Manual Studiu Individual Economie Europeana

ECONOMIE EUROPEANĂ
îndrumar de studiu individual

CUPRINS
INTRODUCERE 5
Unitatea de învăţare 1. ETAPELE CONSTITUIRII UNIUNII EUROPENE 8
1.1. Introducere 8
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 9
1.3.1. Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene 9
1.3.2. Statele membre ale UE 11
1.3.3. Tratatele de constituire ale Uniunii Europene 12
1.4. Îndrumător pentru autoverificare 16
Unitatea de învăţare 2. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE 19

2.1. Introducere 19
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 20
2.3.1. Instituțiile Uniunii Europene 20
2.3.2. Organismele U.E. 21
Unitatea de învăţare 3. POLITICA MONETARA A UNIUNII EUROPENE 28

3.1. Introducere 28
3.3.1. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) 29
3.3.2. Politica monetară a SEBC 31
3.3.3. Elementele politici monetare 33
Unitatea de învăţare 4. POLITICA BUGETARA A UNIUNII EUROPENE 37

4.1. Introducere 37
2
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare 38
4.3.1. Principiile bugetului Uniunii Europene 38
4.3.2. Cadrul financiar multianual 45
Unitatea de învăţare 5. POLITICA AGRICOLA COMUNA 50

5.1. Introducere 50
5.3.1 Premisele apariției Politicii Agricole Comune 51
5.3.2 Principiile PAC 56
5.3.3 Finanţarea măsurilor de politică agricolă comună 59
Unitatea de învăţare 6. POLITICA COMERCIALA COMUNA A UNIUNII 65

EUROPENE
6.1. Introducere 65
6.3.1 Obiectivele Politicii Comerciale 66
6.3.2 Instrumente Politicii Comerciale Comune 69
6.3.3 Acordurile comerciale cu alte state 70
Unitatea de învăţare 7. POLITICA DE COEZIUNE ȘI DEZVOLTARE 76

REGIONALA
7.1. Introducere 76
7.3.1 Instrumentele Politicii de Coeziune 77
7.3.2 Obiectivele Politicii de Coeziune 80
7.3.3 Politica de coeziune şi strategia Europa 2020 82
3
Unitatea de învăţare 8. POLITICA CONCURENȚIALA ȘI SECURITATEA 88

CONSUMATORILOR
8.1. Introducere 88
8.3.1 Politica privind concurența la nivelul Uniunii Europene 89
8.3.2 Ariile politicii europene de concurenţă 90
8.3.3 Politica privind securitatea consumatorilor consumatorilor 95
Unitatea de învăţare 9. POLITICA SOCIALA 100

9.1. Introducere 100
9.3.1 Evoluția politicii sociale 101
9.3.2 Punerea în aplicare a politicii sociale la nivel european 102
9.3.3 Strategia privind Ocuparea Forței de Muncă la nivel european 104
Unitatea de învăţare 10. POLITICA ÎN DOMENIILE EDUCAŢIEI ŞI 109

FORMĂRII PROFESIONALE
10.1. Introducere 109
10.3.1 Obiectivele Politicii în domeniile educaţiei şi formării personale 110
10.3.2 Acțiuni implementete pentru creșterea importanței educației 113
10.3.3 Strategia Comisiei Europene de modernizare a învățământului superior 116
BIBLIOGRAFIE 123
4
INTRODUCERE
Disciplina Economie europeană tratează ansamblul

problemelor teoretice, metodologice şi practice ale mediului de
afaceri european la nivel micoreconomic şi macroeconomic, în
contextul existenţei economiei europene. Este înscrisă în planul
de învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter fundamental şi
teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că politicile macroeconomice ale
U.E. cu impact asupra vieții de zi cu zi, oferă informații cu privire la
liniile directoare privind reglementările în domeniile agricol, comercial,
fiscal, concurențial și social.
Cursul îşi propune generalizarea şi fundamentarea cunoştinţelor
privind politicile macroeconomice, desprinderea tendinţelor pe care le
manifestă evoluţia pieţei unice europene, validarea ştiinţifică a metodelor
şi experienţelor practice în vederea realizării analizelor activităţii
economice globale.
Obiectivele cursului
 punerea bazelor pregătirii viitorilor specialişti în domeniul economiei europene;
 asigurarea suportului teoretic şi metodologic pentru înţelegerea modului de acţiune
la nivel macroeconomic;
 asigurarea unei largi informări bibliografice asupra modului în care se poate realiza
o politică macroeconomică la nivel european.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:
 să identifice termeni, relaţii, procese, să percepă relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor
de studiu;
 să utilizeze corect termenii de specialitate din domeniul macroeconomiei;
 să definească concepte ce apar la disciplina Economie europeană;
 să capete o capacitate de adaptare la noi situaţii apărute pe parcusul studierii disciplinei
Economiei europene.
5
 să realizeze conexiuni între noţiuni specifice domeniului economic;
 să transpună în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
 să colaboreze cu specialişti din toate celelalte domenii de activitate.
Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor
practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt
folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Formarea Uniunii Europene (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Instituțiile Uniunii Europene (4ore)
Unitatea de învăţare 3. Organismele U.E. (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. PAC (4 ore)
Unitatea de învăţare 5. PCC (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Politica bugetară (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Politica monetară (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Politica de coeziune (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Politica concurențială (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Protecția consumatorilor și securitatea consumatorilor (2 ore)
Unitatea de învățare 11 Politica în domeniul educației (4 ore)
Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea
vor avea următoarele subiecte:
1. Rolul instituțiilor europene în funcționarea U.E. (2 ore)
2. Acordurile comerciale preferențiale (1 oră)
6
3. Politica agricolă comună (1 oră)
Bibliografie obligatorie:
1. O. Milea, Economie europeană, Ed. Universitară, Bucureşti, 2013
Metoda de evaluare:
Examenul final la această disciplină este un examen scris, sub formă de întrebări grilă şi
întrebări deschise, ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele
de control ale studentului.
7
Unitatea de învăţare 1. Formarea Uniunii Europene
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene
1.3.2. Statele membre ale UE
1.3.3. Tratatele de constituire ale Uniunii Europene
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Acest capitol tratează aspectele referitoare la
constituirea Uniunii Europene, prezentarea statelor membre
și a tratatelor ce reglementează activitatea U.E.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
 cunoaşterea principalelor momente ale constituirii
U.E.;
 înţelegerea obiectului şi necesităţii studiului eonomiei
europene;
 prezentarea şi analizarea tratatelor de constituire a
U.E..
Competenţele unităţii de învăţare:
 să înţelegerea conceptele cu care operează disciplina
economie europeană;
8
 să identifice obiectul de studiu al disciplinei;
 studenţii vor putea identifica etapele constituirii
Uniunii Europene;
 vor înţelege necesitatea aplicării metodelor privind
economia europeană în realizarea acţiunilor umane.
Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3.1. Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene
În decursul evoluției sale, de la prima comunitate creată
până în prezent, Uniunea Europeană a cunoscut mai multe
etape de dezvoltare.
A. Prima etapă (1951 – mijlocul anilor ’70), considerată
şi „veacul de aur al Comunităţii”1.
Perioada s-a manifestat prin constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, constituirea Comunităţii
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice, formarea Uniunii Vamale, formarea relativ reuşită
a Pieţei Agrare Unice, aderarea la CEE a trei noi membri:
Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Formarea pieţei
comune a condus la transformarea monopolurilor naţionale în
transnaţionale şi la trecerea ţărilor membre de la economia de
tip închis la cea de tip deschis.
B. A doua etapă (mijlocul anilor ’70 – începutul anilor ’90),
caracterizată prin adoptarea programului de colaborare
valutară şi constituirea unui mecanism eficient de
consultări2.
În această perioadă, a fost atestată criza cunoscută sub
numele „scleroza europeană”, care s-a caracterizat printr-un
1
www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf
2
idem
9
nivel diferenţiat de dezvoltare a ţărilor CEE şi a statelor
recent aderate. În această perioadă a fost adoptat Actul Unic
European şi au continuat eforturile de formare a Uniunii
Europene.
C. A treia etapă (1992 - 2004), caracterizată prin constituirea
şi evoluţia în continuare a Uniunii Europene3. A fost semnat
Tratatul Uniunii Europene, s-a constituit Uniunea Economică
şi Monetară, trecîndu-se la moneda unică euro.
D. A patra etapă (2004 – prezent) - contemporană. În această
perioadă a fost elaborată Constituţia Europeană şi propus
spre aprobare Tratatul de la Lisabona.
1.3.2. Statele membre ale UE

În prezent, Uniunea are 28 membri, dintre care șase
membri fondatori astfel4:
Anul 1951:
Franţa
Germania
Italia
Ţările de Jos
Belgia
Luxemburg
Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost planificată
pentru 1 mai 2004.
La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea
Europeană:
România
Bulgaria
În anul 2013 la 1 iulie, Croația a aderat la Uniunea
Europeană.
Croația
State candidate: Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,
Islanda, Muntenegru, Serbia, Turcia.
State potenţial candidate: Albania, Bosnia şi Herţegovina,
Kosovo (în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de
3
www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf
4
www.europa.eu
10
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite).
1.3.3. Tratatele de constituire ale Uniunii Europene

1. Tratatul de la Roma5
Tratatele de la Roma (25 martie 1957) prevedeau
crearea a două comunităţi – Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru
Energie Atomică (EURATOM) – între aceiaşi şase
semnatari.
Tratatul CEE a fost fundamentat de un raport făcut de
aşa-numitul “Comitet Spaak”, care urma o logică foarte
asemănătoare celei în care a fost construit Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (GATT): eliminarea restricţiilor
formale în comerţul reciproc dintre membri, însoţită de
numeroase prevederi menite să împiedice recurgerea la alte
măsuri pentru a frustra liberalizarea comerţului intra-
comunitar (abordare specifică aşa-numitei integrări negative).
În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea
economică si monetară implica, pe lângă unificarea
politicilor economice generale si sociale ale ţărilor membre,
si o convertibilitate reciprocă totală si ireversibilă (se
realizează la cursuri valutare relativ stabile, băncile centrale
intervenind pe piaţă atunci când tendinţa cursului de schimb
era să depăşească limitele stabilite) a monedelor ţărilor
membre si apoi punerea în circulaţie a unei monede unice.
Semnarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de fuzionare a
celor trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom), Tratatul de
la Bruxelles, instituind un Consiliu unic si o Comisie unică a
Comunităţilor Europene, reprezintă începutul actului de
creare al Comunităţii Europene, cu organe de conducere şi
bugete comune. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1967.
Marea Britanie a adunat în jurul său, în cadrul
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, instituită prin
Tratatul de la Stockholm din 20 noiembrie 1959, state care
nu voiau sau considerau că nu pot adera la Comunitatea
5
http://www.institutiieuropene.ro
11
Europeană, respectiv, la acea dată, Danemarca, Norvegia,
Portugalia, Suedia şi Elveţia.
Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin
semnarea Actului Unic European, şi în 1992, prin semnarea
Tratatului asupra Uniunii Europene, adoptat la Maastricht.
Actul Unic adoptă două recomandări ale Cărţii Albe,
principiul recunoaşterii mutuale şi extinderea acordului la
majoritatea calificată.
Relansarea procesului de integrare a pieţelor
presupune modificare şi completarea acestui tratat. Acesta
este obiectul Actului Unic.
Actul Unic European este un document care a pus
baza instituţiilor comunitare europene şi care a modificat
Tratatele de la Paris şi Roma.
A urmat ratificarea de către Parlamentele ţărilor
membre, în anul 1986, iar în iulie 1987 a intrat în vigoare.
2. Tratatul de la Maastricht6
Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul
de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7
februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht,
reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a
tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat
a pus bazele Uniunii Europene.
După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht
tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor
probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a
fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a
înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva
acordului parlamentar dat tratatului).
Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie
1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea
înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea
Europeană are la bază trei piloni:
 Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând
cele trei comunităţi existente: Comunitatea
6
ec.europa.eu/romania/documents/eu.../tema_21.pdf
12
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA sau Euratom) şi Comunitatea
Economică Europeană (CEE), a cărei
denumire este schimbată în Comunitatea
Europeană;
 Pilonul II: Politica externă şi de securitate
comună
 Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi
al afacerilor interne.
3. Tratatul de la Amsterdam7
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie
1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, îşi propune să
construiască o Europă mai apropiată de cetăţenii săi, capabilă
să funcţioneze cu un număr sporit de membrii, după aderarea
ţărilor asociate.
Tratatul marchează un remarcabil progres în
conturarea politicii sociale a Uniunii Europene deoarece,
pentru prima dată, politica de ocupare a forţei de muncă a
fost extinsă la dimensiune europeană şi recunoscută ca o
sarcină comună de lucru.
Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari
domenii: libertate, securitate şi justiţie; Uniunea şi cetăţenii
săi; politica externă eficientă şi coerentă; problemele
instituţionale.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană
este, într-o anumită măsură, transformată. Noi sarcini îi sunt
încredinţate, rolul cetăţeanului este subliniat, iar caracterul
democratic al instituţiilor este întărit.
4. Tratatul de la Nisa
A fost semnat la 26 februarie 2001, şi a intrat în
vigoare în 2003. Prezintă o reformă instituţională de mare
anvergură, având în vedere extinderile anterioare şi cele
viitoare: componenţa şi funcţionarea instituţiilor.
Reforma instituţiilor europene a devenit un lucru
necesar pentru a se putea duce mai departe procesul de
7
www.europeana.ro/.../tratate/tratatul%20de%20la%20
13
aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est.
Componenţa şi funcţionarea instituţiilor comunitare
data din anii 50, atunci când Uniunea număra doar 6
membrii. În timp, Uniunea a cunoscut 4 extinderi, astfel încât
în anul 2000, număra 15 membrii. După crearea
Comunităţilor, nici o reformă instituţională de mare
anvergură nu a fost întreprinsă.
O inovaţie importantă a fost introducerea unei
proceduri modificate pentru numirea Comisiei. Aici urma a
se aplica pe viitor şi în toate etapele, principiul majorităţii
calificate.
5. Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect
sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să
înlocuiască tratatul constituțional european, proiect
abandonat ca urmare a respingerii, prin referendum, de către
Olanda si Franța. Denumirea sa oficială este Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană si a Tratatului de instituire a Comunității
Europene.
Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 si
ratificat de România în anul 2008 (prin Legea nr.13/2008),
aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene
care a încheiat procedura de ratificare parlamentară, după
finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia si Malta.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial populaţia şi teritoriul european erau
ruinate economic şi social, fapt ce a permis cu uşurinţă aplicarea ideilor de UNITATE
EUROPEANĂ pentru depăşirea situaţiilor de criză generală.
14
Relansarea acestor idei s-a materializat prin declaraţia lui Winston Churchill din 1946,
prin care acesta propunea o Uniune a Statelor Europene: “Trebuie să respectăm o familie
europeană într-un cadru regional care se va numi, poate, Statele Unite ale Europei şi primul
pas politic va fi acela de a constitui un Consiliu al Europei”8.
Această idee va fi preluată şi de Congresul Statelor Unite ale Americii, care în 1947
adoptă rezoluţia Fulbright prin care recomandă crearea unor State Unite ale Europei. În
acelaşi spirit se va pronunţa şi marele om politic francez Charles de Gaulle, acesta susţinând
ideea creării unei Europe întinse de la Atlantic la Urali.
Deci, crearea comunităților europene nu poate sa fie înțeleasă decât în contextul politic
internațional de după cel de-al doilea razboi mondial, când în Europa occidentală au aparut
trei categorii de organizații internaționale: militare, economice și politice.
Organizațiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creată prin
tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, între Franța și Anglia, pe de o parte și Belgia,
Olanda și Luxemburg, pe de alta parte, precum și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
(N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.
Din categoria organizațiilor economice create după cel de-al doilea război mondial în
Europa pot fi menționate Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),
constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea gestionării ajutorului comun
oferit de către S.U.A., în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de
pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizația de Cooperare și
Dezvoltare Economică - O.C.D.E.).
A treia categorie de organizații o constituie cele de natură politică, respectiv Consiliul
Europei, care a fost înființat la 5 mai 1949 și care își avea originea în Congresul de la Haga
din 1948.
Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităților europene vizau
îmbunătățirea utilizării capacităților lor economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în
condițiile cerute de evoluția societății moderne.
Apărea deci necesară crearea unei piețe comune care să permită dezvoltarea capacităților
economice, care ar fi fost frânate de existenta frontierelor nationale.
Concepte şi termeni de reţinut

acordurile schengen, A.E.L.S., Actul Unic European
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Specificaţi care sunt etapele de constituire a U.E.
8
wordpress.com/2010/03/10/istoricul-si-dezvoltarea-uniunii-europene-si-a-conceptului-de-spatiu-schengen
15
2. Prezentaţi cele mai importante momente ale etapei considerate veacul de au al comunității
3. Precizaţi care sunt obiectivele Actului Unic European.
4. Prezentați cinci inovații ale Tratatului de la Lisabona
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Tratatul de la Roma a fost semnat în anul: a) 1957; b) 1992; c) 1997; d) 2002.

2. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în anul: a) 1957; b) 1992; c) 1997; d) 1993.
3. Tratatul prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană a fost semnat în anul: a)
1957; b) 1992; c) 1997; d) 2002.
Bibliografie obligatorie
1. O. Milea, Economie Europeană, Ed. Universitară, Bucureşti, 2013
16
Unitatea de învăţare 2. Instituțiile Uniunii Europene
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Parlamentul European
2.3.2. Consiliul European
2.3.3. Consiliul Uniunii Europene
2.3.4. Comisia Europeană
2.3.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
2.3.6. Curtea Europeană de Conturi
2.3.7. Banca Centrală Europeană
2.1. Introducere
Acest capitol tratează aspecte legate instituțiile U.E..
De asemenea în cuprinsul acestei unităţii sunt prezentate
rolul fiecări instituții europene. Un loc central îl ocupă
prezentare modului în care fiecare instituție este implicată în
realizare obiectivelor U.E..

învăţare
 formarea deprinderilor necesare utilizării în mod
corect a conceptelor referitoare la instituțiile U.E.;
 înţelegerea importanţei utilizării corecte a rolului și
17
funcțiilor fiecărei instituții;
 formarea capacităţii de interpretare a informaţiilor
obţinute din rolul fiecărei instituții, în parte.

 să înţeleagă noţiunea de instituție europeană;
 să cunoască rolul și obiectivele fiecărei instituții;
 capacitatea de a identifica locul fiecărei instituții
europene în cadrul U.E..

2.3.1. Parlamentul European
Parlamentul european a evoluat în pas cu
schimbările aduse Uniunii.
Între 10-13 septembrie 1950, în cadrul CECO
(Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) a avut
loc prima ședință a unei Adunări Parlamentare, alcătuită din
78 membri ai parlamentelor naționale. Adunarea nu avea, în
mare, decât rol consultativ, însă avea posibilitatea de a
constrânge Înalta Autoritate a CECO să demisioneze, prin
neacordarea votului de încredere9.
În 1957, odată cu Tratatele de la Roma, se
înființează Comunitatea Economică Europeană (CEE)
și Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM). Adunarea Generală, alcătuită acum
din 142 deputați, răspundea de toate cele 3 comunități. Fără
a beneficia de noi competențe, adunarea își schimbă totuși
9
Bălăceanu C., Instituţii financiare internaţionale, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
18
denumirea în Parlamentul European.
În 1971 CE are un buget propriu, la elaborarea și
adoptarea căruia participă și Adunarea. În 1979 au loc
pentru prima dată alegeri directe pentru Parlamentul
European.
Denumirea de „Parlament European” a fost stabilită
prin rezoluţia Adunării din 30 martie 1962, nefiind în
concordanţă cu dispoziţiile tratatelor de instituirea
Comunităţilor europene. În acest sens, Actul Unic European
statuează în art. 3 par. 1 denumirea de Parlament European
pentru acest organ instituţional comunitar, denumire
preluată şi în dispoziţiile Tratatelor de la Maastricht,
Amsterdam, Nisa şi chiar Lisabona.
În prezent, Parlamentul European este singura
instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în
mod democratic, prin vot universal direct. Parlamentul
reprezintă cetăţenii statelor membre. Ales o dată la cinci ani,
Parlamentul European este implicat în adoptarea a
numeroase acte normative comunitare (directive,
regulamente etc.) care influenţează viaţa fiecărui cetăţean.
Aleşi prin vot direct de cetăţenii europeni, o dată la 5
ani, membrii Parlamentului European sunt reprezentanţii
popoarelor Uniunii. Parlamentul este una dintre principalele
instituţii europene cu puteri legislative, alături de Consiliul
Uniunii Europene („Consiliul”).
2.3.2 Consiliul European

Consiliul European este rezultatul unei evoluţii
istorice atât în ceea ce priveşte ideea constituirii sale, cât şi
al practicilor instituţionale. El s-a reunit pentru prima dată
în această formulă în martie 1975, la Dublin, dar a avut
unele întâlniri anterioare, care se înscriu ca premise ale
constituirii sale.
Consiliul European şi-a început activitatea în 1974,
ca forum de discuţii între liderii europeni. A devenit rapid
organism de sine stătător, asumându-şi rolul de a stabili
priorităţi şi obiective pentru întreaga Uniune.
19
În 1992, a obţinut statut oficial, iar în 2009 a devenit
una dintre cele 7 instituţii ale Uniunii Europene.
Consiliul European al şefilor de state şi de guverne
nu este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat de
Actul Unic European şi în Tratatul de la Maastricht.
Atribuţiile Consiliului european sunt destul de greu de
definit. S-a apreciat că acesta are un rol dublu: pe de o parte
– rol de decizie iar pe de alta, un rol de direcţionare.
Competenţele originale ale Consiliului, aşa cum au
fost definite prin Comunicatul Final al reuniunii şefilor de
state şi de guverne de la Paris din 9-10 decembrie 1974 şi
Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Europene de la Stuttgart
din 19 iunie 1983, sunt:
 impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare
generale;
 orientarea construcţiei europene prin stabilirea
liniilor directoare de ordin politic general;
 coordonarea politicilor comunitare;
 definirea noilor sectoare de activitate.
2.3.3. Consiliul Uniunii Europene

Cunoscut şi sub denumirea informală de Consiliul
UE, reprezintă forul în care se reunesc miniştrii din statele
membre pentru a adopta acte legislative şi pentru a
coordona politicile europene.
A nu se confunda cu:
 Consiliul European – altă instituţie a UE, în cadrul
căreia şefii de stat şi de guvern se reunesc de
aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta priorităţile
politice ale Uniunii
 Consiliul Europei – instituţie care nu face parte din
UE.
Consiliul nu este format din membri permanenţi. La
fiecare reuniune a Consiliului, statele membre trimit
miniştrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de
discuţii - de exemplu, miniştrii mediului dacă reuniunea se
axează pe probleme de mediu. Reuniunea respectivă se va
20
numi „Consiliul de mediu”.
Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor
externe este prezidat permanent de aceeaşi persoană,
respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de
securitate comună.
2.3.4. Comisia Europeană

Comisia Europeană este una dintre principalele
instituţii ale Uniunii Europene. Reprezintă şi susţine
interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative
şi gestionează punerea în aplicare a politicilor europene şi
modul în care sunt cheltuite fondurile UE.
Componenţă
Cei 28 de comisari, câte unul din fiecare stat
membru, trasează direcţiile politice ale Comisiei pe durata
mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de
către preşedinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe
domenii de acţiune.
Rol Comisiei: reprezintă şi susţine interesele Uniunii
Europene în ansamblul său.
2.3.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană
pentru a se asigura că aceasta se aplică în acelaşi fel în toate
ţările UE.
De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre
guvernele statelor membre şi instituţiile europene.
Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot, la
rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie dacă
consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o
instituţie europeană.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată
din câte un judecător pentru fiecare stat membru.
Curtea beneficiază de sprijinul a 8 „avocaţi generali”
care au sarcina de a-şi prezenta punctele de vedere cu
privire la cazurile aduse în faţa Curţii. Pledoariile lor trebuie
să fie imparţiale şi susţinute public.
21
Fiecare judecător şi avocat general este numit pentru
un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie
să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.
Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă
numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre
soluţionare şi pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună
protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul (de Primă
Instanţă), care se ocupă de acţiunile intentate de persoane
fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi de
cazurile care au legătură cu legislaţia în domeniul
concurenţei.
2.3.6. Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care
sunt administrate fondurile europene. Rolul său este acela
de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta
rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. A fost
înfiinţată în 1975 şi are sediul la Luxemburg.
Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul
că banii publici sunt cheltuiţi în mod eficient, Curtea de
Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană
sau organizaţie care gestionează fonduri europene. În acest
scop, efectuează frecvent controale pe teren. Concluziile
sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei
Europene şi guvernelor statelor membre.
Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în
care descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi informează
Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).
Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de
Conturi este să înainteze Parlamentului European şi
Consiliului un raport anual privind exerciţiul financiar
anterior („descărcarea anuală de gestiune”). Parlamentul
examinează minuţios raportul Curţii înainte de a decide
dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat
bugetul.
De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz
privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile de
22
combatere a fraudei.
2.3.7. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la
Frankfurt, în Germania, administrează moneda unică
europeană, euro şi asigură stabilitatea preţurilor în UE.
De asemenea, BCE răspunde de definirea şi punerea
în aplicare a politicii economice şi monetare a UE.
Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre
instituţiile UE. Scopul său este:
 să menţină stabilitatea preţurilor (adică să ţină
inflaţia sub control), mai ales în ţările care utilizează
euro
 să menţină stabilitatea sistemului financiar,
asigurându-se că pieţele şi instituţiile sunt
supravegheate corespunzător.
BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele
28 de state membre. Împreună, formează Sistemul
European al Băncilor Centrale.
De asemenea, BCE stabileşte cadrul cooperării
dintre băncile centrale ale celor 17 state membre care au
adoptat moneda unică şi alcătuiesc împreună zona euro.
Cooperarea existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă
numele de „eurosistem”.

Instituţiile Uniunii sunt, potrivit art. 9 introdus prin Tratatul de la Lisabona, în număr de
şapte:
 Parlamentul European;
 Consiliul European;
 Consiliul;
23
 Comisia Europeană (denumită în conţinutul Tratatului de la Lisabona,
«Comisia»);
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
 Banca Centrală Europeană;
 Curtea de Conturi.
Tratatul de reformă de la Lisabona, prin conţinutul noului art. 9 precizează că
Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum
şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.
În articolul 9 din tratatul de a Lisabona se precizează că „Fiecare instituţie acţionează
în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile,
condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod
loial. Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de Conturi, precum
şi dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii figurează în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de
un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii
consultative”.
 parlament european, Consiliul U.E., Consiliul, O.L.A.F., B.C.E.

1. Precizaţi rolul Parlamentului european
2. Enumeraţi instituțiile U.E.
3. Prezentaţi rolul B.C.E.
4. Precizaţi diferența dintre Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene
1. O. Milea, Economie Europeană, Ed. Universitară, Bucureşti, 2013
24
Unitatea de învăţare 3
Organismele U.E.
Cuprins
3.1. Introducere
3.3.1. Comitetul Economic şi Social European
3.3.2. Comitetul Regiunilor
3.3.3. Banca Europeană de Investiţii
3.3.4 Fondul European de Investiţii
3.3.5. Ombudsmanul European
3.1. Introducere
Acest capitol prezintă organismele Uniunii Europene și
rolul lor în aplicarea reglementărilor în statele membre. De
asemenea sunt prezentate aspectele referitoare obiectivele şi
componența acestor organisme.

învăţare
 familiarizarea studentului cu organismele U.E.;
 capacitatea de a înțelege legătura dintre nivelul regional,
național și al U.E. în stabilirea politiciloe europene;
 stabilirea influenţelor endogene şi exogene.
25
 studenţii vor putea să caracterizeze organismele U.E;
 studenţii vor putea să prezinte rolul acestora la nivelul
U.E.;
 studenţii vor putea să definească şi să identifice
importanţa comunicării între organisme și instituții la
nivelul U.E..
Timpul alocat unităţii: 2ore

3.3.1. Comitetul Economic şi Social European
Reprezentanţii angajatorilor, ai salariaţilor sau ai altor grupuri de
interese îşi pot exprima punctul de vedere cu privire la acţiunile
UE prin intermediul Comitetului Economic şi Social European
(CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize
către instituţii mai mari - în special Consiliul, Comisia şi
Parlamentul European.
Comitetul Economic şi Social European a fost înfiinţat în
1957, ca for de discuţie pe marginea aspectelor legate de piaţa
unică. CESE le oferă grupurilor de interese din Europa -
sindicate, angajatori, fermieri - posibilitatea de a se exprima
oficial în legătură cu propunerile legislative ale UE.
În medie, CESE elaborează anual 170 de avize şi
documente consultative. Toate avizele sunt transmise către
organismele decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul
Oficial.
În cadrul CESE există trei grupuri:
 Angajatori
 Angajaţi
 Interese diverse (ex. fermieri, grupuri ale
consumatorilor).
26
3.3.2. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care
reprezintă autorităţile locale şi regionale din Uniunea
Europeană.
Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute
punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE.
În acest sens, Comitetul emite rapoarte sau „avize” pe marginea
propunerilor Comisiei.
Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte
Comitetul Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii
care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea
forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).
Comitetul Regiunilor este format în prezent din 344 de
membri (şi tot atâţia membri supleanţi), provenind din toate cele
28de state membre.
În contextul unei viitoare extinderi a UE, numărul
membrilor (şi al membrilor supleanţi) nu va putea depăşi cifra
de 350.
În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele
grupări politice europene:
 Partidul Popular European (PPE)
 Partidul Socialiştilor Europeni (PSE)
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa (ALDE)
 Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană
(UEN-AE).
În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană
are obligaţia de a se consulta cu autorităţile locale şi regionale şi
cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa
prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce
a autorităţilor locale şi regionale, este profund implicat în
această procedură.
3.3.3. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii aparţine celor 28 de state
membre. Sarcina sa este de a lua bani cu împrumut de pe pieţele
de capital şi de a acorda credite cu dobândă scăzută pentru
27
proiecte privind îmbunătăţirea infrastructurii, furnizarea de
electricitate sau ameliorarea normelor de mediu atât în ţări din
UE cât şi în ţări vecine sau în ţări curs de dezvoltare.
Banca Europeană de Investiţii sprijină proiecte în ţările
UE şi investeşte în viitoarele state membre şi în ţările partenere.
În general, ia bani cu împrumut de pe pieţele de capital
pentru a nu apela la bugetul UE. Aceşti bani sunt acordaţi în
condiţii favorabile proiectelor care se înscriu în linia
obiectivelor politice ale UE.
Servicii prestate de BEI:
 Împrumuturi: acordate unor programe sau proiecte
viabile, atât din sectorul public cât şi din cel privat.
Destinatarii pot fi foarte diferiţi, de la mari corporaţii
până la municipalităţi şi întreprinderi mici.
 Asistenţă tehnică: furnizată de o echipă formată din
economişti, ingineri şi experţi pentru a veni în
completarea facilităţilor de finanţare.
 Garanţii: pentru un număr mare de organisme, de
exemplu bănci, societăţi de leasing, instituţii de
garantare, fonduri mutuale de garantare, vehicule
investiţionale.
 Capital de risc: solicitările de capital de risc trebuie
adresate direct unui intermediar.
3.3.4. Fondul European de Investiţii

Fondul European de Investiţii (FEI) a fost creat în 1994 pentru a
susţine întreprinderile mici. Acţionarul său majoritar este Banca
Europeană de Investiţii, alături de care formează ,,Grupul BEI’’.
FEI oferă capital de risc pentru întreprinderile mici şi
mijlocii (IMM-uri), în special pentru societăţile recent înfiinţate
şi pentru cele cu orientare tehnologică. De asemenea, furnizează
garanţii instituţiilor financiare (de exemplu băncilor) pentru a
acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor.
FEI nu este o instituţie creditoare. El nu acordă credite
sau subvenţii şi nici nu investeşte direct în vreo societate. În
schimb, acţionează prin bănci şi alţi intermediari financiari,
folosind fie propriile fonduri, fie pe cele care îi sunt încredinţate
28
de BEI sau de Uniunea Europeană.
3.3.5. Ombudsmanul European

Ombudsmanul European prelucrează plângerile primite de
la cetăţeni, întreprinderi şi organizaţii din UE care semnalează
cazuri de administrare defectuoasă din partea instituţiilor,
organismelor, birourilor sau agenţiilor UE - încălcarea
legislaţiei, nerespectarea principiilor bunei administrări,
încălcarea drepturilor omului. Exemplele includ:
 practici inechitabile
 discriminare
 abuz de putere
 lipsa informaţiilor sau refuzul de a furniza informaţii
 întârzieri nejustificate
 proceduri incorecte.
Ombudsmanul începe investigaţiile după primirea unei
plângeri sau din proprie iniţiativă. Este un organism independent
şi, prin urmare, nu acceptă sugestii din partea guvernelor sau a
altor entităţi. O dată pe an, îi prezintă Parlamentului European
un raport de activitate.
Ombudsmanul este ales de Parlament pentru un mandat de
5 ani care poate fi reînnoit.
Ombudsmanul nu poate investiga:
 plângeri formulate împotriva autorităţilor naţionale,
regionale sau locale din statele membre (departamente
guvernamentale, agenţii de stat, consilii locale), chiar
dacă plângerile vizează aspecte europene.
 activităţile tribunalelor sau ale organismelor de tip
ombudsman existente la nivel naţional. Ombudsmanul
European nu primeşte cereri de apel la deciziile luate de
aceste entităţi.
 plângeri formulate împotriva întreprinderilor sau
persoanelor fizice.
29
Rolul organismelor Uniunii Europene poate fi sintetizat astfel:
 Comitetul Economic şi Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi
salariaţii
 Comitetul European al Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale
 Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de investiţii ale UE şi sprijină
întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de investiţii
 Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de
către instituţiile şi organismele UE
 Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor are rolul de a asigura protecţia datelor
cu caracter personal ale cetăţenilor
 Ombudsmanul european, B.E.I., F.E.I.,

1. Prezentați rolul Comitetului Economic și Social European.
2. Enumeraţi care sunt tipurile de plângeri ce nu pot fi investigate de Ombudsman.
3. Precizaţi rolul B.E.I.
4. Prezentaţi obiectivul F.E.I.
O. Milea, Economie Europeană, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012
30
Politica agricolă comună
Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
4.3.1. Premisele apariției Politicii Agricole Comune (PAC)
4.3.2. Istoricul Politicii Agricole Comune (PAC)
4.3.3. Principiile PAC
4.3.4. Reforma Politicii Agricole Comune
4.1. Introducere
Acest capitol analizează politica agricolă comună.
În acest sens se prezintă situaţia existentă în U.E şi la
nivelul statelor membre în contextul economic actual. În
ultima partea a unităţii de învăţare este prezentată reforma
PAC conform Strategiei Europa 2020.
.
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii

de învăţare
 cunoaşterea evoluției P.A.C.;
 interpretarea corectă a consecinţelor aplicării
politicii agricole comune;
 explicarea impactului P.A.C. asupra statelor
membre.

 studenţii vor putea să prezinte obiectivele P.A.C.;
31
 studenţii vor putea să analizeze efectele politicii
agricole comune;
 studenţii vor putea să prezinte avantajele aplicării
unei politici comune în domeniul agricol.

4.3.1 Premisele apariției Politicii Agricole Comune (PAC)
Politica agricolă este prevăzută în Tratatul de la Roma
(Art.3, pct.d), dar nu şi definită. Principiile sale directoare
vor fi enunţate, ceva mai târziu, de Executivul comunitar,
la Conferinţa Agricolă de la Stressa (3-12 iulie 1958).
Aplicarea efectivă a politicii agricole se va face
însă, îcepând cu anul 1962, în urma Acordului de la
Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit elementele
cadru ale politicii respective, referitoare la principii,
obiective, mecanisme de funcţionare, produsele sau
grupele de produse supuse intervenţiei, precum şi
reglementările unice, comunitare, privind producţia,
preţurile, importurile şi exporturile agricole.
În concluzie, integrarea europeană nu se putea
realiza fără agricultură. Art. 38 al Tratatului de la Roma
stipula: „Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul
cu produse agricole. Prin produse agricole se înţeleg
produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi
produsele de primă transformare aflate în raport direct cu
acestea”10.
4.3.2. Istoricul Politicii Agricole Comune (PAC)
10
Ch. Philip, Textes institutifs des Communautes Europeennes, PUF, Paris, 1984, p. 56
32
Politica Agricolă Comună (PAC) este cea mai veche
şi cea mai integrată dintre politicile comune adoptate de
Comunitatea Economică Europeană în cadrul Tratatului
de la Roma din 1957, fiind lansată efectiv în anul 1961.
Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au
urmat celui de-al doilea război mondial, respectiv
scăderea dramatică a producţiei agricole în special în
Franţa şi Germania, urmată de creşterea importurilor din
America cu consecinţe negative asupra balanţei
comerciale.
Politica Agricolă Comună a contribuit substanţial la
procesul de integrare economică, prin fluidizarea
comerţului european cu produse agricole datorat atât
desfiinţării taxelor vamale şi practicării tarifului vamal
comun extern, ceea ce a impulsionat producţia şi
exporturile, cât şi creşterii productivităţii muncii în
agricultură, a veniturilor fermierilor, urmare a mecanizării
din anii 1950 şi implementării progresului tehnic.
Astfel, obiectivele PAC stabilite prin Tratatul de la
Roma vizau următoarele aspecte:
 sporirea ofertei de produse agricole;
 creşterea productivităţii prin promovarea
progresului tehnic şi prin utilizarea optimă a
factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de
muncă;
 stabilizarea pieţei: achiziţionarea excedentelor de
producţie la preţuri garantate şi crearea de stocuri;
 preţuri rezonabile pentru consumatori;
 sporirea veniturilor fermierilor.
Îndeplinirea acestor obiective se face prin
organizarea comună a pieţelor agricole în funcţie de
produs (plasarea comună a unui produs sau a unui grup de
produse într-un regim particular), ceea ce necesită:
organizarea pieţei europene, obligativitatea coordonării
organizării diferitelor pieţe naţionale, precum şi stabilirea
regulilor privind concurenţa.
33
4.3.3. Principiile PAC
Principiile care stau la baza PAC ţin de natura
politicilor protecţioniste aplicate de Franţa şi Germania la
mijlocul sec. al XIX-lea şi a primelor mecanisme de
stabilizare a cursurilor de schimb iniţiate în perioada
crizei economice din 1930. Astfel, principiile PAC
definesc o piaţă unificată, dar protejată faţă de piaţa
mondială.
Cadrul instituţional care reglementează piaţa comună
a produselor agricole ţine seama de următoarele principii:
 existenţa pieţei unice care permite libera
circulaţie a produselor între statele membre
(acest lucru este posibil numai prin utilizarea
de mecanisme comune, cum ar fi preţurile
unice);
Aplicarea acestui principiu a creat anumite greutăţi
din cauza diferenţelor de preţ, considerabile de la un stat
membru la altul, ce au condus la lungi negocieri pentru
găsirea unui nivel satisfăcător pentru toţi partenerii. Pe de
altă parte, preţul unic era, exprimat într-o unitate de cont
comună (ECU) şi apoi convertit în moneda naţională.
Dacă rata de schimb între monede ar fi modificată,
preţurile în moneda naţională ar vara (în sus în cazul unei
devalorizări, în jos în cazul unei reevaluări).
Cu începere de la sfârşitul anilor 1960, frecventele
schimbări de parităţi au incitat guvernele să îşi atenueze
efectele indezirabile (inflaţie sau scădere de venit) creând
sume compensatorii monetare, sisteme de prelevări din
exporturile comunitare ale ţărilor ce au devalorizare şi
subvenţii pentru exporturile partenerilor săi. Odată cu
trecerea la moneda unică se înlătură o serie de neajunsuri
care distorsionau stabilirea preţului unic.
 preferinţa comunitară care desemnează faptul că
produsele agricole din UE vor avea condiţii mai
avantajoase decât ale produselor importate (prin
preţ, asigurarea în faţa fluctuaţiilor de pe piaţa
34
mondială). De asemenea, produsele UE vor fi
protejate în raport cu preţurile mai mici din alte
ţări nemembre.
În fapt, preferinţa comunitară constă în protejarea
pieţei europene printr-o taxare a importurilor (prelevări) şi
o subvenţionare a exporturilor (restituiri). Dacă preţul
importurilor este inferior preţului comunitar, el este
majorat de o prelevare care îl ridică deasupra preţului
comunitar. Această prelevare variază, deci, în funcţie de
diferenţa dintre preţul mondial şi preţul comunitar.
 susţinerea cursurilor. Preţuri indicatoare şi
preţuri-prag sunt decise în fiecare an la Bruxelles.
Atunci când acestea din urmă sunt atinse,
organismele însărcinate cu susţinerea cursurilor
cumpără şi stochează producţia. Acest regim de
susţinere a cursurilor se aplică la mai mult de 70%
din producţia comunitară, în special la produse
lactate, la cereale, zahăr, carne de vită şi oaie.
Celelalte produse au beneficiat încetul cu încetul
de măsuri de aceeaşi natură dar mai puţin
protectoare.
 solidaritatea financiară, ceea ce înseamnă că
bugetul UE va suporta toate cheltuielile rezultate
din aplicarea PAC.
4.3.4. Reforma Politicii Agricole Comune

Încă din 1962, anul înfiinţării sale, Politica Agricolă
Comună a trecut printr-un proces continuu de adaptare,
suferind reforme importante, fiind dinamizată practic, de
schimbările socio-economice.
Scopul iniţial al acestei politici a fost acela de a
asigura autosuficienţa şi stabilitatea pieţelor produselor
agroalimentare; ulterior, odată cu eliminarea definitivă a
pericolului penuriei alimentare şi oferirea unui standard
de viaţă corespunzător fermierilor şi procesatorilor în
statele fondatoare PAC, realizările din sectorul
agroalimentar au devenit mai mult decât suficiente
35
(producea cu 20% mai multe cereale decât avea nevoie iar
producţia agricolă creştea în medie cu 2% în timp ce
cererea stagna sau chiar era în scădere; de asemenea,
existau disproporţionalităţi în veniturile fermierilor, astfel
că 20% din numărul acestora primeau peste 80% din
bugetul pentru agricultură), fiind nevoie de constituirea
unui mecanism care să absoarbă surplusurile fără a
diminua veniturile fermierilor.
Principalele provocări pentru PAC pe termen
mediu şi lung au în vedere:
 Securitatea alimentară în contextul unei creşteri
previzibile a populaţiei (de la 6 to 9 miliarde până
în 2050) şi implicit a creşterii cererii pentru
alimente, mai ales în ţările cu economii emergente
pe fondul unui mediu înconjurător din ce în ce mai
sărac în resurse (sol, apă, energie);
 Vulnerabilitatea agriculturii europene la impactul
schimbărilor climatice şi degradarea mediului
înconjurător;
 Criza economică şi efectele acesteia care sunt
adevărate provocări pentru orice economie
(creşterea şomajului, diminuarea accesului la
credite, constrângerile bugetare, etc);
 Așteptările din ce în ce mai mari ale
consumatorilor în ceea ce priveşte calitatea
alimentelor şi siguranţa acestora, în raport cu
preţul plătit precum şi în ceea ce priveşte
standardele de bunăstare a animalelor;
 Îmbătrânirea populaţiei rurale şi abandonarea
fermelor, practic depopularea rurală
 Intensificarea volatilităţii preţurilor pe piaţă şi
criza energetică globală.
PAC s-a dezvoltat pe baza principiilor pieţei unice
(circulaţia fără restricţii a produselor agricole în interiorul
UE), preferinţei comunitare (favorizarea consumului
produselor originare din Uniunea Europeană) şi
solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate
36
dintr-un buget comun).
Comisia Europeană a prezentat, la 12 octombrie
2011, un set de regulamente care stabilesc cadrul
legislativ al PAC pentru perioada 2014-2020, precum şi o
evaluare a impactului unor scenarii alternative privind
evoluţia politicii.
Pachetul legislativ din octombrie 2011 constă în
patru propuneri de regulamente de bază pentru politica
agricolă comună privind:
1. plăţile directe;
2. organizarea comună a pieţelor (OCP) unică;
3. dezvoltarea rurală;
4. un regulament orizontal privind finanţarea,
gestionarea şi monitorizarea PAC.
Propunerile de reformă s-au bazat pe Comunicarea
privind PAC în perspectiva anului 2020 din 12 octombrie
2011, care a evidenţiat opţiunile de politică generale
destinate să răspundă provocărilor viitoare cu care se vor
confrunta agricultura şi zonele rurale şi să îndeplinească
obiectivele stabilite pentru PAC, şi anume:
1) producţia alimentară fiabilă;
2) gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile
climatice;
3) dezvoltarea teritorială echilibrată.

În momentul stabilirii pieţei comune prin Tratatul de la Roma în 1958, agricultura celor şase
state membre fondatoare era dominată de o puternică intervenţie din partea statului, care
acţiona în special pe orientarea şi controlul ofertei, fixarea preţurilor de garanţie, sprijinul
direct pentru veniturile agricultorilor, comercializarea produselor şi/sau a structurilor agricole.
Pentru includerea produselor agricole în libera circulaţie a mărfurilor, menţinând o
intervenţie a statului în sectorul agricol, trebuia ca mecanismele de intervenţie naţionale
37
incompatibile cu piaţa comună să fie stopate şi să fie transpuse la nivel comunitar: aceasta
este raţiunea care stă la baza apariţiei politicii agricole comune.
Trebuie precizat faptul că menţinerea unei intervenţii puternice a statului în agricultură
era dorită de mai multe state şi de către toate organizaţiile profesionale agricole. În alte părţi,
intervenţia în agricultură se baza pe principiul, foarte răspândit la momentul respectiv, al
specificităţii sectorului, dependent în mare măsură de condiţiile climatice şi de constrângerile
geografice, supus dezechilibrelor sistemice între cerere şi ofertă, şi, în consecinţă, cu o
puternică volatilitate a preţurilor şi a veniturilor.
De fapt, agricultura este caracterizată de legătura sa cu resursele naturale. Aceasta
extrage produse proaspete, care se înscriu într-un lanţ al vieţii şi sunt destinate să satisfacă o
necesitate fundamentală a omului: aceea de a se hrăni. Agricultura este deci o activitate
economică care face parte din esenţa mediului înconjurător, care întreţine spaţiul şi îl cultivă,
dar care suferă, de asemenea, din cauza neajunsurilor teritoriale şi a condiţiilor climatice
foarte diverse.
În plus, agricultura trebuie să reziste în faţa instabilităţii pieţelor: pe de o parte, durata
ciclurilor de producţie şi factorii de producţie ficşi fac ca oferta globală de produse agricole să
devină foarte rigidă; pe de altă parte, cererea alimentară este inflexibilă, adică aceasta
reacţionează puţin variaţiile de preţ; datorită faptului că oferta pe termen scurt este rigidă,
cererea este cea care stabileşte preţul pe piaţă; cererea fiind inflexibilă, o ofertă abundentă va
provoca scăderi ale preţului pe piaţă în timp ce, în caz contrar, o ofertă săracă va induce o
puternică creştere a preţurilor. Toate aceste elemente creează o instabilitate permanentă a
pieţelor. Într-o astfel de situaţie, autorităţile publice au avut întotdeauna o tendinţă clară de a
regla pieţele agricole şi de a susţine veniturile producătorilor, tendinţă pe care PAC a
moştenit-o.
Chiar dacă agricultura nu reprezintă astăzi decât o mică parte a economiei ţărilor
dezvoltate, inclusiv UE, intervenţia publică s-a consolidat în ultimul timp prin politici agro-
rurale care au adăugat la susţinerea funcţionării tradiţionale a activităţii primare, şi anume
producţia de produse alimentare pentru consum, alte dimensiuni printre care dezvoltarea
sustenabilă, amenajarea teritoriului şi a peisajului, diversificarea şi revitalizarea economiei
rurale sau producerea de energie şi biomateriale.
Susţinerea funcţiilor necomerciale ale activităţii agricole, adică neremunerate de piaţă,
a devenit în consecinţă o parte-cheie a politicilor agricole şi rurale mai recente şi, prin acestea,
a politicii agricole comune.
 P.A.C., preferință comunitară, solidaritate financiară, F.E.G.A.,

F.E.A.D.R.
38
1. Prezentați fondurile de finanțare agricolă
2. Prezentaţi principiile P.A.C.
3. Care este modul de finanțare al activităților agricole la nivelul U.E.
4. Care sunt obiectivele P.A.C. conform Strategiei Europa 2020?
O. Milea, Economie europeană, Ed. Universitară, Bucureşti, 2013
39
Politica Comercială Comună
Cuprins
5.1. Introducere
5.3.1 Obiectivele Politicii Comerciale
5.3.2 Principiile Politicii Comerciale Comune
5.3.3 Acordurile comerciale cu alte state
5.1. Introducere
Acest capitol tratează aspectele referitoare la politica
comercială comună, comerţ şi acorduri comerciale.
De asemenea tratează aspectele referitoare la principalele
tipuri de acorduri comerciale cu alte state.

învăţare
 cunoaşterea conţinutului şi evoluţiei politicii
comerciale;
 înţelegerea necesităţii încheierii acordurilor comerciale
la nivel european;
 cunoaşterea politicii europene în domeniul comerțului.

 studenţii vor putea să definească noţiunea de politică
40
comercială;
 studenţii vor putea să identifice diferitele acorduri
comerciale europene;
 studenţii vor putea să descrie elementele determinante
ale politicii comerciale.

5.3.1. Obiectivele Politicii Comerciale
Obiectivul prioritar al politicii economice
europene vizează o creștere mai rapidă. Doar o creștere
economică susținută poate crea mai multe locuri de muncă și
poate prezerva sistemul nostru de protecție socială.
Dar sporirea potențialului de creștere al economiilor
noastre va constitui o provocare majoră - o provocare pe care
Europa 20202 și-o asumă prin triplul obiectiv al unei creșteri
inteligente, durabile și favorabile incluziunii.
Politica comercială comună reprezintă, ansamblul de
măsuri, instrumente, politici aplicate în domeniul relaţiilor
comerciale externe al Uniunii Europene.
În prezent, politica comercială a UE este o parte
integrantă a strategiei Europa 2020 astfel încât susținerea unei
economii interne dinamice obligă Uniunea să fie din ce în ce
mai competitivă în străinătate.
În trecut, când schimburile comerciale se limitau la
trecerea mărfurilor fizice dintr-o parte a lumii în alta,
negocierile se concentrau aproape exclusiv asupra cotelor și
taxelor vamale. Acum, când economiile sunt mai complexe,
politica comercială acoperă o gamă largă de activități și
practici: servicii, drepturi de proprietate intelectuală (DPI),
41
investiții străine directe, standarde pentru sănătatea plantelor
și a animalelor, standarde pentru bunuri industriale și
neindustriale, practici de acordare a licențelor, impozite
interne etc11.
Politica comerciala comună are în vedere câteva
obiective majore12:
 dezvoltarea exporturilor comunitare de bunuri şi
servicii, inclusiv prin deschiderea şi consolidarea unor
noi pieţe de destinaţie;
 asigurarea unei protecţii adecvate pentru industria
europeană de bunuri şi servicii, în special prin măsuri
de combatere a concurenţei neloiale cauzate de
anumite importuri din ţări terţe;
 combaterea oricăror măsuri de discriminare sau
împiedicare a accesului şi dezvoltării exporturilor de
bunuri şi servicii comunitare pe terţe pieţe;
 asigurarea unui cadru legal şi instituţional favorabil
investiţiilor străine directe, cu protejarea adecvată a
investitorilor şi a investiţiilor;
 susţinerea acestor obiective în cadrul organizaţiilor
internaţionale, în cadrul negocierilor comerciale
multilaterale;
 dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, abolirea
progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi
reducerea barierelor vamale;
 dezvoltarea durabilă prin integrarea unui număr cât
mai mare de ţări în ansamblul comerţului mondial;
 asigurarea includerii în politica de dezvoltare a
componentei mediului înconjurător.
5.3.2. Principiile Politicii Comerciale Comune

Principiile care fundamentează domeniul politicii comerciale
comune, se referă la13:
11
file:NA0414870ROC_002.pdf
12
idem
13
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:ro:PDF, accesat la
06.04.2013, C83/140
42
 modificările tarifare;
 încheierea de acorduri tarifare şi comerciale în legătură
cu schimburile de mărfuri şi servicii;
 aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;
 investiţiile străine directe;
 armonizarea măsurilor de liberalizare;
 politica exporturilor;
 măsurile de protecţie comercială, inclusiv cele legate
de respingerea practicilor de dumping şi de subvenţii.
În realizarea principiilor de politică comercială comună sunt
utilizate mai multe instrumente, care reprezintă mecanisme
economice şi juridice prin care sunt puse în aplicare
următoarele categorii de măsuri ce vizează:
 tariful vamal comun;
 Tariful Integrat al Comunităţilor Europene (TARIC);
 politica de import;
 politica de export;
 produse neliberalizate la import sau export;
 măsurile de protecţie comercială.
 Tariful vamal comun
A fost instituit în 1968, odată cu încheierea procesului
de înlăturare a taxelor vamale între ţările membre UE şi
formarea uniunii vamale, iar baza legală a tarifului vamal
comun o reprezintă: Regulamentul Consiliului nr. 2658/87 din
23 iulie 1987 privind tariful şi nomenclatura statistică şi
Tariful vamal comunitar (Jurnalul Oficial L 256,
07/09/1987)14.
 Tariful Integrat al Comunităţilor Europene
(TARIC)
TARIC - a fost stabilit în baza Articolului 2 al
Regulamentului Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2 iulie
1987 privind nomenclatorul statistic şi tarifar şi Tariful Vamal
Comun și se bazează pe Nomenclatura Combinată (NC) care
are aproximativ 10.000 de titluri (codificate în 8 cifre) şi care
constituie nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal
14
http://www.europa.eu.int/comm/taxation_customs/customs/customs_duties/tariff_aspects
43
Comun, precum şi pentru întocmirea statisticilor de comerţ
exterior al Comunităţii şi de comerţ între Statele Membre.
 Politica de import
Legislaţia aplicabilă este diferită după cum importul
produselor este liberalizat sau supus unor contingente (este
permis doar importul anumitor contingente, cantităţi din
produsul respectiv). De asemenea, exista reguli distincte cu
privire la acordurile tarifare şi comerciale.
Acordurile tarifare şi comerciale
Unul din domeniile politicii comerciale comune îl
reprezintă acordurile tarifare şi comerciale. Aceste două tipuri
de acorduri prezintă particularităţi proprii. Astfel acordurile
tarifare au fost încheiate cu preponderenţă în perioada de
tranziţie către piaţa unică, adică până la 1 iulie 1967, când au
fost necesare armonizări tarifare ale statelor membre în raport
cu ţările terţe.
 Politica de export
În tratat15, printre componentele politicii comerciale
comune, este menţionată şi politica de export, fondată pe
principii unitare. În principiu, exportul produselor din Uniune
către alte state este liber, dar sunt prevăzute şi excepţii.
Pentru produsele destinate exportului se pot institui
proceduri de informare şi consultare la nivelul Comisiei în
ipoteza apariţiei unor disfuncţionalităţi ale pieţei comune. De
altfel, în ipoteza prevenirii sau a remedierii unui deficit de
produse esenţiale, vor fi luate măsuri de salvgardare (derogare
de la principiul liberalizării exporturilor), care sunt provizorii
şi vor consta în impunerea de către Comisie a unor autorizaţii
de export, care se acordă până la adoptarea unei decizii de
către Consiliu.
Măsurile decise de către Comisie pot fi limitate la
exportul produselor din anumite zone ale Uniunii sau doar
către anumite ţări nemembre, însă acestea nu vor afecta
produsele aflate deja în liberă circulaţie spre a trece frontierele
Uniunii.
Totodată, limitarea exportului anumitor produse poate
15
TFUE, art. 207, alin. (1)
44
fi justificată în baza prevederilor tratatului, şi anume pentru
raţiuni de: moralitate publică, ordine publică, securitate
publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor şi a animalelor
sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de
patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi
comerciale.
 Produse neliberalizate
În vederea realizării pieţei interne, este necesară
instituirea unui sistem de administrare a contingentelor
cantitative (cote, cantităţi de produse admise la import şi
export) pentru produsele care nu au fost liberalizate la import
şi export16. Regulile care reglementează contingentele
cantitative pot fi fixate prin acorduri comerciale cu alte state
nemembre sau prin acte normative ale UE.
Administrarea contingentelor la import sau la export
presupune emiterea de licenţe în statele membre potrivit
criteriilor cantitative stabilite la nivelul UE, de către Comisie.
Procedura de administrare trebuie să garanteze oricărui
solicitant condiţii echitabile de acces la contingente, iar
documentele emise trebuie să poată fi utilizate pe întreg
teritoriul UE.
Procedura începe cu anunţul de deschidere a
contingentelor publicat de către Comisie în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. Anunţul trebuie să conţină precizări
privind: metoda de distribuire, condiţiile de admisibilitate şi
termenele de prezentare ale cererilor de licenţă, precum şi lista
autorităţilor naţionale unde acestea vor fi depuse. Orice
importator sau exportator dintr-un stat membru al UE poate
înregistra pentru fiecare contingent o sigură cerere de licenţă
la autorităţile competente dintr-un stat membru la alegere,
redactată în limba sau limbile oficiale ale respectivului stat.
Există trei metode de administrare a contingentelor
care pot fi aplicate singure sau împreună, prevăzându-se
totodată posibilitatea aplicării altor metode dacă niciuna din
cele trei nu corespunde cerinţelor contingentului respectiv:
16
www.ier.ro
45
o prima metodă se bazează pe luarea în
considerare a schimburilor comerciale
tradiţionale, ceea ce presupune că o parte din
contingente revine importatorilor şi
exportatorilor tradiţionali, iar restul de cote este
atribuit celorlalţi importatori şi exportatori;
o a doua metodă are în vedere ordinea
cronologică de prezentare a cererilor potrivit
principiului „primul venit, primul servit”.
Statele membre emit licenţele imediat, după
verificarea soldului comunitar disponibil,
solicitanţii admişi beneficiind de cantităţi
egale.
o a treia metodă constă în repartizarea
proporţională în raport cu cantităţile solicitate
la momentul depunerii cererilor (metoda
examinării simultane a cererilor).
 Măsuri de protecţie comercială
Politica de liberalizare a importurilor trebuie însoţită
de măsuri de protecţie împotriva practicilor neloiale17. În
tratat18 sunt menţionate expres două categorii de măsuri de
protecţie comercială: în caz de dumping şi subvenţii.
Măsuri antidumping
În vederea protecţiei împotriva practicilor de dumping
a fost prevăzut un regim distinct de cel al subvenţiilor în
conformitate cu obligaţiile internaţionale ale Uniunii, mai
specific Acordul privind aplicarea articolului VI din Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ din 1994, impus de OMC.
Comisia Europeană este responsabilă pentru
investigarea acuzaţiilor de dumping produs de către
producătorii-exportatori din ţările nemembre UE.
De obicei, Comisia deschide o anchetă după ce a
primit o plângere din partea producătorilor din statele membre
ai produsului în cauză, dar se poate face acest lucru şi la
sesizarea venită de la un stat membru.
17
www.ier.ro
18
TFUE, art. 207 alin. (1)
46
Ancheta nu poate fi deschisă decât dacă Comisia
constată că plângerea a fost depusă de industria dintr-un stat
membru sau în numele acesteia, adică este susţinută de
producători din UE ale căror producţii însumează în total mai
mult de 50 % din producţia totală a produsului similar
realizată în cadrul industriilor din statele membre.
Măsuri antisubvenţii
Normele UE antisubvenţie definesc termenul de
subvenţie ca „o contribuţie financiară făcută de un guvern sau
un organism public care conferă un avantaj beneficiarului”19.
UE poate impune taxe compensatorii pentru a înlătura
beneficiile unei astfel de subvenţii numai în cazul în care este
limitată la o anumită firmă, industrie sau un grup de firme sau
industrii. Subvenţiile la export şi subvenţiile cu privire la
utilizarea produselor naţionale în detrimentul produselor
importate sunt considerate a fi specifice.
5.3.3. Acordurile comerciale cu alte state

În cazul în care trebuie negociate și încheiate acorduri cu una
sau mai multe țări terțe ori organizații internaționale, se aplică
articolul 218, sub rezerva dispozițiilor speciale ale articolului
207 din Tratatul de la Lisabona.
De asemenea, este enunţat temeiul juridic în baza
căruia se încheie acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori
organizaţii internaţionale, precum şi rolul instituţiilor
europene în această materie.
Regula adoptării deciziilor în domeniul politicii
comerciale comune este cea a majorităţii calificate, dar este
aplicată şi metoda unanimităţii, într-un număr restrâns de
situaţii, indicate expres în tratat20:
 în materia comerţului cu servicii culturale şi audio-vizuale atunci
când există riscul ca acordurile încheiate de Uniunea Europeană
să aducă atingere diversităţii culturale şi lingvistice a statelor
membre;
 în domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de
sănătate, dacă acordurile încheiate de Uniune pot afecta în mod
19
www.ier.ro
20
ibidem
47
grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi pot fi
susceptibile de a aduce atingere răspunderii statelor membre
pentru furnizarea acestor servicii.
În perioada celor (mai mult de) trei decenii de
funcţionare (elaborare şi implementare) a politicii comerciale
comune, Uniunea Europeană a dezvoltat relaţii comerciale
complexe în cadrul negocierilor multilaterale, regionale sau
bilaterale.
În afara rundelor de negocieri din cadrul
G.A.T.T./O.M.C., cele mai cunoscute aranjamente comerciale
externe ale U.E. sunt Convenţia de la Cotonou (anterior
cunoscută drept „Convenţia de la Lomé”), Schema
Generalizată de Preferinţe (S.G.P.), Spaţiul Economic
European (S.E.E.) şi, recent, Acordurile de Parteneriat
Economic (A.P.E.).
Între U.E. şi unele state terţe (Andorra, Monaco, San
Marino şi Turcia) au fost convenite Uniuni Vamale, ca o
formă avansată de integrare economică, chiar dacă acestea
sunt imperfecte deoarece acoperă doar produsele industriale.
Acorduri comerciale sau de asociere care şi-au propun
stabilirea unor zone de comerţ liber au fost încheiate cu ţări
care acoperă un spaţiu geografic considerabil, din Europa de
Sud (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Albania,
Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Croaţia), în bazinul
Mediteranean prin Parteneriatul Euro-Mediteranean (Algeria,
Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană,
Siria şi Tunisia), America de Nord (Mexic), din Asia
(Coreea), din Africa (Africa de Sud), Comunitatea Andină şi
America Centrală.
Pe planul multilateral se plasează activitatea în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.), U.E.
implicându-se activ în stabilirea regulilor de organizare a unui
sistem multilateral al comerţului global.
În plan bilateral, U.E. negociază propriile acorduri
comerciale bilaterale cu ţările sau grupuri regionale de ţări
unde interesul de dezvoltare a schimburilor este important.
În prezent, se desfăşoară negocieri privind încheierea
unor acorduri de comerţ liber cu: Canada, India, Singapore,
48
Malaiezia, Ucraina, Arabia Saudită, ţările MERCOSUR, ţările
din Golf şi noi acorduri aprofundate şi cuprinzătoare EPAs.
De asemenea, UE urmăreşte lansarea negocierilor vizând
încheierea unor acorduri de comerţ liber cu Japonia, Armenia,
Azerbaidjan, Georgia, Brunei Darussalam, Moldova şi ţările
ASEAN.

Uniunea Europeană (UE) este cel mai mare exportator din lume. Având peste 500 de milioane
de consumatori și o piață unică bazată pe norme comune, ea reprezintă și o piață de export
atractivă pentru țările terțe.
UE are competență exclusivă de a legifera în materie de comerț și de a încheia
acorduri comerciale internaționale, în baza normelor Organizației Mondiale a Comerțului, în
numele celor 28 de state membre ale sale.
Politica UE acoperă comerțul cu bunuri și servicii, dar și chestiuni precum aspectele
de ordin comercial ale proprietății intelectuale și investițiile străine directe. UE a adoptat
instrumente de protecție comercială și de acces pe piață, în special cu scopul de a proteja
firmele din UE împotriva obstacolelor din calea comerțului. În plus, UE ajută țările în curs de
dezvoltare să desfășoare schimburi comerciale prin taxe mai mici și programe de sprijin.
Politica comercială reprezintă una dintre cele mai profunde dimensiuni ale activității
Uniunii Europene. Ea este centrală structurii comunitare prin impactul direct pe care îl are
asupra performanței economice a fiecărui stat membru, dar şi a Uniunii în ansamblul ei21.
Baza politicii comerciale comune o constituie tariful vamal comun aplicat în relaţiile cu
ţările terţe. Regulile comune de export şi de import sunt completate şi sprijinite de
reglementările comune cu privire la măsurile anti-dumping şi de salvgardare, măsurile
împotriva subvenţiilor la import sau a practicilor ilicite de comerţ, precum şi restricţiile
cantitative şi interdicţiile comerciale în probleme de politică externă .
Uniunea Europeană a încheiat numeroase acorduri comerciale (de liber schimb şi de
cooperare) cu ţările terţe. Unele dintre acestea acoperă toate aspectele relaţiilor comerciale,
altele vizează numai anumite domenii ale schimburilor comerciale.
21
www.ier.ro
49
Politica UE de sprijin a ţărilor în curs de dezvoltare este exemplificată şi prin Schema
Generalizată de Preferinţe (S.G.P.), prin care Uniunea Europeană acordă preferinţe
comerciale pentru exporturile (de bunuri originare) provenind din ţările în curs de dezvoltare.
În plus, ajutorul pentru dezvoltare acordat la nivelul U.E. este un complement al
schemelor de ajutor acordate de statele membre U.E. Prin intermediul structurilor de
schimburi comerciale şi de cooperare axate pe reducerea sărăciei şi reformarea structurilor
sociale şi economice, este asigurată asistenţa pentru un număr important de ţări terţe.
Pentru ca piaţa unică şi uniunea vamală să funcţioneze este necesar ca în Uniunea
Europeană să existe un set unificat de reguli de import şi de export, şi ca ea să aibă o singură
voce în relaţiile cu statele nemembre. Din acest motiv, Statele Membre au acordat instituţiilor
europene mandatul de a negocia în numele lor în domeniul relaţiilor externe. Politica
comercială comună are o semnificaţie politică particulară, reprezentând aspectul extern al
pieţei unice şi politica din domeniu a celei mai mari puteri comerciale din lume.
 Comerţ exterior, acorduri comerciale, OMC, Spaţiul
Economic European

1. Specificaţi acordurile preferenţiale comerciale ale UE?
2. Prezentaţi rolul OMC.
3. Care este diferenţa dintre politica comercială în sens restrâns și politica
comercială în sens larg?
4. Prezentaţi caracteristicile politicii concurenţiale.
50
Politica bugetară
Cuprins
6.1. Introducere
6.3.1 Evoluția Politicii Bugetare a Uniunii Europene
6.3.2 Principiile bugetului Uniunii Europene
6.3.3 Politica fiscală
6.1. Introducere
bugetară a U.E..
De asemenea prezintă implicaţiile politicii fiscale asupra
activităţii economice.

învăţare
 prezentarea importanţei politicii fiscale pentru
desfăşurarea activităţii economice;
 evidenţierea interdependenţelor dintre politica
bugetară şi politica fiscală.
 prezentarea obiectivelor politicii bugetare.

 studenţii vor putea să prezinte relaţia de
51
interdependenţă existentă între activitatea economică
şi politica fiscală;
 studenţii vor putea să arate importanţa unei politicii
bugetare stabile;
 studenţii vor putea să descrie impactul diferitelor
aspecte ale politicii fiscale asupra activitățiilor
economice.

6.3.1. Evoluția Politicii Bugetare a Uniunii Europene
Evoluția sa de-a lungul timpului a bugetului Uniunii Europene
reflectă transformările succesive ale construcției europene.
Astfel în anul 1951 când a fost semnat Tratatul de la
Paris, Tratat ce a pus bazele Comunității Europene ale
Cărbunelui și Oțelului au fost stabilite și două bugete ale
unul administrativ și un alt buget operațional.
Bugetele Comunității Economice a Cărbunelui și
Oțelului au fost finanțate din taxe pe producția de cărbune și
oțel și din contractarea de credite.
Cotizații au fost destinate să acopere cheltuieli
administrative, ajutor nerambursabil pentru reconversia
profesională, precum și de cercetare tehnică și economică
(care trebuia să fie încurajată).
Înalta Autoritate putând preleva un impozit de 1%,
maximum din cifra deafaceri a întreprinderilor din
sectorul cărbunelui și oțelului, ceea ce-i permite să intervină
cu mijloace solide în viața economică și socială. Fondurile
52
primite din contractarea de împrumuturi puteau fi folosite
numai pentru a acorda împrumuturi.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, avea două
bugete, un buget administrativ și un buget pentru cercetare și
investiții. Bugetele Euratom se finanțau prin contrubuțiile
statelor membre, astfel Republica Franceză, Republica
Federală Germania (Germania de Vest) și Republica Italiană
contribuiau cu 28%, Olanda și Belgia cu 7,9%, iar Luxemburg
cu 0,2%.
Comunitatea Economică Europeană a avut un
singur buget separat de cele două bugete ale Comunității
Europene a Energiei Atomice și cele două bugete ale
Comunității Europene ale Cărbunelui și Oțelului. La începutul
procesului de integrare, fiecare dintre cele trei Comunități
Europene dispunea de bugete specifice. Primul buget al
Comunității Economice Europene a fost foarte redus,
acoperind exclusiv cheltuielile administrative. Bugetul
Comunității Economice Europene se finanța prin contrubuțiile
statelor membre, astfel Republica Franceză, Republica
Federală Germania (Germania de Vest) și Republica Italiană
contribuiau cu 28%, Olanda și Belgia cu 7,9%, iar Luxemburg
cu 0,2%. Unanimitatea în cadrul Consiliului de miniștri era
necesară pentru a modifica aceste procente.
Tratatul de fuziune a executivelor celor trei Comunități
este semnat la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1 iulie
1967.
Tratatul a decis, printre altele, fuziunea bugetului
administrativ al Comunității Economice a Cărbunelui și
Oțelului și al bugetului administrativ al EURATOM, în
bugetul Comunității Economice Europene.
Acest buget unic al Comunității Economice
Europene, era alimentat din contribuțiile naționale și din
53
prelevările Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului
care contribuia la cheltuielile de funcționare.
Tratatul de constituire a CEE, modificat prin Tratatul
de la Amsterdam (art. 268-280 ), este cel care reglementează
procedurile de alcătuire și adoptare a bugetului.
Astfel, Comisia Europeană trebuie să elaboreze un draft
de proiect bugetar, pornind de la estimări ale nevoilor
economice și priorităților politice ale Uniunii pentru anul care
urmează.
6.3.2 Principiile bugetului Uniunii Europene

Bugetul este întocmit și executat în conformitate cu
următoarele principii: unitate, exactitate bugetară, anualitate,
echilibru, unitate de cont, universalitate, specificitate, bună
gestiune financiară și transparență.
 Principiul unității și principiul exactității bugetare
implică înregistrarea tuturor veniturilor și cheltuielilor
Uniunii, în cazul în care acestea sunt prevăzute de
buget, într-un document unic.
 Principiul anualității implică adoptarea bugetului
pentru fiecare exercițiu bugetar și utilizarea, în
principiu, atât a creditelor de plată, cât și a creditelor
de angajament pentru exercițiul bugetar în cursul
anului respectiv (anul bugetar începe la 1 ianuarie și se
termină la 31 decembrie).
 Principiul echilibrului implică faptul că estimările
veniturilor pentru exercițiul bugetar trebuie să fie egale
cu creditele de plată pentru exercițiul respectiv:
operațiunile de împrumut în scopul acoperirii unui
eventual deficit bugetar nu sunt compatibile cu
sistemul resurselor proprii și nu sunt autorizate.
 În conformitate cu principiul unității de cont, bugetul
se întocmește și se execută în euro, iar conturile se
prezintă în euro.
 Principiul universalității implică faptul că veniturile
totale acoperă creditele totale de plată, cu excepția
unor anumite venituri, determinate în mod limitat,
alocate pentru finanțarea unor anumite cheltuieli.
54
Veniturile și cheltuielile sunt înregistrate integral în
buget fără a fi ajustate între ele.
 Principiul specificității implică faptul că fiecare
credit trebuie să aibă o anumită destinație și să fie
alocat unui obiectiv specific în scopul prevenirii
oricărei confuzii între credite.
 Principiul bunei gestiuni financiare este definit în
raport cu principiile economiei, eficienței și
eficacității.
 Bugetul este întocmit în conformitate cu principiul
transparenței, asigurând o bună informare privind
execuția bugetară și conturile.
Uniunea Europeană are „resurse proprii” pentru a-și
finanța cheltuielile. Din punct de vedere juridic, aceste resurse
aparțin Uniunii. Statele membre le colectează în numele
Uniunii Europene și le transferă în bugetul Uniunii Europene.
Resursele proprii se împart în trei categorii:
a) Resurse proprii tradiționale (RPT) acestea sunt formate
în principal din taxe impuse asupra importurilor de
produse provenite dintr-un stat din afara Uniunii
Europene. Ele contribuie cu aproximativ 12 % la
veniturile totale.
b) Resursa bazată pe taxa pe valoarea adăugată (TVA)
reprezintă o rată fixă aplicată veniturilor din TVA-ul
armonizat ale fiecărui stat membru. Resursele bazate
pe TVA reprezintă 11 % din veniturile totale.
c) Resursa bazată pe venitul național brut (VNB) este o
rată procentuală fixă aplicată VNB-ului fiecărui stat
membru. Deși este o categorie neuniformă, aceasta a
devenit cea mai mare sursă de venituri, contribuind în
prezent cu 76 % din veniturile totale.
Bugetul primește și alte venituri, precum impozitele pe
salarii plătite de către personalul Uniunii Europene,
contribuțiile din partea țărilor din afara Uniunii Europene
pentru anumite programe ale Uniunii Europene și amenzile
55
plătite de către întreprinderile care încalcă normele de
concurență sau alte legi.
Aceste resurse diverse constituie aproximativ 1 % din
buget.
6.3.3 Politica fiscală

În 1996, Comisia a propus o revizuire cuprinzătoare a politicii
fiscale. Aceasta a subliniat provocările majore cu care se
confruntă Uniunea: necesitatea de a crea creştere şi locuri de
muncă, de a stabiliza sistemele fiscale şi de a realiza pe deplin
piaţa unică.
Noua strategie fiscală europeană („pachetul Monti”)
a fost publicată de către Comisie în octombrie 1997 .
Pe lângă propunerile privind impozitarea dobânzilor şi
a redevenţelor şi privind impozitarea economiilor, aceasta a
subliniat un Cod de conduită în domeniul fiscalităţii
societăţilor comerciale care a fost aprobat de către Parlament
şi Consiliu şi care este, în prezent, în vigoare. Aderarea la
acest cod este monitorizată de un organism numit de către
miniştrii de finanţe naţionali „Grupul Primarolo”.
În mai 2001, Comisia a publicat o nouă comunicare
intitulată Politica fiscală în Uniunea Europeană – priorităţi
pentru viitor. Aceasta a notat că „un grad mare de
armonizare este esenţial în domeniul impozitării indirecte”.
Sistemul TVA „tranzitoriu” actual este „complicat,
susceptibil apariţiei fraudei şi depăşit”. Cu toate acestea,
temerile statelor membre referitoare la pierderile de venituri
au creat un sistem „definitiv”, bazat pe principiul originii,
inacceptabil pentru ele. Strategia de concentrare pe
îmbunătăţirea sistemului actual a fost, prin urmare, reafirmată.
În ceea ce priveşte veniturile personale, pe de altă
parte, „opinia este că astfel de taxe pot fi lăsate la latitudinea
56
statelor membre” cu condiţia respectării de către acestea a
„principiilor fundamentale din tratat privind nediscriminarea
şi libera circulaţie a lucrătorilor”. În cazul impozitului pe
profit, a trebuit să se găsească un echilibru între depăşirea
obstacolelor directe pentru piaţa internă şi suveranitatea
statelor membre22.
Politica fiscală joacă un rol semnificativ pe piaţa internă. Cu
toate acestea, UE are relativ puţine competenţe în materie
fiscală.
Legislația fiscală este elaborată de fiecare țară din UE
la nivel național, Comisia Europeană poate prezenta doar
propuneri privind legislația fiscală, în cazul în care consideră
că este necesar pentru funcționarea corespunzătoare a pieței
interne. Astfel, Comisia poate emite recomandări și să
emită orientări de politică în domenii specifice atunci când
acțiunea la nivelul UE ar duce la obținerea unui rezultat mai
bun decât acțiunea individuală a țărilor (principiul
subsidiarității) sau dacă inițiativa propusă nu depășește ceea
ce este necesar pentru a rezolva problema identificată
(principiul proporționalității)23.
Impozitarea directă este reglementată aproape în
totalitate prin acorduri bilaterale, în timp ce Tratatul CE
conţine o serie de dispoziţii, inclusiv de armonizare în ceea ce
priveşte impozitarea indirectă. Jurisprudenţa CEJ şi
cooperarea dintre autorităţile fiscale ale statelor membre
rămân un element-cheie al politicii fiscale europene.
Obiectivul politicii fiscale a UE este acela de a garanta
principiile fundamentale ale pieței interne și ale liberei
circulații a capitalurilor. Se face sistematic o distincție între
impozitele directe și indirecte.
Îmbunătățirea cooperării dintre autoritățile fiscale din
22
www.circa.europa.eu
23
http://codfiscal.net/media/2015/03/UE-explicata-impozitarea.pdf
57
Uniunea Europeană constituie un element fundamental al
politicii fiscale, care este, de asemenea, puternic influențată de
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Politica bugetară a Uniunii Europene a fost de-a lungul timpului cel mai bine
reglementată și implementată la nivel european, în mare parte și datorită proeminenței
pilonului economic și importanței dezvoltării sale pentru progresul general al celorlalte
politici.
În plină criză economică, Uniunea Europeană se confruntă și cu diferențe de viziune
privitoare la modalitatea de gestionare a resurselor economice existente.
Desigur, politica bugetară se referă la un domeniu sensibil al cooperării dintre statele
membre și din această cauză a fost și motivul unor disensiuni între acestea. Consensul este
greu de regăsit într-un mediu în care interesele nu mai corespund, iar valorile comune își pierd
din contur.
În fiecare an, politica vamală şi politica fiscală a UE contribuie substanţial la colectarea
veniturilor pentru bugetele statelor membre și bugetul UE.
În plus, aceste politici aduc beneficii considerabile cetăţenilor şi întreprinderilor din
UE, fie prin blocarea importurilor nesigure sau ilegale, fie prin facilitarea comerţului şi a
consolidării pieţei interne sau prin reducerea costurilor de punere în conformitate şi a
birocraţiei care afectează societăţile transfrontaliere.
Pentru a valorifica eforturile întreprinse şi a se ridica la înălţimea provocărilor viitoare
în aceste domenii, Comisia Europeană a adoptat o propunere privind programul FISCUS. Cu
un buget de 777,6 milioane EUR, programul se va desfăşura pe o perioadă de 7 ani, începând
cu 1 ianuarie 201424.
24
http://ec.europa.eu/taxation_customs/customs/cooperation_programmes/fiscus/index_en.htm
58
FISCUS va sprijini cooperarea între autorităţile vamale şi fiscale şi celelalte părţi, în
vederea maximizării eficienţei şi a evitării incompatibilităţilor în activitatea acestora, care ar
putea obstrucţiona piaţa internă.
Programul prevede, de asemenea, posibilitatea de a acorda asistenţă adaptată fiecărei
ţări, dacă aceasta este justificată de apariţia unor probleme deosebite.
Programul va facilita stabilirea de contacte, acţiunile comune şi pregătirea profesională a
personalului fiscal şi vamal, finanţând în acelaşi timp sisteme IT de vârf, care să permită
dezvoltarea unor administraţii electronice vamale şi fiscale pe deplin funcţionale. Datorită
faptului că se bazează pe dezvoltarea comună a tehnologiei informaţiilor, fiecare euro cheltuit
în comun poate antrena economii de cel puţin patru ori mai mari pentru statele membre.
Obiectivele FISCUS sunt de a proteja interesele financiare ale UE şi ale statelor
membre, de a facilita comerţul, de a asigura siguranţa şi securitatea cetăţenilor UE, de a
îmbunătăţi capacitatea autorităţilor vamale şi fiscale şi de a pune în aplicare legislaţia UE în
aceste domenii. După ce a evaluat provocările pentru anii următori, Comisia propune să se
acorde o atenţie deosebită combaterii fraudei, reducerii poverii administrative şi cooperării cu
ţările terţe25.
FISCUS va contribui, de asemenea, la obiectivele mai largi ale UE, prin consolidarea
pieţei interne şi a Uniunii vamale, prin promovarea creşterii şi inovării prin protejarea
drepturilor de proprietate intelectuală la frontiere, şi prin contribuţia la dezvoltarea pieţei
interne digitale.
 politica fiscală, obiectivele politicii bugetare, FISCUS, venituri

tradiționale

1. Prezentaţi obiectivele politicii fiscale
2. Prezentaţi principiile politicii bugetare
3. Precizaţi efectele politicii fiscale asupra activității economice
25
http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/tax_cooperation/fiscalis_programme/fiscus/index_en.htm
59
60
Politica de coeziune și dezvoltare regionala
Cuprins
7.1. Introducere
7.3.1 Instrumentele Politicii de Coeziune
7.3.2 Obiectivele Politicii de Coeziune
7.3.3 Politica de coeziune şi strategia Europa 2020
7.1. Introducere
de coeziune și dezvoltare regională a U.E.
De asemenea tratează aspectele referitoare obiectivele
politicii de coeziune, precum și orientările politicii de
coeziune conform Strategiei europa 2020.

învăţare
 cunoaşterea instrumentelor de implementare ale
politicii de coeziune;
 recunoaşterea importanței politicii de dezvoltare
regională pentru economia U.E.;
 cunoaşterea efectelor politicii de coeziune asupra
statelor membre.

 studenţii vor putea să definească conceptul de politică
61
de coeziune și dezvoltare regională;
 studenţii vor putea să prezinte instrumentele de
implementare ale politicii de coeziune;
 studenţii vor putea să analizeze situaţia existentă pe la
nivelul U.E. și a statelor membre în ceea ce privește
dezvoltarea regională.

7.3.1. Instrumentele Politicii de Coeziune
Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este
implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de
solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal
şi regiunilor în special, dar nu exclude şi ţările în curs de
aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri
speciale.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)
urmăreşte consolidarea coeziunii economice, sociale şi
teritoriale în cadrul Uniunii Europene prin corectarea
dezechilibrelor existente între regiunile acesteia26.
Fondul social european (FSE) reprezintă principalul
instrument al Uniunii Europene destinat investirii în oameni.
Acesta conferă cetăţenilor europeni oportunităţi mai mari de
angajare, promovează o educaţie mai bună şi îmbunătăţeşte
situaţia persoanelor celor mai vulnerabile care se confruntă cu
riscul de sărăcie.
Regulamentul propune ca FSE să vizeze patru
obiective tematice în întreaga Uniune27:
 promovarea ocupării forţei de muncă şi sprijinirea
mobilităţii lucrătorilor;
26
www.fonduri-structurale.ro
27
idem
62
 promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei;
 efectuarea de investiţii în domeniul educaţiei, al
formării competenţelor şi al învăţării pe tot parcursul
vieţii;
 consolidarea capacităţii instituţionale şi a eficienţei
administraţiei publice.
Fondul de Coeziune - reprezintă un instrument structural
creat în 1994 care se adresează statelor membre în scopul
ajutorării acestora de a reduce disparităţile economice şi
sociale şi pentru a-şi stabiliza economia.
Pentru finanţările prin Fondul de Coeziune sunt
eligibile cele mai puţin prospere state membre care au un PIB-
locuitor mai mic de 90% din media comunitară. De acest
fond beneficiază: Grecia, Portugalia, Spania, Cipru, Republica
Cehă, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Bulgaria şi România.
Acordarea finanţării prin Fondul de Coeziune e
condiţionată de capacitatea statului beneficiar de a îndeplini
obiectivele programelor de convergenţă pentru uniunea
economică şi monetară (deficit bugetar, datorie pubică
cumulată, inflaţie scăzută).
7.3.2 Obiectivele Politicii de Coeziune

La nivel european, politica regională s-a construit în jurul
conceptului de coeziune economică şi socială, iar politica de
coeziune este unul din instrumentele majore utilizate în cadrul
Uniunii Europene pentru dezvoltarea echilibrată şi sustenabilă
a acesteia.
Pentru perioada 2014 - 2020, Politica Regională a
Uniunii Europene se confruntă cu trei mari provocări:
 creștere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate
pe cunoaștere și inovare;
 creștere durabilă: promovarea unei economii mai
eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor,
mai ecologice și mai competitive;
 creștere favorabilă incluziunii: promovarea unei
economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă,
63
care să asigure coeziunea socială și teritorială.
Toate regiunile din UE vor beneficia în continuare de
sprijin în cadrul a trei categorii distincte:
 regiuni mai puțin dezvoltate, al căror PIB pe cap de
locuitor este sub 75 % din media Uniunii și care vor
rămâne în continuare prioritatea politicii;
 regiuni aflate în tranziție, al căror PIB pe cap de
locuitor este între 75 % și 90 % din media UE-27;
 regiuni mai dezvoltate, al căror PIB pe cap de locuitor
depășește 90 % din media UE-27.
A doua categorie – care cuprinde 51 de regiuni și peste
72 de milioane de oameni – facilitează tranziția regiunilor care
au devenit mai competitive în ultimii ani, dar care au în
continuare nevoie de sprijin cu orientare specifică.
Cadrul strategic comun, care stabilește prioritățile UE, se va
aplica tuturor fondurilor, inclusiv celor privind dezvoltarea
rurală și pescuitul. Statele membre vor avea dreptul de a
îmbina finanțarea din FEDR, FSE și din Fondul de coeziune
în programe „multifond”, pentru sporirea cooperării în teren și
realizarea dezvoltării integrate.
Se vor introduce condiții noi, pentru a asigura
contribuția eficace a finanțării UE la realizarea obiectivelor
strategiei Europa 2020. Va fi necesară punerea în aplicare a
unor condiții înainte de distribuirea fondurilor – de exemplu,
funcționarea adecvată a sistemelor de achiziții publice.
7.3.3 Politica regională şi strategia Europa 2020

Politica regională beneficiază de cea mai mare parte din
bugetul UE pentru perioada 2014-2020 (351,8 miliarde de
euro dintr-un total de 1 082 de miliarde de euro) și este, prin
urmare, principalul instrument de investiții al Uniunii28.
Aceste resurse sunt utilizate pentru a finanța
infrastructuri strategice de transport și de comunicații, pentru
a favoriza tranziția către o economie mai ecologică, pentru a
ajuta întreprinderile mici și mijlocii (IMM) să devină mai
inovatoare și mai competitive, pentru a crea oportunități de
28
http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/regional_policy_ro.pdf
64
locuri de muncă noi și durabile, pentru a consolida și
moderniza sistemele de învățământ și pentru a construi o
societate mai favorabilă incluziunii.
Politica regională vizează regiunile și orașele UE,
stimularea creșterii economice și îmbunătățirea calității vieții
prin investiții strategice. Ea constituie, de asemenea, o formă
activă de solidaritate, care orientează sprijinul către regiunile
mai puțin dezvoltate.
Finanțarea prin intermediul politicii regionale a UE are în
vedere patru domenii și obiective prioritare29:
 cercetarea și inovarea
 tehnologiile informației și comunicațiilor
 creșterea competitivității întreprinderilor mici și
mijlocii
 trecerea la o economie cu emisii reduse de dioxid de
carbon.
Politica de coeziune oferă cadrul investiţional şi
sistemul de aplicare de care este nevoie pentru realizarea
obiectivelor strategiei Europa 2020, astfel Fondul European de
Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de
Coeziune reprezintă, cumulat, peste o treime din bugetul total
al UE.
Comisia Europeană colaborează cu autorităţile de
management din ţările şi regiunile UE pentru a asigura
investirea eficace a acestor resurse, în vederea susţinerii
creşterii inteligente, durabile şi incluzive.
Finanţarea din partea UE oferă sprijin pentru:
 dezvoltarea de noi tehnologii;
 cercetare de vârf;
 acces la internet de mare viteză;
 o infrastructură inteligentă pentru transporturi şi
energie;
 eficienţa energetică şi sursele de energie regenerabile;
 dezvoltarea afacerilor;
 abilităţi şi formare.
Pentru atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020 va
29
http://europa.eu/pol/reg/index_ro.htm
65
fi nevoie de implicarea activă a tuturor regiunilor din UE.
Comitetul Regiunilor a înfiinţat o platformă de
monitorizare care să contribuie la mobilizarea şi implicarea
autorităţilor regionale şi locale în dezbaterea de la nivelul UE.
În plus, Comisia Europeană a înfiinţat o platformă
online de lucru în reţea, pentru a permite dialogul şi schimbul
de exemple de bune practici între reprezentanţii regiunilor.

Politica de dezvoltare regională face parte din rândul politicilor comunitare relativ nou
apărute ca răspuns la nevoia de dezvoltare echilibrată a Uniunii, văzută prin prisma intereselor
comune care transced graniţele naţionale ale statelor membre.
Politica regională a Uniunii Europene a apărut ca urmare a necesităţii dezvoltării
convergente a tuturor statelor membre UE, atât din punct de vedere economic, social,
structural, cât şi în concordanţă cu cerinţele mediului înconjurător şi a diminuării efectelor
perverse ale industrializării.
Urmare a globalizării, regiunile lumii şi implicit cele ale UE, se află într-o permanentă
competiţie în care se implică cu toate resursele materiale, umane şi informaţionale, ceea ce le
diferenţiază sub aspect calitativ, cantitativ şi structural. Astfel, la nivelul Uniunii Europene, s-
a iniţiat un program de reducere a disparităţilor dintre regiunile şi statele membre UE, din
punctul de vedere al nivelului de dezvoltare şi al calităţii vieţii, cunoscut ca politica de
coeziune a UE.
Politica regională contribuie la îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale populaţiei UE
prin creşterea fondurilor publice destinate refacerii, menţinerii sau construcţiei de
infrastructuri competitive, în concordanţă cu standardele de mediu europene. De asemenea,
sunt înfiinţate şi sprijinite IMM în parcurgerea primilor ani de existenţă în zonele aflate în
declin economic, sistemele informaţionale, noi facilităţi în domeniul educaţiei, al sănătăţii,
chiar şi al petrecerii timpului liber.
În prezent politicile de dezvoltare regională la nivel naţional urmează dinamica
schimbărilor continue generate de problemele restructurării producţiei şi creşterii
competitivităţii la nivel naţional şi local şi a stabilităţii macroeconomice.
66
 coeziune socială, coeziune economică, coeziune teritorială

1. Precizați rolul instrumentelor politicii de coeziune
2. Precizaţi obiectivele politicii de dezvoltare regională
3. Enumeraţi programele de finanțare pentru asigurarea dezvoltării regionale
4. Prezentaţi obiectivele Strategiei Europa 2020 în contextul politicii de coeziune
67
Politica concurențială și securitatea consumatorilor
Cuprins
8.1. Introducere
8.3.1 Politica privind concurența la nivelul Uniunii Europene
8.3.2 Ariile politicii europene de concurenţă
8.3.3 Politica privind securitatea consumatorilor consumatorilor
8.1. Introducere
Acest capitol prezintă aspectele referitoare la politica
privind securitatea consumatorilor la nivelul U.E.

învăţare
 cunoaşterea noţiunii consumator;
 prezentarea drepturilor consumatorilor;
 deprinderea studenţilor cu rolul instituțiilor de
protecție a consumatorilor;
 cunoaşterea reglementărilor din domeniul politicii
privind protecția consumatorilor.

 studenţii vor putea să definească noţiunea de
consumator;
68
 studenţii vor putea să identifice drepturile
consumatorilor;
 studenţii vor putea să prezinte organismele de
protecție a consumatorilor.

8.3.1 Politica privind concurența la nivelul Uniunii Europene
Concurenţa este mecanismul de bază al Uniunii Europene
urmăresc un scop precis, care este protejarea concurenţei
eficiente economiei de piaţă, ce implică oferta (producători,
comercianţi) și cererea (clienţi intermediari, consumatori).
Producătorii oferă mărfuri sau servicii pe piaţă, în
efortul de a corespunde cereinţelor. Cerinţe care caută să
realizeze cel mai corect echilibru între calitate și preţ pentru
produsele pe care le solicită.
Reacţia cea mai eficientă are loc datorită concurenţei
care se creează între ofertanţi . Astfel, concurenţa îi face pe
toţi cei implicaţi să caute să ajungă la o valoare de echilibru
între calitate și preţ, pentru a acoperi cererea la cel mai înalt
grad cu putinţă, fiind o metodă simplă și eficientă de a garanta
consumatorilor un nivel de excelenţă în ceea ce privește
calitatea și preţul produselor și serviciilor.
De asemenea, obligă firmele să depună eforturi pentru
a deveni competitive și eficiente din punct de vedere
economic. Acest lucru duce la consolidarea componenţei
industriale și comerciale a Comunităţii Europene, care poate
astfel să se confrunte cu concurenţa impusă de partenerii
69
noștri principali, iar firmele europene pot să-și asigure o
poziţe de succes pe piaţa mondială.
Pentru a deveni eficientă, concurenţa pornește de la
premisa că piaţa este formată din ofertanţi independenţi unul
de celălalt. Toţi ceilalţi participanţi de pe piaţă îi supun pe
fiecare dintre aceștia unei presiuni concurenţiale. Pentru a-i
face peofertanţi capabili să exercite astfel de presiuni pe piaţă,
legea concurenţei impune interzicerea unor înţelegeri sau
practici care ar putea să-i reducă importanţa.
Politicile concurenţiale europene se bazează pe un
cadru legislativ comunitar, promovat în esenţă de Tratatul
Comisiei Europene (articolele 81-90).
Reglementări suplimentare sunt asigurate de o decizie
emisă de Consiliu, cunoscută sub numele de reglementare a
fuziunilor. Pe baza acestui text de lege, politicile concurenţiale
se concentrează pe patru domenii principale de acţiune:
 Eliminarea acordurilor resrictive ale concurenţei și a
abuzurilor de poziţie dominantă de exemplu înţelegeri
încheiate între Intrprinderi concurente pentru a fixa
anumite preţuri);
 Controlul fuziunii firmelor (de exemplu, o fuziune
între două grupuri mari va duce la poziţia dominantă
pe piaţă a acestora);
 Liberalizarea sectoarelor economice sub formă de
monopol ( de exemplu deschiderea pentru concurenţă
a sectorului de telecomunicaţii;
 Monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat (de
exemplu interzicerea acordării de împrumuturi
nerambursabile de către stat, menite să menţină în
activitate firme deficitare fără perspectivă de
redresare).
70
8.3.2 Ariile politicii europene de concurenţă
Există 2 comisii care se ocupă în mod special de probleme
legate de politica în domeniul concurenţei şi privind protecţia
consumatorului:
 ECON (afaceri economice şi monetare): politica
economică şi monetară a UE, normele în domeniul
concurenţei şi ajutorul de stat acordat întreprinderilor;
 IMCO (piaţa internă şi protecţia consumatorilor):
identificare şi eliminarea obstacolelor din calea
funcţionării pieţei unice şi promovarea şi protejarea
intereselor economice ale consumatorilor.
 Antitrust şi carteluri
Antitrust-ul cuprinde două reguli prohibitive stabilite
în Tratatul de constituire a Comunităţii Europene:
 Practicile restrictive sunt interzise (1) ;
 Societăţile comerciale ce beneficiază de o poziţie
dominantă trebuie să nu abuzeze de acest statut (2) .
 Înţelegeri între societăţi comerciale
Exemple: fixarea preţurilor, limitarea sau controlarea
producţiei, a pieţelor, a dezvoltării technologice sau a
investiţiei; partajarea pieţelor sau a distribuitorilor; aplicarea
de condiţii diferite unor tranzacţii asemănătoare. Comisia este
responsabilă pentru asigurarea aplicării acestor reguli. Un Stat
Membru poate solicita o investigaţie sau Comisia poate lansa
una din proprie iniţiativă. Dacă descoperă încălcări ale
politicii concurenţiale, Comisia propune măsuri în vederea
suprimării acestora. Comisia poate lua următoarele măsuri:
 Decizii individuale:
 Iniţierea unei proceduri de infracţiune;
 Eliberarea unei „atestări negative”, ceea ce
certifică că nu s-a încălcat nici o regulă a
politicii de concurenţă;
 Acordarea unei exceptări.
 Exceptare pe categorii: Ideea principală a acestei
practici este acordarea unei exceptări generale apriorice faţă
de anumite tipuri de acţiuni/practici, simplificând astfel
sarcina administrativă a Comisiei care nu trebuie să rezolve în
71
mod individual prea multe cazuri; de asemenea facilitează
îndeplinirea obligaţiilor ce revin societăţilor comerciale.
Comisia a utilizat pe scară largă exceptările pe
categorii, pentru înţelegerile orizontale sau de cooperare (între
societăţile comerciale aflate în concurenţă în acelaşi sector),
precum şi pentru înţelegerile verticale sau de distribuţie
(încheiate între întreprinderi la nivele diferite ale aceluiaşi lanţ
de producţie).
O exceptare pe categorii notabilă este cea cu privire la
vehiculele cu motor. Un Regulament al Comisiei adoptat în
2002 înlătură importante constrângeri regulatorii în distribuţie.
Este valabil pentru 8 ani şi permite, între altele, mărcilor aflate
în concurenţă în acelaşi showroom, acces sporit la părţile
originale şi concurenţă între vânzătorii en detail.
Alte tipuri de înţelegere sunt considerate de Comisie la
fel de dăunătoare concurenţei şi ca atare sunt interzise fără
excepţie. Acestea sunt de obicei prezentate într-o serie de liste
negre publice şi includ:
 Dintre înţelegerile orizontale
 Fixarea de preţuri
 Participarea în mod concertat
 Cote de producţie ori distribuţie
 Împărţirea pieţelor sau a surselor de distribuţie
 Dintre înţelegerile verticale
 Fixarea preţului de revânzare
 Clauza de protecţie teritorială absolută
8.3.3 Politica privind securitatea consumatorilor

consumatorilor
Politica europeană de protecţie a consumatorilor este un
parteneriat între UE, statele membre și cetăţeni. Se bazează pe
două principii fundamentale, înscrise în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)30:
 trebuie întreprinse acţiuni la nivelul UE pentru a
proteja sănătatea, siguranţa și interesele economice ale
30
NA7012009ROC_002.pdf
72
consumatorilor și pentru a promova dreptul acestora la
informare și la educaţie.
 cerințele din domeniul protecției consumatorilor
trebuie luate în considerare în definirea și punerea in
aplicare a celorlalte politici și acțiuni ale UE.
Cheltuielile consumatorilor reprezintă 56% din PIB-ul
UE, fiind esențiale pentru atingerea obiectivului Europa 2020
privind o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă
incluziunii.
Stimularea acestei cereri poate avea un rol important
pentru ieșirea din criză a UE.
Pentru aceasta, este necesar să se realizeze potențialul
pieței interne. Conform datelor disponibile, consumatorii care
fac achiziții online în diverse state membre din UE au la
dispoziție de 16 ori mai multe produse din care să aleagă, dar
60% dintre consumatori nu folosesc încă aceste posibilități.
Din cauza acestei lipse de încredere, consumatorii nu
beneficiază pe deplin de varietatea ofertei și de diferențele de
prețuri disponibile în cadrul pieței unice.
Politici ale consumatorilor bine concepute și puse în
aplicare, cu o dimensiune europeană, le pot permite
consumatorilor să facă alegeri informate, care să favorizeze
concurența și să sprijine obiectivul unei creșteri durabile și
eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, ținând
cont de necesitățile tuturor consumatorilor

Politica concurenţială este una dintre cele mai vechi politici şi s-a dezvoltat în mod
considerabil de-a lungul anilor. Este de asemenea una dintre politicile cu cele mai
concrete, cu rezultate uşor vizibile.
Obiectivul central al Pieţei Interne este menţinerea unui mediu de afaceri european în
care toate companiile sunt supuse aceloraşi reguli şi cărora le sunt oferite şanse egale în ceea
ce priveşte libera concurenţă. Politica de concurenţă efectivă încurajează eficienţa economică
şi creează un mediu favorabil pentru creştere, inovaţie şi progres economic, având ca efect
73
reducerea costurilor de producţie. Aşadar, politica concurenţială este punctul de referinţă
pentru Piaţă Internă europeană.
Necesitatea reglementărilor din domeniul concurenţei decurge însăşi din natura
economiei de piaţă liberă, deschisă, care se bazează pe existenţa unei concurenţe loialeîntre
agenţii economici, competiţie ce trebuie respectată, păstrată şi protejată prin lege.
Nu întotdeauna concurenţa a fost loială, bazată pe principiile fairplay-ului şi având ca
scop îmbunătăţirea activităţii competitorilor.
În multe situaţii, agenţii economici utilizează un întreg “arsenal” de acte şi fapte
anticoncurenţiale cu scopul de a-şi elimina concurenţii de pe piaţă şi de a obţine profituri cât
mai mari. Acest lucru afectează grav atât mediul concurenţial, cât şi economia în ansamblul
său, implicaţiile fiind deosebit de profunde şi asupra vieţii cetăţenilor. Ca urmare, a fost şi
este necesară o reglementare în acest domeniu, ceea ce acondus la apariţia politicii în
domeniul concurenţei sau politica concurenţială.
consumator, concurență loială, cartel, trust

1. Precizaţi rolul politicii privind protecția consumatorilor
2. Prezentaţi organismele naționale și europene cu rol în protecția consumatorilor.
3. Analizaţi rolul concurenței în cadrul pieței unice
74
Politica socială
Cuprins
9.1. Introducere
9.3.1 Evoluția politicii sociale
9.3.2 Punerea în aplicare a politicii sociale la nivel european
9.3.3 Strategia privind Ocuparea Forței de Muncă la nivel european
9.1. Introducere

socială.
De asemenea tratează aspectele referitoare la modelele ale
politicii sociale.

învăţare
 înţelegerea conţinutului şi semnificaţiilor noţiunilor
referitoare la politica socială.
 desprinderea cunoștințelor referitoare la tipurile de
protecție socială.
 sesizarea importanţei politicii sociale pentru Uniunea
Europeană.
75
 studenţii vor putea identifica tipurile de protecție
socială;
 studenţii vor putea prezenta principiile politicii
sociale;
 studenţii vor putea să descrie elementele determinante
privind instrumentele politicii sociale.

9.3.1 Evoluția politicii sociale
Pentru a putea permite lucrătorilor şi familiilor acestora să
beneficieze pe deplin de dreptul la libera circulaţie şi de a
căuta un loc de muncă pe piaţa comună, articolul 42 (iniţial
articolul 51) din Tratatul de la Roma prevedea deja adoptarea
de către Consiliu a măsurilor necesare privind coordonarea
sistemelor de securitate socială în statele membre.
Aceasta a reprezentat temeiul juridic pentru adoptarea
a două regulamente ale Consiliului în 1958, înlocuite ulterior
de Regulamentul (CEE) nr. 1408/71, care a fost pentru o lungă
perioadă de timp principalul instrument juridic al CE în
domeniu.
Aspectele sociale referitoare la integrarea pieţelor
forţei de muncă din Europa erau, de asemenea, abordate în
titlul III din partea III din Tratatul de la Roma. În temeiul
articolelor 136 şi 140 (articolele 117-118), statele membre şi-
au exprimat convingerea potrivit căreia funcţionarea pieţei
comune ar avea ca rezultat condiţii de muncă şi de viaţă mai
bune şi s-au angajat să coopereze în domeniile ocupării forţei
de muncă, dreptului muncii şi condiţiilor de lucru, pregătirii
76
profesionale, securităţii sociale, sănătăţii şi securităţii
profesionale, dialogului social.
Articolul 141 (articolul 119) a consacrat principiul
egalităţii de remunerare între bărbaţi şi femei pentru aceeaşi
muncă, iar Curtea de Justiţie i-a recunoscut aplicabilitatea
directă. Fondul Social European prevăzut la articolele 146-148
(articolele 123-125) ar trebui dedicat îmbunătăţirii mobilităţii
lucrătorilor şi a oportunităţilor profesionale.
Aşteptările privind bunăstarea generală determinată de
piaţa comună au fost curând înlocuite de sporirea gradului de
conştientizare a dezechilibrelor structurale şi a creşterii
inegale care au afectat situaţia privind ocuparea forţei de
muncă în Europa, fapt care a condus la o politică socială mai
proactivă la nivel comunitar.
În 1974, Consiliul a adoptat primul Program de acţiune
socială. Un număr de directive privind sănătatea şi securitatea
la locul de muncă, egalitatea de tratament între bărbaţi şi
femei şi drepturile privind protecţia muncii au fost, în
consecinţă, adoptate, însă procedura votului cu unanimitate în
cadrul Consiliului a paralizat progresul în alte domenii.
Actul Unic European (AUE) a introdus articolul 137
(118A), care stipula armonizarea condiţiilor privind sănătatea
şi securitatea la locul de muncă, în special cu scopul de a evita
„dumpingul social”. Hotărând cu majoritate calificată în
cooperare cu Parlamentul European, Consiliul a adoptat o
serie de directive de stabilire a cerinţelor minime în domeniu.
AUE a introdus, de asemenea, posibilitatea de negociere la
nivel european a acordurilor colective între partenerii sociali şi
a stabilit o politică comunitară de coeziune economică şi
socială.
Odată cu apropierea lui decembrie 1992, s-a
intensificat consensul privind necesitatea de a acorda o atenţie
sporită aspectelor sociale relaţionate cu finalizarea pieţei
interne.
După lungi dezbateri, şefii de stat sau de guvern din 11
state membre, fără participarea Regatului Unit, au adoptat la
summitul de la Strasbourg din decembrie 1989 Carta
77
comunitară privind drepturile sociale fundamentale ale
lucrătorilor (Carta socială).
Având la bază Carta socială a Consiliului Europei şi
convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM),
aceasta a fost adoptată sub forma unei declaraţii politice,
solicitând însă Comisiei să stabilească un program de acţiune
socială adiacent.
Programul de acţiune, care propunea 47 de iniţiative
separate, a fost pus în aplicare treptat, în special în ceea ce
priveşte actele obligatorii din punct de vedere juridic.
9.3.2 Punerea în aplicare a politicii sociale la nivel

european
Politica socială face parte din competenţele partajate între UE
şi statele membre. Cu toate acestea, politicile sociale sunt puse
în aplicare în mod mai eficient la nivelul statelor membre
decât la nivel european. Astfel, şi în conformitate cu principiul
subsidiarităţii, rolul UE în acest domeniu se limitează la
susţinerea şi completarea acţiunii statelor membre.
Tratatul de la Lisabona păstrează acest sistem de
repartizare a competenţelor. În plus, acesta menţine adoptarea
textelor în conformitate cu procedura legislativă ordinară
pentru majoritatea măsurilor din domeniul politicii sociale.
Dimpotrivă, pentru anumite măsuri se menţine votul în
unanimitate al Consiliului, cu consultarea Parlamentului
European, iar Tratatul de la Lisabona include clauza pasarelă
specifică, care a fost introdusă prin Tratatul de la Nisa
(articolul 153 din Tratatul privind funcţionarea UE). Această
clauză pasarelă autorizează Consiliul să decidă în unanimitate
aplicarea procedurii legislative ordinare în domeniile
următoare:
 protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului
de muncă;
 reprezentarea şi apărarea colectivă a lucrătorilor şi a
angajatorilor;
 condiţiile de ocupare a forţei de muncă referitoare la
resortisanţii ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere
78
legală pe teritoriul Uniunii.
În sfârşit, Tratatul de la Lisabona aduce două inovaţii:
 votul cu majoritate calificată a fost extins la măsurile
referitoare la prestaţiile sociale pentru lucrătorii migranţi
(articolul 48 din Tratatul privind funcţionarea UE);
 metoda deschisă de coordonare a fost instituţionalizată cu
recunoaşterea competenţei Comisiei de a lua iniţiative
pentru a încuraja cooperarea între statele membre în
domeniul social şi pentru a facilita coordonarea acţiunilor
acestora. De pildă, aceste iniţiative pot lua forma unor
studii sau avize în vederea stabilirii orientărilor şi a
indicatorilor şi a realizării schimbului de cele mai bune
practici, cu organizarea unei evaluări periodice (articolul
156 din Tratatul privind funcţionarea UE).
9.3.3 Strategia privind Ocuparea Forței de Muncă

la nivel european
Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă a fost
introdusă în 1997, când statele membre ale UE au hotărât să
stabilească un set comun de obiective pentru politica de
ocupare a forței de muncă.
În prezent face parte integrantă din Strategia pentru
creștere economică Europa 2020 și este implementată prin
intermediul semestrului european, un proces anual care
promovează o coordonare strânsă a politicilor între guvernele
naționale și instituțiile UE.
Implementarea Strategiei, sprijinită de
activitatea Comitetului pentru ocuparea forței de muncă,
implică următoarele patru etape din cadrul semestrului
european31:
 Orientările privind ocuparea forței de muncă -
priorități și obiective comune pentru politicile în
domeniu.
 Raportul comun privind ocuparea forței de muncă - se
bazează pe evaluarea situației de pe piața europeană a
31
http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=101&langId=ro
79
muncii, pe punerea în aplicare a orientărilor în materie
de ocupare a forței de muncă și evaluarea tabloului de
bord al principalilor indicatori sociali și de ocupare a
forței de muncă.
 Programele naționale de reformă - transmise de
guvernele naționale, analizate de către Comisie pentru
a garanta că sunt compatibile cu obiectivele Strategiei
Europa 2020.
 Pe baza evaluării programelor de reformă, Comisia
publică o serie de rapoarte de țară, în care sunt
analizate problemele și politicile economice ale
statelor membre, după care transmite recomandările de
țară.
Politicile comunitare privind ocuparea forţei de muncă
şi afacerile sociale oferă cetăţenilor avantaje practice, cum ar
fi sprijin pentru găsirea unui loc de muncă, pentru mutarea
într-un alt stat membru din motive profesionale sau de altă
natură, pentru îmbunătăţirea competenţelor etc.
În parteneriat cu autorităţile naţionale,
partenerii sociali, organizaţiile societăţii civile şi alte părţi
interesate, această direcţie generală abordează provocări
legate de globalizare, de tendinţa de îmbătrânire a populaţiei
europene şi de mutaţiile sociale.

Cu o istorie relativ scurtă, de aproximativ un secol, cu un suport teoretic chiar şi mai tânăr,
deaproape jumătate de secol, aflate într-un proces continuu de transformare, completare şi
redefinire, politicile sociale necesită în continuare clarificări teoretice înainte de a analiza
politicile sociale europene.
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul
statulu (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează
bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
80
Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea
Europeană cainstituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel
mai adesea numite în literatura de specialitate „state ale bunăstării sociale”.
Literatura de specialitate distinge trei tipuri de bunăstare:
 bunăstarea socială, care, în sens larg, se referă la furnizarea sau primirea
(recepţionarea) colectivă a bunăstării;
 bunăstarea economică, care descrie acele forme ale bunăstării asigurate prin
intermediul mecanismelor pieţei sau ale economiei oficiale;
 bunăstarea de stat, care se referă la asigurarea bunăstării sociale prin
intermediul statului.
Tratatul de la Lisabona consolidează dimensiunea socială a Uniunii Europene (UE).
Acesta recunoaşte în tratatele fondatoare valorile sociale ale Uniunii şi include noi obiective
în materie socială.
În schimb, competenţele UE în acest domeniu nu cunosc schimbări semnificative.
Tratatul de la Lisabona aduce câteva inovaţii, însă elaborarea şi punerea în aplicare a
politicilor sociale rămân, în principal, responsabilitatea statelor membre.
Recunoaşterea pe deplin a obiectivelor sociale în tratatele fondatoare nu are numai un
caracter simbolic. Ea implică deopotrivă o mai bună integrarea obiectivelor sociale la
nivelul elaborării şi punerii în aplicare a politicilor europene în general.
Mai mult, Tratatul de la Lisabona modifică trei articole din tratatele fondatoare, în
scopul de a clarifica şi întări obiectivele sociale ale UE:
 articolul 3 din Tratatul privind UE prevede acum printre obiectivele Uniunii ocuparea
integrală a forţei de muncă, progresul social, combaterea excluziunii sociale şi protecţia
socială;
 articolul 9 din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că nivelul ridicat de ocupare a
locurilor de muncă, o protecţie socială adecvată şi combaterea excluziunii sociale trebuie
luate în considerare în elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor Uniunii;
 articolul 152 din Tratatul privind funcţionarea UE consacră rolul partenerilor sociali în
UE; în plus, acesta recunoaşte contribuţia la dialogul social aSummitului tripartit pentru
dezvoltare şi ocuparea forţei de muncă, care reuneşte reprezentanţii Consiliului, ai
Comisiei şi partenerii sociali.
 politica socială, ocuparea forței de muncă, bunăstare socială
81
1. Precizaţi principiile politicii sociale
2. Specificaţi avantajele Strategiei Europene de Ocupare a forței de Muncă.
3. Argumentaţi necesitatea dezvoltării politicii sociale
4. Definiţi politica socială
82
Politica în domeniile educaţiei şi formării profesionale
Cuprins
10.1. Introducere
10.3.1 Obiectivele Politicii în domeniile educaţiei şi formării personale
10.3.2 Acțiuni implementete pentru creșterea importanței educației
10.3.3 Strategia Comisiei Europene de modernizare a învățământului superior
10.1. Introducere
Acest capitol tratează aspectele referitoare la politica în

domeniul educației și formării profesionale în Uniunea
Europeană şi în România.
În acest sens în cadrul unităţii de invăţare sunt prezentate
mecanismele funcţionării și aplicării politicii în domeniul
educației.

învăţare
 cunoaşterea mecanismului de formare politicii în
domeniul educației;
 înţelegerea problemei formării profesionale continue;
 cunoaşterea organismelor și instituțiilor cu rol în
formarea educațieiși formării profesionale.
83
 studenţii vor putea să analizeze diferite tipuri de
sisteme de educație;
 studenţii vor putea să identifice care sunt instituțiile
cu rol în educație și formare profesională;
 studenţii vor putea să identifice măsurile în domeniul
învățământului superior.
Timpul alocat unităţii: 4ore

10.3.1 Obiectivele Politicii în domeniile educaţiei şi
formării personale
UE contribuie la dezvoltarea unei educaţii de înalt nivel
calitativ promovând cooperarea dintre statele membre şi
sprijinind şi completând în caz de nevoie activitatea statelor
membre.
Pentru a realiza obiectivul de la Lisabona de a face ca
Uniunea să devină economia bazată pe cunoaştere cea mai
competitivă şi mai dinamică din lume, şefii de state sau de
guverne au cerut în anul 2000 „nu numai o transformare
profundă a economiei europene, ci şi un program ambiţios de
modernizare a sistemelor de asistenţă socială şi de educaţie”.
În consecinţă, Consiliul şi Comisia au adoptat un
program de lucru pe 10 ani, intitulat „Educaţie şi formare
2010” (2002/C 142/01). Obiectivele acestuia sunt, printre
altele, îmbunătăţirea calităţii sistemelor de educaţie şi accesul
la educaţie pentru toţi, precum şi deschiderea sistemelor de
educaţie pentru oamenii din întreaga lume. Programul
constituie un cadru strategic nou şi coerent, care integrează
toate acţiunile din domeniul educaţiei şi formării profesionale
84
de pe plan european. El va fi aplicat în practică prin metoda
deschisă de coordonare, prin intermediul căreia se stabilesc
obiective comune care vor fi transpuse în politicile naţionale.
De la aprobarea programului de lucru, experţi din 31
de ţări europene, din partea organizaţiilor internaţionale şi
instituţiilor UE se reunesc regulat în grupuri de lucru, pentru
ca prin schimburi de informaţii privind bunele practici, prin
călătorii de studii sau prin evaluări reciproce să realizeze
transpunerea obiectivelor respective pe plan naţional. Cu
sprijinul Grupului de lucru permanent privind criteriile de
referinţă şi indicatorii, care a fost creat de Comisie în 2002,
sunt dezvoltaţi indicatori şi se formulează criterii de referinţă
(benchmarks), pentru a putea măsura progresele realizate în
atingerea obiectivelor.
10.3.2 Acțiuni implementete pentru creșterea importanței

educației
1. Calitatea educaţiei
Calitatea educaţiei la toate nivelurile constituie pentru
toate statele membre ale UE o înaltă prioritate.
Educaţiei de bună calitate i se acordă o mare
însemnătate, în special în vederea realizării obiectivelor de la
Lisabona.
În conformitate cu Comunicarea Comisiei „Educaţie şi
formare 2010”, pentru succesul strategiei de la Lisabona este
necesară realizarea unor reforme urgente, mai ales că, în
comparaţie cu SUA şi Japonia, în statele membre există o
penurie de investiţii în capitalul uman. Comisia a sugerat în
acest sens măsuri simultane în toate statele membre.
2. Recunoaşterea calificărilor
Pentru promovarea mobilităţii în Comunitatea
Europeană au fost adoptate mai multe directive prin care să se
asigure recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale
între statele membre.
Pentru recunoaşterea perioadelor de studii în
străinătate se aplică în prezent studenţilor sistemul european
85
de credite transferabile (ECTS), care a fost introdus de
Comisie în urmă cu peste zece ani şi de atunci a fost continuu
lărgit.
3. Iniţiativa eLearning
Deşi în UE domină în general un nivel înalt de
educaţie, Comunitatea se află în urma SUA şi a Japoniei în
ceea ce priveşte noile tehnologii ale informaţiei şi
comunicării.
Această situaţie a determinat Comisia să adopte
iniţiativa „eLearning” pentru adaptarea educaţiei generale şi
formării profesionale din statele membre la cele mai noi
evoluţii din acest domeniu.
10.3.3 Strategia Comisiei Europene de modernizare a

învățământului superior
Comisia Europeana a prezentat o noua strategie de
modernizare a Invatamantului Superior urmarindu-se astfel
indentificarea domeniilor prioritare in care, pe de o parte,
tarile UE sa depuna mai mult efort pentru a atinge obiectivele
comune de educatie si pe de alta parte, stabileste modalitatea
in care Uniunea Europeana poate sa sprijine politicile de
modernizare ale acestor state.
Unul dintre domeniile prioritare in care sunt necesare
reforme este finantarea invatamantului superior.
In acest sens, bugetul multianual UE (2014-2020) se
doreste a fi majorat substantial pentru educatie, formare
profesionala si cercetare. De altfel, conform unor rapoarte,
reiese faptul ca în Europa rata de investiţie in invatamantul
superior este de 1.3 % din PIB, una foarte mica comparativ cu
cea a Statelor Unite ale Americii de 2.7%.
Pentru consolidarea impactului pe termen lung si
complementaritatea din fondurile UE a finantarii sunt propuse
două programe şi anume32:
 Orizont 2020: Programul - cadru pentru cercetare si
inovare ce-si propune ca finanţarea UE sa devina mai
32
http://ec.europa.eu/education/news/news3049_en.htm
86
atractiva prin finantarea inovaţiei/cercetarii si mai usor
de accesat
 Educaţie Europa: Program unic de formare pentru
educatie si tineret prin introducerea unor metode
inovative de predare si prin recunoasterea
cunostintelor dobandite in cadrul mobilitatilor.
Un alt domeniu se refera la sporirea numarului de
studenti, astfel incat sa se atinga unul dintre obiectivele
Strategiei Europa 2020 cu privire la faptul ca cel puţin 40%
dintre tinerii UE cu varsta cuprinsa intre 30-34 ani trebuie sa
fi absolvit studii superioare. In prezent, in Europa exista un
numar de 19 milioane de studenti si 4000 de universitati si alte
institutii de invatamant superior, aceste numere crescand
substantial in ultimii ani.

Politica în domeniile educaţiei şi formării personale face obiectul procedurii de codecizie. În
conformitate cu principiul subsidiarităţii, această politică ţine în principal de competenţa
statelor membre. UE a adoptat, însă, o serie de programe de anvergură europeană şi
internaţională pentru a promova schimburile, mobilitatea şi înţelegerea reciprocă.
Baza legală a politicii în domeniul educației și formării profesionale este reprezentată
de Articolele 3, 140, 146, 149 şi 150 din Tratatul CE
În Tratatul de la Roma nu s-a abordat pe larg tema educaţiei. Tratatul prevedea doar, la
articolul 3, că statele membre trebuie să contribuie la o educaţie şi o formare de calitate.
Abia în Tratatul de la Maastricht a fost inclusă o trimitere cuprinzătoare la contribuţia
Comunităţii în domeniul educaţiei. De atunci, în domeniul educaţiei se aplică procedura de
codecizie, iar prin Tratatul de la Amsterdam această procedură a fost extinsă şi la formarea
profesională.
În Carta drepturilor fundamentale se afirmă: „Orice persoană are dreptul la educaţie,
precum şi la accesul la formare profesională şi formare continuă” (articolul 14), precum şi
„Orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată
în mod liber” (articolul 15).
87
Potrivit principiului subsidiarităţii, orice stat membru poartă întreaga răspundere
pentru forma şi conţinutul sistemului său de educaţie generală şi profesională. Actele de
armonizare a dispoziţiilor legale şi de reglementare ale statului membru sunt excluse din sfera
de aplicare a articolelor 149 şi 150.
Tratatul de la Lisabona nu prevede în domeniul politicii de educaţie şi formare
profesională niciun fel de schimbări esenţiale (a se vedea articolele 149 şi 150 din noul
„Tratat privind funcţionarea Uniunii Europene”).
Rolul Uniunii în aceste domenii este definit astfel: „Uniunea este competentă să
desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre”
(articolul 6). O nouă „clauză socială” orizontală garantează că Uniunea ţine seama în definirea
şi punerea în aplicare a politicilor sale, printre altele, de „un nivel ridicat de educaţie şi de
formare profesională” (articolul 9). În plus, ar trebui subliniat faptul că prin intrarea în vigoare
a tratatului, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte caracter juridic obligatoriu (articolul
6).
 Europass, ECTS, Comenius, Grundtvig

1. Care este rolul politicii în domeniul educației
2. Enumeraţi programele aplicate la nivelul U.E. cu rol în educație
3. Prezentaţi organismele europene cu rol în aplicarea politicii în domeniul educației
4. Prezentaţi care sunt acțiunile cheie în domeniul educației
1. O.Milea, Economie europeană, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012
Bibliografie
88
1. Bal A., Dumitrescu S., Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
2. Bălăceanu C., Instituţii financiare internaţionale, Editura Pro Universitaria, Bucureşti,
2007;
3. Bălăceanu C., Mecanisme Fundamentale Ale Pieţei Unice Europene, Note De Curs,
Editura Prouniversitaria, București, 2010;
4. Pascu E., Armonizarea reglemantărilor din România cu cele din UE, privind
contrafacerea mărfurilor în relație cu protecția consumatorilor, Ed. Universitară,
București, 2011;
5. Popescu Gh., Economie Europena, Editura Economică, București, 2007;
6. Revistele Capital;
7. Centrul de Informare al Comisiei Europene în România;
8. http://ec.europa.eu/index_ro.htm;
9. www.infoeuropa.ro;
10. www.europa.eu.int;
11. www.europeana.ro;
12. www.eur-lex.europa.eu;
13. www.ier.ro;
14. www.institutiieuropene.ro;
15. www.circa.europa.eu ;
16. http://eumc.eu.int/;
17. http://europa.eu.int/comm/employment_social/social_policy_agenda.html;
18. http://www.anofm.ro;
19. http://www.caspis.ro;
20. http://www.cnpas.org;
21. http://www.esc.eu.int;
22. http://www.eurofound.eu.int;
23. http://www.inspectmun.ro;
24. http://www.mmss.ro;
25. http://www.omfm.ro/prima.php3;
26. http://www.protectiamuncii.ro;
27. http://www2.europarl.eu.int;
28. www.euroactiv.com;
29. www.euroinfo.ro.
89

Manual Studiu Individual Economie Europeana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Studiu Individual Economie Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE EUROPEANĂ

îndrumar de studiu individual

Unitatea de învăţare 2. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE 19

Unitatea de învăţare 3. POLITICA MONETARA A UNIUNII EUROPENE 28

Unitatea de învăţare 4. POLITICA BUGETARA A UNIUNII EUROPENE 37

Unitatea de învăţare 5. POLITICA AGRICOLA COMUNA 50

Unitatea de învăţare 6. POLITICA COMERCIALA COMUNA A UNIUNII 65

Unitatea de învăţare 7. POLITICA DE COEZIUNE ȘI DEZVOLTARE 76

Unitatea de învăţare 8. POLITICA CONCURENȚIALA ȘI SECURITATEA 88

Unitatea de învăţare 9. POLITICA SOCIALA 100

Unitatea de învăţare 10. POLITICA ÎN DOMENIILE EDUCAŢIEI ŞI 109

Disciplina Economie europeană tratează ansamblul

Resurse şi mijloace de lucru

Teme de control (TC)

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.2. Statele membre ale UE

1.3.3. Tratatele de constituire ale Uniunii Europene

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Tratatul de la Roma a fost semnat în anul: a) 1957; b) 1992; c) 1997; d) 2002.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 4 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.2 Consiliul European

2.3.3. Consiliul Uniunii Europene

2.3.4. Comisia Europeană

2.3.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

2.3.6. Curtea Europeană de Conturi

2.3.7. Banca Centrală Europeană

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

 parlament european, Consiliul U.E., Consiliul, O.L.A.F., B.C.E.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.3. Banca Europeană de Investiţii

3.3.4. Fondul European de Investiţii

3.3.5. Ombudsmanul European

Concepte şi termeni de reţinut

 Ombudsmanul european, B.E.I., F.E.I.,

Întrebări de control şi teme de dezbatere

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 4 ore

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.2. Istoricul Politicii Agricole Comune (PAC)

4.3.4. Reforma Politicii Agricole Comune

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

 P.A.C., preferință comunitară, solidaritate financiară, F.E.G.A.,

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.2. Principiile Politicii Comerciale Comune

5.3.3. Acordurile comerciale cu alte state

5.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de