și limite ale terapiei existențiale

8  2 ore rezolvare sarcini de lucru
ore
129
1. Filozofia existențialistă – fundamentul filozofic al
terapiei existențiale
Psihoterapia existențială este o abordare importantă în psihoterapie,

dezvoltată în Europa între anii 1940 și 1950, care acordă o atenție deosebită
condiției umane. Ea s-a născut, după cum afirma Ludwig Binswanger, „din
nemulțumirea față de eforturile existente de a obține înțelegerea științifică în
psihiatrie“ (Binswanger, 1956, apud. May & Yalom, 1995). Terapia existențială
este, în egală măsură, o abordare optimistă, prin aceea că afirmă existența
potențialului uman, dar și o abordare realistă, prin recunoașterea limitelor ființei
umane.
Terapia existențială își are sorgintea în fenomenologie și filosofia
existențială, avându-i ca precursori pe Sooren Kierkegaard și Friedrich Nietzsche.
Kierkegaard a protestat împotriva dogmei creștine și împotriva așa-
numitei „obiectivități“ a științei (Kierkegaard, 1941, 1944, apud van Deurzen,
2006), considerând că ambele au fost modalități de a evita anxietatea inerentă
existenței umane.
Nietzsche a dezvoltat în continuare teoria existențialismului prin
introducerea ideii de voință liberă și responsabilitate personală. El introduce
conceptul de "voință de putere", considerat ca fiind însăși structura intimă a
devenirii umane.
Martin Heidegger și Jean-Paul Sartre și-au adus la rândul lor contribuția
la curentul existențialist.
Martin Heidegger își pune întrebarea fundamentală asupra sensului
existenței și a reprezentării omului asupra ideii de existență, considerând că
această idee a fost insuficient abordată în filozofie, începând de la originile sale
în filosofia greacă.
Jean Paul Sartre, reprezentant al existenţialismului francez, susţine că
omul devine persoană abia în momentul în care descoperă şi înţelege sensul vieţii
şi al existenţei sale, iar existenţa umană se află “blocată în proiect”. Determinarea
fiecăruia dintre indivizi este comandată în mod inconştient de proiectul
existențial original care, prin conştientizarea lui, conduce la înțelegerea sensului
existenţei (Mitrofan, Buzducea, 2000).
130
Încă din primele decenii ale secolului XX, Martin Heidegger și Jean-Paul
Sartre au început să exploreze rolul procesului de investigare și interpretare în
demersul de vindecare. De-a lungul următoarelor decenii, alți contemporani au
început să recunoască importanța experienței și a înțelegerii în ameliorarea și
realizarea echilibrului psihologic. (Goodtherapy.org, Existential Psychotherapy,
2016)
2. Precursori ai terapiei existențiale
Ludwig Bniswanger, psihiatru si psihanalist elveţian are meritul

dezvoltării analizei existențiale ca metodă terapeutică. L. Biswanger consideră că
existenţa subiectului este formată din trei lumi diferite, lumi ce trebuie înţelese de
către terapeut pentru a-l putea asista pe client:
a. Umwelt (lumea nonpersonală, mediul biologic);
b. Mitwelt (lumea fiinţelor, a indivizilor, mediul social);
c. Eigenwelt (lumea privată a propriului eu, relaţia cu sinele şi propria
identitate).
Aceste trei concepte sunt aplicate atât comportamentului uman normal,
cât şi comportamentului uman anormal: nevrotic sau psihotic.
Scopurile Analizei existențiale, în concepția lui Binswanger erau:
a. conştientizarea propriilor probleme şi actualizarea potenţialului energetic
latent;
b. eliminarea discomfortului datorat impasului existenţial în care se află
individul şi maturizarea personalităţii;
c. obţinerea unei imagini de sine autentice, ceea ce duce la clarificarea
identităţii personale şi la armonizarea relaţională;
d. acceptarea de sine şi eliminarea conflictelor intrapsihice;
e. modificarea şi metamorfozarea comportamentului neautentic;
f. rezolvarea crizei existenţiale în care se află clientul şi conştientizarea
autodeterminării destinului;
g. autodesăvârşirea personală, dezvoltarea autenticităţii, spontaneităţii şi
creativităţii, ceea ce duce la reconstrucţia fiinţei umane.
Rollo May este fără nici o îndoială una din cele mai reprezentative figuri
131
ale existențialismului american. Eseurile sale, "Originea și semnificația mișcării
existențiale în psihologie" și "Contribuțiile psihoterapiei existențiale"
demonstrează înțelegerea deplină a posibilităților și beneficiilor psihologiei
existențiale.
În lucrarea sa "Originea și semnificația mișcării existențiale în
psihologie", May consideră că, pentru a facilita procesul vindecării, terapeutul
existențialist trebuie să participe în lumea clientului, fără a-l violenta. Abordarea
existențială refuză să forțeze un client să se conformeze unui sistem teoretic pre-
articulat și nu se limitează pur și simplu la utilizarea unor "tehnici", ca apărare
împotriva angajării depline a clientului în psihoterapie.
Problema fundamentală a omului contemporan care trăiește într-o lume
anomică este anxietatea, care blochează accesul la propria experiență. Anxietatea
poate fi înţeleasă şi ca pierderea sentimentului Eului în raport cu realitatea
obiectivă şi se instalează pentru că lumea valorilor cu care persoana se identifică
este inversată. (Holdevici, 1998)
Terapia experiențială nu urmăreşte eliminarea anxietăţii, ci transformarea
anxietăţii nevrotice în anxietate normală, ca şi antrenarea capacităţii de a trăi în
condiţiile acestei anxietăţi. De asemenea, nu se urmăreşte eliminarea
sentimentului de culpabilitate, ci transformarea culpabilităţii nevrotice în
culpabilitate normală şi capacitatea de a utiliza acest sentiment în mod creativ.
Un alt nume reprezentativ pentru terapia experiențială este Viktor
Frankl, creatorul logoterapiei, care a ajuns să fie numită a treia Școală Vieneză
de Psihoterapie (după psihanaliza lui Freud și psihologia individuală a lui Adler
(Kimble & Ellor, 2000).
Conceptul de logoterapie provine din grecescul „logos”, care înseamnă sens.
Premizele de bază ale logoterapiei sunt:
1. Viața are sens în toate circumstanțele.
2. Oamenii au o voință a sensului (caută sensul).
3. Oamenii au libertatea, în toate circumstanțele, de a acționa voluntar

pentru a găsi sensul.
Victor Frankl consideră că există două niveluri ale sensului în viață:

1. Sensul final, ce se prefigurează la orizont, dar pe care nu îl atingem
niciodată. El poate fi Dumnezeu, dar și știința, prin căutarea adevărului, a naturii
132
și a evoluției pentru cei care nu cred în Dumnezeu.
2. Sensul momentului: este important să înțelegem sensul fiecărui
moment, prin îndeplinirea cerințelor pe care viața ni le impune.
1. Numiti 2 filozofi care au fondat teoretic psihoterapia existențiala și prezentați

succint câte o idee esentială a fiecăruia
2. Sumarizați în 3 idei concepția lui Rollo May
3. Realizati un scurt comentariu (50-75 cuvinte) pentru fiecare dintre cele două
citate aparținând lui Rollo May:
„ Libertatea este capacitatea omului de a lua în mână propria sa dezvoltare.
Este capacitatea noastră de a ne modela pe noi înșine.”
http://www.azquotes.com/author/9646-Rollo_May, accesat 23.04.2017
„Pentru a fi deschis creativității, trebuie să avem capacitatea de a folosi în mod
constructiv solitudinea / izolarea. Trebuie să trecem peste teama de a fi singuri”
https://www.goodreads.com/author/quotes/313093.Rollo_May accesat
23.04.2017
4. Sumarizați în 3 idei concepția lui Victor Frankl
Realizati un scurt comentariu (50-75 cuvinte) pentru fiecare dintre cele două
citate aparținând lui Victor Frankl:
„Între stimul și răspuns există un spațiu. În acest spațiu este puterea noastră de
a alege propriul răspuns. În răspunsul nostru se află creșterea și libertatea
noastră.”
„În cele din urmă, omul nu ar trebui să se întrebe ce înseamnă viața lui, ci mai
degrabă ar trebui să recunoască faptul că el este cel care întreabă.”
https://www.brainyquote.com/quotes/quotes/v/viktorefr116764.html , accesat
23.04.2017
3. Sistemul conceptual – Concepția privind natura condiției

umane
“Ce este existența și care este scopul existenţei noastre?”

Deși tema filosofică a "existenței", a fost și este o preocupare încă
perpetuă în filozofie și a fost reiterată în curentul existențialist, nu există încă un
133
consens privind modul în care trebuie înțeleasă existența. Un punct asupra căruia
există totuși un acord este faptul că existența nu poate fi redusă la lucrurile
existente, ci înseamnă existența umană. Există astfel o diferență importantă între
existența umană și orice altceva, iar existența umană nu trebuie înțeleasă pe
modelul lucrurilor, adică drept obiect al cunoașterii.
Terapeuții existențialiști consideră că oamenii se află într-un proces
continuu de evoluție și de devenire și ei caută să înțeleagă experiențele umane
profunde.
Experiența de bază a fiecăruia dintre noi este experiența „Eu sunt", care
înseamnă experiența existenței și realizării propriei ființe. Existențialiștii
consideră experiența "Eu sunt" ca o condiție prealabilă pentru o soluție în viață
și simt că aceasta este o experiență ontologică "Eu trăiesc acum deși mi-aș putea
lua viața". Termenul „ontologic” înseamnă știința ființei (sau natura ființei
umane) (Standish, K., 2014).
Șase principii ontologice stau la baza terapiei existențiale:
1. Oamenii sunt centrați pe sine și derivă sensul din sine
2. Oamenii sunt responsabili pentru mobilizarea curajului de a proteja,

afirma și spori sinele.
3. Oamenii au nevoie de alți oameni cu care să poată empatiza și să

învețe.
4. Oamenii sunt vigilenți cu privire la posibilele pericole pentru sine.
5. Oamenii pot fi conștienți de sine, gândindu-se și simțindu-se pe ei

înșiși, la un moment dat și se pot conștientiza pe ei înșiși ca fiind cei
care gândesc și simt în următorul moment
6. Anxietatea provine din conștiința faptului că ființa omului se poate

termina.
3.1 Perspectiva asupra naturii umane
Dimensiunile de bază ale condiției umane postulate de psihoterapia

existențială (Corey, 1990, apud Mitrofan, 2008, p. 95) sunt următoarele:
- capacitatea de auto-conștientizare;
134
- libertate versus responsabilitate;
- crearea propriei identități și stabilirea de relații semnificative cu cei din
jur;
- căutarea sensului existenței, a scopurilor de viață și a valorilor;
- acceptarea anxietății ca o condiție a ființei umane, a existenței;
- conștientizarea morții și a neființei.
Capacitatea de auto-conștientizare
Ființa umană poate reflecta și lua decizii datorită faptului că este capabilă
de conștientizare de sine. Cu cât nivelul de conștientizare este mai înalt, cu atât
oamenii devin mai liberi. In sens larg, a fi conștient de sine înseamnă a înțelege
că:
- Suntem ființe finite; timpul nu este nelimitat pentru a realiza tot ceea
ce ne dorim în viață;
- Avem potențial, posibilitatea de a face alegeri, de a acționa sau a nu

acționa; și inacțiunea este rezultatul unei decizii;
- Sensul existenței nu se relevă în mod automat; el este rezultatul unor

căutări și a unor descoperiri personale;
- Putem trăi sentimentul însingurării și al lipsei de sens;
- Putem trăi vidul interior, vinovăția și izolarea.
Procesul de conștientizare constă în abordarea următoarelor elemente în

cadrul demersului terapeutic:
1. Clientul trebuie să conștientizeze că identitatea sa actuală își are sursa
în opiniile celorlalți despre el, adică el caută aprobarea și confirmarea
propriei identități de către alții, în loc să lupte pentru propria lor
afirmare.
2. Clientul trebuie să realizeze că este prizonierul deciziilor sale trecute,

dar are și posibilitatea de a face noi alegeri pentru viitor.
3. Deși nu poate modifica evenimentele existenței, subiectul își poate

schimba totuși atitudinea față de acestea.
4. Clientul trebuie să învețe să-și accepte limitele fără a se simți lipsit de

valoare, înțelegând faptul că un individ nu trebuie să fie perfect pentru
135
a se simți valoros.
5. Acesta trebuie să realizeze și faptul că oamenii nu reușesc să trăiască

în prezent pentru că sunt preocupați de trecut, fac planuri de viitor sau
se ocupă de prea multe lucruri în același timp.
Libertate și responsabilitate
Tema preferată a terapeuților existențialiști se referă la libertatea
subiectului de a alege între mai multe alternative și de a-și crea propriul său
destin. Conceptul existențial al libertății se referă la faptul că suntem autorii
propriei lumii. Puntea dintre dorință și acțiune este decizia. Jean Paul Sarte era de
părere că „ceea ce oamenii consideră a fi ghinion sau neșansă are la bază
neacceptarea responsabilității personale” (după Holdevici și Neacșu, p. 177).
Un concept asociat cu libertatea este asumarea responsabilității omului pentru
sine și pentru acțiunile sale. De asemenea, dacă existența umană nu se schimbă în
mod arbitrar, din clipă în clipă, libertatea și responsabilitatea trebuie să rămână
asociate de-a lungul întregii vieți. Astfel, atunci când un om există ca ființă
autentic liberă, el își asumă responsabilitatea pentru întreaga sa viață, pentru un
"proiect" sau un "angajament".
Sentimentul de culpabilitate existențială apare atunci când oamenii nu își
trăiesc viața în mod autentic, lăsându-i pe alții să ia decizii în locul lor.
Terapeutul existențialist îl ajută pe clientul său să își asume responsabilitatea
pentru deciziile sale, să exploreze noi alternative de viață, încurajând astfel
autonomia acestuia.
Căutarea identității personale și relațiile cu ceilalți

Psihoterapia existențială postulează faptul că ființele umane sunt
interesate de descoperirea identității lor personale.
- Identitatea este "curajul de a fi tu însuți",
- Uneori oamenii își construiesc identitatea pe baza așteptărilor și

modelelor externe, în loc de a-și construi identitatea în acord cu sine.
Pentru sănătatea psihică, oamenii trebuie să se încreadă în sine, să
caute în interiorul lor, să găsească propriile răspunsuri și să-și
construiască propria identitate. Marea frică a ființelor umane este că
136
vor descoperi că nu există nimic în interiorul lor, nici un sine.
Terapeuții existențialiști își propun:

 să îi ajute pe clienți să înțeleagă cum au pierdut contactul cu
identitatea lor, acționând în funcție de cerințele și așteptările altora
și nu în baza propriilor decizii;
 să renunțe la expectațiile celorlalți în legătură cu ei și să își asume

propria existență.
În ceea ce privește relațiile cu ceilalți, omul are două alternative (Standish

K. 2014)
 Singurătatea - Suntem singuri, deci, trebuie să dăm un sens vieții
noastre, să hotărâm cum vom trăi, să avem o relație cu noi înșine
și să învățăm să ne ascultăm.
 Relaționarea - Avem nevoie să creem o relație strânsă cu ceilalți,

experiența legăturii cu alte ființe umane având ea însăși efecte
terapeutice.
Sub aspectul relaționării, terapeutul ajută clienții să înțeleagă: Ce așteaptă

și ce primesc de la relația lor? Cum evită relațiile apropiate? Cum se implică în
relație?
Căutarea sensului existenței

Numărul persoanelor care solicită ajutorul psihoterapeuților datorită
neliniștilor legate de sensul vieții este foarte mare. Jung spunea că o treime din
pacienți îl caută din acest motiv (apud Yalom, 2011, p. 133). Nemulțumirile sunt
diverse: “Viața mea nu are nici o logică”, “De ce trăiesc? Cu ce scop?”, “Mă simt
atât de gol - mă uit în fiecare seară la TV și asta mă face să mă simt atât de fără
noimă, atât de inutil”
Lipsa de sens in viață duce la sentimentul de vid existential și la pierderea
motivației de a trăi și de a lupta. Existentialiștii consideră că soluția majoră
pentru găsirea sensului în viață este angajamentul: de a crea, de a iubi, de a lucra
și construi.
În cadrul demersului terapeutic, clientul va trăi acest sentiment de vid
interior și apoi va fi ajutat de terapeut în explorarea și găsirea unor noi sensuri,
137
prin întrebări de tipul următor: “Ești mulțumit de maniera în care se desfășoară
existența ta?”; “Ești satisfăcut de ceea ce ești în momentul prezent și de ceea ce
vei deveni?”; “Simți că nu știi cine ești de fapt și ce anume dorești de la viața
ta?”, etc.
Anxietatea, o condiție a existenței
Terapeuții existențialiști definesc anxietatea ca o amenințare la adresa
existenței noastre. Modelul Existențial al Anxietății este mai bazal decât frica.
Anxietatea provine din eforturile cuiva de a supraviețui, de a a-și păstra ființa și
de a-și afirma ființa.
May diferențiază două tipuri majore de anxietate:
 anxietatea normală și
 anxietatea nevrotică (May, 1996, apud Pitchford, 2009)
Dacă anxietatea este proporțională cu situația confruntată și este integrată
corespunzător pentru creștere și dezvoltare, existențialiștii o consideră anxietate
normală. May consideră că libertatea și anxietatea sunt două fețe ale aceleiași
monede. Anxietatea existențială este văzută ca o funcție a acceptării singurătății
noastre. Ea nu trebuie reprimată și poate fi folosită în scopuri creative.
Când anxietatea depășește situația prezentă, ea este considerată a fi
nevrotică.
Anxietatea nevrotică depășește sau minimizează situația, ea este reprimată
prin impulsuri inconștiente și este distructivă.
Conștientizarea morții și a nimicniciei ființei umane
În cadrul orientării existențiale nici moartea nu capătă valențe negative.
Yalom (2011, p. 127) susține faptul că “moartea fizică ne distruge, dar ideea
morții ne poate salva.” Perspectiva morții ne poate face să trăim mai intens și mai
creativ. Cheia, din punctul de vedere al psihoterapiei existențiale, este de a stabili
un echilibru între a fi conștienți de moarte, fără a fi copleșiți de ea. Persoanele
care mențin un echilibru sănătos, sunt motivați să ia decizii care pot avea un
impact pozitiv asupra vieții lor, precum și a vieții celor dragi. Cu toate că acești
oameni nu pot ști ce efect vor avea deciziile lor, ei apreciază totuși necesitatea de
a acționa. În esență, realitatea morții ne încurajează să profităm la maximum de
oportunități și de a prețui lucrurile pe care le avem.
138
3.2 Daturile existenței si conflictele intrapsihice
Psihoterapia existentială se bazează pe convingerea fundamentală că fiecare

individ experimentează conflicte intrapsihice datorită interacțiunii sale cu
anumite condiții inerente ale existenței umane. May & Yalom (1995) identifică
patru condiții care au o relevanță deosebită pentru psihoterapie:
 Libertatea și responsabilitatea asociată
 Moartea
 Izolarea
 Sensul vieții
Confruntare cu oricare dintre condițiile menționate mai sus generează

anxietate existențială, care reduce gradul de conștientizare fizică, psihologică,
socială și spirituală, ceea ce poate duce la consecințe semnificative pe termen
lung.
Moartea
Moartea este cel mai pregnant dat al existenței, care prin amenințarea
sa, intuită încă din zorii dezvoltării conștiinței de sine și prin caracterul său
inexorabil, generează o intensă anxietate existențială. Este evident pentru toți că
moartea va veni și că nu există nici o scăpare și, în fața acestui adevăr teribil,
omul încearcă să „ridice ziduri de apărare” împotriva conștientizării. „Totul”,
după cum afirmă Spinoza, „dorește să persiste în propria sa ființă“ (1954, apud
May & Yalom, 1995). Aceste apărări sunt bazate pe negare și, atunci când
defensele sunt rigide, ele pot conduce la patologie psihică.
Psihopatologia, într-o foarte mare măsură, este rezultatul eșecului
transcendenței morții și își are originea în teroarea individuală în fața morții.
Conflictul interior pe care îl trăiește omul este între conștientizarea
morții inevitabile și dorința simultană de a continua să trăiască.
Libertatea
Am putea crede că libertatea, așa cum este ea conceptualizată în istorie,
în filozofie și chiar în viața de zi cu zi, este un aspect pozitiv, chiar sublim al
existenței. Existențialiștii dau însă alt sens libertății, construit pe faptul
139
incontestabil că ființele umane nu trăiesc într-un univers structurat, cu un design
coerent, grandios, ci într-o lume pe care și-o construiesc ei înșiși și în care
libertatea înseamnă a fi responsabil de propriile opțiuni și acțiuni.
În cadrul existențial de referință, libertate înseamnă deci că omul este
autorul propriei sale lumi și responsabil pentru această lume și pentru traseul său
în viață. Ființa umană, așa cum spune Sartre, este „condamnată la libertate“.
Rollo May (1981) susține că libertatea, pentru a fi autentică, cere ca individul să
se confrunte cu limitele destinului său. (apud May & Yalom, 1995)
Conflictul intern care decurge din confruntarea noastră cu libertatea este
conflictul între conștientizarea libertății, pe de o parte și nevoia noastră profundă
se structură și stabilitate, pe de altă parte.
Implicațiile conceptului de libertate asupra psihopatologiei și
psihoterapiei sunt multiple.
1. Un ansamblu de implicații decurg din responsabilitate. Oamenii diferă
considerabil în ceea ce privește gradul de responsabilitate cu care sunt
dispuși să accepte situația lor de viață.
 Unele persoane deplasează responsabilitatea pentru situația lor

asupra altor oameni, asupra unor circumstanțe nefavorabile de
viață, iar atunci când intră în terapie, ei transferă responsabilitatea
pentru terapia lor asupra psihoterapeutului.
 Alte persoane neagă responsabilitatea lor, considerându-se pe sine

ca „victime nevinovate“ care suferă din cauza evenimentelor externe
și nu conștientizează că ei înșiși au generat aceste evenimente în
dinamică.
 Alții declină responsabilitatea, încercînd să o scoată temporar

„afară din mintea lor“. Ei intră astfel într-o stare irațională
temporară, în care nu mai sunt responsabili nici măcar pentru ei
înșiși, pentru comportamentul lor și consecințele acestuia.
2. Un alt aspect al libertății, cu impact asupra psihopatologiei, este voința.

Voința reprezintă trecerea de la responsabilitate la acțiune. May consideră
ca voința implică mai întâi a dori, iar apoi a decide de a acționa.
 Multe persoane au dificultăți enorme în experimentarea sau
140
exprimarea unei dorințe, fiind blocați din punct de vedere afectiv.
Deoarece dorința este asociată cu emoția, acești oameni nu pot
acționa în mod spontan, deoarece nu pot simți și, prin urmare, nu
pot dori.
 Alți oameni acționează impulsiv și prompt la toate dorințele.

Impulsivitatea împiedică discriminarea între dorințe, prin urmare
aceste persoane vor da curs primului impuls, care nu reprezintă
întotdeauna direcția dorită de acțiune.
 Compulsivitatea, o altă tulburare a dorinței, se caracterizează prin

faptul că indivizii nu acționează spontan, conform dorințelor lor, ci
sunt mai degrabă conduși de cerințe interioare străine Ego-ului lor,
care, de multe ori, sunt în contradicție cu dorințele pe care le-au avut
în mod conștient.
3. Trecerea de la dorință la acțiune presupune o decizie.
 Multe persoane știu exact ce doresc, dar nu sunt capabili să decidă

sau să aleagă. De multe ori, ei experimentează o panică decizională;
pot încerca să delege decizia altcuiva, sau creează ei înșiși, în mod
inconștient, anumite circumstanțe, care apoi îi obligă la o anumită
decizie.
Izolarea
Un al treilea dat al existenței este izolarea. Izolarea existențială trebuie
diferențiată de izolarea interpersonală, respectiv distanța dintre un om și alte
persoane din anturajul său, ca efect al unor abilități sociale deficitare sau a unor
dificultăți în construirea unor relații intime. Izolarea existențială se referă la
faptul că suntem izolați de părți din noi înșine. Enclavele Sinelui (experiență,
afect, dorința) sunt disociate de conștientizare, iar obiectivul psihoterapiei este de
a ajuta individul să recupereze aceste părți rupte de sine. (Mai & Yalom, 1995).
Cel mai puternic moment de izolare îl resimte o persoană care se confruntă cu
moartea.
Al treilea conflict intrapsihic este între conștiința izolării noastre
fundamentale și dorința de a fi protejați, de a fuziona și de a face parte dintr-un
întreg mai mare.
141
Izolarea generează o paletă largă de tulburări psihice (Mai & Yalom, 1995):
 Frica de izolarea existențială (și apărare împotriva ei) stă la baza unei
mari părți din psihopatologia interpersonală. Așa se explică, de ex,
relațiile de familie perturbate, cum ar fi infantilizarea, parentificarea
etc. în care un părinte folosește un copil mai mult pentru a-și satisface
nevoile sale emoționale, de dependență, decât de a fi sensibil la
nevoile copilului.
 Sentimentul de izolare este atenuat atunci când este partajat cu

altcineva, deși nu este eliminat în totalitate de nici o relație. Dacă o
persoană își recunoaște sentimentul de izolare existențială în fața altei
persoane, el va fi capabil să înțeleagă și situația celuilalt și să ofere
dragoste. În cazul în care, însă, este copleșit de groază în fața izolării,
nu va fi capabil să se întoarcă spre alții, dar, în schimb, îi va folosi pe
alții ca un scut împotriva izolării. În astfel de cazuri, relațiile vor fi
distorsionate, non-autentice.
 Unele persoane (și acest lucru este valabil mai ales persoanelor cu
tulburări de personalitate borderline) trăiesc sentimente de panică
atunci când sunt singuri, de aceea diluează limitele ego-ului lor.
Aceste persoane încep să se îndoiască de propria lor existență și cred
că ele există doar în prezența unui alter.
 Sexualitatea compulsivă este un altfel de răspuns la izolarea

existențială. Relațiile pasagere oferă un sentiment temporar de
afiliere, o amăgitoare impresie de victorie sentimentului terefiant al
singurătății.
Lipsa de sens.
Al patrulea dat al existenței este lipsa de sens. Omul este într-o perpetuă
căutare a sensului existenței, răvășit fiind de întrebări precum: „Cine sunt eu?”,
„Care este rostul meu în lume?”, „Cum va fi viața mea?”. Dacă fiecare persoană
trebuie să moară, dacă fiecare persoană constituie propria sa lume și dacă fiecare
este singur într-un univers indiferent, atunci ce înțeles poate avea viața? În
condițiile în care ne construim propria lume si propria viață, atunci trebuie să ne
construim și propriul nostru sens în viață. Problema fundamentală devine atunci,
142
următoarea: „Este posibil ca un sens creat de noi înșine să fie suficient de robust
pentru a ne susține viața?“
Ființa umană este orientată spre structură, spre organizare Așa se întâmplă în
plan perceptiv, unde funcționează legea integralității, la fel se întâmplă și atunci
când se confruntă cu situații existențiale: Într-o lume fără modele un individ este
acut perturbat și caută un model, o explicație, un sens al existenței. Sensul
existenței generează ierarhia valorilor care ne ghidează cum să trăim.
Al patrulea conflict intern provine din această dilemă: „Cum poate o ființă
care are nevoie de sens să găsească un sens într-un univers care nu are nici un
sens?”
Aplicație.
Raspundeți la următoarele întrebări:
1. Experiența „Eu sunt" înseamnă experiența existenței și realizării propriei
ființe
Adevărat Fals
2. Scopul de bază al terapiei existențiale este ............................
3. Conform concepției existențiale, anxietatea existențială este......................
4. Terapeutul existențialist ar fi probabil de acord cu următoarea afirmație:
A. Singurătatea este un semn de detașare.
B. Singurătatea este o condiție care trebuie să fie vindecată.
C. În cele din urmă suntem singuri.
D. Suntem singuri, pentru că nu stim să stabilim relații de durată.
5. Obiectivele terapiei existențiale ar viza, cel mai probabil:
A. A retrăi copilăria clientului prin relația de transfer.
B. A crește gradul de conștientizare și posibilitatea de a face alegeri.
C. A acționa asupra relațiilor din familie.
D. A restructura completa personalitatea clientului.
143
6. Puneți in corespondență dimensiunile existenței cu descrierea lor
1 Auto-conștientizare A. Subiectul alege între mai multe

alternative și își crează propriul său
destin.
2 Căutarea sensului B. „Curajul de a fi tu însuți", acționând
existenței în acord cu sine și nu în baza
așteptărilor si modelelor externe
3 Căutarea identității C. Omul înțelege că este prizonierul
deciziilor sale trecute dar are și
posibilitatea de a face noi alegeri
pentru viitor
4 Conștientizarea morții D. “Mă simt atât de gol- mă uit în
fiecare seară la TV și asta mă face
să mă simt atât de fără noimă, atât
de inutil”
5 Libertate si E. “Moartea fizică ne distruge, dar
responsabilitate ideea morții ne poate salva.”
Raspunsuri: 1 – adevărat; 2 - a încuraja clienții să-și dezvolte/ întărească sentimentul

autenticității și să-i ofere cadrul necesar experimentării depline a sentimentului plenar de A FI; 3 -
un rezultat normal al confruntării cu cele patru dovezi ale existenței: moartea, libertatea, izolarea
existențială și lipsa de sens. 4 – C; 5 – B
6.
1 2 3 4 5
c E D e a
4. Psihoterapia existențială
4.1 Ce este Psihoterapia existențială
Psihoterapia existențială este o metodă de terapie care s-a dezvoltat și

acționează pe premiza că ființa umană resimte conflicte intrapsihice datorate
confruntării cu anumite daturi ale existenței.
144
Psihoterapia existentiala nu este o abordare tehnică specifică, care
prezintă un nou set de reguli pentru terapie. În abordarea existențială se pun
întrebări profunde cu privire la natura ființei umane și natura anxietății,
disperării, durerii, singurătății, izolării și anomiei. De asemenea, se ocupă în mod
deosebit cu problemele creativității și iubirii. Din înțelegerea semnificației
acestor experiențe umane, psihoterapeutii existențialiști au elaborat metode de
tratament care încearcă să evite eroarea comună de denaturare a ființei umane,
în chiar efortul de a încerca să o ajute.
4.2 Obiectivele psihoterapiei existențialiste
Scopul terapiei existențiale este de a încuraja clienții să-și dezvolte/

întărească sentimentul autenticității și să-i ofere cadrul necesar experimentării
depline a sentimentului plenar de A FI (van Deurzen & Kenward, 2005).
Psihoterapia existențialistă are ca obiective: (van Deurzen, 2010):
 să îi determine pe oameni să fie sinceri cu ei inșiși;
 să îi provoace să vadă fiecare experiență prin prisma solicitărilor, a
provocărilor și a resurselor pe care aceasta le presupune;
 să îi conducă spre o stare de reflecție personală asupra aspectelor
ontologice cotidiene;
 să le ofere posibile căi de dezlegare a misterelor zilnice care par de
nepătruns;
 să îi ajute în efortul lor pentru elucidarea condiției umane și a
parametrilor existenței umane;
 să le ofere posibilitatea de a se reconecta cu elemente universale mai
profunde și mai ample, decât cu elementele ușor accesibile minții
umane în dimensiunea sa profană (de exemplu, spiritualitatea ca
”instrument” al descoperirii transcendenței vieții);
 să le lărgeasca perspectiva asupra sinelui și asupra semenilor;
 să îi ajute să tragă concluziile necesare pe baza experiențelor
personale din trecut;
 să îi îndrume spre a-și (re)stabili valorile, normele și principiile după
care aceștia doresc să-și ghideze viața;
145
 să le faciliteze descoperirea propriului sens;
 să îi conducă spre a-și clarifica scopurile personale, spre a-și restabili,
în mod lucid, conștient, noi țeluri în viață și a și le asuma în
integralitatea lor;
 să îi învețe să își trăiască viața în mod deliberat, nu în mod implicit,
automat.
4.3 Concepția despre boală

Psihoterapia existențialistă nu aduce în discuție conceptul de boală
psihică, ci se referă la existenţa unor conflicte intrapsihice inconştiente,
generatoare de anxietate, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului şi
care pot fi abordate şi rezolvate printr-un demers psihoterapeutic de profunzime.
(van Deurzen, 2010). Ea nu lucrează cu anormalitatea, ci cu resursele bune și
sănătoase ale ființei umane, metamorfozând universul existențial al clientului
într-unul realist, autentic și sănătos (May & Yalom, 1995) .
Conflictul de bază este cel care apare din confruntarea individului uman
cu datele existenţei, cu preocupările ultime ale vieţii: moartea, libertatea, izolarea
existenţială, lipsa de sens (IrvinYalom, 1980). Confruntarea cu aceste date
fundamentale ale existenţei este dureroasă, dar are efect sanogen.
Anxietatea care apare din întâlnirea cu ele este pozitivă deoarece îi dă
ocazia individului să conştientizeze faptul că existenţa în lume este limitată,
vulnerabilă şi, de aceea, el este singurul responsabil de scopul şi direcţia propriei
vieţi. Anxietatea poate fi văzută ca “ghidul” către un mod de viaţă autentic,
responsabil, centrat pe o dezvoltare reflexivă şi nu pe o atitudine impulsivă.
Atunci când persoana evită posibilităţile de împlinire, de dezvoltare interioară,
trăind într-un cadru limitativ şi resemnat se vorbește însă de o anxietate
nevrotică, negativă.
Condiția fiintei umane lipsite de sensul propriei existențe este denumită
nevroză sau traumă existențială. Clientul este vizualizat în centrul culturii sale,
iar problemele majorității oamenilor contemporani sunt singurătatea, alienarea,
izolarea. "Ca ființe umane suntem organisme complexe bio-psiho-socio-spirituale
care ne integrăm în lumea din jurul nostru, în tot ceea ce suntem și facem " (van
Deurzen, 1997, p. 94). Această frază sumarizează perspectiva psihoterapiei
146
existențialiste asupra omului și a stării de sănătate. În esență, existența este un
câmp de forțe cu patru dimensiuni care sunt mereu în interacțiune: fizică, socială,
psihologică și spirituală. Acestea se manifestă ca paradoxuri, dileme, contradicții
și conflicte, fiecare contribuind la apariția traumei existențiale.
Dimensiunea fizică raportează ființa la mediul său, la cerințele lumii
naturale. Acesta este inelul exterior al relațiilor umane universale și include
corpul uman, împrejurimile concrete în care ființa trăiește, aspectele
meteorologice, obiecte și bunuri materiale, capacitatea organismului de a
experimenta sănătatea și boala, precum și relația ființei cu propria condiție de
muritor.
Conflictul specific acestei dimensiuni, în termeni generali, este între lupta
pentru căutarea metodelor de a deține control asupra acestor elementelor și
legea naturală. În timp ce oamenii își stabilesc drept scop general securitatea,
urmărind atingerea scopului printr-o bună sănătate și prin bunăstare materială,
viața aduce o deziluzie treptată și conștientizarea faptului că o astfel de garanție
poate fi doar temporară. Bolile fizice, indiferent de amploare, îi amintesc omului
de fragilitatea pe care condiția de muritor o aduce cu sine.
Dilema nerezolvată se prezintă astfel: mortalitatea este o realitate constantă a
vieții umane, dar realitatea pierderii vieții se înscrie în suflet la fel de mult ca și
dorinta de a amâna sau a evita momentul sfârșitului.
Dimensiunea socială reprezintă rețeaua socială și culturală prin care omul
se raportează la ceilalți. Această dimensiune include răspunsul omului la cultura
în care trăiește, precum și la rasa din care face parte. Pe de o parte, uneori ființei
umane îi este mai ușor să nu aibă de a face cu ceilalți, dar, pe de altă parte, are
nevoie de aceștia pentru supraviețuirea fizică și emoțională.
La acest nivel, dilema nerezolvată a omului este aceea de a hotărî ce face
cu nevoia de individualitate și cu nevoia de a fi o parte a unui întreg. Fuziunea
și fisiunea sunt cei doi poli inevitabili ai relațiilor umane.
Dimensiunea psihologică se referă la personalitatea omului și la procesele
mentale specifice, în cele din urmă de relația sa cu existența, prin care
experimentează și concepe lumea la o dimensiune spirituală.
147
4.4 Abordarea terapeutică existentială – caracteristici
Alegerea, responsabilitatea personală și socială, integritatea personalității,

curajul și confruntarea autentică sunt trăsături centrale ale psihoterapiei
existențiale, mai degrabă decât evitarea anxietății existențiale, a furiei sau a
culpabilității. Tratamentul este focusat pe prezent, pe „aici și acum”, pe
circumstanțele actuale, mai degrabă decât exclusiv asupra experiențelor timpurii.
Deși nu neagă puterea trecutului și a inconștientului de a influența negativ
prezentul, terapia existențială consideră că primordială este experiența subiectivă
" Eu sunt " a clientului și întâlnirea terapeutică.
Terapia existențială are o serie de caracteristici (Good psychotherapy,
2016):
 Terapia existentiala se concentreaza pe explorarea sentimentului de a fi-
în-lume al unei persoane.
 Terapeuții au o abordare aici-și-acum, subliniind capacitatea clientului lor

de a lua decizii în prezent, mai degrabă decât să se bazeze pe influențele
din trecutul acestora.
 Ei încurajează clientul să fie sincer cu el însuși, să-și lărgească punctele

de vedere asupra lumii înconjurătoare și de mediu și să ia decizii ferme cu
privire la planurile sale de viitor.
 De asemenea, terapeuții încearcă să exploreze înțelesul anumitor

probleme ale clientului printr-o abordare filosofică.
 Terapia se bazează pe presupunerea că oamenii sunt direct responsabili

pentru viața lor și mediul în care există.
 Terapie existențială are o orientare spre viitor.
4.5 Demersul terapeutic

Relația terapeutică existențialistă este o relație de interacțiune autentică,
de la persoană la persoană, bazată pe respect, încredere, căldură afectivă și
intimitate. Terapeutul va împărtăși clientului propriile sale experiențe, cu grijă și
cu o atitudine empatică, dacă acestea îi sunt folositoare clientului. Terapeutul nu
se menține într-o poziție de observator pasiv, ci se implică în relație ca o ființă
148
umană vie, care interacționează cu clientul său. Curajul și angajamentul de a se
întâlni cu adevărat și autentic cu fiecare unic pacient este o cerință imperativă
pentru terapeutul existențialist, care nu trebuie să evite anxietatea sa, prin
ascunderea în spatele unei persoane profesioniste rigide sau a unei tehnici
terapeutice. În terapia existențială, relația umană dintre pacient și terapeut are
prioritate față de trucurile tehnice și este factorul fundamental pentru vindecare.
Această relație umană compasională, partajată, profesională, dar profund
personală este catalizatorul potențial pentru schimbarea terapeutică. (Diamond,
2011)
Demersul terapeutic nu este orientat spre tehnici sau metode de

intervenție psihoterapeutică. Deși tehnicile psihoterapiei existențiale pot include
metode psihodinamice, gestaltiste, cognitiviste, comportamentale sau alte
metode, tehnica fundamentală, împărtășită de toți terapeuții existențialiști, este
fenomenologia. Fenomenologia se referă la încercarea de a descoperi experiența
subiectivă actuală a clientului (Dasein), prin care voința și intenționalitatea reală
a pacientului la un moment dat pot fi discutate și înțelese de către terapeut.
Studiu de caz ilustrativ
Sandra este o femeie în vârstă de 38 de ani care a abuzat în ultimii 15 ani o

serie de droguri, inclusiv cocaină, heroină, alcool și marijuana. A părăsit liceul
și a fost prostituată timp de 5 ani. Mai târziu, ea a găsit un loc de muncă ca
funcționar de vânzări la un magazin de mobilier pentru locuințe. Sandra a avut
doi copii născuți în jurul vârstei de 20 de ani, o fiică care are acum 15 ani și un
fiu cu vârsta de 18 ani. Din cauza problemelor legate de abuzul de substanțe al
mamei, ei trăiesc împreună cu alte rude care au acceptat să-i crească. Sandra a
făcut tratatamente repetate și a reușit să se lase de droguri în ultimii 5 ani, cu
câteva recăderi minore. Ea este căsătorită de 2 ani cu Steve, de profesie dulgher.
El nu consumă droguri și a sprijinit întotdeauna încercările soției sale de a
scapă de dependență.
Luna trecută, Sandra a devenit simptomatică pentru o tulburare asociată cu
SIDA. Ea a fost HIV-pozitivă timp de 5 ani, dar nu a dezvoltat nici o boală legată
de boală. Sandra a practicat sex protejat cu soțul ei, care știe de statutul ei HIV.
149
Recent, după ce a aflat de diagnosticul ei legat de HIV, Sandra a început să
consume in nou droguri, ceea ce a dus-o înapoi la tratament. Din frică, a venit la
centrul de tratament și a cerut să vadă un consultant. Ea este îngrijorată de
căsnicia ei și de faptul că soțul ei va fi devastat de această veste. Îi este frică că
nu mai este suficient de puternică pentru a sta departe de droguri, datorită
diagnosticului asociat cu SIDA. Ea este, de asemenea, îngrijorată de copiii ei și
de slujba ei. Nu știe cum va continua să trăiască și este îngrozită de moarte.
1. Identificați cel puțin două conflicte intrapsihice în acest caz.

2. Formulați două probleme ce vor fi abordate în terapie.
Sursa: Center for Substance Abuse Treatment. Brief Interventions and Brief
Therapies for Substance Abuse. Rockville (MD): Substance Abuse and Mental
Health Services Administration (US); 1999. (Treatment Improvement Protocol
(TIP) Series, No. 34.) Chapter 6 --Brief Humanistic and Existential
Therapies. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK64939/
4.6 Metode si tehnici utilizate în psihoterapia existențială
Terapeuți existentialiști desfășoară, de obicei, sesiuni de psihoterapie

intensivă și tehnici de modificare a comportamentului. Multe dintre aceste tehnici
sunt împrumutate din alte orientări terapeutice și sunt utilizate și adaptate pentru
a ajuta oamenii să devină mai sinceri cu ei înșiși și să înțeleagă că propria lor
voință liberă poate aduce schimbări pozitive în viața lor.
Cele mai uitilizate tehnici sunt:
 intenţia paradoxală;
 dereflecţia;
 tehnici nonverbale;
 tehnica fanteziei ghidate;
 tehnici dramatice, care presupun jocul de rol cu imaginaţie dirijată;
 tehnici de relaxare.
Intenţia paradoxală
Utilizarea intenției paradoxale se bazează pe două premise (Szekely, 2011)
150
1. frica de un eveniment, „produce” exact acel eveniment („de ce ți-e
frică, nu scapi”)
2. forțarea unei intenții face realizarea intenției imposibilă.
Prin urmare, pentru a împiedica manifestarea unui comportament

dezadaptativ, clientul este sfătuit să-și dorească cu tot dinadinsul să îi dea curs.
Uneori formularea intenției paradoxale este asociată cu o oarecare tentă de umor.
Plasând lucrurile la nivel empiric am putea spune că, prin această tehnică „dăm
simptomul afară din casă, îl privim pe geam și râdem de el”. Externalizarea
„simptomului” favorizează „o privire la rece”, o oarecare detașare emoțională,
care face posibilă o reflecție mai obiectivă asupa propriilor manifestări. Această
tehnică, specifică logoterapiei, este recomandată mai ales în cazul tulburărilor
obsesiv-compulsive, fobice şi în cazurile în care există anxietate anticipatorie.
Un exemplu furnizat de Szekely. (2011) este relevant: Un medic se
temea de propria lui transpiraţie. De fiecare dată când anticipa că urmează să
transpire, această anxietate anticipată era suficientă pentru a provoca un val de
transpiraţie excesivă. El a fost sfătuit că atunci când se aştepta că urmează să
transpire, să le arate în mod deliberat celor din jur cât de mult este capabil să
transpire. Concret, de fiecare dată când întâlnea pe cineva care îi declanşa
anxietatea anticipată, el îşi spunea: „Data trecută am transpirat numai un sfert de
litru… Acum voi transpira de 3 ori mai mult.” Această abordare a fost suficientă
pentru a rezolva într-o săptămână o problemă care dura de patru ani.
Dereflecţia se utilizează cu precădere atunci când o persoană este

excesiv de concentrată asupra unui scop, sau este excesiv de preocupată de o
problemă personală, de un simptom etc. Tehnica presupune distragerea atenţiei
pacientului de la propria persoană, de la anxietatea sa anticipatorie, de la sursa
nevrozei şi reorientarea acesteia către părţile intacte ale personalităţii, către
vocaţia şi misiunea sa în viaţă. Din perspectiva existențialiștilor, focalizarea pe
cauzele unui anumit comportament, în loc să producă o ameliorare, mai degrabă
accentuează situația , datorită centrării pe sine a clientului.
Tehnici nonverbale, precum tehnica desenului, sculpturii,colajului, etc.
facilitează transmiterea mesajului și conștientizarea temerilor, fricilor, făcând
astfel terapia mai scurtă si mai eficientă.
151
Tehnica fanteziei dirijate constă în reconstruirea unei experiențe pe
care clientul şi-o doreşte, dar de care se şi teme, în plan imaginativ. Prin fantezia
dirijată se pot explora surse ale anxietății, opțiuni, alternative comportamentale,
ipostaze ale existenței etc., facând posibil accesul acestora în conștiința clientului.
Iolanda Mitrofan (2008) consemnează o activitate intens utilizată de
existențialiști și anume „experimetarea imaginativă a morții proprii”. Clientului i
se cere să își imagineze că a murit și să relateze ce se întâmplă la propria sa
înmormântare.
Tehnicile dramatice care presupun joc de rol cu imaginaţie dirijată
pot determina modificări importante de comportament, datorită efectului de
conștientizare care se produce în timpul interpretării unui rol,.care poate facilita
procesul de înțelegere a comportamentului inadecvat și a surselor sale.
Tehnica "scaunului gol", o tehnică gestaltistă, este una din cele mai des
utilizate activități terapeutice. Terapeutul invită clientul să se așeze într-un scaun,
îndreptat spre un alt scaun gol. Scaunul gol reprezintă o altă persoană, care face
parte dintr-o problemă nerezolvată. Pacientul este implicat într-un joc de rol în
care interacționează cu persoana imaginară din scaunul gol. El se mișcă de pe un
scaun pe altul, jucând ambele roluri. Această tehnică îl ajută pe pacient să-și
clarifice problema nerezolvată și să crească gradul de conștientizare, acceptarea
responsabilității personale și determinarea de a rezolva situația.
Demersul terapeutic în cazul Sandra
Un terapeut existențial o poate ajuta pe Sandra să înțeleagă că diagnosticul ei cu

o tulburare asociată cu SIDA, o forțează să se confrunte cu posibilitatea morții și,
în consecință, se confruntă cu responsabilitățile legate de propria ei viață.
Terapeutul ar putea realiza acest lucru ajutând-o să înțeleagă că viața ei (la fel ca
a tuturor celorlalți oameni) este finită. De aceea, ea este provocată să exploreze
sensurile vieții ei și să ia decizii dificile cu privire la relațiile ei și cu modalitățile
de a face (sau a nu face) opțiuni cu privire la abuzul de substanțe. Accentul în
terapia ei ar fi pe alegerea vieții pe care vrea să o trăiască. Terapeutul o va ajuta
în a lupta constructiv cu anxietatea, astfel încât ea să-și poată găsi sensul pentru
restul vieții ei. Acest lucru ar putea fi realizat prin implicarea ei în efortul de a-și
asuma responsabilitatea pentru propriile alegeri. Sandra poate fi încurajată să
152
„joace“ scenarii pentru diverse alegeri pe care le-ar putea face și să recunoască
temerile și neliniștile legate de fiecare. Ea ar putea fi întrebată: „Ce te împiedică
să împărtășești temerile cu soțul tău și să accepți posibilitatea de a primi sprijinul
său?“ sau „Imaginează-te pe tine însăți exprimându-ți dragostea pentru copiii tăi
și regretul pentru greșelile pe care le-ai făcut.“ Astfel, terapeutul ar ajuta-o să
înțeleagă că a face alegeri dificile în fața morții este de fapt o modalitate de a găsi
integritatea și sensul.
4.7 Avantaje și limite ale terapiei existențiale
Mani Mozhi, consilier și terapeut (Mani, 2011) sumarizează avantajele și

limitele terapiei existențialiste
Avantajele Terapiei existențiale
 Terapia existențială este o formă de psihoterapie dinamică, activă,
care implică clientul în procesul schimbării.
 Psihoterapia existențială este potrivită pentru persoanele care doresc

să-ți dezvolte conștiința de sine și care sunt pregătite să preia controlul
asupra vieții lor și să facă schimbări pozitive. Relațiile și problemele
de familie se numără printre problemele care pot fi abordate.
 Tratamentele pentru anxietatea existențială sunt foarte utile în tratarea

tulburărilor anxioase. Anxietatea existențială este o formă
constructivă de anxietate normală și apare din strădaniile personale de
a supraviețui și de a menține și a-și valorifica propria ființă.
 Terapia existențială este mai eficientă atunci când clientul este

conectat la experiențele emoționale și când conștientizează
obstacolele care trebuie depășite pentru a se recupera.
 Terapia existentiala este adecvată în tratarea depresiei, ajutând

individul să abordeze cauzele profunde ale bolii lui și să înțeleagă
faptul că el însuși este creatorul propriei sale vieți și are libertatea de a
alege modul în care să răspundă la fiecare moment al existenței.
 Terapia existențială este o alternativă terapeutică bună pentru

persoanele care au probleme cu viața, moartea și sensul existenței lor.
153
Mulți oameni beneficiază de această formă de terapie și este un
instrument puternic pentru vindecare și acceptarea vieții.
Limite / Critici:
 Modelul nu a fost supus cercetării științifice, ca modalitate de validare
a procedurilor sale. Pentru cei care apreciază practica bazată pe
dovezi, abordarea existențială are limitări majore
 Terapia existențială nu a dezvoltat un model complet de consiliere /

terapie (N.B. pentru unii profesioniști în consiliere acesta este un
aspect pozitiv, caci standardizarea sărăcește caracterul profund uman
al interacțiunii terapeutice).
 Este mai aproape de filozofia existențială, decât de alte teorii și terapii

asociate cu consilierea (observația de mai sus se aplică li în cazul
acestei limite).
 Mulți terapeuți și cercetători existențialiști folosesc termeni vagi și

globali sau concepte abstracte, care sunt dificil de înțeles.
 Lipsesc programele educaționale și de formare.
 Dificultatea de a asigura aplicarea ei dincolo de terapie, din cauza

subiectivității clientului.
 Clinicienii nu diagnostichează și nu evaluează clienții.
 Lipsa unor principii și practici sistematice .
 Are aplicabilitate limitată pentru clienții cu o funcționare psihică mai

slabă, clienții în criză extremă, clienții care au nevoie de ghidaj,
clienții care sunt preocupați mai ales de satisfacerea nevoilor de bază,
și a celor care nu dispun de abilități verbale.
 Tinde să simplifice unele probleme umane complexe și se bazează

foarte mult pe bunul simț.
Bibliografie:
1. Blair, R. (2004). Helping older adolescents search for meaning in

depression. Journal of Mental Health Counseling, 26(4), 333-347.
154
2. Diamond S. A. (2011). What Is Existential Psychotherapy?,
https://www.psychologytoday.com/blog/evil-deeds/201101/what-is-
existential-psychotherapy, accesat la 20.04.2017
3. Frankl, E.V. (2008). Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în
logoterapie şi analiză existenţială. Bucureşti: Editura Trei.
4. Frankl, V. E. (2009). Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor

Press.
5. Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere

psihologică. București: Kullusys.
6. Holdevici, I. (2005). Elemente de psihoterapie. Constanța: Editura Mar.
7. Ionescu, A. (2006). Psihoterapie, noţiuni introductive. Bucureşi: Editura

Fundaţiei România Mare.
8. Längle, A.(1999) : Analiza existentiala si logoterapie - o precizare a
termenilor -. In: Analiza Existentiala 1, 2, Okt. 1999, pp. 6-15.
9. Kenneth R. Evans, Maria C. Gilber, (2010), Introducere in psihoterapie
integrative. Craiova: Editura Liber Mundi
10. Kimble, M. A., Ellor J.W. (2000). Logotherapy: An Overview, in Journal

of Religious Gerontology, Vol. 11, No. 3/4, pp. 9-24;)
11. Mani, M. (2011) Existential Therapy, Existential Therapy Techniques
& Guide http://www.saviodsilva.net/existential-therapy.htm, accesat
23.04.2017
12. May, R. (1981). Fredom and Destiny, Dell Publishing Co., Inc.
13. May, R., Yalom, I. Existențial Psychotherapy în Corsini, R.J. & Wedding,
D. (1995). Current Psychoterapies. Illinois: F.E. Peacock Publishers,
Inc
14. Melton, A. M. A., & Schulenberg, S. E. (2008). On the measurement of
meaning. The Humanistic Psychologist, 36,31-44
15. Mitrofan, I. Buzducea, D. (2000) in Mitrofan, I. (coord). Orientarea

experientiala in psihoterapie. Bucuresti: S.P.E.R.
16. Mitrofan, I. (1999). Psihoterapie experiențialistă. Editura Infomedica,
București, pp.113-135
155
17. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie: repere teoretice, metodologice și
aplicative. București: Sper.
18. Moreau, A. (2007). Ce este terapia gestalt? Sens si consens, 3, articol

preluat de pe http://www.sistempsi.ro/index.php?page=ce-este-terapia-
gestalt la 1.05.2012
19. Moreau, A. (2005). Viata mea aici si acum. Gestalt-terapia, drumul vietii.
București: Editura Trei.
20. Pitchford, D. B. (2009). The Existentialism of Rollo May An Influence on

Trauma Treatment, Journal of Humanistic Psychology, Volume 49
Number 4, October pp. 441-461, DOI: 10.1177/0022167808327679,
http://jhp.sagepub.com, accesat 21.04.2017)
21. Szekely, A. (2011) Intenția paradoxală,

https://www.andyszekely.ro/intentia-paradoxala/, accesat 27.03.2017
22. Standish K. (2014). Lecture 10. Existential Psychotherapy,

https://www.slideshare.net/kevins299/lecture-10-existential-
psychotherapy), accesat 21.04.2017
23. van Deurzen, E., Adams, M., (2011). Psihoterapie şi consiliere

existenţială. Bucureşti:Editura Herald.
24. van Deurzen, E. (2010). Everyday Mysteries: Handbook of Existential
Psychotherapy, 2nd Edition.London: Routledge.
25. van Deurzen, E., Kenward, R. (2005). Dictionary of Existential
Psychotherapy and Counselling, London: Sage Publication.
26. van Deurzen E. (2006). Existential Therapy, in Dryden’s Handbook of
Individual Therapy, Sage Publication, p. 213 -227
27. Yallom, I. D. (2011). Darul psihoterapiei. București: Editura Vellant.
28. Yallom, I. D. (2010). Psihoterapia existențială. București: Ed Trei.
29. Yalom, I. D. (2008). Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie.

Bucureşti: Editura Trei.
30. *** Goodtherapy.org, (2016) http://www.goodtherapy.org/learn-about-

therapy/types/existential-psychotherapy, accesat 22.04.2017
156
31. Center for Substance Abuse Treatment. Brief Interventions and Brief
Therapies for Substance Abuse. Rockville (MD): Substance Abuse and
Mental Health Services Administration (US); 1999. (Treatment
Improvement Protocol (TIP) Series, No. 34.) Chapter 6 --Brief
Humanistic and Existential Therapies. Available from:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK64939/ , accesat 23.04.2017
REZUMAT
In prima parte, capitolul abordează sistemul conceptual al terapiei existențiale și
detaliază daturile existenței. Este apoi detaliat demersul terapeutic, pornind de la
obiectivele specifice ale terapiei existențiale, centrate pe conectarea omului la
propria sa existență. Sunt ulterior detaliate tehnicile terapeutice, în general
împrumutate din alte terapii și selectate în funcție de problemele ce reies in
cadrul sedinței. Relația terapeutica este o relație profund umană, bazată pe
împărtășirea experiențelor și autenticitate. Studiul de caz își propune să ilustreze
maniera de abordare a unor probleme existențiale ale clientului.
157
PSIHOTERAPIA EXPERIENȚIALĂ
1. să definească principalele concepte ale terapiei experiențiale
2. să identifice obiectivele terapiei experiențiale
3. să descrie principalele metode si tehnici ale psihoterapiei experiențiale
4. Să analizeze specificul relației terapeut client în terapia experiențială
5. Să analizeze valoarea şi limitele terapiei experiențiale
CUPRINS
1. Psihoterapia experiențială - Concepția teoretică
2. Sistemul conceptual al psihoterapiei experiențiale
3. Demersul terapeutic experienţial
4. Metode și tehnici specifice
6. Cui se adresează demersul experiențial
7. Avantaje si limite ale terapiei experiențiale

8  2 ora rezolvare sarcini de lucru
ore
1. Psihoterapia experiențială - Concepția teoretică

Psihoterapia experiențială se constituie într-o paradigmă a restructurării și
dezvoltării personale, ca o cale de redobândire și păstrare a sănătății psihice
(Hayes & Strauss, 1998). Aceasta pune accent pe trăirea și devenirea ființei
umane, proces în care fiecare trebuie să se implice conștient, principiul de bază
fiind trăirea emoției și a experienței “aici și acum”, ceea ce îi permite persoanei
conștientizarea propriei gândiri. (Mitrofan, 1999, pp. 80-82).
158
2. Sistemul conceptual al psihoterapiei experiențiale
Filozofia experiențială (Gendlin, 1962; 1969a) începe acolo unde se sfârșește
filozofia existențialistă și anume odată cu preocuparea experiențialiștilor de a
înțelege relațiile dintre simțire și gândire. (Gendlin, 1973) Una din perspectivele
teoretice ale orientării experiențiale în psihoterapie este teoria schimbării
personalității, dezvoltată de Gendlin în 1962, care derivă în mod direct din
filozofia experiențială și se concentrează asupra semnificațiilor „trăite” de
individ. Din perspectiva lui Gendlin (1973, p.322), patru concepte fundamentale
stau la baza terapiei experiențiale (1) existența (2) întâlnirea; (3) autenticitatea; și
(4) direcționare, focalizare, valoare. Teoria experiențială clarifică acești termeni:
1. Existența este proconceptuală, trăită, diferențiabilă în plan intern și
simțită corporal.
2. Întâlnirea. O persoană înseamnă interacțiune. Orice eveniment trăit de

cineva inseamnă în același timp „persoana și mediul / contextul”. O
persoană , în orice moment, este „ în interactiunea cu..., temându-se
de..., sperând că .... , fiind furios pe....” etc. Prin urmare, experiența
înseamnă a trăi în complexitatea situațiilor, a lumii și universului, a
întregului context.
3. Autenticitatea înseamnă continuitatea existenței, o unitate între trecut

prezent și viitor. Relațiile dintre trecut și viitor trebuie să fie
aprofundate. Nu orice viitor ales va crea un posibil prezent pentru
persoana care trăiește o experiență. Prezentul este implicit în trecut și
prefigurează viitorul. Acest lucru înseamnă că nu orice schimbare este
posibilă. Alegerea trebuie să fie autentică.
4. Experiența este direcțională. Doar unul, și nu orice pas o va continua.

Viitorul pas este implicit în experiența prezentă. În ciuda marii
complexități a aspectelor implicite, există o focalizare, o anumită
direcție, care poate fi simțită și care se manifestă în faptul că nu orice
pas asigură continuitatea și autenticitatea experienței.
Un concept fundamental este cel de experiență. Everett (2013) consideră că

experiența nu este un proces mental, ci mai degrabă un „sens simțit a ceea ce se
întâmplă”. Nu este vorba de o idee, ci mai degrabă de un sens trăit „aici și acum”
159
al unei situații, persoane, decizii etc.
Teoria experiențială este parte a Scolii Umaniste de terapie și pornește de la
premisa că ființa umană are o tendință naturală spre creștere și dezvoltare atunci
când nu este blocată, adică nu întâlnește condiții de mediu aversive. Astfel, rolul
terapeuților este acela de a elucida care sunt blocajele ce stau în calea dezvoltării.
Blocajele se manifestă adesea sub forma unui anumit tip de frică, îngrijorare sau
preocupare (sau o multitudine de alte variante) în legătură cu posibilitatea de a se
produce ceva "negativ" (cum ar fi furie, durere). Terapeuții experientialiști
consideră că, dacă vor ocaziona manifestarea acestor emoții negative într-un
mediu securizat, se poate produce un fel de desensibilizare, în sensul că ceea ce
părea inacceptabil, toxic este văzut ca nefiind atât de rău cât a fost anticipat.
(Everett, 2013)
3. Demersul terapeutic experienţial

Dezvoltată în anii 1970, terapia experientială este o abordare terapeutică care
se concentrează asupra trăirii emoției si experienței prezente, încurajând pacienții
să identifice și să abordeze problemele ascunse sau subconștiente prin activități,
cum ar fi jocuri de rol, imagerie ghidată, utilizarea de recuzită, precum și o serie
de alte experiențe active. Clienții terapiei experiențiale sunt de multe ori ”rupți”
de experiența lor, tulburați, confuzi în ceea ce privește emoțiile pe care le resimt
și doresc, de cele mai multe ori, să se schimbe ceva. Acest tip de terapie îi ajută
să dezvolte un sentiment mai mare de conștientizare de sine. să intre în contact cu
nevoile lor cele mai profunde, dorințe, motive și emoții - atât cele pozitive, cât și
cele negative - să refacă legăturile cu experiența lor de viață, „să asculte” ceea ce
propria lor experiență le comunică. Emoțiile negative pe care le-au reprimat
pentru o lungă perioadă de timp sunt distructive. Odată identificate, ele pot fi
prelucrate într-un mod sănătos, care facilitează vindecarea. Clienții sunt adesea
speriați de consecințele exprimării și dezvăluirii unei anumite părți a
personalității lor. Terapia experiențială oferă un spațiu sigur și incluziv, în care
acest lucru poate începe să se întâmple.
Psihoterapeutul experiențialist pune în prim-planul preocupărilor sale,
trăirea emoției și exprimarea experienței prezente. Principiul său de bază este
experiența ”aici și acum”, ceea ce îi permite subiectului conștientizarea propriilor
160
percepții, emoții, gânduri și trăiri. Dobândind conștiința propriului eu, persoana
va fi capabilă să se pună în acord cu semnificațiile lumii sale interne și externe și
să se perfecționeze prin autorestructurare.
Omul este considerat ca o entitate activă autoformativă, cu un potenţial
psihic latent. Tehnicile sunt de autoperfecţionare, axate mai puţin pe vindecare,
simptom sau boală. Scopul terapiei constă în conştientizarea de către client a
propriului Eu sau atingerea unui nivel superior de conștiinţă (Hayes & Strauss,
1998).
Clienții pot învăța cum să fie mai degrabă proactivi decât reactivi, atunci
când se confruntă cu situații dificile în terapia experiențială. Procedeul le permite
acestora să dezvolte o mai bună înțelegere a impactului opțiunilor lor asupra lor
și asupra altora. Unul dintre scopurile terapiei experiențiale este acela de a-i ajuta
să înceapă să facă alegeri mai bune - alegeri care se aliniază nu numai cu valorile
lor reale, dar, de asemenea, le permite să răspundă nevoilor lor într-un mod mai
sănătos.
Principala preocupare a terapeutului este aceea de a ocaziona trăirea
autentică a experienței „aici și acum” în situații și contexte similare lumii reale.
De asemenea, el permite clienților să se detașeze de terapia în sine și să se
concentreze mai mult pe trăirile lor. În aceste condiții, clienții tind să fie mai
puțin auto-defensivi, iar emoțiile, comportamentele și reacțiile lor tind să fie mai
autentice, în timpul unei activități, ceea ce ajută la facilitarea procesului de
terapie.
4. Metode și tehnici specifice

Preocuparea reprezentanților acestei orientări nu este perfecționarea și
multiplicarea tehnicilor în abordarea şi înţelegerea fiinţei umane, ci mai degrabă
interacțiunea, relația cu terapeutul și contextul experiențial
Deși sunt utilizate și tehnici verbale, accentul cade pe conştientizarea
senzaţiilor corporale, a tensiunii musculare, a mişcărilor, a proceselor fiziologice
din organism - astfel conştientizarea corporală are efect energizant şi activator
asupra subiectului. (Mitrofan, 1999, pp. 80-85).
Printre tehnicile care facilitează exprimarea Eului sunt incluse tehnicile
dramatice, jocul de rol sau de imaginaţie dirijată, fantezia (Holdevici, 1998), dar
161
și terapia prin muzică, art-terapia, terapia ecvină (călărie), terapia prin aventură
etc., care conduc clienții să se implice în anumite acțiuni, procese creative, forme
de cooperare sau formă de exprimare. Aceste tehnici pot ajuta persoanele să
devină mai deschise, să învețe cum să se relaționeze cu alții, să dezvolte o mai
bună înțelegere de sine și de alții și să se elibereze de emoțiile negative.

Spre deosebire de alte orientări terapeutice, în psihoterapia experiențială
terapeutul nu se plasează pe o poziție normativă sau de control (părinte-copil,
profesor-elev), ci construiește o relație încărcată afectiv, mutuală și echilibrată,
asemănătoare unei relații între prieteni. În cadrul relației, terapeutul încearcă să
creeze o comunicare sinceră și deschisă cu clientul, atât verbal, cât și non-verbal.
Terapeutul nu dă răspunsuri sau interpretări, nu sesizează prezența
conflictelor inconștiente și nici măcar nu intervine activ în discursul pacientului,
nu face decât să asculte cu atenție și cu o atitudine de acceptare ceea ce spune
clientul, întrerupându-l doar pentru a formula cu alte cuvinte ceea ce a vrut să
spună acesta. Aceste reformulări, fără a conține în ele interpretări sau evaluări, îl
ajută pe client să-și clarifice sentimentele și ideile pe care le explorează, să le
privească mai atent și să le conștientizeze. (Mitrofan, 2000, p. 44).
6. Cui se adresează demersul experiențial
Terapia experiențială a fost integrată cu succes în programe de tratament

pentru adulți si adolescenți care sunt tratați pentru abuzul de substanțe,
dependență, tulburări de comportament, tulburări de dispoziție, tulburări de
alimentație, durere / pierdere, traumă, dependență de sex, jocul patologic,
tulburare bipolară, depresie și condițiile conexe.
7. Avantaje si limite ale terapiei experiențiale

Avantaje
 Experiențele și activitățile care formează nucleul procesului oferă

oportunități pentru terapeut pentru a observa pacienții în situații care
simulează mediul real, ceea ce le permite să se se concentreze mai mult
162
asupra emoțiilor si experiențelor lor, decât pe terapia în sine. In acest
mediu, emoțiile, comportamentele și reacțiile lor tind să fie mai autentice,
ceea ce ajută la facilitarea procesului de terapie.
 Prin activități sub îndrumarea și supravegherea unui terapeut, clienții au

posibilitatea de a experimenta succese, de a identifica obstacolele, de a-și
îmbunătăți stima de sine și de a-și asuma o mai mare responsabilitate
pentru acțiunile lor.
 Contactul cu nevoile lor cele mai profunde, dorințele și emoțiile lor

(pozitive sau negative) ajută clienții să dezvolte un sentiment mai mare de
conștientizare de sine.
 Feedback-ul pe care îl primește cu privire la acțiunile sau

comportamentele sale, îi dă clientului posibilitatea de a-și identifica și
evalua comportamentele din timpul terapiei experiențiale, precum și
gândurile sau experiențele anterioare, care ar putea să fi determinat acele
comportamente.
Limite
 Deși limitele nu prea sunt consemnate în literatura de specialitate, totuși,
lipsa unor evidențe empirice și a unor studii științifice care să
demonstreze eficiența terapiei pot fi mentionate.
1. Care din următoarele componente nu aparţin terapiei experienţiale?
A. consilierea nondirectivă
B. reflecţia asupra emoţiilor
C. autoreglarea
D. empatia
2. Psihoterapeutul experiențialist pune în prim-planul preocupărilor sale analiza

experiențelor trecute ale clientului
A. Adevărat B. Fals
3. Din punctul de vedere al lui Rogers, abilitatea terapeutului de a împărtăşi

emoţiile clientului se numeşte:
163
A. reflecţie
B. empatie
C. catharsis
D. transfer
4. Terapia experiențială este considerată o terapie eficientă deoarece

ocazionează confruntarea pacientului cu conţinuturile sale inconştiente.
5. Care din urmatoarele afirmații nu aparțin terapiei experiențiale

A. Experiența ”aici și acum” îi permite subiectului conștientizarea
propriilor percepții, emoții, gânduri și trăiri
B. Omul este considerat ca o entitate activă autoformativă, cu un

potenţial psihic latent
C. Esența terapiei experiențiale constă în confruntarea gândurilor

pacientului cu realitate în care trăiește;
D. Tulburările psihopatologice sunt privite ca expresii ale scăderii

potențialului uman, ca un blocaj sau ca o pierdere a legăturii cu
propria sa experiență internă.
6. Relația terapeutică experiențială este încărcată afectiv, asemănătoare unei

relații între prieteni
Bibliografie
1. Corsini, R.J. & Wedding, D. (1995). Current Psychoterapies. Illinois:
F.E. Peacock Publishers, Inc.
2. Dafinoiu , I. Laszlo Vargha. J. (2005). Psihoterapii scurte. Iași: Editura

Polirom.
3. Everett, A. (2013). What is Experiential Therapy and how does it help

change to occur, http://www.counselling-directory.org.uk/counsellor-
articles/what-is-experiential-therapy-and-how-does-it-help-change-to-
164
occur, accesat 19.03.2017)
4. Felder R.M. (1991), Experiential Psychotherapy: A Symphony of

Selves,UPA Gendlin, E.T. (1973). Experiential psychotherapy. In R.
Corsini (Ed.), Current psychotherapies (pp. 317-352). Itasca, IL: Peacock
5. Greenberg, L.S., Watson J. C and Lietaer G, (1998), Experiential

Psychotherapy In Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 75,
No. 6, 875–887
6. Greenberg, L.S. (2004). Emotion Focused Therapy, Clinical Psychology
and Psychotherapy, vol. 11, 1-2, pgs. 3-16
7. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. București. Editura Ceres.
8. Hayes, A. M. & Strauss, J. L. (1998). Dynamic systems theory as a
paradigm for the study of change in psychotherapy: An application to
cognitive therapy for depression. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 66, 939–947.
9. Hurst M. Ce este Terapia experiențială?, http://www.crchealth.com/types-
of-therapy/what-is-experiential-therapy/ accesat 19.03.2017
10. Jago, W., McDermott, I. (2001). Brief NLP Therapy. Londra: SAGE
Publication.
11. Luca, M. R. (2004). Curs de Psihologia personalității. Teoriile
personalității. Sibiu: Editura Psihomedia
12. Mitrofan, I. (1999). Psihoterapia experențială. O paradigmă a

autorestructurării și dezvoltării personale: București: Editura
Informedica
13. Mitrofan, I., Stoica, D.(2005). Analiza transgeneraţională în terapia

unificării, Editura Sper
14. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie: repere teoretice, metodologice și

aplicative. București: Sper.
15. Mitrofan I. (coord.) (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie.

București: Editura S.P.E.R.
16. Neculcea, C. (2000). Programarea neuro-Iingvistica - psihoterapia
165
eficientei personale. In I. Mitrofan (coord). Orientarea experiențială în
psihoterapie - dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală.
(p.205-256). Bucuresti: Editura S.P.E.R
17. Niculescu, G. (2012). Psihoterapia centrată pe persoană-Condiții necesare

și suficiente în Revista de Neurologie și Psihiatrie a Copilului și
Adolescentului din România.Vol 15.nr.1
18. Schultz, D.P. & Schultz, S.E.(2005). The Humanistic Approach. Theories
of personality.,8th ed. Belmont:Wadsworth, pp 338-341
19. Colecţia „Anim”, Nr 6, Bucureşti.
REZUMAT
Capitolul alocat terapiei experiențiale abordează în debutul său fundamentele
filozofice existențiale ale acestui demers, specificând însă delimitările filozofice
introduse de filozofia experiențială, care începe acolo unde se sfârșește filozofia
existențialistă și anume odată cu preocuparea experiențialiștilor de a înțelege
relațiile dintre simțire și gândire. (Gendlin, 1973). Sunt apoi dezvoltate cele patru
concepte fundamentale stau la baza terapiei experiențiale (1) existența (2)
întâlnirea; (3) autenticitatea; și (4) direcționare, focalizare, valoare. Demersul
terapeutic pune în prim-planul preocupărilor sale, trăirea emoției și exprimarea
experienței prezente. Principiul său de bază este experiența ”aici și acum”, ccea
ce îi permite subiectului conștientizarea propriilor percepții, emoții, gânduri și
trăiri. Principala preocupare a terapeutului este aceea de a ocaziona trăirea
autentică a experienței „aici și acum” în situații și contexte similare lumii reale.
166
PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE
PERSOANĂ
La şfârşitul cursului, studenţii trebuie să fie capabili:
1. să contureze principalele premise teoretice ale terapiei centrate pe
persoană;
2. să realizeze portretul personalității, din perspectiva lui Carl Rogers;
3. să precizeze obiectivele terapiei centrate pe persoană;
4. să descrie principalele metode și tehnici ale psihoterapiei centrate pe
persoană;
5. să analizeze specificul relației terapeut - client în terapia centrată pe
persoană;
6. să analizeze valoarea şi limitele terapiei centrate pe persoană
CUPRINS
Introducere
1. Premise teoretice în psihoterapia rogersiană
2. Dezvoltarea personalității
3. Sănătatea și boala psihică în concepția lui Carl Rogers
4. Demersul terapeutic centrat pe persoană
4.1 Obiective ale terapiei centrată pe persoană
4.2 Condiții ale terapiei centrată pe persoană
4.3 Relația dintre client și psihoterapeut
4.4 Cui se adresează demersul centrat pe persoană
5. Avantaje și limite
167
 3 oră pentru temele de (auto) evaluare
9 ore
 3 ore studiu suplimentar
Introducere
Psihoterapia centrată pe persoană s-a dezvoltat în perioada 1940 – 1950,
de către Carl Rogers, ca o puternică reacție față de determinismul psihanalizei și
a curentului comportamentalist, în egală măsură. Punctul său de vedere diferă
semnificativ de abordările psihodinamice și comportamentale. El a sugerat că
clienții ar fi mai bine ajutați în cazul în care ar fi încurajați să se concentreze pe
înțelegerea lor subiectivă curentă („aici și acum”), mai degrabă decât pe unele
motive inconștiente sau pe interpretarea pe care altcineva o dă situației. Pe baza
experienței sale ca psihoterapeut, Carl Rogers, a postulat că „orice individ are în
el însuși vaste resurse pentru auto-înțelegere, pentru schimbarea conceptului de
sine, a atitudinilor și a comportamentului auto-dirijat – dar aceste resurse pot fi
exploatate doar în contextul unui climat definit prin „atitudini psihologice
facilitatoare". Maniera particulară în care oamenii se comportă depinde de modul
în care percep situația pe care o trăiesc. "Deoarece nimeni altcineva nu poate ști
cum percepem, noi suntem cei mai buni experți în noi înșine”, afirma Rogers
(McLeod, 2015).
Terapia centrată pe persoană a fost dezvoltată pe baza conceptelor
psihologiei umaniste, care s-a dezvoltat în SUA, în anii ’50. Psihologii umaniști
considerau omul "capabil și autonom, cu capacitatea de a-și rezolva problemele,
de a-și conștientiza potențialul și de a-și schimba viața în mod pozitiv"
(Seligman, 2006). Rogers preia aceste premise și adaugă faptul că mediul
facilitează sau, dimpotrivă, inhibă tendințele înnăscute de auto-dezvoltare și auto-
actualizare. Oamenii dispun de resurse de auto-cunoaștere și auto-vindecare, dar
schimbarea personalității și dezvoltarea sunt posibile în condițiile existenței unui
climat facilitator.
168
1. Premise teoretice în psihoterapia rogersiană
Carl Rogers a fost un psiholog proeminent și unul dintre membrii fondatori ai

mișcării umaniste. Împreună cu Abraham Maslow, el s-a concentrat asupra
potențialului de creștere al persoanelor sănătoase și, în mare măsură, a contribuit
la înțelegerea sinelui și a personalității. Atât teoria lui Rogers, cât și cea a lui
Maslow se concentrează pe importanța alegerilor individuale, subliniază rolul
voinței libere și al auto-determinării în devenirea fiecărui individ, la nivelul
potențialului său maxim.
Orientarea umanistă și-a pus amprenta și pe sistemul conceptual al terapiei
centrată pe persoană, care se construiește pe premiza că clienții sunt capabili și
demni de încredere și se concentrează asupra capacității clienților de a face
schimbări pentru ei înșiși.
 Perspectivă fenomenologică
Deși există multe domenii de interes în cadrul teoriei lui Rogers, unul demn
de remarcat este cunoscut sub numele de „câmp fenomenologic”. Acesta constă
în realitatea percepută de individ și reprezintă lumea în continuă schimbare a
experiențelor sale interne și externe. Deci, abordarea fenomenologică se referă la
percepția unică, de către fiecare individ, a propriei sale lumi, care se schimbă în
mod continuu. Consilierea si Terapia centrată pe persoană începe cu câmpul
fenomenal.
 Actualizarea
Actualizarea este un proces care are loc pe parcursul întregii vieți și constă în
motivul fundamental al existenței umane de a-și îndeplini potențialul și de a
atinge cel mai înalt nivel de "ființare umană". Actualizarea este orientată spre
menţinerea şi dezvoltarea propriei fiinţe, incluzând toate trebuinţele fiziologice şi
psihologice. (Luca, 2004).
Tendința de auto-actualizare este implicită ființei noastre, dar modul în care
acest proces se produce este diferit de la o persoană la alta. Rogers consideră că
oamenii sunt, prin natura lor, buni și creativi, dar un mediu aversiv poate
suspenda procesul de autoactualizare și poate genera tendințe autodistructive.
169
Una din condițiile actualizării este congruența între Sinele Ideal si Sinele
Real. Sinele Ideal exprimă ceea ce am vrea să fim (potențialul uman, capabil să
se actualizeze într-un mediu favorabil) sau ceea ce „ni se impune” sau „ni se
cere” să fim (modelul impus de un mediu constrâgător).
Eul sau Sinele Ideal al unei persoane poate să nu fie în concordanță cu ceea
ce se întâmplă de fapt în viața și în experiențele persoanei. Când Sinele ideal și
experiența reală sunt consistente sau foarte similare, vorbim despre congruență.
Niciodată nu poate exista o suprapunere perfectă între cele două elemente, dar cu
cât apropierea este mai mare, cu atât crește capacitatea de auto-actualizare.
Incongruența derivă din diferența între Sinele ideal și experiența reală. Ea
blochează resursele individului și procesul firesc de auto-actualizare a
potențialulului său uman.
 Standardele valorice
Standardele valorice sunt influențate de persoanele semnificative din viața

unui om. Judecățile evaluative, critica, comportamentul abuziv din copilărie
influențează modul în care individul acționează și reacționează la anumite
situații. Atunci când o persoană are standarde valorice impuse de alții, imaginea
de sine este adesea negativă. De asemenea, în cazul în care individul este expus
la medii autoritare sau supraprotectoare, acest lucru poate avea, de asemenea, un
impact negativ asupra imaginii de sine (Seligman, 2006).
Dezvoltarea personalităţii este dependentă de mediul în care trăieşte
copilul şi de aprecierile pe care le primeşte de la alte persoane semnificative
(părinţi, prieteni, profesori). Dacă în copilărie copilul primeşte evaluări pozitive
necondiţionate (este apreciat pentru ce este şi ce face şi nu pentru măsura în care
se conformează aşteptărilor sociale), el va deveni o personalitate matură, cu o
imagine de sine realistă. El îşi va cunoaşte valoarea şi calităţile, chiar dacă va
recunoaşte că nu este perfect. Asemenea persoane vor reuşi să-şi actualizeze
potenţialul uman.
Din nefericire, unii copii sunt făcuţi să simtă că nu merită evaluări pozitive.
Ei resimt faptul că nu pot fi iubiţi sau acceptaţi decât dacă se conformează la
anumite standarde sau condiţii impuse din afară. Dacă un copil va primi evaluări
pozitive condiţionate de atingerea acestor standarde sau de conformarea la
170
valorile sociale, el va dezvolta o imagine de sine distorsionată, incongruentă cu
potenţialul său de autoactualizare.
 Persoana pe deplin funcțională
Pentru Rogers (1961), oameni care sunt capabili să se auto-actualizeze sunt

numite persoane pe deplin funcționale. Acest lucru înseamnă că persoana se află
în contact cu prezentul „aici și acum”, cu experiențele sale subiective și trăirile
sale, fiind în continuă creștere și schimbare.
Rogers a identificat cinci caracteristici ale persoanei pe deplin funcțională:
1. Deschiderea la experiențe: sunt acceptate atât emoțiile pozitive, cât și
cele negative. Sentimentele negative nu sunt negate, ci sunt trăite,
percepute, descrise, mai degrabă decât să fie înlăturate prin mecanisme de
aparare.
2. O viață autentică, în contact cu diferite experiențe, așa cum se produc ele

în viață, evitând prejudecățile și ideile preconcepute. Omul este capabil de
a trăi și de a aprecia pe deplin prezentul, nu a privi mereu înapoi spre
trecut sau a scruta viitorul
3. Sentimentul de încredere: Omul acordă atenție și are încredere în

senzațiile, instinctele și reacțiile sale. El are încredere în sine și în
deciziile sale, dar și în ceilalți.
4. Creativitatea: gândirea creativă, confruntarea cu necunoscutul, asumarea

de riscuri sunt caracteristici ale vieții unei persoane. O persoană nu joacă
în condiții de siguranță tot timpul. Acest lucru implică abilitatea de a se
adapta, de a se schimba și de a căuta noi experiențe.
5. Viața împlinită: persoana este fericită și mulțumită de viață și mereu în

căutarea unor noi provocări și experiențe.
Unul dintre obiectivele principale ale terapiei centrate pe persoană este de a

stimula clientul să devină o persoană „pe deplin funcțională".
 Non-directivitatea sau centrarea pe client

Pentru ca terapeutul să fie eficient, trebuie ca el sa adopte, vis-a-vis de
clientul său o atitudine empatică, să fie capabil să rezoneze la experiențele
171
acestuia ca și cum le-ar trăi el însuși.
Sintagma „centrat pe persoană” subliniază accentul pus, atât pe lumea
fenomenologică a clientului, pe experiențele sale reale, diferite de a altor
persoane și pe modul său particular de a o percepe, cât şi pe modul de a fi și
starea terapeutului. Deci, în terapie nu există decât realitatea clientului şi
realitatea terapeutului.
Atitudinea de nondirectivitate a fost supusă criticilor, fiind adesea
confundată cu o atitudine pasivă, non-implicată, laisser-faire. Având în vedere
faptul că atitudinile și comportamentul clientului în timpul interviului sunt
determinate într-o mare măsură de cele ale terapeutului, se prezumă că și clientul
va adopta o poziție de non-implicare și pasivitate. Dar, sensul conceptului
„atitudine nondirectivă” este cu totul diferit în acccepțiunea lui Rogers, el făcând
referire la o atitudine de neutralitate binevoitoare, necondiționat pozitivă, cu
totul diferită de non-intervenție și indiferență.
2. Dezvoltarea personalității
Central în teoria personalității lui Rogers este „Conceptul de sine”. Acesta

este definit ca fiind "un set organizat, consecvent de percepții și convingeri
despre sine", care înglobează toate ideile și valorile asociate cu "Eu" și "al meu",
ca și percepția și valorificarea a "ceea ce sunt" și "ceea ce pot face eu".
În dezvoltarea Conceptului de sine, cheia o reprezintă atitudinea pozitivă,
care poate fi necondiționată sau condiționată.
 Considerația pozitivă necondiționată este un mediu educogen, în care nu
acționează noțiuni preconcepute asupra valorii personale. Considerația
pozitivă necondiționată se manifestă în cazul în care părinții, alte
persoane semnificative (și terapeutul umanist) acceptă și iubesc persoana
pentru ceea ce este ea, fără a fi inflențati de comportamentul său.
Considerația pozitivă nu este retrasă în cazul în care persoana face ceva
rău sau comite o greșeală. Consecințele unei atitudini pozitive
necondiționate sunt că persoana se simte liberă să încerce lucruri și să
facă greșeli, chiar dacă acest lucruri ar putea duce la ceva rău uneori.
 Considerația pozitivă condiționată este expresia unui mediu plin de
172
constrângeri și condiții de valoare, care trebuie atinse pentru ca o
persoană să fie considerată de succes. Criteriile de valoare sunt externe
individului. Considerația pozitivă condiționată se manifestă atunci când
acceptarea, lauda și aprobarea depind de copil, de exemplu, dacă acesta se
comportă în moduri pe care părinții le consideră corecte. În aceste condiții
copilul nu este iubit pentru ce este el, ci cu condiția ca el să se comporte
numai în moduri aprobate de către părinți. La extreme, o persoană adultă,
care caută în mod constant aprobarea din partea altor oameni, este
probabil să fi experimentat o atitudine pozitivă condiționată, atunci când a
fost copil.
Ființele umane dezvoltă un Eu / Sine ideal și un Eu /Sine real, bazat pe

statusul condiționat / necondiționat al atitudinii celor din jur. Gradul de apropiere
între Sinele real si Sinele ideal este numit congruență. Incongruența este starea în
care Eul real si cel ideal sunt disjuncte
Scopul fiecărei persoane este acela de a cauta congruență în trei domenii ale
vieții sale: stima de sine, imaginea de sine și Eul ideal. Acest echilibru este
realizat prin auto-actualizare.
 Sentimentul valorii personale (stima de sine) reprezintă ceea ce gândim
despre noi înșine, credințele, emoțiile, valoarea atașată propriei persoane.
Rogers consideră că sentimentul valorii personale se dezvoltă în copilăria
timpurie și se formează în interacțiunea copilului cu părinții săi.
 Imaginea de sine reprezintă modul în care ne vedem pe noi înșine. Ea

include și influența imaginii corporale asupra personalității interioare (ne
percepem ca o persoană bună sau rea, frumoasă sau urâtă etc.). Imaginea
de sine are un efect asupra modului în care o persoană gândește, simte și
se comportă în lume.
 Eul ideal reprezintă persoana care ne-ar dori să fim. El se compune din
scopurile și ambițiile noastre în viață și este dinamic - adică într-o
continuă schimbare.
Când între aceste 3 ipostaze ale existenței individuale, dar mai ales între
Imaginea de sine si Eul ideal, nu există suprapunere, individul trăiește o stare de
incongruență și rolul terapeutului este acela de a facilita trecerea de la starea de
incongruență la cea de congruență, atât prin ajustarea percepției persoanei asupra
173
imaginii de sine și a stimei de sine, precum și prin a face „eul ideal“ mai realist.
STUDIU DE CAZ ILUSTRATIV (Witty, 2007, p. 41)
Lourdes este o femeie în vârstă de 48 de ani, care a emigrat în SUA din

Honduras după căsătoria ei cu Mark, un om de afaceri american. Mutarea sa în
S.U.A. a avut loc în urmă cu circa 20 de ani. La scurt timp după venirea aici,
Lourdes a fost acceptată într-un program menit să-i pregătească pentru muncă
în comunitatea Latino. Una din consecințele căsătoriei ei a fost aceea că a
trebuit să îți părăsească bătrâna și văduva sa mama în Honduras. Pentru că
Lourdes este copil unic, odată cu plecarea ei nu a mai rămas nici un alt membru
al familiei să aibă grijă de mama ei, cu toate că mama ei locuiește cu o altă
familie într-un mic apartament atașat la casa lor mai mare. Relaţia ei cu mama a
fost încordată și marcată de conflicte, încă din pubertate, când mama ei
considera că Lourdes este „o fată rea“, care ar fi devenit o prostituată dacă
mama ei nu ar fi intervenit pentru a preveni acest lucru.
La începutul tratamentului, Lourdes și-a exprimat recunoștința pentru eforturile
mamei ei de a o feri de o viață în păcat. După un an de terapie, Lourdes a
început să vadă comportamentul mamei sale sub aspectul unei lipse profunde de
acceptare a ei, ca și sub aspectul violenței emoționale la care a fost supusă ca
adolescentă.
Acesta a fost un punct de cotitură în terapie. Lourdes s-a plâns cu multă
amărăciune de această inexplicabilă pierdere a dragostei mamei ei, o dragoste
care s-a transformat în dispreț față de ea. Printre suspine, în terapie, ea a spus:
„Mi-a sfâșiat inima!“ Timp de mulți ani, Lourdes a încercat în zadar să
recâștige dragostea mamei ei; a trimis bani în Honduras în fiecare lună, a
vizitat-o încărcată cu cadouri, a sunat în fiecare duminică. In cadrul terapiei, ea
a ajuns să accepte în cele din urmă acest comportament plin de ură, supărător al
mamei ei. Ea a cerut terapeutului să o ajute să înțeleagă atitudinile și
comportamentul mamei ei. De-a lungul timpului, terapeutul și clienta sa au pus
cap la cap un fel de interpretare provizorie a atitudinilor punitive ale mamei ei,
care au rezultat din înțelegerea opiniilor față de religie ale femeilor din America
Latină, față de sexualitate, din atitudinile conservatoare față de locul și rolul
174
femeilor și, mai specific, din relații nefericite proprii ale mamei cu bărbații.
Acest lucru a fost necesar deoarece Lourdes nu a vrut să admită că mama ei a
fost o persoană rea, insensibilă și nici că era ceva în neregulă cu
comportamentul mamei din timpul adolescenței sale, atunci când mama o
pedepsea foarte des.
Lourdes a întrebat terapeutul cum ar putea să rămână în relație cu mama
sa fără a se simți rănită în mod continuu. Ea a solicitat ajutorul terapeutului în
elaborarea unor modalități de a se „înțărca” treptat din această relație abuzivă
și plină de durere, cu speranța că mama ei ar putea ajunge să o înțeleagă și să o
respecte ca pe o ființă umană. În timpul terapiei, Lourdes a solicitat terapeutului
să o pregătească pentru a face față conversațiilor telefonice în care mama ei
devenea exagerat de critică. De asemenea, a discutat împreună cu terapeutul ce
putea tolera și ce nu, în timpul vizitelor ei în Honduras.
Cu timpul, Lourdes a devenit capabilă să limiteze apelurile telefonice atunci
când mama ei începea să o critice pe ea sau pe soțul ei, iar în timpul unei
călătorii în Honduras, ea a plecat de la un restaurant unde lua prânzul
împreună cu mama, atunci când aceasta a insultat-o.
Lourdes a intrat într-o perioadă în care ea a decis că nu mai poate tolera nici un
abuz în plus. Această abordare (adoptată pe o perioadă de 10 ani) a condus la o
relație mai armonioasă, în care mama ei a început să-și exprime recunoștința
față de fiica ei și să o lăude pentru realizările sale.
1. Identificati sursa emoțională a problemelor clientei

2. Exprimați aceste probleme în 3 idei cheie și asociați soluțiile
terapeutice pentru fiecare dintre ele
SĂ NE REAMINTIM
1. Explicați ce înseamnă câmp fenomenologic, în abordarea teoretică
experiențială
2. Definiți operațional tendința de autoactualizare.
3. Descrieți succint persoana pe deplin funcțională.
4. Explicaţi de ce atitudinea nondirectivă nu înseamnă atitudine pasivă
5. Definiți Conceptul de sine
6. Expuneţi 3 argumente pentru a susține rolul considerației pozitive
175
necondiționate în dezvoltarea Conceptului de sine
Un obiectiv pe care cei mai mulți oameni caută să-l atingă, respectiv viața
bună, așa cum este descrisă de către Rogers, se realizează de către persoana care
îndeplinește anumite principii. (McLeod, 2014). Acestea sunt:
 O acceptare a tuturor experiențelor, inclusiv cele care sunt noi;
 Un stil de viață existențial, în care fiecare moment este apreciat și trăit

la maxim;
 Un nivel de încredere în deciziile proprii;
 O creștere a libertății de alegere;
 Creativitate și adaptabilitate;
 O atitudine constructivă în relațiile cu ceilalți ;
 O preferință pentru a trăi o viață bogată, intensă.
Aceste trăsături sunt fluide, persoana fiind capabilă să le auto-actualizeze la

rândul lor.
3. Sănătatea si boala psihică în conceptia lui Carl Rogers
Thorne (1990) sintetizează esența funcționării psihice în concepția lui

Rogers, ca și principalele disfuncții ce stau la baza patologiei psihice.
Conceptul de sine este de o importanță crucială în terapia centrată pe
persoană și trebuie să fie diferențiat de Sine.
Sinele este organismul uman, perceptibil prin procesele psihologice ale
întregului corp și prin procesul de creștere, prin care potențialul și resursele sale
sunt aduse la realizare. Rogers consideră că atunci când un copil vine în această
lume, conceptul de „sine“ este prezent în el, asemenea unui mic punct care crește
și se dezvoltă pe măsură ce vârsta copilului crește.
Conceptul de sine, care este o construcție conceptuală complexă asupra
persoanei, nu corespunde întotdeauna cu Sinele organismic. Conceptul de sine se
dezvoltă în timp și depinde în mare măsură de atitudinea altor persoane,
semnificative pentru individ.
Atitudinea pozitivă, care implică dragoste, căldură, suport, acceptare
176
mediază relația dintre „Sinele real” și „Conceptul de sine”. Nevoia de atitudine
pozitivă sau aprobarea altora este copleșitoare și este prezent de la cea mai
fragedă vârstă.
Dacă un copil trăiește înconjurat de persoane predispuse la a condamna
sau a pedepsi comportamentul care rezultă din experiența concretă a Sinelui,
copilul va deveni rapid confuz. În cazul în care un comportament nu reușește să
obțină aprobarea, la nivel psihologic se stabilește un conflict imediat.
De ex. un copil poate obține o satisfacție considerabilă sau alinare dacă
urlă din toți rărunchii, dar, dacă acest comportament este condamnat sau
pedepsit de mamă, copilul resimte faptul că nevoia de a câștiga aprobarea
mamei este în conflict imediat cu imboldul sinelui organismic, care dorește să
urle. Rezultatul poate fi o încetare a urlatului sau o continuare a urlatului, dar
acest comportament este acum trăit ca reprobabil de către copil. Sinele
organismic, care s-a bucurat urlând, este acum sub cenzură și nu mai este atât
de încrezător. Conceptul de sine al copilului poate include mesajul că a urla este
greșit și dorința de a urla este un semn de slăbiciune sau chiar de reavoință.
Dacă mesajul „Eu sunt slab și rău pentru că vreau să urlu“ este prea intolerabil
la nivel psihologic, el poate fi transformat în „Eu nu doresc să urlu pentru că eu
sunt un copil bun”. Oricare ar fi trăirea legată de acest comportament,
semnalele Sinelui nu mai sunt percepute ca fiind pe deplin de încredere, pentru
un comportament acceptabil. (Thorne, 1990, p. 148)
Indivizii care au crescut și au trăit înconjurați de persoane reci, rejectibile,
care nu au avut încredere în capacitatea lor înnăscută de a-și împlini potențialului,
pierd contactul cu propria experiență și cu propria lor tendință de autoactualizare.
În terminologia centrată pe persoană, cerința mamei, adresată copilului,
de a înceta să urle constituie o condiție de valoare: „Eu te voi iubi, dacă nu urli“.
Este ca și când valoarea unei persoane este reglementată printr-o evaluare
externă, aparținând altor oameni, îndepărtându-l astfel de propria sa experiență.
Din perspectiva terapiei centrată pe persoană, persoanele sănătoase din
punct de vedere psihologic sunt acele persoane care au avut șansa de a trăi în
contexte favorabile pentru dezvoltarea unui concept de sine care să le permită, cel
puțin în parte, să fie în contact cu cele mai profunde experiențe și sentimente,
fără a fi nevoie să le cenzureze sau să le denatureze. Astfel de oameni sunt ceea
177
ce numim „persoane pe deplin funcționale“.
O persoană tulburată psihic este o persoană a cărei tendință de
autoactualizare este blocată, datorită sentimentului de incongruență, rezultat din
dezvoltarea unui concept de sine negativ, care se îndepărtează de experiențele
Sinelui real. Din punctul de vedere al terapiei centrată pe persoană tulburările
psihice vor fi perpetuate în cazul în care o persoană continuă să fie dependentă
într-o mare măsură de judecata altora.
4. Demersul terapeutic centrat pe persoană
4.1 Obiectivele terapiei

Scopul acestei forme de terapie este de a crește stima de sine a clientului și
gradul de auto-conștientizare, de a reduce nivelul de incongruență între Eul ideal
și Eul real și de a ajuta o persoană să devină pe deplin funcțională (Miller, 2012)
Seligman (2006) formulează cinci obiective ale terapiei centrate pe persoană:
1. Facilitarea încrederii și capacității clientului de „a fi” în momentul
prezent. Acest lucru permite clientului să fie onest în procesul terapeutic,
fără a se simți judecat de către terapeut.
2. Promovarea conștiinței de sine a clientului și a stimei de sine.
3. Facilitarea schimbării clientului.
4. Încurajarea congruenței în comportamentul și sentimentele clientului.
5. A ajuta oamenii să dobândească capacitatea de a-și gestiona propria viață
lor și a se auto-actualiza.
Având în vedere premisa umanistă promovată de Rogers, care consideră
omul ca ființă activă, creativă și autonomă, capabilă să-și realizeze propriul
potențial, iar boala psihică fiind o blocare a acestui potențial și pierderea
contactului cu propria experiență, în condițiile unui mediu aversiv, terapia nu își
propune în principal vindecarea, ci deblocarea resurselor individuale și
redobândirea capacității de autoactualizare și de valorificare maximală a
potențialului.
Punctul final al terapiei centrate pe persoană trebuie să fie „persoana pe
deplin funcțională”, care este un exemplu de realizare a sănătății psihologice.
(Thorne, 1990), obiectiv dificil de atins, dar modificări în acest sens sunt
178
raportate de mai mulți terapeuți.
4.2 Relația terapeut client în terapia centrată pe persoană

Cel mai important aspect al terapiei centrată pe persoană este relația
autentică, încărcată emoțional între terapeut și client. În terapia centrată pe
persoană, terapeutul nu se va concentra pe problemele clientului, nu va analiza
comportamentul acestuia, nu va anticipa și evalua soluții în numele clientului, ci
va fi preocupat de construirea unei relații de comuniune, de la om la om, cu
clientul său.
Specificul acestei relații terapeutice constă în faptul că:
 permite terapeutului să se angajeze integral în relație, să se implice în
lumea clientului, să „acceseze emoțional” experiențele acestuia și, în
același timp,
 permite clientului să se confrunte, într-o manieră non-agresivă și într-un

mediu securizat, cu anxietatea și confuzia generată de blocarea
contactului cu propria sa experiență, să experimenteze libertatea de a
alege un mod de a fi care se apropie cel mai mult de cele mai profunde
sentimente și valori ale sale.
Rogers consideră că trei factori trebuie să existe neaparat în cadrul relației

terapeutice, pentru a putea facilita schimbarea personalității: înțelegerea
empatică, congruența și acceptarea necondiționată.
Ințelegerea empatică, asociată cu toleranța și respectul presupune capacitatea
terapeutului de a pătrunde în lumea interioară a subiectului, de a înțelege, într-o
cât mai mare măsură, modul personal în care acesta își trăiește experiențele;
capacitatea de a se pune în locul altei persoane, de a vedea lumea așa cum o vede
ea, ca și cum ar fi lumea sa, cu alte cuvinte capacitatea de a vedea, a simți și a
cunoaște lumea așa cum vede, o simte și o experimentează clientul. Empatia
implică sensibilitate la trăirile persoanei, la frica, furia, bucuria, confuzia sau
orice altă emoție cu care acesta se confruntă. (Rogers, 1980, cit. Witty, 2007).
Congruența, autenticitatea, în accepțiunea lui Rogers, înseamnă o stare de
integritate și integrare în terapeut, un acord cu sine și cu experiența sa, care
derivă din acceptarea de sine și atitudinea pozitivă a terapeutului. În cursul
179
terapiei, acesta este în permanență conectat în relație, nu este distras de propriile
sale preocupări, se investește în acestă relație cu întreaga sa personalitate.
Autenticitatea este rezultatul acestui acord cu sine a terapeutului și reprezintă o
expresie a personalității sale, a concepției sale despre om și relațiile umane. Un
terapeut autentic este deschis și onest, nu joacă un rol, nu lucrează în spatele unei
măști profesionale. Clientul se simte cu adevărat el însuși în prezența unei
persoane care nu adoptă un rol profesional.
Atitudinea pozitivă necondiționată exprimă acceptarea necondiționată a
clientului, a experiențelor și trăirilor sale, chiar și când acestea ar putea bulversa
sau contraria propriile reprezentări ale terapeutului. Acestă acceptare fără
restricții implică deci abandonarea unor criterii „obiective" și „realiste" de
evaluare a realității și conduce treptat la dezvoltarea unor sentimente spontane de
căldură, toleranță, respect, care facilitează întelegerea empatică a clientului. Prin
contrast, atitudinea pozitivă condiționată a terapeutului, care ar experimenta
sentimente sau atitudini negative (critice, evaluative) față de client ar reprezenta,
în concepția lui Rogers, un eșec al terapiei.
Stilul terapeutic diferă foarte mult de la un terapeut la altul, dar toți au în
comun dorința de a crea un climat securizant, în care clientul poate începe să
intre în contact cu propria conștiință de sine și cu propria sa capacitatea de auto-
înțelegere, care facilitează modificarea conceptului de sine și reducerea
comportamentelor autodistructive.
Următoarele versuri sugerează foarte intuitiv estența terapiei nondirective:
ASCULTĂ
Când îți cer să mă asculți
și tu începi să îmi dai sfaturi,
înseamnă că nu faci ce-ți cer.

și tu începi să îmi spui că n-ar trebui să simt într-un anume fel,
înseamnă că tu calci în picioare sentimentele mele.
180
și tu simți că trebuie să faci ceva pentru a-mi rezolva problemele,
înseamnă că m-ai pierdut, oricât de ciudat ar părea.
Ascultă! Tot ceea ce îți cer este să mă asculți.

Nu să vorbești sau să faci ceva – doar să mă asculți.
Sfaturile sunt ieftine: 10 cenți le voi da ambilor Dear Abby și
Billy Graham pentru același ziar.
Și pot să fac eu însumi asta pentru mine. Nu sunt neajutorat.
Poate descurajat sau șovăitor, dar nu neajutorat.
Când tu faci ceva pentru mine, ceea ce eu pot și vreau

să fac eu însumi pentru mine,
tu contribui astfel la frica și slăbiciunea mea.
Dar, când tu accepți ca un simplu fapt că eu simt ceea ce simt, indiferent cât de
irațional pare,
atunci pot renunța la încercarea de a te convinge și pot înțelege ce este în
spatele acestui sentiment irațional.
Și când acest lucru este clar, răspunsurile sunt evidente și eu nu mai am
nevoie de sfaturi.
Trăirile iraționale capătă sens atunci când noi înțelegem ce se ascunde în spatele
lor.
Poate de aceea rugăciunea are efect, uneori, pentru unii oameni,

deorece Dumnezeu este mut și nu dă sfaturi și nu încearcă să îndrepte
lucrurile.
EL doar ascultă și te lasă pe tine să faci ceva pentru tine însuți.
Deci doar ascultă și încearcă să mă auzi. Și ... dacă tu vrei să vorbești,

așteapă puțin să îți vină rândul; apoi te voi asculta eu pe tine.
(Anonim, preluat din Shives, 1990, p.38)
181
4.3 Tehnici terapeutice în terapia centrată pe persoană
Tehnicile folosite în terapia centrată pe persoană sunt diferite de cele folosite

în alte terapii. In timp ce alte terapii sunt adesea concentrate pe ceva ce clientul
poate și trebuie să facă în timpul sesiunii de terapie, tehnicile folosite în terapia
centrată pe persoană sunt angajate de către terapeut pentru a crea un mediu care
facilitează procesul de auto-conștientizare.
Scopul esențial al utilizării unor tehnici în terapia centrată pe client este
explorarea și clarificarea sentimentelor și atitudinilor clientului față de sine și față
de alte persoane. Rogers s-a axat pe experiențele subiective, mai degrabă decât pe
experiențele inconștiente. Terapeutul învață despre client pe măsură ce persoana
comunică despre experiențele sale. Clienții sunt acceptați așa cum sunt, iar
terapeutul îi respectă necondiționat și nu face judecăți cu privire la
comportamentul lor și nu le dă sfaturi privind modul de a se comporta.
Rogers a propus următoarele tehnici (Mitrofan, 2000):
1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecție, meditație și
afirmație. Accentul este pus pe sentimentele prezente.
2. Reformularea conținutului afirmațiilor clientului: se folosesc alte cuvinte

decât cele folosite de către client pentru a revărsa mai multa lumină
asupra problemelor cu care acesta se confruntă, cu scopul de a elimina
confuziile.
3. Acceptarea necondiționată, sintetic redată, presupune comunicarea

empatică, autentică, acceptarea pozitivă verbală și nonverbală (mimica și
pantomimica de tip comprehensiv).
Ascultarea activă
Ascultarea activă înseamnă mai mult decât a asculta cu atenție, ea reprezintă o
atitudine, o disponbilitate, un ansamblu de comportamente. Scopul ascultării
active este de a înțelege sentimentele și punctele de vedere ale persoanei.
182
Exista o multitudine de mijloace prin care terapeutul realizează ascultarea
activă. El susține și încurajează nonverbal (prin postură, privire, mimică, mișcări
ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul sau folosește tehnici de
reformulare.
Tehnici de reflectare
Reflectarea înseamă a-i arăta clientului că ai „auzit”,,nu doar ceea ce a spus, ci și
trăirile și emoțiile pe care le-a experimentat atunci când s-a referit la problema sa
sau, așa cum se spune în consiliere „muzica din spatele cuvintelor”.
Ex: Client (la aflat la muncă în Italia) - „Fosta mea soție m-a sunat ieri
și mi-a spus că fiica noastră Andreea (care are doar 9 ani) este foarte
bolnavă, după ce a avut un accident de mașină. Sunt foarte îngrijorat
pentru ea. Vreau neaparat să merg să o văd, dar tocmai am rămas fără
servici și nu știu dacă îmi pot permite să merg.“
Terapeut - „Deci, înțeleg că ați avut niște vești proaste despre fetița dvs.,
care a fost implicată într-un accident. Sunteți îngrijorat pentru ea și vă
faceți, de asemenea, griji pentru că tocmai acum v-ați pierdut locul de
muncă.“
Client - „Da, da ... așa este. Cred că voi apela la un prieten pentru niște
bani ca să pot pleca. Este foarte important pentru mine. Apoi mă voi
descurca și cu job-ul. Am ceva în vedere”
(Observație: terapeutul nu oferă sfaturi, nu cere informații suplimentare despre
situația familială a clientului, nu îi cere să găsească soluții, ci doar reflectă emoția
pe care acesta o experimentează: „îngrijorare“, ajutându-l astfel să își clarifice
gândurile).
Repetiția ecou
Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune subiectul.
Se păstrează mesajul clientului și se accentuează acea parte din mesaj care este
semnificativă pentru problema cu care acesta se confrunta. Scopul acestei tehnici
este acela de a reflecta trăirile clientului și de a-l ajuta să se simtă acceptat,
încurajat să comunice. Cu ajutorul acestei tehnici apar și sunt conștientizate
sensuri noi ale situației prezentate și sunt mult reduse blocajele, rezistențele Un
183
alt rol important al acestei tehnici este acela că îl focalizează pe client asupra
găsirii unei noi perspective, a unei soluții la problema cu care se confruntă.
Client: Nu știu ce să fac, sunt atât de confuz și furios
Terapeut: Deci, vă simțiși confuz și furios
Repetiția pe alt ton / cu o nuanța de umor

Terapeutul reia o parte din ceea ce spune subiectul, dar pe alt ton, cu nuanță de
umor. Scopul utilizării acestei tehnici este schimbarea perspectivei asupra
evenimentului. Se recomandă umorul neagresiv, blând, se râde împreună cu
clientul de o anumită situație, nu se face niciodată haz pe seama clientului.
Client: Sunt atât de preocupat de această problemă încât nu mă mai pot
concentra la ce fac. Mi se întâmplă să uit ce tocmai îmi propusesem să
fac cu o clipă înainte.
Terapeut. Ha, ha. Probabil vi s-a întâmplat să deschideți frigiderul și să
uitați ce căutați acolo!? Se întâmplă tuturor.
Tehnici de reformulare
Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond
Se obține o nouă viziune asupra ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din
detaliile oferite de subiect. Prin această tehnică se urmărește obținerea unui efect
de șoc, cu consecințe în planul imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
Client: Am făcut o figură penibilă la examenul ăsta. Începusem bine și
apoi emoționat, m-am bâlbâit și am uitat ce am vrut să spun. Mi-am adus
aminte după ce am ieșit din sală, cu nota 6. Și știam totul foarte bine
Terapeut: Înțeleg că ați învățat și știați subiectul. Emoția a fost de vină.
Probabil veți merge la mărire de notă și veți avea rezultatul scontat,
deoarece sunteți bine pregătit
Reformularea sinteză
Această tehnică constă în reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce
este esențial pentru subiect, accentul fiind pus pe trăirile, emoțiile, patternurile
interpretative greșite, distorsionate ale subiectului; se folosesc doar cuvintele
clientului și nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate.
184
Terapeut: Aș vrea să văd dacă am înțeles bine. Din ce mi-ați povestit
înțeleg că ați fost foarte afectat de faptul că șeful dvs. nu v-a invitat să
participați la concursul pentru postul de sef de birou, deși v-a dat
întotdeauna impresia că vă respectă și că are încredere în tot ce faceți.
După concurs, postul a fost ocupat de cineva nou venit, care nu are
experiența dvs., deci vă simțiți nedreptățit.
Parafrazarea
Parafrazarea înseamă a reformula cu propriile cuvinte ceea ce a spus clientul,
reflectând esența a ceea ce acesta a relatat.
Client: M-am simțit deprimat în ultimele 2 luni de când m-am despărțit de
prietena mea. Am probleme cu somnul și nu mă pot concentra la locul de
muncă.
Consilier: Deci, tristețea pe care ați resimțit-o a avut un impact negativ
asupra vieții dvs. de zi cu zi.
Reformularea clarificatoare
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simțit, dar nu poate exprima. Nu se fac
sugestii și întotdeauna se verifică daca ceea ce a fost reformulat coincide cu
trăirea clientului.
Terapeut: Mi-ați povestit despre cum a decurs relația cu iubita dvs. în
ultimele două luni. Din cele spuse păreți că sunteți destul de obosit de
acestă relație și ați dori să reglați lucrurile, am înțeles bine?
Tehnici de stimulare a comunicării

Tehnici de deschidere
Când subiectul pare ca se blochează, dialogul este susținut, redeschis prin
formulări neutre de tipul: ,,Și.... ”, „Deci... ”, „Așadar...” ș .a. m.d.
Întrebări deschise.
Se folosesc pentru a stimula clientul să dezvolte prezentarea sa și să se
concentreze pe trăiri.
Client: Am avut un banal incident în trafic și celălalt sofer a ieșit furios și
185
m-a amenințat.
Terapeut: Povestiți-mi ce ați simțit în acel moment.
Focalizarea dialogului pe prezent.

Terapeut: Mi-ai povestit despre cearta cu soția ta, de aseară. Ce simți
acum în legătură cu acest conflict? Ce crezi că ai face acum dacă
lucrurile s-ar petrece la fel?
Aceste tehnici au rolul să ghideze procesul terapeutic, să-l orienteze, să

faciliteze comunicarea, accentul fiind deplasat evident către ceea ce este
terapeutul și nu către ceea ce face. Terapeutul nu judeca ceea ce-i relatează
subiectul, nu evaluează, nu-i impune propriile sale valori și standarde, nu
sugerează soluții. Terapeutul doar ascultă, clarifică trăiri, manifestă o atitudine
pozitivă necondiționată. Respectul pentru client este necondiționat, el fiind
implicit, independent de existența vreunei calități deosebite, ci bazat doar pe
convingerea că orice persoană este o ființă unică, cu o structură unică a
experienței acumulate și a modului experiențial de organizare.
Acesta este motivul pentru care terapia centrată pe persoană, asemenea celei
umaniste în general, este considerată metaforic ca „un exercițiu de iubire
necondiționată, de creativitate interpersonală, o întâlnire între doua ființe umane
angajate intr-un proces de creștere afectivă, de maturizare, de îmbogățire a ființei
umane în totalitatea sa” (Mitrofan, 2000).
4.4 Impactul terapiei centrată pe persoană asupra clienților
Scopul final al acestei terapii este persoana pe deplin funcțională,

deziderat niciodată atins integral. Totuși, din relatările clienților au rezultat o
serie de modificări și evoluții, care pot fi considerate obiective parțial realizate la
finalul terapiei.
Holdevici (1998) descrie o serie de modificări relevante în discursul și
atitudinile clienților, care au putut fi observate în urma derulării procesului
terapeutic:
a. Modificări în cadrul materialului verbal prezentat de client
186
Pe parcursul procesului terapeutic, se realizează o trecere progresivă de la
centrarea clientului pe problemele şi simptomele sale, spre înțelegerea
resorturilor interne ale acestor probleme, apoi spre identificarea unor maniere noi
de a reacționa, până la o orientare predilectă spre sine și spre propriile resurse,
care îl vor ajuta să facă faţă cu succes situaţiilor externe care îi creează probleme.
Concomitent se realizează o deplasare dinspre trecut, unde clientul caută
inițial sursa problemelor sale în traumele copilăriei, spre prezent, unde se împlică
în relevarea Eului său real.
b. Modificări în percepţiile şi atitudinile faţă de sine
Îmbunătățirea imaginii de sine și a atitudinii față de sine a clientului se
poate observa din reducerea autoevaluărilor negative, abandonarea atitudinilor
ambivalente și centrarea pe aspecte pozitive ale personalității sale, ceea ce va
crește gradul de autoacceptare. Pe măsura creșterii gradului de valorizare a
propriei persoane, se produce o apropiere progresivă între Sinele real și Sinele
ideal.
c. Dezvoltarea unui mod mai adecvat de a percepe realitatea, de a
gândi
Realitatea nu mai este percepută ca fiind rigidă, guvernată de reguli stricte
și constrângeri, ci ca un loc bazat pe convenții, în care schimbarea este posibilă.
Acestă nouă perspectivă îl ajută pe client să înțeleagă că, în ciuda unei imagini de
sine negative, el a făcut adesea dovada valorii sale și a unui comportament
adecvat.
d. Conştientizarea unor experienţe trecute pe care subiectul le neagă
(le reprimă)
Primul pas în conştientizarea unor sentimente refulate îl reprezintă
perceperea unor discrepanţe între ceea ce gândeşte insul şi modul în care se
comportă. Această conștientizare nu se realizează printr-o explorare abisală
pentru identificarea unor conflicte inconștiente refulate, ca în terapia
psihodinamică, ci prin modificarea percepției asupra propriului eu, astfel încât
clientul să-și accepte problema, să observe discrepanțele între modul în care
simte și gândește și modul în care se comportă și să conştientizeze acele
experienţe şi stări afective care vin în contradicţii cu concepţia sa despre sine.
Ex: cazul unei femei care manifesta ameţeli şi stări de leşin fără o cauză
187
organică precizată; acest comportament se instala brusc când era multă lume de
faţă, ea simţindu-se foarte jenată. Iniţial, pacienta nu a găsit o explicaţie pentru
comportamentul ei, apoi la o explorare mai atentă, în cursul psihoterapiei, a
realizat că leşină în momente care erau foarte stânjenitoare pentru soţul său.
Totuşi, nu-şi putea explica situaţia, pentru că îşi iubea soţul şi nu voia să-i facă
rău. Pe măsură ce psihoterapia progresează, clienta realizează că există
discrepanţe între modul în care gândeşte şi maniera în care se comportă („deşi
îmi iubesc soţul mă comport ca şi cum aş vrea să-l necăjesc” sau ,,aş vrea ca
mariajul meu să continue, dar mă comport în aşa fel încât să-l distrug”), care
exprimă o anumită opoziţie inconştientă faţă de soţ. Simptomul era o încercare
de a-şi controla soţul. Odată conştientizate aceste elemente pacienta poate
elabora modalităţi mai deschise de a-şi exprima opoziţia faţă de soţ. (Holdevici,
1990)
e. Modificări în sistemul de valori al clientului
Pe parcursul terapiei, clientul trece treptat de la repere valorice externe,
preluate în urma interacţiunilor cu mediul său social şi cultural, (ex: ,,Nu trebuie
să-ți exprimi sentimentele în public, deoarece societatea nu acceptă asta”, „nu
trebuie să-mi manifest furia, deoarece voi fi sancționat”, ,,Trebuie să învăţ bine
pentru că asta aşteaptă părinţii mei’’ etc.) la dezvoltarea unor judecăți personale,
pe baza evaluării propriilor experiențe și la asumarea unor decizii proprii. În acest
scop terapeutul folosește formulări de tipul: "Tu ești supărat pe... ", "Ti se pare
că", "Tu crezi că ești rău pentru că... ", "Tu simți că...", care pun în evidență
faptul că doar aprecierea clientului în legătură cu situația contează cu adevărat.
Treptat, discursul clientului va include judecăți de tipul („îmi voi exprima
supărarea față de X, pentru a clarifica lucrurile, altfel relația ar putea degenera”
sau „Voi studia ceea ce este în acord cu aptitudinile și interesele mele”
f. Modificări în structura personalităţii şi în organizarea acesteia
Evaluarea eficienței terapiei a evidențiat o creștere a gradului de integrare
și acceptare a propriului Eu, o ameliorare a adaptării la mediu, abandonarea unor
atitudini defensive și exprimarea unor atitudini constructive, o mai eficientă
funcționare psihică
g. Modificări în sfera comportamentului
Se constată modificări în sfera comportamentului, de la un comportament
188
imatur la unul mai matur.
Concluziile care reies din teoria lui Rogers și care caracterizează natura umană
sunt:
 Individul este capabil să devină conștient de factorii disfuncționali
psihologici, care decurg din incongruența dintre noțiunea de sine însuși și
totalitatea experienței.
 Individul are capacitatea de a înlocui disfuncționalitatea psihică cu

funcționarea adecvată, prin reorganizarea noțiunii de sine într-un mod
compatibil cu experiența sa, fiind predispus (tendință înnăscută) să
realizeze acest lucru.
 Dacă această capacitate enunțată la punctul 2 există doar în stare latentă,

ea poate fi dezvoltată prin intermediul relației cu o persoană care
stabilește un stadiu de acord intern în această relație, are o atitudine de
considerație pozitivă necondiționată și o comprehensiune empatică și
comunică într-o anumită măsură această atitudine.
Astfel, psihoterapia rogersiană constă în eliberarea acestei capacități de

a soluționa propriile probleme, capacitate deja prezentă în stadiu latent
(Schultz, 2005).
Psihoterapia centrată pe client, în formă pură, nu este decât rareori folosită
astăzi (Holdevici, apud Luca, 2003). Cu toate acestea, orientarea a pus bazele
multor terapii de orientare umanistă, care abordează problemele actuale aflate în
conștiința clientului, ce pot fi rezolvate de către persoana însăși, terapeutul
acționând doar ca un catalizator.
În concluzie, această orientare face parte din spectrul larg al psihoterapiilor
experiențiale care urmăresc valorificarea potențialului și disponibilității ființei
umane (Luca, 2000).
5 Avantaje și limite ale terapiei centrată pe persoană
Au existat multe controverse referitoare la eficiența terapiei centrată pe

persoană. Cele mai multe privesc patologia asupra căreia poate fi administrat un
asemenea demers. Deși creatorul ei afirmă că terapia centrată pe client poate fi
189
utilă inclusiv bolnavilor psihotici, alte studii și observațiile empirice demonstrază
faptul că ea poate fi eficientă la persoanele mai puțin tulburate, cu probleme de
adaptare, în tulburările anxioase ușoare sau moderate. Alți autori susțin aplicarea
demersului non-directiv în domenii non-clinice, de ex. studenților (Snyder, apud
Holdevici, 1998) sau în consilierea vocațională. O utilitate deosebită o au
tehnicile experiențiale, non-directive în alte orientări, precum terapia rațional-
emotivă sau terapia integrativă.
In Ghidul de consiliere și terapie pentru Terapia centrată pe persoană este
realizată o sinteză a principalelor avantaje și limite, din perspectiva diverșilor
autori:
Avantaje Limite
1. Oferă o perspectivă optimistă 1. Abordarea poate conduce
asupra vieții (Seligman, 2006) terapeuții la a fi doar suportivi
față de clienții lor, fără a-i pune în
situația de a se confrunta, cu
adevărat, cu problemele lor
(Corey, 2005).
2. Multe aspecte sunt relevante 2. Terapeuții au dificultăți în a

pentru o perspectivă stimula clienții să-și găsească
multiculturală (Seligman,2006). propriul drum (Corey, 2005).
3. A oferit o bază pentru multe alte 3. Terapia ar putea fi ineficientă

terapii, cum ar fi accentul pus pe dacă terapeutul este non-directiv
relația client-terapeut (Seligman, și pasiv (Corey, 2005).
2006).
4. Cercetările au dovedit importanța 4. Terapia este simplistă și nerealist
relației client-terapeut (Seligman, de optimistă (Seligman, 2006).
2006).
5. Clienții trăiesc o experiență 5. Terapia centrata pe persoana nu
pozitivă în terapie, atunci când se valorifică terapia psihodinamică
pune accent pe ei și pe problemele sau comportamentală, limitând
lor. astfel înțelegerea generală a
clienților (Seligman, 2006).
190
6. Clienții simt că se pot exprima 6. Ascultarea și grija pentru client
mai bine atunci când sunt nu pot fi suficiente (Seligman,
ascultați și nu judecați. 2006).
7. Clientii sunt stimulați să-și asume 7. Nu este o terapie potrivită pentru

responsabilitatea de a lua decizii. cei care nu sunt motivați să se
schimbe.
8. Poate să nu fie utilă celor cu

tulburări psihopatologice
semnificative (Seligman, 2006).
9. Nu reușește să pregătească clienții

pentru lumea reală, datorită
considerației pozitive
necondiționate a terapeutului
(Seligman, 2006).
10. Îi lipsesc tehnicile pentru a ajuta

clienții să-și rezolve problemele
(Seligman, 2006)
11. Gradul de directivitate diferă de la

un moment la altul sau pentru
același pacient de la o ședință la
alta, în cadrul unei terapii
(Thorne, 1990).
.
Tabel 9.1 Avantaje si limite ale terapiei centrată pe client – Sursa: *** (2013)
Person Centred Therapy. A Guide to Counselling Therapies, J & S Garrett Pty
Ltd., p. 8
http://www.counsellingconnection.com/wp-content/uploads/2013/03/Person-
Centred-Therapy.pdf
Aplicație
STUDIU DE CAZ
Preluat și adaptat din AIPC’s case study collection (2007) *

http://www.aipc.net.au/articles/a-case-demonstrating-person-centred-therapy/# ,
191
Maria și-a făcut o programare la consilierul școlii, deoarece este în clasa a 12
a și este indecisă în legătură cu direcția pe care ar trebui să o ia, odată cu
terminarea liceului. Maria are ambiții înalte, rezultate bune la școală, iar părinții
ei își doresc ca ea să studieze Dreptul sau Medicina mai departe. Maria este
interesată de medicină, însă simte că în acest moment interesele ei sunt
direcționate spre călătorii în străinătate și dobândirea unei minime experiențe în
muncă. Ea vrea să discute cu consilierul școlii despre preferințele ei și despre
presiunile pe care le simte în ultima perioadă din partea părinților.
Consilierul o cunoaște pe Maria de 18 luni, timp în care a reușit să dezvolte
un raport bazat pe deschidere și comunicare eficientă cu ea. Maria și părinții ei au
vizitat-o de câteva ori pentru a discuta despre opțiunile ei de carieră. Din aceste
întâlniri, consilierul a obținut urmatoarele informații: părinții ei doresc ca ea să
intre la Medicină sau la Drept, tatăl ei este avocat și ar dori ca ea sa pășească pe
urmele lui, iar mama își doreste să aibă o profesie de succes, însă i-a încurajat și
interesele în arte, istorie și călătorii. Ambii părinți au investit mult timp și energie
în educația Mariei, iar ea este recunoscătoare pentru sprijinul lor. Ea are o relație
apropiată cu ei și tocmai de aceea simte o presiune mare de a urma țelurile
prescrise de aceștia. In timp ce i-ar plăcea să aibă o carieră în medicina, Maria nu
este sigură că are experiența de viață necesară să ia o asemenea decizie. La ultima
întâlnire, Maria i-a spus consilierului că nu dorește să meargă la unviersitate
imediat după liceu. Dacă ar putea să aibă un cuvânt de spus, ea ar dori să ia o
pauză de la studiu și să călătorească o vreme. Are câțiva prieteni foarte apropiați,
interesați de voluntariat, de organizații nonguvernamentale cu scop caritabl și au
planuri ca împreună să călătorească și să muncească voluntar. Aceste visuri pe
care le are Maria sunt foarte importante pentru ea și provocatoare și consideră că
așa ar avea timp la dispoziție în care să ia o decizie bună ân ceea ce privește
cariera sa. Maria a vorbit cu părinții ei despre călătorie, mai ales cu mama sa.
Mama înțelege nevoile fiicei ei de a vedea lumea și de a experimenta și o alta
latură a vietii, însă este îngrijorată că este prea tânară și fără experiență. Ar
prefera să intre întâi la facultate și apoi să călătorească când e mai mare. Tatal ei
este, de asemenea, îngrijorat de direcțiile preferate de Maria. El se teme ca dacă
ea nu va intra la facultate la vârsta asta, mai apoi va petrece întreaga viață
192
hoinărind, fără să aibă o pregatire profesională pe care să se bazeze. Sora mai
mare a Mariei a renunțat la studii și s-a apucat de pictură, pentru care afirmă că
resimte o mare atracție. Este adevărat că pare a avea ceva talent, dar tatăl său
crede că pictura nu este o ocupație, ci un hobby, care putea fi practicat în timpul
liber. El se teme că Maria ar putea să aibă același traseu și să se îndepărteze de o
profesie adevărată.
Consilierul e de părere că abordarea centrată pe client este cea mai potrivită
pentru Maria. De ce? Vom încerca la final să răspundem împreună.
T: Bună, Maria! Mă bucur să te revăd!

C: Bună ziua! Si eu mă bucur că ai putut să mă primești astăzi!
T: Cu drag! Te rog, fă-te comoda!...Ai urmărit meciul de aseară? Știu că ultima
oară îmi spuneai că de abia aștepți să o vezi pe Simona Halep la acest meci!
C: Daaa, l-am urmărit cu mare nerăbdare și entuziasm! Mi-ar fi plăcut să
practic și eu tenis de performanță! Dar mă mulțumesc și cu faptul că îl practic în
timpul meu liber, ca hobby!
T: Spune-mi, Maria, care sunt motivele pentru care ai dorit să ne vedem astăzi?
C: Așa cum știi, părinții mei își doresc foarte mult ca eu să intru la Universitate
anul viitor, săstudiez Dreptul sau ..chiar Medicina...însă mie nu îmi place deloc
ideea, nu sunt încă dornică să mai studiez câtiva ani după liceu! Am ajuns în
acel punct în care nu mai îmi doresc scoală după acest ultim an de liceu! Prefer
să petrec mai mult timp cu prietenii mei, Andreea și Paul. Părinții lor nu pun
aceeași presiune pe ei să studieze și nu ar fi deranjați nici dacă ei ar călători
după terminarea liceului. In comparație cu ei, eu mă simt sufocată de cerințele
părintițor mei și simt că nu am nici o putere în a decide singură pentru mine!
T: Deci tu simți că nu ai aceeași libertate pe care o au prietenii tăi.
C: Da, categoric! Mereu am fost de acord cu ceea ce au dorit mama și tata și am
făcut cum au spus ei. Niciodată nu am avut un motiv pentru care chiar să fiu în
dezacord cu ei, mereu mi-am dorit ce și-au dorit și ei. Dar acum, nu! Bineînțeles
că ar fi foarte bine să merg la Universitate într-o bună zi, nu spun cum spune
acum sora mea că nu va mai urma niciodată o facultate, căci nu este necesară
pentru ce dorește ea să facă. Tata este însă de-a dreptul paranoic cu acest lucru,
temându-se că nici eu nu voi face o carieră !
193
T: Pare ca ți-ai creat câteva planuri pentru tine, care sunt diferite de cele ale
surorii sau ale tatălui tau, nu-i așa?
C: Categoric!
T: “Categoric!” Ai spus asta cu foarte multă convingere și siguranță!
C: Da! Știi, am cateva idei foarte bune despre locurile în care vreau să ajung și
despre ceea ce aș putea face cu viața mea.
T: E minunat!Mi-ar plăcea tare mult să aflu mai multe despre ele.
C: Ok, în primul rând, eu sunt foarte interesată de ce se întâmplă în țări mai
defavorizate din punct de vedere economic cu persoanele fără adăpost. De ceva
timp, sunt membră într-o asociație umanitară internațională, împreună cu
Andreea și Paul. Această asociație oferă stagii de voluntariat de câte 6 luni în
diferite țări slab dezvoltate. În urma unor teste, interviuri și pe baza experienței
anterioare de voluntariat am fost selectată, împreună cu prietenii mei, să
particip la două astfel de stagii care asigură toate cheltuielile aferente, adică
transportul, cazarea, mâncarea și altele asemenea. Înainte de a pleca, vom avea
un training special. Prima oprire va fi în Liberia, o țară din Africa unde vom
avea grijă în mod special de copii: le vom oferi de mâncare, îi vom învăța
diferite lucruri despre alimentație, sănătate, avem chiar un program pentru
învățarea unor limbi străine (eu, de pildă, îi voi învăța engleza). A doua oprire
va fi în Nepal, o țară slab dezvoltată din Asia, unde avem de asemenea, diferite
proiecte educaționale legate de sănătate, alimentație, învățarea unor limbi
străine; însă, de această dată ne vom ocupa de adulți. Dacă totul va merge bine
în aceste două stagii, voi putea să merg și în alte țări din Africa, Asia sau
America de Sud.
T: Cu siguranță pari să ai niște țeluri foarte bine și clar stabilite! Din câte știu
despre tine, esti o tânară foarte determinată și mereu ai obținut rezultate foarte
bune la scoală și în activitățile în care ai fost implicată! Sunt sigură că îți poți
îndeplini toate obiectivele dacă îți păstrezi această determinare! Este nevoie de
multă maturitate și de un anumit tip de personalitate pentru a reuși să îți
identifici țelurile și obiectivele atât de clar. Imi imaginez că trebuie să fie
frustrant să întâmpini obstacole în realizarea visurilor tale!
C: Da! Nu sunt sigură ce trebuie sa fac in legatură cu asta! Știu că părinții mei
îmi vor binele și că sunt ingrijorați pentru mine, dar, cred că vreau ca ei să mă
194
sprijine în alte moduri acum.
T: Ce valoare are spijinul lor pentru tine?
C: Probabil că o valoare mai mare decât realizez eu acum! Știi, ei au făcut
foarte multe pentru mine. Mereu am fost interesată de multe lucruri și activități,
iar ei au intuit asta și au încercat să îmi ofere multe oportunități. Cumva, noi
suntem o familie potrivită, știi, dar dintr-un punct avem perspective diferite? Ei
își doresc o fată care să aibă realizări mari, iar eu îmi doresc să mă dezvolt în
primul rând ca persoană, apoi să am realizări. Până în acest punct, aproape
mereu am fost de acord cu aspectele la care ei au dorit ca eu să țintesc și să
reușesc. Sora mea este totusi diferită, ea îli dorește doar să facă ceea ce îi place
și niciodata nu i-a plăcut ca tata să pună presiune asupra ei să facă anumite
lucruri. Obișnuiau să se certe mult și uneori cred că aceste certuri mai mult au
îndârjit-o să renunțe la facultate pentru a putea să fie ea însăși! Tata a fost
destul de supărat, cred că a luat-o personal. Știu că ar ânnebuni dacă ar crede
că și eu fac același lucru. Mă întreb dacă pot să îl fac să vadă că deciziile pe
care le-a luat sora mea și deciziile pe care vreau eu să le iau nu au deloc
legatură cu el. Chiar nu vreau să creadă că sunt nerecunoscătoare sau că fac
aceste lucruri pentru a fi împotriva lui.
T: Sună ca și cum ești foarte recunoscătoare tatălui tău și îl respecți. De
asemenea, sună ca și cum încerci să găsești anumite căi prin care să îi vorbești
de planurile tale, respectându-l în continuare.
C: Da, deși încă mi-e frică că nu va fi de acord cu planurile mele.
T: Poți să îmi spui mai multe despre fricile tale?
C: Ei bine, nu știu. Bănuiesc că îmi este teamă ca el să nu îmi întoarcă spatele și
să nu mai îmi ofere nici o șansa de a merge cândva la Universitate.
T: Cum te-ai simți dacă acest lucru s-ar întâmpla?
C: Foarte dezamagită, abandonată, dar și nervoasă în același timp. Adică,
trebuie să mă lase să îmi fac propria viață de acum. Nu mai sunt un copil.
T: Te simți nervoasă pentru că nu ai libertatea pe care ți-o dorești și îți dorești
ca tatăl tău să nu te mai trateze ca și cum ai mai fi un copil. Vrei să mergi într-o
bună zi la Universitate, dar ți-ai dori o pauză de la studii și să călătorești în
schimb cu prietenii tăi. Iți este teamă că tatăl tău nu va accepta deciziile tale și
vei pierde respectul reciproc pe care vi l-ați oferit până acum. Este adevărat?
195
C: Da...deci ce ar trebui să fac? De ce nu vrea tata să aibă mai multă încredere
în ceea ce cred eu și în rațiunea mea? Crede el că voi fi un copil pentru tot restul
vieții mele? Merit și am dreptul să îmi creez propriile planuri.
T: Toate acestea sunt întrebări importante, Maria! Care crezi că ar fi posibilele
răspunsuri?
C: Nu știu, credeam că tu mă poți ajuta să îmi spui ce să fac.
T: Hmm...pot vedea de ce ai aceste dificultăți în a lua o decizie. Pe de o parte, ai
niște planuri interesante și provocatoare pentru tine, pe care dorești să le
împlinești. Pe de altă parte, încerci să iei în considerare planurile pe care
părinții tăi ți le oferă, cele de a obține o educație superioară. Si eu mă întreb
cum anume vei lua decizia.
C: In cele din urmă, aș vrea să le fac pe amândouă.
..... (pauză în dialog), Maria pare să se gândească profund la ceea ce a zis,
terapeutul rămâne tăcut și o privește suportiv pe Maria. După o perioadă,
Maria spune:
C: Cred că trebuie să mă gândesc la asta mai mult. De asemnea, am nevoie să
vorbesc mai mult cu părinții mei. Am fost cam speriată să vorbesc despre asta
direct, de teamă să nu spună un categoric „nu”. Mă gândeam să dau examen la
Medicină, iar din anul II să suspend cursurile pentru un an. Ar fi mai ușor pentru
tata să accepte planurile mele, dacă aș face așa. Ce crezi despre asta?
T: Să discuți cu părinții tăi despre opțiunile tale este o idee bună. Poate, ar
merita să te gândești cum să îi abordezi. Cum crezi că te-ai simți daca ei tot nu
ar accepta propunerile tale?
C: Dezamagită și nervoasă. Cred ca voi vrea să plec de acasă dacă s-ar
întampla acest lucru. Nu aș vrea să creez o scenă urâtă sau un scandal, dar
vreau să îmi trăiesc propria viata. Cred că aș fi nevoită să plec.
T: A pleca de acasă este o schimbare și o acțiune serioasă! Înseamnă că țelurile
tale trebuie să fie tare importante pentru tine!
C: SUNT!
T: Îmi pot da seama de acest lucru din fermitatea cu care afirmi aceste lucruri.
Spune-mi, Maria, ce ai putea face încât părinții tăi să își dea seama că intențiile
tale sunt serioase și foarte clar delimitate?
C: Știu ce o să fac! O să le propun să se gândească la obiectivele și realizările
196
pe care și le doresc ei pentru mine și o să le mai propun să vorbim despre
acestea în weekendul următor, în timpul unei cine în locul lor favorit din oraș!
T: Să înțeleg că îți dorești să le arăți că îți pasă de dorințele lor.
C: Da, o să le arăt că ei pot contribui la planurile mele, dar intenționez și să îi
pot convinge să îmi asculte și respecte și ideile mele.
T: Pare să fie o alegere care să îți surâdă și care să vă permită tuturor să vă
puteți transmite dorințele.
C: Daa! Nu știu de ce nu am avut curajul să le propun acest lucru până acum!
Acum sunt încrezătoare că lucrurile pot fi bune pentru mine.
T: Mă bucur să aud că te simți încrezătoare. Acum că ai stabilit ce vei face,
spune-mi, Maria, cum te-ai simțit în timp ce ai discutat toate acestea astăzi cu
mine?
C: M-am simțit liberă și conectată la ceea ce vreau să fac cu adevărat..la cine
sunt eu cu adevărat! Nu am mai vorbit cu nimeni despre aceste probleme și
despre dorințele mele așa de intens și complet până acum! Sunt fericită că am
avut ocazia să vorbesc cu tine! Îmi este foarte clar acum în ce direcție vreau să
merg în viață și tot ce mai trebuie să fac este să îmi invit părinții și să le explic și
lor asta! Am simțit că mă apreciezi și mă respecți pentru ceea ce sunt și pentru
ceea ce îmi doresc, iar acest lucru mi-a dat încredere în mine și m-a făcut să mă
simt mai matură! Sperasem la început că îmi vei oferi mai multe sfaturi directe
legate de ceea ce ar trebui să fac, însă...înțeleg că este responsabilitatea mea să
decid!
T: Să înțeleg că lucrurile îți sunt mai clare, că ești încrezătoare în tine și că te
simți și mai hotărâtă să vorbești cu părinții tăi despre dorințele tale, Maria. Sunt
sigură că lucrurile vor începe să fie tot mai limpezi pentru tine!
C: Cu siguranță! Când vin data viitoare la tine, o să îți dau vești bune!
T: Aștept cu drag. Bine, Maria…atunci îți doresc succes la întâlnirea cu părinții
tăi! Pe data viitoare!
C: Mulțumesc frumos! La revedere!
Răspundeți la următoarele întrebări
1. Care sunt tehnicile de dialog folosite de terapeut?
197
2. Ce calități ale terapeutului sunt puse în valoare?
3. Descrieți caracteristicile relației terapeut-client.
4. S-a modificat atitudinea și starea clientei pe parcursul ședinței? În ce fel?
5. Este potrivită, în acest caz, terapia centrată pe client? De ce?
* Tradus și adaptat în cadrul proiectului de curs, autori Aldea Diana Corina,

Antohi Gabriel, Damian Mircea Octavian, Frățilă Aurelia Nicoleta, Lupșa
Mădălina, Puṣcaṣu Alina-Ioana, Tătaru Dragoș, de la adresa:
http://www.aipc.net.au/articles/a-case-demonstrating-person-centred-therapy/# ,
accesat la 17 aprilie, 2015
1. Care sunt cele trei caracteristici esențiale ale terapeutului, potrivit lui
Rogers?
2. Cum este definită empatia în viziunea lui Rogers?
3. Descrieți 3 tehnici de comunicare
4. Identificați premisele teoriei personalității ale lui Carl Rogers.
5. Psihoterapia centrată pe persoana este…….. ?
6. Terapia centrată pe persoană este utilizata cu predilecție în ……………?
Test grila
1. Rolul terapeutului în terapia centrată pe client este de:
A. a interpreta conflictele inconştiente ale clientului
B. a recunoaşte sentimentele pacientului şi a-l ajuta să şi le clarifice.
C. a confrunta clientul cu propriile sale gânduri şi a sublinia
inconsistenţele
D. de a ajuta clientul să înlocuiască comportamentele anormale cu
altele mai adaptative
2. Care dintre următoarele tehnici este mai probabil a fi utilizată în
terapia centrată pe client?
A. a analiza
B. a da sfaturi
C. a reformula
198
D. condiţionarea aversivă
3. Care este elementul cheie pentru schimbările terapeutice produse de
A. Crearea unei relații de prietenie între terapeut și pacient
B. Manifestarea unei atitudini de acceptare necondiționată a
problemelor clientului
C. Asigurarea pacientului că problemele lui nu sunt unice
D. Oferirea unor soluții pentru problemele clientului
4. Care consideraţi a fi cea mai mare responsabilitate a terapeutului în
A. Terapeutul joacă rolul unui profesor care administrează clientului
sarcini structurate care trebuie completate
B. Terapeutul creează o atmosferă caldă şi permisivă în care clientul se
simte acceptat şi nu judecat
C. Tearpeutul modelează atitudini şi abilităţi interpersonale adaptative
D. Terapeutul interpretează conţinuturile conflictuale inconştiente
relevate de client
5. Care din următoarele aspecte nu apare deloc sau apare extrem de rar
în terapia centrată pe client?
A. neutralitate binevoitoare
B. empatie
C. confruntare
D. acceptare necondiţionată
Bibliografie
1. Bozarth, J. D. (2011). Empatia din perspectiva teoriei centrate pe client și
a ipotezei rogersiene. În A. C. Bohart, L. S. Greenberg (coord.) Empatia
în psihoterapie. (p. 119-146). București: Editura Trei
2. Dafinoiu I., Psihoterapii scurte-strategii,metode, tehnici, 2005,ed.
Polirom, Iasi
3. Felder R.M. (1991), Experiential Psychotherapy: A Symphony of
Selves,UPA
199
4. Gendlin, E.T. (1973). Experiential psychotherapy. In R. Corsini (Ed.),
Current psychotherapies (pp. 317-352). Itasca, IL: Peacock
5. Greenberg, L.S., Watson J. C and Lietaer G, (1998), Experiential
Psychotherapy In Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 75,
No. 6, 875–887
6. Hayes, A. M. & Strauss, J. L. (1998). Dynamic systems theory as a
paradigm for the study of change in psychotherapy: An application to
cognitive therapy for depression. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 66, 939–947.
7. Jago, W., McDermott, I. (2001). Brief NLP Therapy. Londra: SAGE
Publication.
8. Luca, A. (2000). Carl Rogers și Terapia centrată pe persoană. În I.
Mitrofan (coord.) Orientarea experiențială în psihoterapie.(p. 24-60).
București: Editura S.P.E.R.
9. Luca, M. R. (2004). Curs de Psihologia personalității. Teoriile
personalității. Sibiu: Editura Psihomedia
10. Mitrofan I, (1999). Psihoterapia experienţială. Editura Infomedica,
București pp. 80-85.
11. Mitrofan, I., (coord). (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie -
dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală. București: Editura
S.P.E.R.
12. McLeod, S. A. (2014). Carl Rogers. www.simplypsychology.org/carl-
rogers.html, accesat 14.03.2017
13. McLeod, S. A. (2015). Person Centered Therapy.
www.simplypsychology.org/client-centred-therapy.html, accesat
14.03.2017
14. Miller, A. (2012). Instructor’s Manual on Client Centered Therapy,
Psychotherapy.net, LLC.,
15. Mitrofan Iolanda, “Orientarea experienţială în psihoterapie”. Editura Sper
. 2000
16. Neculcea, C. (2000). Programarea neuro-Iingvistica - psihoterapia eficientei
personale. In I. Mitrofan (coord). Orientarea experiențială în psihoterapie -
dezvoltare personală, interpersonală, transpersonală. (p.205-256).
200
Bucuresti: Editura S.P.E.R
17. Niculescu,G. (2012). Psihoterapia centrată pe persoană – „condiţii
necesare şi suficiente”, Revista de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi
Adolescentului din România , vol. 15, nr. 1
18. Niculescu, G. (2011). Psihoterapia centrată pe persoană – „condiţii necesare
şi suficiente”, Journal of Romanian Child and Adolescent Neurology and
Psychiatry, 15(1), 49-58.
19. Robertson, K. (2005). Active listening: more than just paying
attention. Australian Family Physician, Vol. 34, No. 12, 2005 Dec: 1053-
5
20. Seligman, L. (2006). Theories of counseling and psychotherapy: Systems,
strategies, and skills. (2nd ed.). Upper Saddle River, New Jersey: Pearson
Education, Ltd
21. Schultz, D.P. & Schultz, S.E.(2005). The Humanistic Approach. Theories of
personality.,8th ed. Belmont:Wadsworth, pp 338-341
22. Thorne B. (1990) Person Centered Therapy, in Dryden W.(1990)
Dryden's Handbook of Individual Therapy, cap. 6, pp. 144 – 157, Sage
Publication
23. Tolan Janet, „Psihoterapie&Consiliere centrata pe persoana”.Editura
Herald. 2011
24. Witty M.C. (2007) Client-centered therapy, în Kazantzis, N., L’Abate L.
Handbook of Homework Assignments in Psychotherapy Research,
Practice, and Prevention, cap.II, pp.35-50, Springer Science+Business
Media, LLC. https://link.springer.com/book/10.1007%2F978-0-387-
29681-4, accesat 11.03.2017
25. *** (2013) Person Centred Therapy. A Guide to Counselling Therapies
(DVD), http://www.counsellingconnection.com/wp-
content/uploads/2013/03/Person-Centred-Therapy.pdf , accesat
11.03.2017
REZUMAT
Acest capitol tratează terapia centrată pe client ca un tip de terapie experiențială,
care are însă și aspectele sale specifice, atât sub aspect conceptual, cât și din
perspectiva problemelor psihopatologice abordate și a tehnicilor utilizate.
201
Principalele concepte ale terapiei centrată pe client sunt: (1) câmp
fenomenologic, care definește lumea proprie a fiecărei persoane, (2)
actualizarea, respectiv capacitatea unui individ de a-și îndeplini potențialul și de
a atinge cel mai înalt nivel de "ființare umană", (3) persoana pe deplin
funcțională, fiind o persoană capabilă să se autoactualizeze, (4) non-
directivitatea sau centrarea pe client, respectiv o atitudine de neutralitate
binevoitoare, necondiționat pozitivă. Sunt dezvoltate în continuare tehnicile
terapiei, în contextul relației terapeutice care are un caracter specific
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10
PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
La sfârşitul cursului studenţii trebuie să fie capabili:
1. să contureze principalele premise teoretice ale terapiei integrative;
2. să puncteze momente importante în istoria integrării în psihoterapie;
3. să descrie modelul de dezvoltare relațională pentru integrare;
4. să analizeze diverse modele de integrare;
5. să ilustreze fiecare model de integrare cu un anume tip de terapie;
6. să analizeze procesul psihoterapiei integrative.
CUPRINS
Introducere
1. Clarificări conceptuale – definiți ale integrării terapeutice
2. Istoria integrării în psihoterapie
3. Bazele filozofice ale integrării
4. Valorile psihoterpiei integrative
5. Modelul de dezvoltare relațională pentru integrare
5.1 Dimensiunea biologică: relaţia sinelui cu corpul
5.2 Dimensiunea intra-psihică : relaţionarea sinelui cu sinele
5.3 Dimensiunea interpersonală: relaţia sinelui cu alţii
202
5.4 Dimensiunea interculturală: relaţia sinelui cu contextul cultural
5.5 Dimensiunea ecologică: relaţia sinelui cu natura, cu mediul
înconjurător
5.6 Dimensiunea transpersonală: relaţionarea sinelui cu transcendenţa
6. Modele de integrare
6.1 Integrarea teoretică
6.1.1 Psihodinamica clasică – Paul Wachtel
6.1.2 Modelul transteoretic al schimbării – James Prochaska
6.2 Eclectismul tehnic
6.3 Identificarea factorilor comuni
6.4 Integrarea asimilativă
7. Procesul psihoterapiei integrative
7.1 Relaţia psihoterapeutică co-creată, ca obiectiv central
7.2 Respectarea unicității şi a influenţelor contextuale
7.3 Inconştientul relaţional: persoana terţa analitică
7.4 Puterea contra-transferului ca parte a tehnicii terapeutice
7.5 Relaţia terapeutică reciprocă, dar nu simetrică

 2 ore studiu suplimentar
8 ore
Introducere
Terapia integrativă a apărut și s-a dezvoltat în cursul anilor ’70 ai secolului trecut,
pe fondul insatisfacției crescute a psihoterapeuților, care au sesizat decalajul între
unicitatea, complexitatea și variabilitatea manifestărilor unei persoane, aflată într-o
condiție psihopsihologică particulară și limitările teoriei și tehnicilor
psihoterapeutice ale unei anumite orientări. Datorită diferitelor lor epistemologii și
încercărilor de a crea limite rigide în jurul teoriilor, dialogul dintre diverse modele
teoretice a fost limitat. (Zarbo et al., 2016)
Dezvoltarea unei strategii integrative vine din recunoașterea faptului că
203
nici o teorie nu epuizează complexitatea ființei umane și nu deține toate
răspunsurile la problemele cu care se confruntă clientul și, pe de altă parte, nici o
tehnică sau un ansablu de tehnici nu pot fi eficiente pentru toate problemele
clienților, pentru aceeași problemă la clienți diferiți sau pentru același client în
momente diferite.
Potrivit Norcross & Beutler, 2008, p.485, cit. de Rasmussen, L. (2010)
"psihoterapia ar trebui să fie adaptată în mod flexibil nevoilor și contextelor unice
ale clientului individual și nu universal aplicată ca fiind una de o mărime
potrivită".
Norcross & Goldfried, (2005, p.5) consideră că cel puțin 8 factori, care
interacționează și se susțin reciproc, au contribuit la dezvoltarea integrării:
1. Proliferarea terapiilor - alegerea celei mai eficiente psihoterapii pentru
fiecare tulburare mentală este complicată de existența a peste 400 de tipuri
de abordări psihoterapeutice care pot fi definite și clasificate în mai multe
moduri, în funcție de modelul lor teoretic (comportamental, sistemic,
cognitiv, psihodinamic etc.), format (individual, familie, grup), frecvența
temporală a sesiunilor, precum și orice combinație posibilă a acestor
elemente (Garfield and Bergin, 1994 apud. Zarbo, 2016).
2. Inadecvarea teoriilor și tratamentelor unice la condițiile psihologice ale
pacienților – observațiile clinice și cercetările de tip follow-up au
demonstrat un număr mare de recăderi ale pacienților care au primit
tratament pe "bandă îngustă" (o singură terapie), mai degrabă decât
tratament "cu spectru larg" (Lazarus, 2011).
3. Presiuni socio-economice externe – este vorba de un context particular din
America anilor ’70 - ’80, care a implicat destigmatizarea psihoterapiei,
acreditarea juridică a psihoterapeuților, debutul susținerii financiare
guvernamentale și presiunea societăților de asigurări care impuneau
terapeuților să-ți demonstreze eficiența, obligându-i astfel să găsescă soluții
optime la problemele clienților.
4. Ascendența terapiilor de scurtă durată, centrate pe probleme – aceste forme
de terapie mai pragmatice erau mai compatibile unele cu altele și își
demonstrau mai rapid eficiența, ceea ce a încurajat în special eclectismul
tehnic, adică împrumutul de tehnici din alte orientări.
204
5. Posibilitatea de a observa diferite tratamente, în special pentru tulburări
severe a fost favorizată de înființarea unor centre de tratament specializat, a
unor manuale de tratament, a unor casete video cu diverse metode etc. care
au facilitat expunerea specialiștilor la alte teorii și terapii și identificarea
unor elemente comune în ciuda aparentei incompatibilități conceptuale; din
aceste aspecte decurg următorii 3 factori:
6. Recunoașterea contributiei comunității terapeutice la rezultatele terapiei;
7. Identificarea efectelor terapeutice specifice;
8. Dezvoltarea unei rețele profesionale de integrare terapeutică.
1. Clarificări conceptuale – definiți ale integrării terapeutice

Termenul de integrare provine din latinescul integer, care înseamnă,
întreg, iar integrare înseamnă a face complet, a desăvârși și, de asemenea, a
introduce o parte în ansamblu.
Ion Dafinoiu (2001) caracterizează fenomenul de psihoterapie integrativă
ca fiind o formă de sinteză în care sunt incluse cel puțin două teorii, cu scopul de a
obține rezultate mai bune decât dacă s-ar utiliza separat acele teorii.
Norcross, 2006 (cit. de Finnerty, 2014) consideră că „abordarea integrativă
este o sinteză creativă a contribuțiilor unice ale diferitelor orientări teoretice,
integrarea dinamică a conceptelor și tehnicilor care se potrivesc cu unicitatea
personalității și stilului tău (psihoterapeutului n.n.)”.
Gilbert și Orlans, 2011 (apud Finnerty, 2014 ) consideră că integrarea se
realizează pe patru niveluri: integrarea persoanei - sub aspect comportamental,
spiritual, fizic; integrarea teoriilor, conceptelor și tehnicilor; integrarea personală
și profesională a terapeutului, astfel încât acesta să nu aibă un Sine divizat atunci
când se întâlnește cu clientul și, în final, integrarea cercetării și practicii.
Un alt concept referitor la integrarea terapeutică este cel de eclectism.
Eclectismul se referă, în general, la procesul aleator de alegere a „ceea ce merge”
într-o anumită situaţie, fără o preocupare pentru acurateţea potrivirii dintre teorie şi
abordarea pur formală sau fără o intenţie specială de coerență teoretică. Rezultatul
eclectismului este un sistem neunitar, bazat pe alegeri aleatoare a ceea ce pare mai
bun într-un anumit moment.
În acest sens, Kenneth Evans și Maria Gilbert (2014) atrag atenția că
205
abordarea integrativă nu se reduce la o simplă dezvoltare eclectică a psihoterapiei,
ea având la bază o concepție teoretică unitară și consistentă și fiind bazată pe
flexibilitate teoretică și pe pragmatism.
Dat fiind modul dinamic în care majoritatea clinicienilor se înscriu în
curentul integrativ, eclectismul ar putea fi văzut ca o etapă intermediară spre
dezvoltarea unui stil terapeutic integrativ, deoarece mulţi psihoterapeuți trec printr-
o etapă în care afirmă că ”s-au inspirat din mai multe abordări în funcţie de nevoile
pacientului”. Cu toate acestea, pe măsură ce terapeutul trece printr-un proces de
creştere şi de schimbare, el îşi dezvoltă gradat un stil propriu de lucru, bazat pe o
cunoaștere aprofundată a principiilor teoretice din care derivă metodele terapeutice
abordate.
2. Istoria integrării în psihoterapie
Așa cum consemna Dafinoiu (2001), până la sfârșitul anilor ’60, domeniul
psihoterapiei era dominat de 3 orientări terapeutice, bazate pe sisteme teoretice
complexe și coerente, cu o metodologie specifică bine structurată, care s-au
dezvoltat printr-o delimitare fermă una față de alta și între care nu existau punți de
comunicare, și anume: terapia psihodinamică, terapia comportamentală și terapia
umanistă, în mod special terapia centrată pe persoană a lui Carl Rogers.
 Psihanaliza ne-a oferit o înţelegere a proceselor inconştiente şi a modului
în care acestea ar putea afecta personalitatea și manifestările noastre
psihice. Cu accentul său pus pe importanţa transferului, psihanaliza a
subliniat, de asemenea, modul cum relaţiile din trecut pot fi recreate în
prezent şi au efecte de anvergură asupra vieţilor noastre.
 Psihoterapia comportamentală, bazată pe teoriile învățării, a descifrat
mecanismele condiționării clasice și operante care stau la baza
comportamentului, făcând referire la asocierea între stimuli biologici și
stimuli neutri pentru a explica învățarea anumitor afecte. De asemenea, a
conceptualizat și explicat mecanismul întăririi pozitive şi negative, care
consolidează anumite comportamente dezadaptative și le asigură
persistența în timp. Cu toate acestea, ceea ce poate fi învăţat poate fi de
asemenea dezvăţat şi înlocuit cu alte comportamente adaptive.
206
 Psihologia umanistă a adus în psihoterapie încrederea în potenţialul
persoanei, în trebuința de auto-actualizare şi în capacitatea sa de
autovindecare.
Clarkson (1992, apud Evans & Gilbert, 2014), în abordarea sa asupra
terapiilor cu tradiţie în psihologie, subliniază faptul că:
 Psihanaliza se centrează asupra întrebării "De ce?" şi caută înţelegerea
conflictului şi introspecţie.
 Psihoterapia comportamentală se axează pe întrebarea "Ce?" şi priveşte ce
comportamente sunt disfuncţionale şi trebuie schimbate.
 Psihoterapia umanistă pune întrebarea, "Cum?, cu alte cuvinte cum se
simte o persoană şi cum experimentează acea persoană senzaţiile, emoţiile
etc.
 Psihoterapia existenţialistă se concentrează pe înțelegerea sensului, pe
probleme ale morții şi izolării ce afectează toate fiinţele umane și are în
centru întrebarea "Pentru ce?" sau care este sensul existenţei umane.
Anii ’70 au marcat o proliferare a orientărilor și demersurilor
psihoterapeutice, care au favorizat ceea ce Huber (1997) numește „criza sistemelor
și declinul gândirii centrate pe școli” (apud. Dafinoiu, 2001).
3. Bazele filozofice ale integrării

In lucrarea lor intitulată „Introducere în psihoterapia integrativă”, Kenneth
Evans și Maria Gilbert (2014). descriu bazele epistemologice ale abordării
psihoterapiei integrative, acestea fiind constituite din câteva elemente ce formează
temelia teoriei și metodologiei orientării integrative.
Fenomenologia
Din perspectiva fenomenologică, comportamentul uman este văzut ca fiind
determinat de experienţa personală, mai degrabă decât de o realitate obiectivă
externă (Cohen şi Manion, 1994, apud Evans & Gilbert, 2014). Accentul este pus
pe experienţă directă şi angajament, susținându-se convingerea lui Moustakis că
cele mai semnificative înţelegeri nu se obțin din cărţi sau de la alţii, ci din
percepţiile, observaţiile şi intuiţiile directe. Metoda fenomenologică subliniază
importanţa experienţei subiective ca sursă validă de cunoştinţe.
Teoria câmpului
207
Teoria Câmpului așa cum a dezvoltat-o Kurt Lewin (1952, apud Evans &
Gilbert, 2014), care explică pattern-ul interacțiunilor dintre individ și mediul social
(sau „câmpul total”). Câmpul psihologic, sau „spațiul de viață” reprezintă
amsamblul factorilor cu care un individ interacționează într-un moment dat și care
influențează comportamentul său. Acest concept susține și fundamentează
necesitatea de a privi situaţia în ansamblul său, atunci când dorim să cunoaștem o
persoană, fenomenele umane având o natură organizată, interconectată,
interdependentă, interactivă.
Holismul
Holismul susţine că întregul nu se reduce la suma părţilor. Observarea a
ceea ce se întâmplă în lumea externă, se face în paralel cu observarea lumii
subiective interioare a individului. Observarea holistică, prin urmare, nu este o
simplă "căutare” la suprafață, ci, mai degrabă, o explorare în profunzime și în
extensia experiențelor umane.
Teoria comunicării dialogice
Teoria comunicării dialogice, elaborată de filozoful existenţialist Martin
Buber, în lucrarea sa „I and Thou”, presupune că esența a ceea ce este cu adevărat
o relație umană este implicarea deplină a ambelor părți în relație, fără condiții
prealabile, cu totala acceptare a celuilalt. Perspectiva dialogică adaugă o nouă
dimensiune esenţială pentru abordarea psihoterapiei integrative, dimensiunea
interumană.
4. Valorile psihoterpiei integrative (Evans şi Gilbert, 2010)
Din filosofiile exprimate mai sus, se desprind anumite principii care

ghidează munca psihoterapeutului integrativ. Acestea au fost exprimate în
următoarea declarație de valori:
1. Experienţa subiectivă a clientului este adevărul lui şi punctul de începere
al explorării. În psihoterapia integrativă, responsabilitatea principală a terapeutului
este acceptarea lumii clientului aşa cum este ea.
2. “Acum" este conştiinţa prezentă a clientului şi singurul moment asupra
căruia el are un control direct. Chiar dacă “Acum" poate fi copleşit de trecut, ca în
cazul transferului, sau de anxietatea privind viitorul, ca în stările anxietăţii, această
208
experiență se produce tot în "acum".
3. Oamenii sunt principalii agenţi în determinarea propriului lor
comportament. Totuși, ei sunt integraţi în contextul lor, acesta putând să le
limiteze opţiunile.
4. Moralitatea în stadiul ei optim, se bazează pe nevoile organice, pe o
cunoaştere relativ exactă a ceea ce este, mai degrabă, decât pe ce "ar trebui să fie”
(bazat pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alţii). Aceasta se aplică la
reglementarea relaţiilor interpersonale, la reglementările intrapsihice şi la
reglementările în cadrul grupurilor sociale.
5. Clientul are posibilitatea de a-şi alege comportamentul, în "acum".
Terapeutul lucrează asupra creşterii gradului de conştientizare de către client a
antecendentelor, a reacţiilor organice şi a consecinţelor comportamentului. Astfel,
terapeutul "explorează", mai degrabă decât "modifică" comportamente.
6. Relaţia terapeutică este un microcosmos al "modului de a fi în lume" al
clientului, al experiențelor sale şi astfel clientul poate vedea şi auzi cum sunt
acestea experimentate de către terapeut. Pentru a creea această condiție, terapeutul
trebuie să fie o prezenţă activă, autentică, sinceră şi energizantă în „lumea”
clientului, să fie conştient de contra-transfer şi să dezvolte auto-conştientizarea,
semnificativă pentru a monitoriza procesul şi, în mod special, pentru a monitoriza
riscul abuzului de putere în relaţia terapeutică.
7. Auto-reglarea organică este holistică, alegerea şi învăţarea se întâmplă
cu o naturală integrare a minţii şi corpului, a gândirii şi sentimentului, la nivel fizic
şi spiritual, între sine şi mediu.
8. Schimbarea este posibilă şi are loc holistic atunci când o persoană
devine cine este cu adevărat şi nu când încearcă să devină ceea ce nu este.
Paradoxal, schimbarea are loc nu prin constrângere, ci doar dacă o persoană alocă
timp şi efort de a deveni ea însăşi (Beisser, A.R., 1970).
9. Viaţa este într-un flux constant. Nu doar tratamentul afectează lumea,
dar şi lumea are impact în terapie. Creşterea și dezvoltarea personală implică cu
necesitate conștientizări intrapsihice, interpersonale şi socio-politice pentru
„deconstruirea şi reconstruirea cunoaşterii, conştientizării şi înţelegerii”.
10. Mediul constituie adesea o sursă majoră de stres şi alienare, prin
expectanțele și constrângerile sale, prin standardele sale, prin controlul social.
209
Psihoterapia integrativă susţine dreptul unei persoane de a fi diferită şi acest lucru
necesită provocarea şi confruntarea cu rasismul, sexismul și orice altă tendință de
discriminare.
11. Dialogul reprezintă perspectiva existenţială asupra relaţiei. "Adevărul"
se relevă în doi. Personalul "Eu" are sens numai în raport cu un altul, în dialogul
Eu-Tu sau în contactul Eu-El. Dialogul este bazat pe experimentarea altor
persoane aşa cum sunt acestea şi experimentarea de sine, având la bază
reciprocitatea şi cooperarea, care, la rândul lor, necesită disponibilitatea de a fi
responsabil şi autentic.
12. Sinele-în-relaţie este un proces continuu de ajustare creativă de-a
lungul întregii vieţi. Într-adevăr sănătatea poate fi descrisă ca o interacţiune
creativă între individ şi mediu. Ajustarea fără creativitate înseamnă conformitatea
cu un standard extern şi este în conflict cu fenomenologia. Creativitatea fără
ajustare înseamnă nihilism şi este în conflict cu dialogul.
13. Şi sinele în izolare şi sinele în manipularea negativă a mediului pot fi
opresive, o formă de violenţă către sine sau către alţii. Violenţa este văzută ca o
încercare de anihilare a sinelui sau a altora, fiind în antiteză cu conştientizarea
exprimării deschise a lui Eu-Tu.
14. Sinele, la fel ca şi celălalt/ceilalţi, poate fi privit cu curiozitate şi
compasiune, mai degrabă decât o judecată negativă.
15. Psihoterapia integrativă urmăreşte să promoveze suficientă integrare
care maximizează ceea ce continuă să se dezvolte după şedinţa de terapie şi în
"absenţa" terapeutului. Aceasta susţine dreptul clientului la auto-determinare şi
demnitate personală.
5. Modele de integrare
Există multe modalități de integrare a unor orientări terapeutice diferite,
dar patru dintre acestea si-au dovedit utilitatea, în tentativa de a spori eficacitatea,
eficiența si aplicabilitatea terapiei, depășind limitele unei singure teorii și a
caracterului restrictiv al tehnicilor tradiționale.
5.1 Integrarea teoretică

Integrarea teoretică se referă la crearea unui nou model teoretic și a unui
210
cadru conceptual specific acestuia, care să sintetizeze cele mai bune aspecte ale
două sau mai multe abordări teoretice, în speranța ca acesta să aibă o forță
explicativă mai mare. Acest demers își propune, atât integrarea teoriilor de bază
ale terapiei, cât și a tehnicile aparținând celor două sau mai multe teorii sursă.
(Corey, 2009). Integrarea teoretică aspira la un model holostic al personalității și
nu la o simplă combinare de elemente teoretice.
Căutarea integrării a rezultat în parte din deficiențele sau limitele
descoperite de-a lungul timpului la cele trei mari tradiții din psihologie, menționate
anterior. Psihanaliza a fost criticată pentru lungimea excesivă a tratamentului și
pentru lipsa de concentrare pe schimbări comportamentale specifice, oamenii
repetând comportamente de tip distructiv, deși se supuneau unor introspecții de
durată. Comportamentalismul, în timp ce se concentra pe modificarea
comportamentelor, a fost criticat pentru concentrarea pe simptom cu neglijarea
cauzelor mai profunde, ceea ce conducea uneori la recidivarea simptomelor sau la
„substituția de simptom”, adică dispariția simptomului inițial și apariția altuia,
lăsând cauza nerezolvată. Psihoterapiile umaniste, cu accentul pe auto-actualizare
și dezvoltarea potențialului uman, au fost criticate pentru viziunea prea optimistă și
ignorarea realităților existențiale ale condiției umane.
Astfel, pe la mijlocul secolului XX au apărut primele tendințe de a construi
punți între aceste trei tradiții. O primă încercare a fost crearea unor meta-modele
de terapie, toate având în comun o încercare îndrăzneață, considerată de mulți
utopică, de a crea teoria teoriilor, un meta-model care să cuprindă elemente din
mai multe teorii diferite într-o abordare coerentă și cuprinzătoare a psihoterapiei.
Mai mult, modelele teoretice existente de integrare au oferit exemple promițătoare
de integrare a teoriilor considerată imposibilă în urmă cu câțiva ani și au inspirat
integraționiștii teoretici să urmărească în continuare această manieră de integrare.
De altfel, de-a lungul timpului modelele de integrare teoretică au cunoscut
schimbări semnificative. (Tabel 10.1)
Combinatii ale unor orientari 1976 1986 2003

teoretice % rang % rang % rang
Comportamentala si cognitivă 5 4 12 1 16 1
Cognitivă si umanistă 11 2 7 2
211
Cognitivă si psihanalitică 10 3 7 2
Cognitivă si interpersonală 4 12 6 4
Cognitivă si sistemică familială <4 14 6 4
Umanistă si interpersonală 3 6 8 4 5 6
Interpersonală si sitemică 5 7 4 7
Psihanalitică si sitemică 4 9 3 8
Interpersonală si psihanalitică <4 15 3 8
Comportamentala si interpersonală <4 13 2 10
Comportamentala si sistemică 5 7 2 11
Umanistă si psihanalitică <4 12 2 11
Comportamentala si umanistă 11 3 8 4 1 13
Comportamentala si psihanalitică 25 1 4 9 <1 14
Tabel 10.1 Cele mai frecvente combinări ale unor orientări teoretice (preluat din
Sharf, 2012, p.664)
Așa cum se poate observa, primele tentative de integrare (1976) au înglobat

într-un model teoretic terapia psihodinamică și terapia comportamentală, aflată
anterior într-o pregnantă opoziție ideologică. De altfel, terapia comportamentală s-
a construit pe o totală delimitare, chiar negare a resorturilor funcționării psihice
promovate de psihanaliză. Modelul integraționist al Psihodinamicii ciclice elaborat
de Wachtel surprinde tocmai complementaritatea modelelor explicative ale
funcționării psihice din perspectiva celor două teorii.
Zece ani mai târziu, modelele de integrare teoretică privilegiau cu
predilecție sinteza între terapiile comportamentală și cognitivă, cognitivă și
umanistă, cognitivă și psihanalitică, pentru ca la începutul anilor 2000, ponderea
cea mai mare să revină integrării psihoterapiilor comportamentală și cognitivă, cu
o scădere semnificativă a asocierii între psihoterapia psihodinamică și cea
comportamentală.
Lampropoulos (2001) evidențiază câteva din limitele modelului de
integrare teoretică în psihoterapie
 Deși scopul final și idealul integrării teoretice este de a integra cât mai
multe teorii posibile, dacă nu toate, modelele existente reușesc
integrarea a două sau cel mult trei teorii.
212
 Modelele teoretice integrative pot fi aplicate doar asupra tulburărilor
psihologice specifice (abordate de terapiile integrate) și nu sunt
elaborate în mod corespunzător pentru a fi utilizate cu toate categoriile
de diagnostic.
 Modelele teoretice integratoare existente constau în integrarea eclectică

doar a acelor aspecte ale teoriilor care sunt compatibile unele cu altele
și nu a viziunii lor inerent contrastante asupra lumii. Acest lucru este
evident mai ales în cazul în care obiectivul este de a realiza o integrare
teoretică la toate nivelurile conexe, cum ar fi teoriile personalității și
psihopatologie, concepția asupra lumii și ipotezele metateoretice și
epistemologice
 Demersului de integrare teoretică îi lipsește validarea empirică

sistematică în acest moment.
Părerile sunt împărțite în ceea ce privește valoarea integrării teoretice. Deși

mulți consideră că integrarea teoretică este imposibilă sau prematură, alții rămân
totuși optimiști cu privire la această perspectivă. De exemplu, Gaston (1995, cit. de
Lampropoulos, 2001) sugerează dezvoltarea unei teorii integratoare a
personalității, ca un prim pas fezabil pentru o teorie integratoare a psihoterapiei.
Mulți psihoterapeuții sunt însă sceptici că ar putea fi construit vreodată un
model de psihoterapie care poate rezolva toate problemele de sănătate mintală în
toate circumstanțele. Lazarus a subliniat în mod constant că un amestec de teorii
diferite ar putea duce la confuzie. El argumentează împotriva noțiunii de integrare
teoretică, făcând referire la conceptele de bază ale unor teorii care sunt adesea
ireconciliabile. Lazarus previne asupra riscului de eclectism teoretic.
Totuși, astfel de tentative au existat si ele au demonstrat o oarecare forță
explictivă Exemple de modele de integrare teoretică sunt: psihodinamica ciclică a
lui Paul Wachtel, modelul trans-teoretic al lui James Prochaska, Psihoterpia
integrativă a lui Erskine. Vom prezenta în continuare, succint, aceste modele
alături de studii de caz ilustrative.
5.1.1 Psihodinamica clasică – Paul Wachtel
În 1977, Paul Wachtel și-a publicat cartea sa „Psychoanalysis and
213
Behavior Therapy: Toward an Integration”, care aborda integrarea propusă a
Psihanalizei și a Terapiei comportamentale. „Psihodinamica ciclică” integra, de
asemenea, și unele idei din teoria învățării sociale, teoria experiențială și teoriile
sistemice familiale.
Aceasta teorie este un model de personalitate care conceptualizează modul
în care „relațiile interpersonale, impulsurile inconștiente și comportamentul ... se
determină reciproc” (Gold & Wachtel, 2006: 79, cit. de Finnerty, 2014 ).
Integrarea terapiei comportamentale și psihanalizei ar putea părea
imposibilă datorită explicațiilor privind resorturile funcționării psihice, care păreau
ireconciliabile. Cu toate acestea, această asociere are o istorie lungă, începând cu
Dollard și Miller (1950), care au dezvoltat o teorie unificată care combină insight-
ul psihanalizei cu rigurozitatea științifică a terapiei comportamentale. (Sharf,
2012)
Premisa pe care se construiește acest model integrativ este faptul că
anxietatea este comună tulburărilor tratate de aceste două terapii. Denumirea
modelului - „Psihodinamica clasică„ - este sugerat de explicația pe care Wachtel o
dă funcționării psihice: conflictele psihologice reprimate creează probleme în
comportament, iar problemele comportamentale, odată create, constituie o sursă de
conflicte greu de tolerat psihologic, care vor fi reprimate în inconștient și ciclul
este perpetuu.
In consecință, Wachtel consideră că abordarea terapeutică trebuie să
înceapă cu managementul problemelor de comportament, utilizând tehnici
specifice precum relaxarea, desensibilizarea și expunerea la sursa de anxietate, dar
intervenția trebuie continuată și aprofundată, adresându-se sursei
comportamentelor dezadaptative, respectiv conflictelor reprimate. Aceste conflicte
vor fi abordate cu tehnici psihodinamice care să faciliteze insight-ul, ce îi va
permite pacientului să înțeleagă trecutul și prezența conflictelor inconștiente și
modul în care acestea se influențează reciproc, să-și clarifice și să-și interpreteze
gândurile, fantezile și comportamentele.
Având în vedere faptul că toate aceste conflicte și dezvoltarea
comportamentelor dezadaptative sunt puternic influențate de factori familiali,
Wachtel et al. (2005) au integrat în model și concepte din terapia familială, dar și
din constructivism, aspecte privind utilizarea limbajului de către client.
214
„Judy”
Studiu de caz ilustrativ pentru Psihodinamica ciclică (Gold & Wachtel,
1993, cit. de Sharf, 2012)
Judy prezintă depresie cronică și simptome somatice severe. La începutul

terapiei, Judy împreună cu terapeutul au examinat conflictul intrapsihic:
Comportament - conflict intrapsihic –comportament - ciclicitate (respectiv modul
în care problemele psihologice au condus la probleme comportamentale și invers),
precum și anxietățile și simptomele asociate pe care le prezenta Judy. Explorarea
experiențelor din mica copilărie a ajutat-o pe Judy ca, treptat, să înțeleagă că
nevoile sale psihologice au fost neglijate, că ea afost exploatată de alții și că
această exploatare i-a creat o mare frustrare și a determinat-o să dezvolte un
sentiment de neputință față de această problemă. Explorarea problemelor
psihodinamice, cum ar fi relația de atașament părintesc, a ajutat-o pe Judy să facă
o legătură între comportamentul trecut și cel prezent. Odată conștientizată
această sursă de anxietate, terapeutul a combinat intervențiile comportamentale și
cele psihanalitice pentru a rupe ciclul psihodinamico-comportamental.
Perioada inițială a unei astfel de activități interpretative a devenit baza
unor intervenții mai active, menite să spargă cercul vicios al lui Judy de
conformare, deprivare de sine și furie.
Primul exercițiu a fost un amestec de înțelegere dinamică și
desensibilizare sistematică. Terapeutul i-a cerut lui Judy să-și imagineze în minte
scene în care își exprima furia sau iritabilitatea față de soțul și prietenii ei. Ea a
trecut treptat, de la expresii timide și imagini, la scene în care expresiile ei de
furie erau violente și puternice. Pe măsură ce Judy se simțea mai confortabil cu
aceste idei și imagini, ea a câștigat spontan o perspectivă asupra anxietății ei
legată de furia reprimată și asupra altor câțiva factori inconștienți care i-au
întărit comportamentul conformist. Judy a raportat că și-a imaginat scene în care
ea a înfricoșat alți oameni și că i-a făcut plăcere să provoace frică. De asemenea,
a aflat că comportamentul ei protectiv față de familia sa îi dădea un sentiment
ascuns de putere, deoarece i-a provocat în mod inconștient fanteziile de a fi mai
bună și mai capabilă decât oamenii pe care acceptase să îi protejeze în mod
conștient.
215
5.1.2 Modelul transteoretic al schimbării – James Prochaska
Prochaska și colegii săi (Prochaska & DiClemente, 2005; Prochaska,
Johnson, & Lee, 2009; Prochaska & Norcross, 2010) propun un model de integrare
teoretică diferit față de modelul lui Wachtel, elaborat pe baza unor constructe
selectate din mai multe teorii.
Modelul lui Prochaska este un model centrat pe disponibilitatea pentru
schimbare a clientului, pe etapele parcurse în schimbarea comportamentului, pe
problema care trebuie schimbată și pe procesele care duc la schimbare.
Prochaska și DiClemente descriu cinci etape ale schimbării, pe care le
aplică la cinci tipuri de probleme psihologice. Pentru a ajuta clienții aflați în
diferite stadii de pregătire pentru schimbare și cu probleme psihologice la diferite
niveluri, ei sugerează 10 procese de schimbare, care sunt anumite tehnici extrase
din diferite teorii ale psihoterapiei.
Cele 5 stadii ale pregătirii pentru schimbare sunt:
 pre-intentia,
 intentia,
 pregătirea,
 acțiunea și
 menținerea și prevenirea recăderii.
Cele cinci categorii de probleme psihologice la care se aplică nivelurile de
schimbare sunt:
 simptome,
 gânduri maladaptive
 conflicte interpersonale,
 conflicte familiale
 conflicte intrapersonale.
În general, abordarea acestor probleme este gradată, de la simptome, apoi
cogniții, către conflicte. În general, terapiile comportamentale sunt adecvate pentru
schimbarea simptomelor; terapiile cognitive pentru schimbarea gândurilor
maladaptive; terapia sistemelor familiale pentru rezolvarea problemelă familiale;
terapiile gestaltistă, psihanalitică și existențială pentru rezolvarea conflictelor
interpersonale sau intrapersonale (Prochaska et al., 2009; Prochaska & Norcross,
2010 apud Sharf, 2012).
216
Cele 10 procese de schimbare, selectate din toate teoriile majore, sunt:
1. Creșterea nivelului de conștientizare - ajută clienții să devină mai
conștienți, atât de cauzele și consecințele acțiunilor lor, cât și de
modalitățile de a se simți mai bine. Pentru a asigura conștientizarea
problemelor, sunt utilizate tehnici din terapiile psihanalitică, jungiană,
adleriană, existențială, gestalt și sistemic femilială.
2. Descarcărea emoțională (Catharsisul) constă în exprimarea emoțiilor.
El poate fi obținut prin exprimarea problemei în fața terapeutului,
externalizarea problemei care se obține cu tehnica scaunului gol și
diverse tehnici psihodramatice.
3. Reevaluarea mediului se realizează prin abordarea problemei într-un
context mai larg sau dintr-o perspectivă diferită. Acest proces poate
ajuta clientul să înțeleagă cum problema lui îi afectează pe alții sau este
afectată de alții.
4. Auto-reevaluarea pune în discuție diverse modalități de a rezolva o
problemă semnificativă. Fiecare dintre aceste modalități are avantaje și
dezavantaje, implică schimbări afective, cognitive și comportamentale,
solicită formularea unor opțiuni și cântărirea lor, vizează un proces
decizional. Diverse tehnici din terapia adleriană, terapia cognitivă și
REBT abordează auto-reevaluarea.
5. Auto-eliberarea presupune exersarea abilității clientului de a face
schimbări, de a-și asuma responsabilitatea acestora și a consecințelor
lor. Acest proces implică adesea un sentiment puternic de anxietate.
6. Eliberarea socială împlică abilitatea de a face față unor provocări în
contextul social în care evoluează clientul. De ex. un conflict la locul
de muncă poate avea rezolvări diferite; schimbarea locului de muncă,
discutarea cu colegii, asistență juridică, stingerea conflictului,
discutarea conflictului și împăcarea etc.
7. Managementul situațiilor neprevăzute se asigură prin consolidarea
comportamentelor adaptative și aplicarea lor la o varietate de probleme.
Acest proces asigură construirea unui „repertoriu de răspunsuri
adaptative” care pot fi folosite în situații noi.
8. Decondiționarea constă în învățarea unor noi modalități de răspuns și
stingerea unor răspunsuri neeficiente. Se poate realiza printr-o varietate
217
de tehnici de modelare comportamentală.
9. Controlul stimulilor asigură controlul asupra mediului și a modului în
care persoana se confruntă cu situațiile dificile. Ex. metoda de
inoculare a stresului
10. Relația terapeutică de ajutor este un aspect important al aproape
oricărei terapii. Aceste tehnici orientează clienții pe drumul lor spre
pregătirea de a face schimbări în viața lor.
„Doamna C”
Studiu de caz ilustrativ pentru Modelul transteoretic al schimbării –
(Sharf, 2012)
Doamna C prezintă o simptomatologie complexă cu o istorie amplă a
problemelor psihopatologice, inclusiv simptome ale unei tulburări obsesiv-
compulsive severe - dezvoltată timpuriu în copilărie, în condițiile unor reguli
foarte stricte impuse de mama sa privind curățenia - și o tentativă recentă de
sinucidere. Spre deosebire de majoritatea terapeuților, Prochaska se implică în
motivarea doamnei C pentru schimbare în timp ce trece de la faza de pregătire la
faza de acțiune.
Problemele psihologice cărora li se adresează Prochaska;
 ritualul compulsiv de spălare a mâinilor (simptom),
 gândurile ei despre murdărie (cogniții dezadaptative),
 relațiile cu copiii ei (conflicte interpersonale),
 regulile mamei despre curățenie (conflicte interpersonale în familie) și
 problemele cu supracontrolul sentimentelor ei (conflict intrapersonal).
Clarificarea problemelor clientului favorizează și alegerea metodelor și a

intervențiilor terapeutice ce trebuie făcute, din cele 10 procese de schimbare
propuse de Prochaska
1. Când abordează spitalizarea și tulburarea ei obsesiv-compulsivă, doamna
C trăiește un proces de auto-eliberare și catharsis, deoarece Prochaska
oferă o relație de grijă față de clientă și problemele sale de familie. Relația
218
de ajutor a fost îmbunătățită, propunându-se două ședințe pe săptămână,
care au ocazionat exprimarea gândurilor si sentimentelor doamnei C
legate de spitalizarea și tratamentul ei. Aceste sesiuni au ajutat-o pe
doamna C să se simtă confortabil în procesul terapeutic, pe măsură ce l-a
experimentat pe terapeut ca fiind mai degrabă grijuliu decât coercitiv.
Această identificare cu psihoterapia, a stimulat procesul de auto-eliberare,
deoarece clienta s-a mobilizat mai mult pentru a depăși constrângerile
cronice.
2. Nivelul interpersonal a fost de asemenea, accesat deoarece membrii

familiei doamnei C aveau nevoie să-și exprime mânia și resentimentele
față de ea, acumulate de-a lungul anilor. De ceva vreme părea că doamna
C nici nu s-ar mai putea întoarce acasă, deoarece patru dintre copii erau
hotărâți să nu o accepte înapoi. Pe măsură ce furia a fost exprimată și s-a
redus, domnul C și cei mai în vârstă dintre copii i-au ajutat pe copiii mai
mici să-și reevalueze mama, împărtășind amintiri despre cum a fost
doamna C înainte de a deveni obsesiv compulsivă. Sesiuni individuale cu
domnul C l-a ajutat să-și amintească sentimentele calde care fuseseră
îngropate sub toată frustrarea și resentimentul trăit în ultima vreme.
3. În plus, desensibilizarea a fost folosită de asistentele medicale din spital

pentru a o ajuta pe doamna C să facă față anxietății sale cu privire la
spălarea compulsivă a mâinilor, fiind distrasă de jocul de cărți și de
vizionarea TV.
Selecția diferitor procese de schimbare depinde de etapa de schimbare în

care se află clienta, de starea sa particulară și de nivelul problemelor sale
5.2 Eclectismul tehnic
Așa cum a fost explicat la început, eclectismul se referă la formele de

integrare empirice care se concentrează pe ceea ce i se potrivește unui anumit
client cu o anumită problemă. Abordările eclectice nu sunt legate de nici o teorie
particulară a personalității și se bazează mai mult pe cercetările empirice.
Cercetarile lui Paul (1967, apud Lampropoulos, 2001) consideră că
eclectismul tehnic trebuie să răspundă următoarelor provocări: „Ce tratament,
219
făcut de către cine, este cel mai eficient pentru acest individ, cu această problemă
specifică și în care set de circumstanțe?“ Acest demers ar presupune inventarierea
tuturor combinărilor posibile între cele 4 condiții, care ar putea ajunge la un număr
impresionant. Chiar dacă, într-un efort de organizare selectivă și sintetică, ar fi
redus numărul acestor corespondențe la sub o mie, pentru a eficientiza și prioritiza
intervențiile, acest demers rămâne dificil.
Lazarus susține acest model integrativ, considerând că clinicienii pot fi
eclectici din punct de vedere tehnic, prin faptul că pot selecta metode din orice
orientare, fără a susține neapărat nici una dintre teoriile care le-au generat. (Corey,
2009)
Una din limitele eclectismului tehnic se referă la faptul că uneori nu este
luată în calcul incompatibilitatea unei metode „importate” cu alte aspecte ale
practicii terapeutice, ceea ce poate conduce la rezultate în detrimentul clientului.
De exemplu, „tehnica celor două scaune” indusă ad-hoc, ar putea induce o regresie
patologică unui client cu un sentiment fragil al sinelui. Totuși, mulți practicieni
importă tehnici și strategii după o gândire atentă, cu un beneficiu evident pentru
clienți.
Unul din modelele cele mai relevante de eclectism tehnic este Terapia
multimodală, dezvoltată de Arnold Lazarus, cunoscut și sub acronimul BASIC I.D.
5.3 Identificarea factorilor comuni

Factorii comuni abordează căutările unor elemente comune din diferite
sisteme teoretice. În ciuda multor diferențe între teorii, un nucleu recunoscut al
practicii de consiliere este compus din variabile nespecifice, comune tuturor
terapiilor.
Unii dintre acești factori comuni includ:
 dezvoltarea unei alianțe terapeutice,
 oportunitatea pentru catharsis,
 practicarea noilor comportamente și
 așteptările pozitive ale clientului (Norcross & Beutler, 2008).
Acești factori comuni sunt considerați a fi cel puțin la fel de importanți în
contabilizarea rezultatelor terapeutice ca și factorii unici care diferențiază o teorie
de alta. Din toate abordările de integrare, această perspectivă are cel mai puternic
220
sprijin empiric (Hubble, Duncan, & Miller, 1999).
Căutarea elementelor comune în cadrul psihoterapiilor datează din 1930.
Au fost identificate mai multe zone comune, printre care:
1. „Introducerea speranței în psihoterapie” (Yalom, 1985, apud Evans &
Gilbert, 2014).
2. Relația terapeutică bazată pe acceptare, grijă, atenție este prin ea
însăși benefică.
3. Posibilitatea de schimbare a percepției de sine prin feedbackul oferit
de terapie
1. Încurajarea experiențelor emoționale corective (atât în timpul
sesiunilor de lucru cât și în afara acestora)
4. Posibilitatea de a practica și consolida noi comportamente într-un
mediu securizant.
Critica factorilor comuni:
 Există riscul de a se concentra pe ce este comun și de a pierde din
vedere aspecte specifice valoroase ale unei anumite teorii sau tehnici.
 Goldfried (1995b, apud Evans & Gilbert, 2014) a încercat să găsească
un limbaj comun al psihoterapiei, căutând concepte și expresii care să
substituie termeni variați folosiți în diverse teorii, care însă exprimau
același fenomen.
5.4 Integrarea asimilativă

Integrarea asimilativă este un nou tip de integrare în psihoterapie, introdusă
de Messer în 1992, considerând-o cea mai probabilă și posibilă cale de urmat în
domeniul integrării. Acest demers este conceptualizat ca o „mini integrare
teoretică“ și ca o punte de legătură între integrarea teoretică și eclectismul tehnic.
Integrarea asimilativă este considerată ca cea mai bună abordare integratoare
bazată pe date teoretice și empirice disponibile în acest moment, în special pentru
terapeuții care au formare într-un singur mod de terapie înainte de a deveni
integraționiști.
Integrarea asimilativă se bazează pe o anumită școală de psihoterapie, cu

sistemul ei conceptual și cu tehnicile specifice, în care se încearcă includerea
selectivă a practicilor din alte abordări terapeutice. Integrarea asimilativă combină
221
avantajele unui singur sistem teoretic coerent cu flexibilitatea unei varietăți de
intervenții din mai multe sisteme. (Corey G., 2009)
Atât tehnica importată, cât și teoria pre-existentă sunt reciproc transformate
și modelate într-un produs final. Astfel, se păstrează teoria asimilatoare (de bază),
încorporând intervențiile susținute empiric, care vor completa demersul
terapeutului, precum și acele aspecte teoretice cu care sunt compatibile și care
lipsesc din abordarea curentă, încercând să păstreze rezultatul teoretic semnificativ
și relevant clinic.
Argumentul cel mai puternic al acestui tip de integrare este acela că
majoritatea practicienilor trec în mod natural prin acest proces, pe măsură ce devin
mai experimentați.
Limita acestui tip de integrare constă în faptul că se poate pierde din puterea
abordării originale în cazul în care aceasta devine prea diluată, prin integrarea de
noi practici.
1. Formulați și argumentați trei factori care au condus la dezvoltarea
demersurilor integrative în psihoterapie.
2. Clarificați conceptul de integrare în psihoterapie, într-o formulare
proprie.
3. Enumerați și descrieți succint cele 4 modele de integrare, subliniind si
valoarea și limitele acestor modele
4. Descrieți succint unul din demersurile de integrare teoretică:
Psihodinamica clasică (Paul Wachtel) sau Modelul transteoretic al
schimbării (James Prochaska)
5. Exemplificați principiile eclectismului tehnic, pe baza terapiei
multimodale a lui Arnold Lazarus.
Bibliografie
1. Corey, G. (2009). Theory and Practice of Counseling and Psychotheraphy,

Eighth Edition, Thomson Brooks/Cole
2. Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2003). Hipnoza clinică – Tehnici de inducție.
222
Strategii terapeutice. Iași: Polirom.
3. Lampropoulos G. K. (2001). Bridging Technical Eclecticism and
Theoretical Integration: Assimilative Integration, in Journal of
Psychotherapy Integration, Vol. 11, No. 1
4. Lazarus A. A. (2011) Multimodal Therapy: A Primer,

http://www.zurinstitute.com/multimodaltherapy.html#Clinical, accesat
30.04.2017
5. Rasmussen, L. (2010). An integrative approach to counseling, Counseling
Theories & Practice
https://lindseyrasmussen.wikispaces.com/.../CT%26P+LP10+ , accesat
30.04.2017
6. Norcross, J.C., Goldfried, M.R. (2005) Handbook of Psychotherapy

Integration, Second Edition, Oxford University Press
7. Finnerty, Marcella (2014) How do integrative psychotherapists integrate?
A qualitative exploration of tales from the trenches. Other thesis,
Middlesex University / Metanoia Institute
8. Erskine, R.G., Trautmann. R.L. (1996). Metodele unei psihoterapii
integrative, in Transactional Analysis Journal, Volume 26, Number 4,
October 1996, pp. 316-328
https://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=en&u=http://www.integrativ
etherapy.com/en/articles.php%3Fid%3D63&prev=search
9. O’Brien, M., și Houston, G. (2007). Integrative Therapy. A Practitioner’s

Guide (Second Edi.). Londra: Sage.
10. O'Reilly-Knapp, M. (2016). Integrative Psychotherapy ‘Revisited’ in
International Journal of Integrative Psychotherapy, Vol. 7
http://www.integrative-journal.com/index.php/ijip/article/view/126/79
223
TEME PENTRU PORTOFOLIU
Tema de control 1
1. Realizati o analiza comparativa a patru orientări terapeutice,
la alegere, după următoarele criterii:
Terapii Terapia 1 Terapia 2 Terapia 3 Terapia 4
Criterii
1. Conceptul de
boala psihica
2. Trei idei
teoretice
cheie
3. Obiective
4. Trei tehnici
specifice
Specificul
relatiei terapeut -
pacient
Tema de control nr. 2
Analizati urmatorul studiu de caz si rezolvati cerintele de mai jos:
224
I.Argumentați un posibil diagnostic, din cele prezentate mai jos:
II. Completați evaluarea folosind următorul Ghid de evaluare
III. Formulati obiective de intervenție psihoterapeutică din perspectiva a
două abordări diferite
CAZUL LUI RUTH
Corey G. (1996) - Case approach to Counseling and Psychoterapy, Brooks / Cole

Publishing Company, pg. 24 - 26
“Mi-am dat seama de curând cât de mult am trăit pentru alții. Am fost superfemeia
care dă și dă până ce nu îi mai rămâne nimic de dat. Am fost o “soție bună” și o
„mamă bună”, pe atât cât se așteptau ei să fiu. Realizez cu adevărat ce nevoie am
de John și mă tem că ar putea sa mă părăsească dacă mă voi schimba mult. Am dat
tot ce am putut ca copiii mei să crească decent dar, deși am incercat să fac ce e mai
bine adesea sunt ingrijorată că nu am făcut suficient.
Când privesc la viața mea acum trebuie să recunosc că nu îmi place ce văd, nu-mi
place cine sunt si nu am motive să fiu mândră de corpul meu. Sunt foarte grasă si
in ciuda eforturilor mele de a pierde din greutate nu am reusit sa dau jos nici un
gram. Totdeauna mi-a placut sa manânc si adesea manânc prea mult. Familia mea
a incercat să mă oprească atunci când eram copil, dar cu cât încercau să mă
oprească, cu atât mâncam mai mult, uneori până când mi se facea rău. Mi-am
propus de multe ori să tin o dietă, dar nu am reușit niciodată.
Unul dintre lucrurile pe care le aștept cu nerabdare este să ajung
învățătoare. Cred ca asta va fi o schimbare semnificativă in viața mea.
In momentul de față îmi fac griji despre ce se va întâmpla când copiii vor
pleca si vom rămâne doar eu si John in casă. Știu ca ar trebui să mă angajez ca
profesor suplinitor într-o școală particulară de unde am si o ofertă, dar nu găsesc
forță
Unul dintre lucrurile care mă supără cel mai mult este o stare de panică pe
care o simt din ce in ce mai tare in ultimul timp. Adesea, in timpul zilei, când sunt
la scoală, mă simt ameţită, am senzaţie de leşin si îmi bate inima cu putere. Uneori,
225
când sunt in sala de curs, încep să transpir abundent, ceea ce mă deranjează foarte
tare. Uneori încep să îmi tremure mâinile si mi-e frică să nu ma vadă cineva si să
creadă că sunt ciudată. Câteodată, când sunt la şcoală sau chiar la cumpărături,
inima începe să imi bată atât de tare încât mi-e frică ca am să fac un atac de cord si
am să mor. Alteori mă trezesc noaptea foarte agitată, cu inima care bate să-mi
spargă pieptul si cu o transpiraţie rece pe spate. Am o stare cumplită de
îngrijorare, deşi nu am nici un motiv. Mă sperie atât de tare aceste senzaţii că
uneori cred că îmi voi pierde minţile
Sunt foarte speriată de moarte, de faptul că voi muri. Poate mi-e frică că
voi merge în iad. Cînd eram copil eram adesea ameninţată cu foc si pucioasă.
Acum 9 ani am părăsit biserica mea fundamentalistă, deoarece am simţit că nu mai
sunt eu. Acum frecventez o biserică mai puţin dogmatică, deşi adesea mă simt
păcătoasă si vinovată pentru că am părăsit biserica părinţilor mei. Ei niciodată nu
m-au dezaprobat pe faţă, dar ştiu că asta simt. Dar e din ce in ce mai dificil să
trăieşti cu lucruri in care nu mai crezi.
Marea mea probemă este faptul că adesea mă simt pierdută si confuză,
căutând o ancoră in viaţa mea.
La facultate am avut un curs introductiv de consiliere, care mi-a deschis
ochii asupra multor lucruri. Unul din invitaţi ne-a vorbit despre valoarea consilierii
pentru persoane puţin tulburate . Atunci m-am gândit că probabil aş avea nevoie de
consiliere. Totuşi, chiar dacă aproape am luat deciza să urmez o psihoterapie, mi-e
destul de frică. Îmi pun o groază de întrebări. Dacă se vor întâmpla lucruri care nu
îmi vor place? Ce voi face dacă voi descoperi că nu sunt în stare să fac nimic
pentru mine? Ce mă voi face dacă îl voi pierde pe John? ”
I. Argumentati un posibil diagnostic, din cele prezentate mai jos:
 Tulburare de adaptare
 Tulburare de panică
 Tulburare distimică
 Tulburare de identitate
II. Completati următorul Ghid de evaluare

1. Date de identificare
2. Prezentarea problemei – scurtă prezentare cu cuvintele pacientului
226
3. Circumstanțe actuale de viață: status marital, istoric, date de familie,
schimbări recente, status financiar, probleme legale, probleme de viață,
conflicte cotidiene, probleme in rel interpersonale, sistemul de suport etc
4. Analiza si evaluare psihologică
a. Cum vede persoana propria ei situație, nevoi, probleme?
b. Nivelul de maturitate
c. Există diferite influențe negative?
d. Care sunt emotiile dominante?
e. Funcționarea eului, stimă de sine, memorie, orientare, fantezii,
toleranța la frustrare, motovația de schimbare
f. Ce abilități are persoana de a se confrunta cu realitatea, de a lua
decizii, de autocontrol si autodirecție?
g. Pot fi folosite teste sau interviuri
5. Istoricul dezvoltării psihosociale- focalizare pe factori etiologici. 4
categorii:
a. factori precipitanți (situații stresante),
b. factori predispozanți (relații cu părinții si alte persoane, patternul
familiei, structura personalității, ereditate factori constituționali,
c. factori favorizanți – o boală recentă sau probleme ale unor membrii
ai familiei
d. factori socioculturali / treditii obiceiuri ritualuri, valori etc
III. Formulati câte două obiective de interventie psihoterapeutică din
perspectiva a două abordări terapeutice diferite si explicati de ce considerati aceste
obiective ca fiind esențiale.
227
BIBLIOGRAFIE
1. *** (2012) Raport APA, Recognition of Psychotherapy Effectiveness
http://www.apa.org/about/policy/resolution-psychotherapy.aspx
2. *** (2013) Person Centred Therapy. A Guide to Counselling Therapies (DVD),
http://www.counsellingconnection.com/wp-content/uploads/2013/03/Person-Centred-
Therapy.pdf , accesat 11.03.2017
3. *** Goodtherapy.org, (2016) http://www.goodtherapy.org/learn-about-
therapy/types/existential-psychotherapy, accesat 22.04.2017
4. Ackerman S.J., Hilsenroth M.J.(2003) A review of therapist characteristics and
techniques positively impacting the therapeutic alliance, Clinical Psychology Review,
23, pgs.1–33
5. Airinei C. Psihoterapie freudiana, http://www.la-psiholog.ro/info/psihoterapie-freudiana,
accesat 28.05.2017
6. Alford, B.A., Beck,A.T. (2011) Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive,
București Ed. Trei
228
7. Archer J., McCarthy C. J. (2010). Theories of Counseling and Psychotherapy:
Contemporary Applications, cap. 8,
http://wps.prenhall.com/chet_archer_theories_1/47/12099/3097586.cw/index.html,
accesat 28.05.2017
8. Bandura, A., Ross, D. & Ross, S.A. (1961) Transmission of aggression through imitation
of aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology, 63, 575-82,
http://www.holah.karoo.net/bandurastudy.htm, accesat 28.05.2017
9. Beck A.T., Haigh E.A.P. (2014) Advances in Cognitive Theory and Therapy: The
Generic Cognitive Model, Annual Review of Clinical Psychology, 10:1–24, p. 4.
10. Beck, J.,S.(2011) Cognitive behavior therapy : basics and beyond, The Guilford Press
11. Beck, J. S. (2010). Psihoterapia cognitiva.Fundamente si perspective. Bucuresti:
Editura RT.
12. Beck, A. T., Rush, A. J., Shaw, B. F., Emery, G. (1985). Cognitive Therapy of
Depression. New York: Guilford Press.
13. Beck, A. T., (1976), Cognitive therapy and emotional disorders, New New York,
International University Press;
14. Blair, R. (2004). Helping older adolescents search for meaning in depression. Journal
of Mental Health Counseling, 26(4), 333-347.
15. Bond,F.W., Dryden, W. (2002) Handbook of Brief Cognitive Behaviour Therapy, John
Wiley & Sons, Ltd
16. Bozarth, J. D. (2011). Empatia din perspectiva teoriei centrate pe client și a ipotezei
rogersiene. În A. C. Bohart, L. S. Greenberg (coord.) Empatia în psihoterapie. (p. 119-
146). București: Editura Trei
17. Brich, A., Hayward,S. (1999). Diferențe interindividuale, Ed. Tehnică, București
18. Brinster, P. (2002) Terapie cognitiva. București: Ed.Teora.
19. *** Center for Substance Abuse Treatment. Brief Interventions and Brief
Therapies for Substance Abuse. Rockville (MD): Substance Abuse and Mental Health
Services Administration (US); 1999. (Treatment Improvement Protocol (TIP) Series,
No. 34.) Chapter 6 --Brief Humanistic and Existential Therapies. Available from:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK64939/ , accesat 23.04.2017
20. Chassey,J., Brignone, S. (2008). Terapia comportamentală si cognitivă a tulburărilor
de ritm și fluență, Ed. Polirom, Iași
229
21. Clark, D. M., Ehlers, A., Hackmann, A; McManus, F., Fennell, M., Grey, N.,
Waddington, L., Wild, J. (2006). Cognitive therapy versus exposure and applied
relaxation in social phobia: A randomized controlled trial. Journal of Consulting and
Clinical Psychology, 74 (3): 568–578.
22. *** Colecţia „Anim”, Nr 6, Bucureşti.
23. Coleman, J.C., J.N. Butcher, and R.C. Carson. (1984). Abnormal Psychology and Modern
Life. Glenview. IL: Scott, Foresman.
24. Compas, B. E., Gotlib, I. H. (2002). Introduction to Clinical Psychology: Science and
Practice. New York: McGraw-Hill.
25. Corey, G. (2009). Theory and Practice of Counseling and Psychotheraphy, Eighth
Edition, Thomson Brooks/Cole
26. Corey, G. (1996). Case Approach to Counseling and Psychotherapy, Brooks/Cole
Publishing Company
27. Corsini, R.J. & Wedding, D. (1995). Current Psychoterapies. Illinois: F.E. Peacock
Publishers, Inc.
28. Corsini, R.J., Wedding, D. (1989). Current Psychotherapy, F.E. Peacock Publishers, Inc.
29. Corsini, R. (1978). Current Psychoterapies. Illinois: Peacock Publishers, Inc
30. Cottraux J., Collet L. (1986) Les therapies cognitives de la depression, Confrontation
psychiatriques no. 26, 1986, Developpements actuels des psychotherapies, Editions
Medicales Specia, Paris
31. Crits-Cristoph, P., Baranackie, K., Kurcias,J., Beck, A., Caroll, K., Perry, K. (2010).
Meta‐Analysis of Therapist Effects in Psychotherapy Outcome Studies,
Psychotherapy Research, Volume 1, 1991, Issue 2, online 2010
http://dx.doi.org/10.1080/10503309112331335511)
32. Dafinoiu, I. (2005). Psihoterapii Scurte, strategii, metode, tehnici, Iasi: Polirom
33. Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2003). Hipnoza clinică – Tehnici de inducție. Strategii
terapeutice. Iași: Polirom.
34. David, D. (2003). Intervenție cognitiv-comportamentală în tulburări psihice,
psihosomatice și optimizare umană. Ediția a II-a. Cluj-Napoca: Editura: Risoprint
35. David, D. (2006). Psihologie clinică și psihoterapie – fundamente. Iași: Polirom.
36. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi: Editura
Polirom.
230
37. Diamond S. A. (2011). What Is Existential Psychotherapy?,
https://www.psychologytoday.com/blog/evil-deeds/201101/what-is-existential-
psychotherapy, accesat la 20.04.2017
38. Driscol, L K.Y A. Cukrowicz, K.Y C., Reitzel,L. R., Hernandez A., Petiy S. C.. Joiner, Jr.,
T.E. (2003).The Effect of Trainee Experience in Psychotherapy on Client Treatment
Outcome, Behavior Therapy 34, 165-177
39. Dryden, W. (2010). Manual de terapie individuală. Iaşi: Editura Polirom.
40. Dryden, W., Branch, R. (2008). The fundamentals of rational emotive behaviour
therapy : a training handbook 2nd ed., John Wiley & Sons Ltd, p.8.
41. Dryden, W., & DiGiuseppe, R. (2003). Ghid de terapie raţional-emotivă şi
comportamentală. Cluj-Napoca: RTS.
42. Ellis, A. (2007). Ghid pentru o viata rationala. Romanian Psychological Testing Services
43. Ellis, A. (2006). Terapia comportamentului emotiv-rational. Antet.
44. Ellis, A., & Harper, R. A. (1975). A Guide to Rational Living. Wilshire Book Company.
45. Erskine, R.G., Trautmann. R.L. (1996). Metodele unei psihoterapii integrative, in
Transactional Analysis Journal, Volume 26, Number 4, October 1996, pp. 316-328
https://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=en&u=http://www.integrativetherapy.com/e
n/articles.php%3Fid%3D63&prev=search
46. Erwin, E. (1978). Behavior Therapy – Scientific, Philosofical and Moral Foundation,
Cambrige Univeristy Press
47. Everett, A. (2013). What is Experiential Therapy and how does it help change to
occur, http://www.counselling-directory.org.uk/counsellor-articles/what-is-experiential-
therapy-and-how-does-it-help-change-to-occur, accesat 19.03.2017)
48. Felder R.M. (1991), Experiential Psychotherapy: A Symphony of Selves,UPA Gendlin,
E.T. (1973). Experiential psychotherapy. In R. Corsini (Ed.), Current psychotherapies
(pp. 317-352). Itasca, IL: Peacock
49. Fernandez- Zoila, A.(1996). Freud şi psihanalizele, Bucureşti: Humanitas
50. Finnerty, Marcella (2014) How do integrative psychotherapists integrate? A
qualitative exploration of tales from the trenches. Other thesis, Middlesex University
/ Metanoia Institute
51. Firestone R. (2013). Qualities of an Ideal Therapist
https://www.psychalive.org/qualities-of-an-ideal-therapist/ accesat 24.06.2017
231
52. Frances, R. J., Miller, S. I., & Mack, A. H. (Eds.). (2005). Clinical Textbook Of Addictive
Disorders (3rd ed.). New York, NY: The Guilford Press.
53. Frankl, V. E. (2009). Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.
54. Frankl, E.V. (2008). Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiză
existenţială. Bucureşti: Editura Trei.
55. Freud, S. (2010). Opere esențiale 11. Psihologia inconștientului, București: Ed. TREI,
56. Freud, S. (1990). Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene. Bucureşti:
Editura Didactică şi pedagogică
57. Froggatt, W. (2006). A Brief Introduction To Cognitive-Behaviour Therapy, New Zealand
Centre for Cognitive Behaviour Therapy, http://www.rational.org.nz/prof-docs/Intro-
CBT.pdf
58. Froggatt, W. (2005). A Brief Introduction To Rational Emotive Behaviour Therapy, New
Zealand Centre for Cognitive Behaviour Therapy, http://www.rational.org.nz/prof-
docs/Intro-REBT.pdf, accesat 11.03.2017
59. Geller, J., Norcross, J., Orlinsky, D. (2008). Formarea pentru psihoterapie, București:
Ed. TREI,
60. Gendlin, E.T. (1973). Experiential psychotherapy. In R. Corsini (Ed.), Current
psychotherapies (pp. 317-352). Itasca, IL: Peacock
61. Greenberg, L.S. (2004). Emotion Focused Therapy, Clinical Psychology and
Psychotherapy, vol. 11, 1-2, pgs. 3-16
62. Greenberg, L.S., Watson J. C and Lietaer G, (1998), Experiential Psychotherapy In
Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 75, No. 6, 875–887
63. Greeson, J. K. P., Guo, S., Barth, R. P., Hurley, S., & Sisson, J. (2009). Contributions of
Therapist Characteristics and Stability to Intensive In-home Therapy Youth
Outcomes. Research on Social Work Practice, 19(2), 239-250. doi:
10.1177/1049731508329422
64. Haldipur, C.V. (1985). The meanings of psychotherapy, Psychological Medicine, 1985,
IS, pp. 727-732
65. Hawton, K., Salkovskis, P.M., Kirk, J., Clark, D.C. (1991), Cognitive Behavioural
Therapy for Psychiatric Problems: A Practical Guide, Oxford University Press, Oxford
66. Hayes, A. M. & Strauss, J. L. (1998). Dynamic systems theory as a paradigm for the study
of change in psychotherapy: An application to cognitive therapy for depression. Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 66, 939–947.
232
67. Holdevici, I. (2011). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. București:
Editura TREI.
68. Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. București:
Trei.
69. Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică.
București: Kullusys.
70. Holdevici, I. (2005). Elemente de psihoterapie. Constanța: Editura Mar.
71. Holdevici, I. (2005). Psihoterapia Cognitiv - Comportamentala, Managementul
stresului pentru un stil de viata optim”. Ed. Stiintelor Medicale
72. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte- să ne rezolvăm prblemele de viaţă rapid şi
efcient. București: Editura Ceres.
73. Holdevici I. (1998). Elemente de psihoterapie, Bucuresti, Ed. B.I.C. ALL

74. Holdevici, I. (1998). Psihoterapia tulburărilor anxioase. Bucuresti: Ceres
75. Holdevici, I. (1997). Elemente de psihoterapie. Bucuresti: Editura All
76. Holdevici, I., Vasilescu, I.P. (1993). Psihoterapia. Tratament fără medicamente.
București: Ceres, pp. 98-101
77. Huppert, J. D., Bufka, L. F., Barlow, D. H., Gorman, J. M., Shear, M. K., & Woods, S. W.
(2001). Therapists, therapist variables, and cognitive-behavioral therapy outcome in
a multicenter trial for panic disorder. Journal of Consulting and Clinical Psychology,
69(5), 747-755. doi: 10.1037//0022-006x.69.5.747
78. Hurst M. Ce este Terapia experiențială?, http://www.crchealth.com/types-of-
therapy/what-is-experiential-therapy/ accesat 19.03.2017
79. Ionescu, A. (2006). Psihoterapie, noţiuni introductive. Bucureşi: Editura Fundaţiei
România Mare.
80. Ionescu, A. (2005). Psihoterapie: noţiuni introductive. Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine, ediţia a II-a
81. Ionescu, G. (1997). Tulburările de personalitate, Bucuresti: Ed. Asklepios
82. Ionescu, G. (1990). Psihoterapie, Bucuresti: Ed. Stiințifică
83. Jago, W., McDermott, I. (2001). Brief NLP Therapy. Londra: SAGE Publication.
84. Jones, E. E., & Zoppel, C. L. (1982). Impact of client and therapist gender on
psychotherapy process and outcome. Journal of Consulting and Clinical Psychology,
50(2), 259-272. http://dx.doi.org/10.1037/0022-006X.50.2.259
233
85. Keenan K. (2014). Effective Therapy, http://mispp.edu/effective-therapy/ , accesat
25.06.2017
86. Kenneth R. Evans, Maria C. Gilber, (2010), Introducere in psihoterapie integrative.
Craiova: Editura Liber Mundi
87. Kimble, M. A., Ellor J.W. (2000). Logotherapy: An Overview, in Journal of Religious
Gerontology, Vol. 11, No. 3/4, pp. 9-24;)
88. Krauss Whitbourne S. (2011). 13 Qualities to Look for in an Effective Psychotherapist,
https://www.psychologytoday.com/blog/fulfillment-any-age/201108/13-qualities-look-in-
effective-psychotherapist, accesat 25.06.2017
89. Lambert MJ (2016) Does Client-Therapist Gender Matching Influence Therapy
Course or Outcome in Psychotherapy? Evidence Based Medicine and Practice, 2:108.
doi:10.4172/ebmp.1000108
90. Lampropoulos G. K. (2001). Bridging Technical Eclecticism and Theoretical
Integration: Assimilative Integration, in Journal of Psychotherapy Integration, Vol.
11, No. 1
91. Längle, A.(1999) : Analiza existentiala si logoterapie - o precizare a termenilor -. In:
Analiza Existentiala 1, 2, Okt. 1999, pp. 6-15.
92. Larousse – Marele dictionar al psihologiei, 2006, Bucuresti: Editura Trei
93. Launer, J. (2005). Anna O and the ‘talking cure’, QJM: An International Journal of
Medicine, Volume 98, Issue 6. pp. 465-466 DOI: http://dx.doi.org/10.1093/qjmed/hci068
94. Lazarus A. A. (2011) Multimodal Therapy: A Primer,
http://www.zurinstitute.com/multimodaltherapy.html#Clinical, accesat 30.04.2017
95. Luca, A. (2000). Carl Rogers și Terapia centrată pe persoană. În I. Mitrofan (coord.)
Orientarea experiențială în psihoterapie.(p. 24-60). București: Editura S.P.E.R.
96. Luca, M. R. (2004). Curs de Psihologia personalității. Teoriile personalității. Sibiu:
Editura Psihomedia
97. Luca, M. R. (2004). Curs de Psihologia personalității. Teoriile personalității. Sibiu:
Editura Psihomedia
98. Makim, T., (1999), Procese cognitive, Bucureşti, Ed. Tehnicã Mcleod, S. A. (2008).
Cognitive Behavioral Therapy. Accesat în Feb 24, 2017, de la
http://www.simplypsychology.org/cognitive-therapy.html
99. Mani, M. (2011) Existential Therapy, Existential Therapy Techniques & Guide
http://www.saviodsilva.net/existential-therapy.htm, accesat 23.04.2017
234
100. Maultsby, Jr., M. C., & Wirga, M. (1998). Behavior Therapy. In H. Friedman (Ed.),
Encyclopedia of mental health (pp. 221–234). San Diego, CA: Academic Press.
101. May, R., Yalom, I. Existențial Psychotherapy în Corsini, R.J. & Wedding, D. (1995).
Current Psychoterapies. Illinois: F.E. Peacock Publishers, Inc
102. May, R. (1981). Fredom and Destiny, Dell Publishing Co., Inc.
103. McLeod, S. A. (2015). Person Centered Therapy. www.simplypsychology.org/client-
centred-therapy.html, accesat 14.03.2017
104. McLeod, S. A. (2014). Carl Rogers. www.simplypsychology.org/carl-rogers.html,
accesat 14.03.2017
105. Melton, A. M. A., & Schulenberg, S. E. (2008). On the measurement of meaning.
The Humanistic Psychologist, 36,31-44
106. Mertens, W. (2003). Introducere in terapia psihanalitica, Vol. 3, Ed. TREI,
Bucuresti
107. Miclea, M. (1999). Psihologie cognitiva.Modele teoretice-experimentale. Iasi,
Editura Polirom.
108. Miller, A. (2012). Instructor’s Manual on Client Centered Therapy,
Psychotherapy.net, LLC.,
109. Mitrofan, I. (2008). Introducere în psihoterapie. Bucureşti: Credis
110. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice si aplicative,
Bucuresti: SPER.
111. Mitrofan, I., Stoica, D.(2005). Analiza transgeneraţională în terapia unificării,
Editura Sper
112. Mitrofan I. (coord.) (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie. București:
Editura S.P.E.R.
113. Mitrofan, I. (1999). Psihoterapia experențială. O paradigmă a autorestructurării și

dezvoltării personale: București: Editura Informedica
114. Moreau, A. (2005). Viata mea aici si acum. Gestalt-terapia, drumul vietii. București:
Editura Trei.
115. Moreau, A. (2007). Ce este terapia gestalt? Sens si consens, 3, articol preluat de pe
http://www.sistempsi.ro/index.php?page=ce-este-terapia-gestalt la 1.05.2012
116. Mulhauser, G. (2015). An Introduction to Rational Emotive Behaviour Therapy,

http://counsellingresource.com/therapy/types/rational-emotive/, accesat 08.03.2017
235
117. Neacșu, V. (2012).Bazele psihoterapiei cognitiv-comportamentale. București: Editura
Universității Titu Maiorescu.
118. Neculcea, C. (2000). Programarea neuro-Iingvistica - psihoterapia eficientei personale.

In I. Mitrofan (coord). Orientarea experiențială în psihoterapie - dezvoltare personală,
interpersonală, transpersonală. (p.205-256). Bucuresti: Editura S.P.E.R
119. Niculescu, G. (2011). Psihoterapia centrată pe persoană – „condiţii necesare şi
suficiente”, Journal of Romanian Child and Adolescent Neurology and Psychiatry, 15(1),
49-58.
120. Niculescu, G. (2012). Psihoterapia centrată pe persoană-Condiții necesare și

suficiente în Revista de Neurologie și Psihiatrie a Copilului și Adolescentului din
România.Vol 15.nr.1
121. Norcross, J.C. (ed.) (2011). Evidence-Based Therapy Relationships, APA, vol. 48, no.
1
122. Norcross, J.C. & Lambert, M.J. Psychotherapy Relationships That Works, pgs. 4-8,
în Norcross, J.C., Goldfried, M.R. (2005) Handbook of Psychotherapy Integration,
Second Ed
123. Norcross, J.C. (1990). An eclectic definition of psychotherapy. In J.K. Zeig & W.M.
Munion (Eds.), What is psychotherapy? Contemporary perspectives (218-220). San
Francisco, CA: Jossey-Bass
124. O’Brien, M., și Houston, G. (2007). Integrative Therapy. A Practitioner’s Guide
(Second Edi.). Londra: Sage.
125. O'Reilly-Knapp, M. (2016). Integrative Psychotherapy ‘Revisited’ in International
Journal of Integrative Psychotherapy, Vol. 7 http://www.integrative-
journal.com/index.php/ijip/article/view/126/79
126. Pamfil, E., Ogodescu, D. (1974). Nevrozele. Timişoara: Editura Facla
127. Pitchford, D. B. (2009). The Existentialism of Rollo May An Influence on Trauma
Treatment, Journal of Humanistic Psychology, Volume 49 Number 4, October pp. 441-
461, DOI: 10.1177/0022167808327679, http://jhp.sagepub.com, accesat 21.04.2017)
128. Podell, J. L., Kendall, P. C., Gosch, E. A., Compton, S. N., March, J. S., Albano, A.-M.,
Piacentini, J. C. (2013). Therapist Factors and Outcomes in CBT for Anxiety in Youth.
Professional Psychology-Research and Practice, 44(2), 89-98. doi: 10.1037/a0031700
236
129. Rasmussen, L. (2010). An integrative approach to counseling, Counseling
Theories & Practice https://lindseyrasmussen.wikispaces.com/.../CT%26P+LP10+ ,
accesat 30.04.2017
130. Robertson M. H., Woody R.H. (1997). Theories and methodes for practice of clinical
psychology, Internaţional Universities Press, Inc. p. 165
131. Robertson, K. (2005). Active listening: more than just paying attention. Australian
Family Physician, Vol. 34, No. 12, 2005 Dec: 1053-5
132. Ross W. (2006). What is Irrational?, http://www.rebtnetwork.org/library/ideas.html,
accesat 08.03.2017
135. Seligman, L. (2006). Theories of counseling and psychotherapy: Systems,
strategies, and skills. (2nd ed.). Upper Saddle River, New Jersey: Pearson Education,
Ltd
136. Six, T. (2014). Characteristics of highly effective therapists, A thesis submitted to
obtain a master’s degree in psychology, specialization clinical psychology
137. Standish K. (2014). Lecture 10. Existential Psychotherapy,
https://www.slideshare.net/kevins299/lecture-10-existential-psychotherapy), accesat
21.04.2017
138. Szekely, A. (2011) Intenția paradoxală, https://www.andyszekely.ro/intentia-
paradoxala/, accesat 27.03.2017
139. Tall K.M, Ross, M.J. (1991). The effects of therapist-client age similarity on
pretherapy expectations, Journal of Contemporary Psychotherapy, September
1991, Volume 21, Issue 3, pp. 197-209)
140. Thorne B. (1990) Person Centered Therapy, in Dryden W.(1990) Dryden's
Handbook of Individual Therapy, cap. 6, pp. 144 – 157, Sage Publication
141. Tolan Janet, „Psihoterapie&Consiliere centrata pe persoana”.Editura Herald. 2011
142. Usaci, D. (2005). Psihopatologie si psihoterapie, Ed. Universității Transilvania din
Brasov
143. van Deurzen, E., Adams, M., (2011). Psihoterapie şi consiliere existenţială.
Bucureşti:Editura Herald.
237
144. van Deurzen, E. (2010). Everyday Mysteries: Handbook of Existential
Psychotherapy, 2nd Edition.London: Routledge.
145. van Deurzen E. (2006). Existential Therapy, in Dryden’s Handbook of Individual
Therapy, Sage Publication, p. 213 -227
146. van Deurzen, E., Kenward, R. (2005). Dictionary of Existential Psychotherapy and
Counselling, London: Sage Publication.
147. Velten, E. (2007). Under The Influence - Reflections Of Albert Ellis In The Work Of
Others. Tucson: Sharp Press
148. Wedding, D., Corsini, R.,J., (1995) Case studies in psychotherapy. Itasca, Illinois:
F.E.PEACOCK PUBLISHERS. INC.
149. Wedding, D., Corsini, R.J., (2014). Rational Emotive Behavior Therapy - Albert Ellis,
în Current Psychoterapies. Brooks/Cole, 151-189. http://www.consultanta-
psihologica.com/psihoterapia-rational-emotiva-rebt/, accesat 11.03.2017
150. Witty M.C. (2007) Client-centered therapy, în Kazantzis, N., L’Abate L. Handbook
of Homework Assignments in Psychotherapy Research, Practice, and Prevention,
cap.II, pp.35-50, Springer Science+Business Media, LLC.
https://link.springer.com/book/10.1007%2F978-0-387-29681-4, accesat 11.03.2017
151. Yallom, I. D. (2011). Darul psihoterapiei. București: Editura Vellant.
152. Yallom, I. D. (2010). Psihoterapia existențială. București: Ed Trei.
153. Yalom, I. D. (2008). Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie. Bucureşti:
Editura Trei.
154. Young J. E., Klosko, J. S., Weishaar, M. E. (2003) Schema Therapy: A
Practitioner's Guide. The Guilford Press, New York
Webografie
http://www.psychologywizard.net/flooding.html, accesat 28.05.2017

http://www.minddisorders.com/Kau-Nu/Modeling.html#ixzz4UnegHT5Y, accesat 28.05.2017
238

Psihoterapie ID 03.12.2017 - Curs CD PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihoterapie ID 03.12.2017 - Curs CD PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Cursul „INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE” îşi propune să ofere studenţilor

Unitatea de învăţare 1. PSIHOTERAPIA MODERNA, PERSPECTIVE

Unitatea de învăţare 2. PSIHOTERAPIA DINAMICA

2. Topografia personalității ........................................................................ 29

3. Stadiile dezvoltării personalităţii ............................................................ 32

4. Boala psihică în accepțiune psihanalitică .............................................. 34

5. Obiectivele terapiei psihodinamice ..................................................................... 34

6. Metode și tehnici ale psihoterapiei psihanalitice .................................. .. 35

7. Relatia terapeut – pacient ....................................................................... 38

8. Studii de caz explicate ............................................................................ 38

9. Valoarea și limitele terapiei psihodinamice .......................................... 44

Unitatea de învăţare 3. PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE

Unitatea de învăţare 4. PSIHOTERAPIA COGNITIVĂ

Unitatea de învăţare 5. PSIHOTERAPIA COGNITIV – COMPORTAMENTALĂ

3. Structura demersului terapeutic al Terapiei cognitiv comportamentale 97

Unitatea de învăţare 6. PSIHOTERAPIA COMPORTAMENTALĂ

2. Psihoterapia comportamentală rațional emotivă – caracteristici .... 114

3. Obiectivele terapiei comportamentale rațional emotive ................. 115

4. Structura demersului terapeutic ..................................................... 115

5. Tehnici ale terapiei comportamentale rațional emotive ................ 120

Unitatea de învățare 8. PSIHOTERAPIA EXPERIENTIALA

2. Sistemul conceptual al psihoterapiei experiențiale .............................. 159

3. Demersul terapeutic experienţial ......................................................... 160

4. Metode și tehnici specifice .................................................................. 161

5. Relația dintre client și psihoterapeut ................................................... 162

6. Cui se adresează demersul experiențial ............................................... 162

7. Avantaje si limite ale terapiei experiențiale ........................................ 162

Unitatea de învățare 9. PSIHOTERAPIA CENTRATĂ PE PERSOANĂ

1. Premise teoretice în psihoterapia rogersiană ...................................... .. 169

2. Dezvoltarea personalității .................................................................. ................. 172

3. Sănătatea și boala psihică în conceptia lui Carl Rogers .................... 176

4. Demersul terapeutic centrat pe persoană ........................................... ............ 178

4.3 Tehnici terapeutice în terapia centrată pe persoană .......... ....... 182

4.4 Impactul terapiei centrată pe persoană asupra clienților ...........186

5. Avantaje și limite ........................................................................... ...... 189

Unitatea de învățare 10. PSIHOTERAPIA INTEGRATIVA

TEME PENTRU PORTOFOLIU …………………………………………… 224

Durata medie de studiu individual

La finalul cursului studentul va fi capabil:

Durata medie de studiu individual:

4 ore  2 ore de documentare suplimentară

1. Scurt istoric ştiinţific al psihoterapiei

Psihoterapia, în accepțiunea sa empirică, ca relație suportivă, empatică,

Pe măsura dezvoltării sale fulminante, definirea psihoterapiei a devenit din ce

3. Metode şi tehnici ale psihoterapiei

Sistematizarea metodelor şi tehnicilor de psihoterapie se face după 3 criterii:

4. Eficacitatea reală şi aparentă a psihoterapiilor

Considerată ca o ,,armă majoră împotriva dificultăţilor personale şi

Argumente pentru eficacitatea psihoterapiei

Factori ai eficacităţii psihoterapiei

Eficacitatea (sau eșecul) oricărei metode de psihoterapie este determinată de

6. Dintre stările observabile, experiența terapeutului si utilizarea unui manual

Efecte adverse ale psihoterapiei

W.M. Munion (Eds.), What is psychotherapy? Contemporary perspectives

4-8, în Norcross, J.C. (ed.) (2011). Evidence-Based Therapy Relationships,

3. Stadiile dezvoltării personalităţii

4. Boala psihică în accepțiune psihanalitică

5. Obiectivele terapiei psihodinamice

6. Metode și tehnici ale psihoterapiei psihanalitice

7. Relația terapeut – pacient

8. Studii de caz explicate

9. Valoarea și limitele terapiei psihodinamice