CSI Ec. Europeana AI Anul II ID

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Centrul ID-IFR
Facultatea de Ştiinţe Economice
ECONOMIE
EUROPEANĂ
Caiet de Studiu Individual

Programul de studii
Afaceri Internaţionale
Anul de studii II
Semestrul I
Coordonator disciplină
Lector univ.dr. GHEORGHIU Gabriela
2016
Cuprins
Economie europeană
CUPRINS
Unitate Titlul Pagina

de
învăţar
e
INTRODUCERE 9
FUNDAMENTE TEORETICE ALE PROCESULUI DE

1 INTEGRARE EUROPEANĂ 11
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 12
1.1 Procesul de integrare economică – definire și etape 12
1.2 Obiectivele procesului de integrare europeană 13
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 15
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 15
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 15
FUNDAMENTE LEGALE ALE PROCESULUI DE INTEGRARE

2 EUROPEANĂ 16
2.1 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) 17
2.2 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau
EURATOM) 18
2.3 Comunitatea Economică Europeană (CEE) 19
UNIFICAREA INSTITUȚIONALĂ ÎN PROCESUL DE

3 INTEGRARE EUROPEANĂ 23
3.1 Principii relative la structura instituțională a Uniunii Europene 24
3.2 Tipuri de legislație comunitară și proceduri decizionale în Uniunea
Europeană 25
STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ A UNIUNII EUROPENE 28

4 Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4 29
4.1 Principalele instituții ale Uniunii Europene 29
4.2 Organe consultative ale instituțiilor Uniunii Europene 35
5
Economie europeană
Cuprins
PIAȚA UNICĂ INTERNĂ – DRUMUL SPRE UNIUNEA

5 ECONOMICĂ ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ 39
5.1 Etape ale edificării pieței unice interne 40
5.2 Ultimele evoluții înregistrate privind realizarea pieței unice interne 42
ELEMENTE FUNDAMENTALE ALE PIEȚEI UNICE INTERNE 45

6.1 Libera circulație a mărfurilor 46
6.2 Libera circulație a persoanelor 48
6.3 Libera circulație a serviciilor 52
6.4 Libera circulație a capitalurilor 54
UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ – ETAPĂ

7 SUPERIOARĂ A PROCESULUI DE INTEGRARE EUROPEANĂ 58
7.1 Momente principale în formarea uniunii economice și monetare
europene 59
7.2 Componente ale uniunii economice și monetare europene 63
POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ 66

8.1 Elemente de bază ale politicii comerciale comune 67
8.2 Regimul comun aplicabil importurilor din țări terțe 68
8.3 Regimul comun aplicabil exporturilor către țări terțe 70
ACORDURILE COMERCIALE ÎNCHEIATE DE UNIUNEA

9 EUROPEANĂ CU ȚĂRI TERȚE 72
9.1 Acorduri nepreferențiale negociate de Uniunea Europeană 73
9.2 Acorduri preferențiale la care Uniunea Europeană este parte 74
9.3 Alte acorduri încheiate de Uniunea Europeană 75
6
Economie europeană
Cuprins
POLITICA COMUNITARĂ PRIVIND CONCURENȚA 78

10.1 Cadrul general al politicii comunitare privind concurența 79
10.2 Practici restrictive și efecele lor asupra concurenței în cadrul
pieței interne 80
10.3 Cazuri speciale de derogare de la reglementările comunitare
privind concurența 82
10.4 Condiții de incompatibilitate cu reglementările comunitare
privind concurența 83
POLITICA PRIVIND PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN

11 UNIUNEA EUROPEANĂ 88
11.1 Principii aplicabile acțiunilor întreprinse de Uniunea Europeană
pentru protejarea consumatorilor 89
11.2 Direcții principale de acțiune privind protejarea consumatorilor în
cadrul pieței interne a Uniunii Europene 90
POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE 97

12.1 Etape în promovarea politicii regionale a Uniunii Europene 98
12.2 Principii și obiective ale politicii regionale a Uniunii Europene 100
12.3 Instrumente financiare ale politicii regionale a Uniunii Europene 102
POLITICA SOCIALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 106

13.1 Dezvoltarea politicii sociale în Uniunea Europeană 107
13.2 Fondul Social European – instrument preferențial al politicii
sociale europene 109
13.3 Piața europeană a muncii 110
POLITICA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL MEDIULUI 113

14.1 Momente principale în evoluția politicii comunitare în domeniul
mediului 114
14.2 Principii și obiective ale politicii comuniare în domeniul mediului 115
14.3 Instrumente financiare ale politicii comuniare în domeniul
7
Economie europeană
Cuprins
mediului 117
BIBLIOGRAFIE 120
8
Economie europeană
Introducere
Economie europeană
INTRODUCERE
Stimate student,
Pentru început doresc să-ţi urez bun venit la studiul cursului de

Economie europeană. Acest curs se adresează studenților de la
specializarea Afaceri internaționale anul II.
Mă numesc GHEORGHIU GABRIELA şi sunt lector universitar doctor

la Facultatea de Științe Economice din cadrul Universităţii “Ovidius” din
Constanţa. Am absolvit la rândul meu cursurile acestei facultăți în anul
2002 și am obținut titlul de doctor în economie în anul 2010. Activitatea
didactică mi-am început-o în urmă cu 12 ani, fiind preocupată permanent
de elaborarea de materiale didactice care să vină în întâmpinarea
nevoilor de dezvoltare a cunoștințelor teoretice și de specialitate ale
studenților economiști, dar și de publicarea de cărți și studii/articole
științifice în domeniul disciplinelor postului pe care sunt titularizată.
În cadrul Facultăţii de Științe Economice, Universitatea “Ovidius” din

Constanţa, susţin următoarele cursuri: Economie europeană și Economie
mondială.
Disciplina Economie europeană are drep obiectiv general înţelegerea de

către studenți a procesului de construcţie al Uniunii Europene și a
principalelor sale mecanisme de funcționare.
Caietul de studiu individual al acestei discipline este organizat în 14

unităţi de învăţare. Pentru a fi asimilată, fiecare unitate de învățare este
structurată astfel încât efortul individual să acopere echivalentul a două –
trei ore de studiu. Fiecare unitate conține obiectivele unităţii, prezentarea
subcapitolelor, testele de autoevaluare, o lucrare de verificare,
răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare și bibliografia
unităţii de învăţare.
Lucrarea de verificare reprezintă o evaluare finală la sfârşitul fiecărei

etape de învăţare, lucrare pe care o veți transmite pe platforma E-
learning pentru corectare şi eventualele comentarii.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele informaţii: numele

acestei discipline (Economie europeană), numărul lucrării de verificare
(Lucrarea de verificare nr. …), numele/prenumele dumneavoastră.
9
Economie europeană
Introducere
Pentru securitatea lucrării vă recomand să vă scrieţi numele pe fiecare

pagină.
Spor la învăţat şi succes!

Lector univ. dr. GHEORGHIU Gabriela
10
Economie europeană
Fundamente teoretice ale procesului de integrare europeană
Unitate de învăţare Nr. 1
FUNDAMENTE TEORETICE ALE PROCESULUI DE

INTEGRARE EUROPEANĂ
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1.............................................................................. 12

1.1 Procesul de integrare economică – definire și etape ……………............................ 12
1.2 Obiectivele procesului de integrare economică europeană……………………....... 13
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1............................................................... 15
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................ 15
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1............................................................................. 15
11
Economie europeană
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 însușirea definiției procesului de integrare economică;
 înțelegerea principalelor etape ale procesului de integrare
economică;
 identificarea principalelor obiective ale procesului de integrare
europeană.
1.1 Procesul de integrare economică – definire și etape
Definiție Integrarea economică este un proces prin intermediul căruia, două sau
mai multe piețe naționale, anterior separate și de dimensiuni diferite se
unesc pentru a forma o singură piață (piață comună) de dimensiuni mai
eficiente.
Etape ale În evoluția sa procesul de integrare economică parcurge următoarele

procesului de etape:
integrare ☆ Sistemul de preferințe vamale presupune admiterea de către un
economică ansamblu de teritorii, în interiorul său, a unor serii de avantaje vamale,
neaplicabile altor zone terțe;
☆ Zonele de liber schimb reprezintă teritoriul a două sau mai multe
state care hotărăsc să elimine, dintr-o dată sau treptat, obstacolele
tarifare (vamale) și netarifare dintre ele, dar care, față de terți, mențin
fiecare propriile lor tarife vamale și regimuri comerciale;
☆ Uniunea vamală presupune eliminarea, dintr-o dată sau treptat, a
obstacolelor tarifare și netarifare în relațiile comerciale reciproce
(pentru o parte sau pentru toate mărfurile), iar în relațiile cu terții
aplicarea unei politici comerciale comune și a unui tarif vamal comun;
☆ Piața comună este considerată un spațiu comun unui grup de state,
guvernat de regulile economiei de piață, în care este asigurată circulația
liberă a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor;
☆ Uniunea economică presupune existența unei piețe comune care
funcționează ca o piață internă națională, completată și de armonizarea
politicilor economice ale statelor membre;
☆ Uniunea monetară implică coordonarea politicilor economice și
fiscale ale statelor participante, concomitent cu introducerea unei
monede unice și aplicarea unei politici monetare comune;
☆ Uniunea economică totală antrenează o completă unificare a
economiilor implicate și o politică comună în cele mai importante
domenii;
☆ Uniunea politică se referă la stabilirea unor instituții comune, cu
caracter supranațional, la dezvoltarea unei politici externe și de
securitate comună, la introducerea unei cetățenii unice pentru toți
naționalii statelor participante, precum și, în ultimă instanță, la
adoptarea unei Constituții comune.
12
Economie europeană
Test de autoevaluare 1.1 – Încercuiți răspunsul corect.

Realizarea uniunii vamale presupune în relațiile comerciale cu țările
terțe și:
a) instituirea unui tarif vamal intern comun;
b) elaborarea unei politici comerciale comune;
c) înlăturarea, în mod treptat și complet, a taxelor vamale;
d) înlăturarea, în mod treptat și complet, a restricțiilor cantitative și a
altor bariere netarifare.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 15.
1.2 Obiectivele procesului de integrare economică europeană
Exemplul La nivel internațional putem vorbi de mai multe valuri de integrare

Uniunii economică regională care au avut particularități specifice, premiantul
Europene procesului fiind, de departe, Uniunea Europeană, considerată
exemplul devenit tipic de regionalizare, și care a parcurs practic toate
stadiile pe care le-a consacrat teoria integrării regionale.
Obiectivele Obiectivele procesului de integrare economică europeană pot fi

procesului de rezumate după cum urmează:
integrare ☆ Promovarea unei dezvoltări armonioase și echilibrate a
economică activităților economice în ansamblul Uniunii are în vedere dezvoltarea
europeană economică a statelor membre și, în cadrul acestora, a diferitelor regiuni,
eliminându-se diferențele între nivelul lor de dezvoltare și rămânerea în
urmă a unor regiuni, inclusiv a zonelor rurale;
☆ Creșterea durabilă și neinflaționistă, un nivel înalt de protecție și
al îmbunătățirii calității mediului este un obiectiv ce se circumscrie
aproape tuturor aspectelor comunitare, accentul fiind pus asupra
caracterului neinflaționist, care are în vedere activitatea general-
economică. Tratatul de la Maastricht evidențiază pentru prima oară
faptul că o dezvoltare economică, ce poate fi caracterizată având drept
un scop global, nu poate să ignore protecția mediului înconjurător;
☆ Promovarea unui grad înalt de convergență a performanțelor
economice urmărește unitatea de acțiune a statelor membre, atât la nivel
național cât și la nivel comunitar, astfel încât să fie asigurată o creștere
permanentă a competitivității mărfurilor și serviciilor, nu numai pe plan
intracomunitar, ci și pe plan mondial. În acest sens, coordonarea
politicilor economice ale statelor membre este considerată un element
hotărâtor în stabilirea căilor de realizare a obiectivului în cauză;
☆ Un nivel ridicat al ocupării forței de muncă și al protecției sociale,
egalitatea între femei și bărbați este un obiectiv a cărui realizare nu
poate fi garantată fără o dezvoltare economică armonioasă și echilibrată
în ansamblul Uniunii, fără o creștere durabilă și neinflaționistă sau fără
un grad înalt de convergență a performanțelor economice. Tratatul de la
Amsterdam este cel care introduce în mod explicit combaterea oricărei
forme de discriminare, inclusiv cea bazată pe sex, drept una dintre
obligațiile de bază ale Uniunii Europene;
☆ Creșterea nivelului de trai și a calității vieții poate fi considerat un
13
Economie europeană
obiectiv precumpănitor, dominant în raport cu celelalte, care ar fi lipsite

de valoare, ca obiective în sine, dacă pur și simplu s-ar ignora scopul
performanțelor comunitare – acela al creșterii continue a standardelor
de viață ale cetățenilor Uniunii;
☆ Promovarea coeziunii economice și sociale este un obiectiv
introdus prin Tratatul de la Maastricht, ce poate fi remarcat în orice
acțiune comunitară care include un reper economic și social, sensul
fiecărei activități comunitare trebuind să fie cel al unității și solidarității
umane și nu unul divergent, al intereselor contrare sau care se abat de la
idealul și spiritul comunitar. Tratatul de la Lisabona completează acest
obiectiv adăugându-i o nouă dimensiune – coeziunea teritorială;
☆ Promovarea solidarității între statele membre presupune ca nicio
măsură adoptată la nivel european, și care nu contravine literei și
spiritului actelor juridice fundamentale comunitare, să nu poată fi
ignorată în detrimentul altora, toate statele fiind considerate egale în
privința drepturilor pe care le exercită, respectiv și le asumă sau le revin
prin dobândirea calității de membru al Uniunii Europene. Tot astfel,
nici obligațiile nu trebuie să depășească cadrul legal comunitar. Statele
trebuie să acționeze cu bună credință, fără a întreprinde nimic de natură
să afecteze interesele lor legitime sau pe cele ale resortisanților lor;
☆ Tratatul de la Amsterdam adaugă la obiectivele Uniunii Europene
„menținerea și dezvoltarea Uniunii ca un spațiu al libertății, securității
și justiției”, care vizează, în primul rând, adoptarea de măsuri menite să
asigure libera circulație a persoanelor, care trebuie conjugate cu altele
de acompaniament, respectiv privind azilul și imigrația, măsuri în
domeniul cooperării judiciare în materie civilă, măsuri pentru
încurajarea și întărirea cooperării administrative, dar și în domeniul
cooperării polițienești și judiciare în materie penală, pentru a atinge un
nivel înalt de securitate prin prevenirea și combaterea criminalității;
☆ Ultimele completări ale obiectivelor generale ale Uniunii sunt aduse
de Tratatul de la Lisabona, respectiv: “Uniunea promovează progresul
științific și tehnic”, dar și “combate excluziunea socială și
discriminările și promovează justiția și protecția socială, …
solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului”.

Pe lista obiectivelor Uniunii Europene a fost adăugată cel mai târziu:
a) promovarea unei dezvoltări echilibrate şi armonioase a activităţilor
economice în ansamblul Uniunii Europene;
b) promovarea coeziunii economice şi sociale;
c) creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;
d) creşterea durabilă şi neinflaţionistă.
14
Economie europeană
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Încercuiți răspunsul corect.

Piaţa comună, ca etapă a procesului de integrare economică, implică şi
realizarea:
a) uniunii vamale;
b) uniunii economice;
c) uniunii politice;
d) niciuneia dintre etapele de mai sus.
Uniunea Europeană a urmărit încă de la înfiinţarea sa:
a) promovarea coeziunii economice şi sociale;
b) creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;
c) dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în
ansamblul Uniunii Europene;
d) promovarea solidarităţii între generații.
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Răspuns 1.1
b)
Răspuns 1.2
b)
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. Balassa B., The theory of economic integration, George Allen,

Unvoin LTD, Londra, 1962.
2. Bârsan M., Integrarea economică europeană, Editura Carpatica,
Cluj-Napoca, 1995.
3. Bibere O., Uniunea Europeană: între real și virtual, Editura ALL
Educațional, București, 1999.
4. Diaconescu M., Economie europeană, Editura a II-a revizuită și
adăugită, Editura Uranus, București, 2004.
5. Gheorghiu G., Economie europeană, Editura SITECH, Craiova,
2014.
6. Miron D., Integrarea economică – de la prototip la producția în
serie, Editura Sylvi, București, 2000.
7. Popescu C., Anghel G., Economia Uniunii Europene, Editura
Economică, București, 2007.
15
Economie europeană
Fundamente legale ale procesului de integrare europeană
FUNDAMENTE LEGALE ALE PROCESULUI DE

Cuprins Pagina

2.1 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).……………….............. 17
2.2 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).................... 18
2.3 Comunitatea Economică Europeană (CEE)............................................................... 19
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare......................................................... 21
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2.............................................................................. 21
16
Economie europeană
Principalul obiectiv al Unităţii de învăţare Nr. 2 este:
 cunoașterea principalelor tratate ce stau la baza procesului de

integrare europeană și a obiectivelor lor.
2.1 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
Înființarea La baza actului de naștere a Uniunii Europene se află declarația

CECO ministrului francez de externe Robert Schuman, din 9 mai 1950, prin
care acesta avansa o propunere al cărei obiectiv era plasarea întregii
producții franco-germane de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei
autorități supreme comune în cadrul unei organizații deschise
participării și altor state europene. „Planul Schuman” a devenit realitate
prin semnarea, la Paris, în 1951, a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului de către șase țări, respectiv:
Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și R. F. Germania. Acesta
a intrat în vigoare la 25 iulie 1952, după ratificarea de către statele
semnatare, pentru o perioadă de 50 de ani. Deoarece valabilitatea
Tratatului CECO a expirat în 2002, Comunitatea s-a aflat, în ultimii ani,
într-o perioadă de tranziție, în care acțiunile sale au fost integrate treptat
în organizarea comună a Uniunii Europene.
Inovație Constituirea CECO a reprezentat o nouă abordare față de modelele

instituțională tradiționale ale cooperării internaționale. Pentru prima dată în istoria
modernă, state suverane au acceptat să-și pună în comun resurse
importante pe care să le gestioneze o Înaltă Autoritate, ce prezenta un
caracter supranațional, având însă sarcina de a face să prevaleze
interesul comunitar. De asemenea, statele acceptau înființarea unei
Curți de Justiție, independentă, care să le asigure respectarea dreptului
de funcționare a Comunității și a unei Adunări Parlamentare, cu rol
consultativ asupra problemelor comunitare. În fine, un Consiliu de
Miniștri care, statuând în unanimitate, să acorde un aviz conform Înaltei
Autorități.
Inovație Conform tratatului, CECO trebuia să construiască „o piață comună, cu

economică obiective comune și cu instituții comune”. Obiectivele conferite prin
tratat urmau să se realizeze în următoarele condiții: crearea unei piețe
comune în domeniul cărbunelui și al oțelului și stabilirea instituțiilor
comune și a mijloacelor de acțiune pentru a organiza piața comună și a
elabora o politică economică și socială comună. Piața comună a
cărbunelui și oțelului s-a deschis în 1953, fapt ce a permis să se
experimenteze formula unei integrări sectoriale.
17
Economie europeană

Care dintre ţările de mai jos este membru fondator al CECO:
a) Belgia;
b) Germania;
c) Luxemburg;
d) toate țările de mai sus.
2.2 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)
Înființarea Pentru a lupta împotriva lipsei generalizate de energie „tradițională”,

CEEA cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și
R.F. Germania) au încercat să găsească în energia nucleară o modalitate
de a obține independența energetică. Drept urmare acestea au semnat la
Roma, la 25 martie 1957, Tratatul care instituia Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice. Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958,
tratatul are drept obiectiv să contribuie la formarea și la dezvoltarea
industriilor nucleare europene, astfel încât toate statele membre să poată
profita de pe urma dezvoltării energiei atomice și să garanteze
securitatea aprovizionării.
Organizare Organizarea instituțională a CEEA este, în linii mari, asemănătoare cu

instituțională cea din Tratatul CECO și are la bază același „triunghi instituțional” -
Consiliul, Comisia (numită “Înalta Autoritate” la CECO) și
Parlamentul, fiecare instituție acționând în limitele atribuțiilor conferite
de tratat. Suplimentar, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic și Social, cu rol consultative, iar Curtea de Justiție
soluționează eventualele diferende apărute în aplicarea prevederilor
tratatului.
Unicitatea Spre deosebire de Tratatul CEE, după cum se va arăta în continuare,

CEEA Tratatul CEEA nu a suferit modificări importante și rămâne în vigoare
și astăzi. Astfel, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice nu a
fuzionat cu Uniunea Europeană și continuă să aibă o personalitate
juridică distinctă, având însă instituții comune.

Tratatul privind înfiinţarea CEEA a vizat:
a) crearea unei pieţe comune;
b) formarea şi dezvoltarea industriilor nucleare europene, astfel încât
toate statele membre să poată profita de pe urma dezvoltării energiei
atomice și să garanteze securitatea aprovizionării;
c) realizarea unei zone de comerţ liber între statele membre;
d) coordonarea politicilor economice ale statelor membre.
18
Economie europeană
2.3 Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Înființarea În același timp cu Tratatul care instituia CEEA, a fost semnat la

CEE Roma la 25 martie 1957 și Tratatul de înființare a Comunității
Economice Europene, de același șase state.
Obiectiv Obiectivul general al Comunității Economice Europene, neexplicit

general, definire inițial în tratat, era integrarea economiilor statelor membre. Acesta
reiese chiar din preambulul la tratat, care se referă la necesitatea de a
întări unitatea economiilor statelor membre și de a asigura dezvoltarea
armonioasă a acestora prin diminuarea diferențelor existente între
diferitele regiuni și reducerea rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin
favorizate.
Obiectiv Instrumentele utilizate pentru realizarea acestui obiectiv erau:

general,  crearea unei piețe comune, definită ca „un spațiu comun unui grup
instrumente de state, guvernat de regulile economiei de piață”. Ea reprezintă o
etapă intermediară în drumul către uniunea economică și se
caracterizează prin libera circulație a mărfurilor, care este prima și
esențială, dar și prin mobilitatea factorilor de producție, adică libera
circulație a lucrătorilor (salariați, persoane care exercită o activitate
independentă și persoane juridice), libertatea prestărilor de servicii și, în
fine, libera circulație a capitalurilor;
 apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre,
prin care să se sprijine evoluția Comunității, cu scopul de a asigura:
dezvoltarea armonioasă, echilibrată a activităților economice, o creștere
durabilă și neinflaționistă, un grad înalt de convergență a
performanțelor economice, un nivel înalt al ocupării forței de muncă și
al protecției sociale, creșterea nivelului de trai și a calității vieții, un
nivel înalt al protecției și îmbunătățirea calității mediului, coeziunea
economică și socială, solidaritatea între statele. Dispozițiile din Tratatul
CEE, referitoare la natura și gradul de apropiere al politicilor
economice naționale, a făcut necesară distincția între două mari
Domenii de categorii de domenii de intervenție comunitară, și anume:
intervenție - domenii pentru care s-a prevăzut elaborarea unor politici comune, care
comunitară presupun un transfer de suveranitate în anumite domenii, consimțit de
statele membre, în beneficiul instituțiilor comunitare, dotate cu
competențe și puteri necesare pentru a realiza politici ce se vor substitui
politicilor naționale;
- domenii în care apropierea se limita la instituirea unei coordonări a
politicilor economice ale statelor membre, care se realiza, de fapt, sub
forma consultărilor între statele membre, în cadrul instituțiilor
comunitare, în special al Consiliului de Miniștri, al Comitetului
Economic și Social, precum și al diverselor comitete special create în
acest scop. De asemenea, coordonarea se realiza în forme și grade
variabile, în funcție de limitarea la definirea obiectivelor comune sau de
extinderea ei și la punerea în aplicare a acestora.
19
Economie europeană
Obiective Așadar, pentru realizarea obiectivului prevăzut în tratat, Comunitatea

specifice avea sarcina să realizeze, în condițiile stabilite, următoarele:
 eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a
restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, ca și a tuturor
celorlaltor măsuri cu efect echivalent;
 instituirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale
comune față de terți;
 eliminarea, între statele membre, a obstacolelor privind libera
circulație a lucrătorilor, serviciilor și capitalurilor;
 instaurarea unor politici comune în domeniul agriculturii și al
transporturilor;
 stabilirea unor politici prin care să se asigure ca în piața comună
concurența să nu fie denaturată;
 aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor
economice ale statelor membre și remedierea dezechilibrelor în balanța
lor de plăți;
 apropierea legislațiilor naționale în măsura necesară bunei
funcționări a pieței comune;
 crearea unui Fond Social European pentru a susține
îmbunătățirea condițiilor de muncă ale lucrătorilor și a contribui la
ridicarea nivelului lor de viață;
 instituirea Băncii Europene de Investiții cu rolul de a sprijini
dezvoltarea economică a Comunității;
 asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări, pentru creșterea
schimburilor economice cu acestea și continuarea în comun a efortului
de dezvoltare economică și socială.
State membre De la intrarea sa în vigoare, la 1 ianuarie 1958, Tratatul CEE a

CEEE cunoscut diverse completări, adaptări sau modificări, iar numărul
statelor membre a crescut. Astfel, din 1973 se alătură Comunității
Marea Britanie, Danemarca și Irlanda. Începând cu 1981 a fost admisă
Grecia, iar în 1986 - Spania și Portugalia, în 1994 - Austria, Finlanda și
Suedia, în 2004 - Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, în 2007 – Bulgaria și România,
iar în 2013 – Croația.

Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene a vizat:
a) instituirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale
comune față de terți;
b) stabilirea unei politici prin care să se asigure ca în piaţa comună
concurenţa să nu fie distorsionată;
c) instituirea unei Bănci Europene de Investiţii cu rolul de a sprijini
dezvoltarea economică a Comunităţii;
d)toate obiectivele de mai sus.
20
Economie europeană



Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii este falsă:
a) Tratatul CECO reprezintă punctul de pornire al procesului de
integrare europeană;
b) Tratatul CEE a suferit, de la intrarea sa în vigoare şi până în prezent,
diverse completări, adaptări sau modificări;
c) Tratatul de la Paris a permis să se experimenteze formula unei
integrări sectoriale;
d) niciuna dintre afirmaţiile de mai sus.
Printre statele membre ale Uniunii Europene de astăzi se numără și:
a) Norvegia;
b) Elveția;
c) Malta;
d) Liechtenstein.
Răspuns 2.1
d)
Răspuns 2.2
b)
Răspuns 2.3
d)
1. Bibere O., Uniunea Europeană: între real și virtual, Editura ALL

Educațional, București, 1999.
2. Constantin V. (coord.), Documente de bază ale Comunităților și
Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Polirom, Iași, 2002.
2014.
4. Munteanu R., Drept european – Evoluție, Instituții, Ordine juridică,
Editura Oscar Print, București, 1996.
5. Popescu C., Economia integrării europene, Editura Ovidius
University Press, Constanța, 2001.
21
Economie europeană

7. Tsoukalis L., Ce fel de Europă, Editura Bic ALL, București, 2005.
22
Economie europeană
Unificarea instituțională în procesul de integrare europeană
UNIFICAREA INSTITUȚIONALĂ ÎN PROCESUL DE

Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3............................................................................. 24

3.1 Principii relative la structura instituțională a Uniunii Europene............................... 24
3.2 Tipuri de legislație comunitară și proceduri decizionale în Uniunea Europeană...... 25
23
Economie europeană
 cunoașterea principiilor ce stau la baza structurii instituționale a

Uniunii Europene;
 înțelegerea mecanismului decizional al Uniunii Europene.
3.1 Principii relative la structura instituțională a Uniunii Europene
Principii ☆ Principiul de organizare al Uniunii Europene nu este cel al

ce stau la baza separației puterilor, ci mai degrabă cel al reprezentării intereselor,
structurii potrivit căruia fiecare instituție comunitară reprezintă un interes
instituționale specific distinct, în sprijinul căruia acționează în cadrul procesului
a Uniunii decizional comunitar, respectiv: Comisia Europeană reprezintă
Europene „interesul general” – propune și execută; Consiliul Uniunii este
„garantul intereselor statelor membre” – decide; Parlamentul European
reprezintă și protejează interesele popoarelor statelor membre – cu
putere de deliberare și control și de participare la procesul legislativ;
☆ Principiul echilibrului instituțional înseamnă că fiecare instituție
are obligația să-și exercite competențele sale, dar cu respectarea totală a
competențelor celorlaltor instituții;
☆ Principiul autonomiei instituțiilor se bazează pe capacitatea
instituțiilor, recunoscută prin tratate, de a adopta propriul lor
regulamentul intern de organizare, impunând totodată acestora să se
abțină de la măsuri susceptibile să pună în pericol obiectivele tratatelor,
să evite situații care ar duce la perturbarea funcționării altor instituții
comunitare din cauza utilizării lor excesive;
☆ Principiul cooperării loiale între instituții impune instituțiilor nu
numai să respecte competențele lor, dar să și stabilească proceduri care
să permită asigurarea bunei desfășurări a procesului decizional.

Principiul echilibrului instituțional presupune:
a) capacitatea fiecărei instituții de a-și adopta propriul regulament
intern de organizare;
b) obligația fiecărei instituții de a stabili proceduri care să permită
asigurarea bunei desfășurări a procesului decizional;
c) dreptul fiecărei instituții de a-și alege singură membrii;
d) obligația fiecărei instituții de a-și exercita competențele cu
respectarea totală a competențelor celorlaltor instituții.
24
Economie europeană
3.2 Tipuri de legislaţie comunitară şi proceduri decizionale în Uniunea Europeană
Tipologia ☆ Regulamentele se referă la toate statele membre şi sunt direct

legislației aplicabile în fiecare dintre acestea. Prin urmare, sunt direct parte a
comunitare sistemelor legislative naţionale, fără să mai fie nevoie de nici o măsură de
transformare a legislaţiei comunitare în legislaţie naţională;
☆ Directivele diferă de regulamente prin două aspecte importante, și
anume: pe de o parte, se pot adresa oricărui stat membru şi nu se adresează
neapărat tuturor; iar pe de altă parte, trebuiesc duse la îndeplinire, dar lasă
statelor membre alegerea mijloacelor prin care vor fi puse în practică;
☆ Deciziile sunt aplicabile integral asupra celor cărora le sunt adresate.
Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală şi
vizează, îndeosebi, aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare.
De asemenea, contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele
ei, nu numai în ceea ce priveşte rezultatul urmărit. Ea poate fi, deci, foarte
detaliată şi să prevadă chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul
impus. Statele au posibilitatea să aleagă numai forma juridică a punerii în
aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale;
☆ Recomandările sau Opiniile (avizele) nu sunt obligatoriu aplicabile.
Chiar dacă aceste măsuri nu au efecte directe, ele pot fi utilizate ca probă în
instanţă, iar tribunalele naţionale, în hotărârile adoptate, pot face referire la
interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie în deciziile sale.
Proceduri ☆ În cadrul procedurii de consultare, rolul Parlamentului European este

decizionale doar unul consultativ, fiindu-i totuși interzis Consiliului să decidă mai
înainte ca acesta să-şi fi dat avizul asupra propunerii Comisiei;
☆ Cooperarea este o procedură introdusă prin Actul Unic European,
fiind aplicabilă numai cazurilor în care Consiliul decide cu majoritate
calificată. Originalitatea acestei proceduri constă într-un sistem de dublă
lectură a textului – de către Parlament şi Consiliu - care permite
Parlamentului să influenţeze direct modalităţile de luare a deciziei de către
Consiliu, fără a repune în discuţie nici ultimul cuvânt al Consiliului şi nici
rolul motor al Comisiei.
☆ Prin procedura codeciziei Parlamentul European este asociat direct la

procesul de adoptare a deciziilor de către Consiliu, având un important rol
de co-legislator. Ca urmare, el are facultatea de a respinge un act comunitar
propus, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi, dacă nu reuşeşte să
ajungă la un acord cu Consiliul în cadrul unei proceduri de conciliere.
Derularea procedurii de codecizie este inspirată din procedura cooperării,
dar i se adaugă două elemente esenţiale: etapa Comitetului de conciliere şi
imposibilitatea pentru Consiliu de a-şi impune voinţa sa, chiar şi unanimă,
Parlamentului.
☆ În ciuda denumirii sale, procedura avizul conform este o veritabilă

procedură de codecizie integrală, deoarece Consiliul nu poate decide, în
astfel de situaţii, fără acordul explicit al Parlamentului European.
25
Economie europeană

Spre deosebire de regulament, decizia:
a) are o influenţă generală;
b) vizează, îndeosebi, aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii
particulare;
c) nu este obligatorie în toate elementele ei;
d) lasă statelor membre alegerea mijloacelor prin care vor fi puse în
practică.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

3 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Principiul autonomiei instituțiilor presupune:
a) obligația fiecărei instituții de a-și exercita atribuțiile cu respectarea
competențelor celorlaltor instituții;
b) capacitatea fiecărei instituții de a-și adopta propriul regulament intern de
organizare;
c) obligația fiecărei instituții de a stabili proceduri care să permită
asigurarea bunei desfășurări a procesului decizional;
d) dreptul fiecărei instituții de a-și alege singură membrii.
În cadrul procedurii de codecizie, Parlamentul European:
a) este asociat direct la procesul de adoptare a deciziilor de către Comisie;
b) are rol de co-legislator;
c) este consultat obligatoriu de Consiliu;
d) nu are niciun rol.
Răspuns 3.1
d)
Răspuns 3.2
b)
26
Economie europeană
1. Cairns W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura

Universal Dalsi, București, 2001.
2. Gheorghiu G., Economie europeană, Editura SITECH, Craiova, 2014.
3. Manolache O., Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All
Beck, București, 1999.
4. Marcu V., Drept instituțional comunitar, Editura Mara, București,
1994.
5. McCormick J., Să înțelegem Uniunea Europeană, Editura CODECS,
București, 2006.
8. Profiroiu P., Profiroiu A., Popescu I., Instituții și politici europene,
Editura Economică, București, 2008.
27
Economie europeană
Structura instituțională a Uniunii Europene
STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ A UNIUNII EUROPENE
Cuprins Pagina

4.1 Principalele instituții ale Uniunii Europene.........………………………................. 29
4.2 Organe consultative ale instituțiilor Uniunii Europene............................................. 35
28
Economie europeană
 identificare principalelor instituții ale Uniunii Europene;

 cunoașterea caracteristicilor principalelor instituții ale Uniunii
Europene.
4.1 Principalele instituții ale Uniunii Europene
Evoluția Tratatele de la Paris și Roma au prevăzut comunități distincte, fiecare

structurii cu personalitate juridică proprie. La debutul lor, cele trei Comunități
instituționale a Europene dispuneau de instituții proprii: trei Consilii de miniștri și trei
Uniunii organe colegiale – Înalta Autoritate pentru CECO și două Comisii pentru
Europene CEE și CEEA. Această situație prezenta, însă, unele inconveniente. De
aceea, prin “Convenția relativă la unele instituții comune”, care a
formalizat juridic instituțiile politice, semnată în același timp cu
Tratatele de la Roma, au devenit comune pentru cele trei Comunități -
Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție, iar pentru CEE și CEEA a
devenit comun - Comitetul Economic și Social. Ulterior, Tratatul de
fuziune de la Bruxelles (adoptat în 1965) a realizat și unificarea
executivelor, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a
Comunităților Europene, și, ca o consecință, a altor instituții și reguli
legate de acestea. De asemenea, a refăcut într-o singură administrație și
administrațiile celor trei Comunități. În fine, Comunitățile au fost
prevăzute cu un buget de funcționare unic.
Această schemă instituțională s-a modificat începând cu anul 1961, prin

instituționalizarea Conferinței la nivel înalt a reprezentanților celor șase
state membre, apoi ca urmare a apariției Consiliului European (1974),
consacrat juridic de Actul Unic European (1986), și, ulterior, prin
Tratatul de la Maastricht (1992) - atât din punct de vedere al structurii
organice, cât și sub aspect funcțional. Ca structuri organice, Tratatul de
la Maastricht creat un nou organ consultativ (Comitetul Regiunilor) și
instituțiile prevăzute pentru realizarea uniunii monetare, anume Banca
Centrală Europeană (BCE) și Sistemul European al Băncilor Centrale -
compus din BCE și băncile centrale naționale, a cărui totală
independență este recunoscută cu această ocazie. Sub aspect funcțional,
adică al modului în care este organizată cooperarea dintre instituții și de
care depind deciziile și coerența lor, de-a lungul timpului au fost
introduse reguli noi, care să contribuie la eficientizarea și
democratizarea procesului decizional.
Origine și ☆ Parlamentul European

evoluție Numită inițial “Adunarea Parlamentară”, este prima dintre instituțiile
definite de tratatele originare, devenind instituție comună pentru cele trei
Comunități în urma semnării „Convenției relative la unele instituții
29
Economie europeană
comune” (1957). Din 1962, s-a autobotezat Parlamentul European, nume

ce i-a fost consacrat oficial prin Actul Unic European.
Componență Începând cu 1979, parlamentarii sunt „reprezentanți ai popoarelor”

statelor reunite în Comunitate, aleși prin vot universal direct, pentru o
perioadă de cinci ani. Numărul europarlamentarilor nu poate depăși
șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este
asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase
membri pentru fiecare stat membru, cu mențiunea că niciunui stat
membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Sediu Sediul Parlamentului European este repartizat, din rațiuni istorice, între
Luxemburg – unde se află Secretariatul General permanent, Strasbourg –
unde au loc sesiunile plenare și Bruxelles – unde își au sediul comisiile
parlamentare, având o situație de instituție “navetistă”, care vine din
istoria construcției europene, mult criticată de parlamentari.
Președinție Președinția Parlamentului European o deține un deputat ales cu o

majoritate absolută de voturi, pentru o perioadă de doi ani și jumătate.
Organizare și În general, europarlamentarii se întrunesc în fiecare lună, pe durata unei

funcționare săptămâni (cu excepția lunii august), în sesiuni ce se țin la Strasbourg,
dezbaterile fiind traduse simultan în toate limbile oficiale ale Uniunii
Europene. Gruparea deputaților se face la reuniuni pe grupuri politice, în
funcție de afinitățile politice.
Atribuții Puterile atribuite de tratate Parlamentului European și extinse ulterior

pot fi grupate astfel:
 Puterea de control politic. Aceasta presupune o putere de informare
și una de sancțiune;
 Puterea consultativă și de participare la actul legislativ. Deși
tratatele constitutive au prevăzut, inițial, numai dreptul acestuia de a fi
consultat de către Consiliul de Miniștri în anumite situații, ulterior
această putere a fost sporită în sensul că în prezent Parlamentul
European a devenit egalul Consiliului de Miniștri în ceea ce privește
puterea de legiferare;
 Competențe în domeniul bugetar. Parlamentul este cel care adoptă
forma definitivă a bugetului, pe care semnătura Președintelui îl
investește cu putere executorie;
 Parlamentul European alege, pe perioada legislaturii sale, Avocatul
poporului, împuternicit să primească plângeri din partea oricărei
persoane fizice sau juridice cu reședința sau sediul social într-un stat
membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea
instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii.
Origine și ☆ Consiliul European
evoluție Originea Consiliului European se află în conferințele la nivel înalt ce
reuneau șefii de stat și de guvern ai celor șase membri fondatori
începând cu anul 1961. Pasul decisiv l-a reprezentat Conferința de la
Paris din 1974, când s-a hotărât crearea sa. Consacrat juridic prin Actul
30
Economie europeană
Unic European, Consiliul European nu este, așadar, urmare nici a unei

funcționări în mediul internațional și nici a revizuirii tratatelor
comunitare, putând fi considerat drept o inovație politică.
Componență Consiliul European este format din șefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei
Europene. La lucrări mai participă și Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate
Sediu Toate reuniunile Consiliului European au loc în Bruxelles.
Președinție Președintele Consiliului European este ales cu majoritate calificată

dintre membrii săi, pentru un termen de doi ani și jumătate, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.
Organizare și În practică, Consiliul European se reunește în lunile iunie și decembrie;

funcționare două consilii suplimentare sunt organizate, de asemenea, în martie și în
iunie. În plus, atunci când situația o impune, președintele poate convoca
deopotrivă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
Dispozițiile adoptate de Consiliul European nu sunt acte comunitare, ci

doar acorduri politice, care se pot materializa ulterior în acte
comunitare, prin aplicarea procedurilor prevăzute în tratate.
Atribuții Consiliului European îi revin următoarele atribuții:

 este locul unor schimburi de păreri libere și al unor informări
reciproce între factorii principali de conducere ai statelor membre;
 poate delibera subiecte care sunt de competență comunitară, dar și
chestiuni de cooperare politică sau orice alt subiect de interes comun,
definind, în esență, orientările și prioritățile politice generale al Uniunii;
 oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia;
 constituie o “instanță de apel” pentru dosarele care îi sunt trimise de
instanțele inferioare, în special de către Consiliul Uniunii.
Origine și ☆ Consiliul sau Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de

evoluție Miniștri)
Tratatul de fuziune de la Bruxelles a instituit un Consiliu al
Comunităților Europene, denumit Consiliul de Miniștri, care s-a
substituit Consiliului special de miniștri al CECO, Consiliului CEE și
Consiliului CEEA. Tratatul de la Maastricht i-a schimbat denumirea în
Consiliul Uniunii Europene - cadru instituțional unic pentru cele trei
Comunități.
Consiliul Uniunii este compus din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot.
Componență Componența Consiliului nu este, deci, nici fixă, nici stabilă, ci variază în
funcție de ordinea de zi a lucrărilor, fiind convocați pentru a face parte
succesiv din Consiliu - fie singuri, fie alături de miniștrii de externe -
diferiți titulari ai departamentelor.
31
Economie europeană
Sediu Sediul Consiliului Uniunii este la Bruxelles. În timpul lunilor aprilie,

iunie și octombrie, Consiliul își ține reuniunile la Luxemburg.
Președinție Președinția Consiliului Uniunii, cu excepția formațiunii Afaceri Externe,

este asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de trei
state membre. Aceste grupuri sunt formate în baza unui sistem egal de
rotație a statelor membre, avându-se în vedere diversitatea acestora și
echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigură,
prin rotație, pentru o durată de șase luni, președinția tuturor
formațiunilor Consiliului, cu excepția formațiunii Afaceri Externe.
Ceilalți membri ai grupului asistă președinția în îndeplinirea tuturor
responsabilităților acesteia, pe baza unui program comun, putând
conveni, după caz, și asupra altor aranjamente.
Organizare și Consiliul Uniunii se întrunește la convocarea președintelui, din inițiativa

funcționare acestuia, a unuia dintre membrii săi sau ai Comisiei. Deși regulamentul
său intern și Tratatul UE prevăd noțiunea singulară de “Consiliu”, așa
cum s-a precizat deja, la Bruxelles și la Luxemburg se reunesc, în
ritmuri variabile, până la zece formațiuni diferite ale Consiliului, fără a
exista o ierarhie între acestea.
Sistem de Tratatele comunitare consacră trei modalități de vot în Consiliul Uniunii,

vot alegerea între acestea fiind stabilită prin dispozițiile tratatelor, care
prevăd modul de votare adecvat de fiecare dată când Consiliul trebuie să
decidă.
 votul în unanimitate sau consensul prezintă acea particularitate de a
fi incontestabil, chiar dacă unul sau mai multe state se abțin. Exercitarea
dreptului de veto impune exprimarea acestei opinii și nu starea pasivă,
care marchează simpla abținere;
 votul cu majoritate simplă se întrunește dacă cel puțin 15 membri ai
Consiliului au votat favorabil în chestiuni de procedură;
 votul cu majoritate calificată constituie obiectul unei organizări
elaborate special. În prezent se folosește un sistem al votului cu dublă
majoritate pentru adoptarea deciziilor, în sensul că se obține majoritatea
calificată dacă ea acoperă cel puțin 55 % din statele membre care
reprezintă cel puțin 65 % din populația Uniunii Europene. Este
prevăzută, de asemenea, o minoritate de blocare, alcătuită din cel puțin
patru state membre, reprezentând peste 35 % din populația Uniunii
Europene.
Atribuții Consiliul Uniunii Europeme are următoarele atribuții:

 exercită, împreună cu Parlamentul European, funcția legislativă
prin procedura legislativă ordinară, cunoscută și sub numele de
codecizie;
 coordonează politicile statelor membre în domenii specifice, cum
ar fi politicile economice și bugetare sau politica de ocupare a forței de
muncă;
 adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în practică a
32
Economie europeană
politicii externe și de securitate comună, pe baza orientărilor generale

trasate de Consiliul European. Aceasta include totodată ajutorul
umanitar și pentru dezvoltare al Uniunii, apărarea și comerțul;
 coordonează activitățile statelor membre și adoptă măsurile
necesare cu privire la cooperarea în materie de justiție și afaceri interne;
 decide cu privire la semnarea și încheierea acordurilor
internaționale dintre Uniunea Europeană și unul sau mai multe state ori
organizații internaționale, pe baza unei propuneri din partea Comisiei;
 adoptă bugetul Uniunii împreună cu Parlamentul European.
Origine și ☆ Comisia Europeană

evoluție Istoria ei a început în anul 1951, odată cu apariția Înaltei Autorități -
executivul primei Comunități Europene (CECO). În tratatele de la
Roma, termenul de Comisie a fost folosit din motive strategice - în
încercarea autorilor de a diminua sensul supranațional, considerat ca
fiind prea extins în primul tratat. După fuziunea executivelor, prin
Tratatul de la Bruxelles (1965), Comisia a devenit instituție comună
pentru cele trei Comunități și, în consecință, a exercitat competențele
Comisiilor (CEE și CEEA) și a Înaltei Autorități (CECO), conform
dispozițiilor respectivelor tratate.
Componență Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de

membri, aleși pentru un mandat de 5 ani, incluzând președintele și
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre.
Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în
conformitate cu un sistem de rotație strict egal între acestea, care să
reflecte diversitatea demografică și geografică, astfel încât diferența
dintre numărul total de mandate deținute de resortisanții a două state
membre date să nu poată fi niciodată mai mare de unu.
În general, membrii Comisiei - denumiți comisari - sunt recrutați din

rândul specialiștilor și/sau al oamenilor politici. Ei sunt numiți de
Consiliul European împreună cu Președintele Comisiei, la sugestiile
statelor membre, pe baza competenței lor generale. Aceștia prezintă
toate garanțiile de independență față de statele membre, în interesul
general al Uniunii.
33
Economie europeană
Sediu Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
Președinție Președintele Comisiei Europene este ales în baza unei duble investituri
democratice – de către statele membre reprezentate în Consiliul
European și de către Parlamentul European, pe o perioadă de cinci ani.
Comisia Europeană se întrunește la inițiativa președintele său, cel puțin

o dată pe săptămână, de obicei miercurea, în ședințe care nu sunt
publice, dezbaterile acesteia fiind confidențiale.
Organizare și Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialității, care se

funcționare bazează pe egalitatea între membrii Comisiei în participarea lor la
adoptarea deciziilor instituției. Astfel, deciziile sunt adoptate după o
deliberare comună și toți membrii sunt responsabili în mod colectiv
pentru acestea în fața Parlamentului European. Cu toate acestea însă,
președintele Comisiei procedează la o repartiție precisă a atribuțiilor
între membrii săi cu privire la pregătirea și punerea în execuție a
deciziilor, putând totodată în orice moment să modifice atribuțiile lor.
Prin urmare, fiecare dintre comisari are o responsabilitate particulară
pentru unul sau mai multe sectoare de activitate ale Uniunii, reunite sub
“umbrela” unui Direcții generale.
Atribuții Comisia promovează interesul general al Uniunii, sens în care îi revin

următoarele atribuții:
 Puterea de inițiativă. Comisia formulează recomandări asupra
subiectelor cuprinse în tratate dacă acestea le prevăd sau dacă Comisia
consideră că este necesar;
 Puterea de execuție. Comisia are o putere de execuție proprie,
care se reflectă din prerogativele sale în materie de aplicare a politicii
concurențiale comunitare, precum și din competențele de execuție în
materie de agricultură, transport, politică socială etc.;
 Puterea de control. Comisia veghează asupra aplicării
dispozițiilor comunitare și asupra deciziilor luate pentru funcționarea
normală a instituțiilor;
 Puterea de negociere în acordurile internaționale. În calitate de
reprezentantă a Uniunii Europene în relațiile externe, Comisia
garantează legăturile cu organismele internaționale, exprimând, de fapt,
punctul de vedere comunitar în relațiile internaționale.

Prin „Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor
Europene” (1957) a devenit instituţie comună pentru cele trei
Comunităţi Europene şi:
a) Parlamentul European;
b) Comitetul Regiunilor;
c) Comisia Europeană;
d) Consiliul European.
Printre atribuţiile Parlamentului European nu se numără:
a) examinarea diferitelor documente şi discutarea, în şedinţă publică, a
34
Economie europeană
raportului anual pe care îl prezintă Comisia Europeană;

b) puterea de a constrânge Comisia, prin votarea unei moţiuni de
cenzură, de a demisiona, în anumite condiţii stabilite;
c) alegerea, pe durata legislaturii sale, a Avocatului poporului;
d) niciuna dintre atribuțiile de mai sus.
Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii este adevărată. Consiliul
European:
a) este locul unor schimburi de păreri libere între statele membre în
probleme politice şi activităţi cum sunt mediul, cultura, promovarea
principiilor democraţiei, respectarea drepturilor omului etc.;
b) dispoziţiile adoptate de acesta reprezintă acorduri politice;
c) reprezintă o instituţie prevăzută de tratatele iniţiale de înfiinţare ale
Comunităţilor Europene;
d) devine instituţie comună pentru Comunităţile Europene prin Tratatul
de fuziune de la Bruxelles.
4.2 Organe consultative ale instituțiilor Uniunii Europene
Origine și ☆ Comitetul Economic și Social (CES)

evoluție Tratatele CECO, CEE, CEEA au stabilit necesitatea înființării unor
organe consultative Comisiei, Consiliului și Parlamentului, ai căror
membri să fie reprezentanți ai diverselor medii socio-economice, cu
scopul de a face cunoscută opinia lor în realizarea diferitelor proiecte
legislative. Cu privire la CECO, a funcționat Comitetul consultativ, ai
cărui membrii erau distribuiți în mod proporțional între: producători,
muncitori, consumatori, comercianți ai produselor industriei cărbunelui
și oțelului. În ceea ce privește CEE și CEEA, s-a înființat Comitetul
Economic și Social.
CES este format din reprezentanți ai diferitelor categorii de participanți

la viața economică și socială - organizații patronale, salariale și alți
reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-
economic, civic, profesional. Numărul membrilor CES a fost limitat de
Tratatul de la Lisabona la 350, numiți de Consiliu cu unanimitate de
voturi, pentru o perioadă de 5 ani, cu posibilitate de prelungire.
Componență CES desemnează, dintre membrii săi, un președinte pentru un mandat de

doi ani și jumătate.
Președinție Funcția principală a CES este aceea de a se pronunța asupra proiectelor

în cazurile prevăzute de tratate. Din anul 1972, Comitetul poate să emită
avize din proprie inițiativă asupra oricărei probleme de interes
comunitar. Tratatul UE obligă Comisia și Consiliul să ceară avizul
Comitetului în anumite proiecte legislative, în timp ce Tratatul de la
Atribuții Amsterdam autorizează consultarea sa și de către Parlamentul European.
La cererea Parlamentului European, Comisiei și Președintelui
Consiliului, CES exercită un control permanent al pieței interne și atrage
35
Economie europeană
atenția asupra disfuncționalităților acesteia. De asemenea, întreține

relații cu organisme similare la nivel național, regional și internațional.
Origine și ☆ Comitetul Regiunilor (CR)

evoluție Organ cu caracter consultativ, a fost creat prin Tratatul de la Maastricht,
cu scopul de a realiza centralizarea opiniilor regiunilor și ale entităților
locale necesară pentru a răspunde cerinței Adunării Regiunilor Europei
și Parlamentului European - ca realitatea europeană să fie corect
reprezentată și să influențeze dezvoltarea comunitară.
Componență CR este format din reprezentanți ai colectivităților regionale și locale

care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorități
regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în fața unei
adunări alese. Potrivit Tratatului de la Lisabona, aceștia sunt aleși de
Consiliu cu unanimitate de voturi, la propunerea statelor membre, pentru
o perioadă de 5 ani, cu posibilitate de prelungire, fără ca numărul lor să
depășească pe acela de 350.
Președinție CR desemnează, dintre membrii săi, un președinte pe o durată de doi ani

și jumătate.
Atribuții CR este un organ auxiliar, care asistă, cu caracter pur consultativ,

Parlamentul European, Consiliul și Comisia, în cazurile prevăzute de
tratate și în toate celelalte cazuri și, în special, atunci când sunt în joc
interese regionale specifice. Mai mult, de fiecare dată când CES este
consultat, CR este informat de Parlamentul European, Consiliu sau de
Comisie cu privire la cererea de aviz.

Comitetele consultative ale instituțiilor comunitare:
a) au un mandat de doi ani și jumătate;
b) adoptă decizii numai la cererea instituțiilor comunitare;
c) au apărut mai târziu, ca o necesitate pentru realizarea diferitelor
proiecte legislative;
d) emit recomandări din proprie inițiativă sau la cererea instituțiilor
comunitare.
36
Economie europeană



Care dintre următoarele instituţii nu a fost prevăzută de Tratatele de la
Paris şi Roma:
a) Comisia Europeană;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Consiliul European;
d) Curtea de Justiţie.
Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles (1965) a devenit instituţie
comună celor trei Comunităţi Europene şi:
a) Adunarea Parlamentară;
b) Comisia Europeană;
c) Comitetul Economic şi Social;
d) Curtea de Justiţie.
Spre deosebire de Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene:
a) se întruneşte mai des;
b) este compus din şefii de stat şi de guvern ai statelor membre;
c) stabileşte orientările generale ale construcţiei europene;
d) nu exercită atribuții legislative.
Membrii Comisiei Europene:
a) se reunesc la Luxemburg;
b) sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un
sistem de rotație strict egal între statele membre;
c) au un mandat diferit de cel al europarlamentarilor;
d) trebuie să reprezinte interesele statelor membre.
Răspuns 4.1
a), d), b)
Răspuns 4.2
d)
37
Economie europeană
1. Cairns, W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura

3. Manolache O., Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All
Beck, București, 1999.
4. Marcu V., Drept instituțional comunitar, Editura Mara, București,
1994.
București, 2006.
7. Olaru D., Integrarea vest – europeană, Realități și controverse,
Editura Politică, București, 1988.
38
Economie europeană
Piața unică internță – drumul spre uniunea economică în procesul de integrare europeană
PIAȚA UNICĂ INTERNĂ – DRUMUL SPRE UNIUNEA

ECONOMICĂ ÎN PROCESUL DE INTEGRARE
EUROPEANĂ
Cuprins Pagina

5.1 Etape ale edificării pieței unice interne..................................................................... 40
5.2 Ultimele evoluții înregistrate privind realizarea pieței unice interne........................ 42
39
Economie europeană
 cunoașterea etapelor parcurse în edificarea pieței unice interne;

 identificarea ultimelor evoluții înregistrate privind realizarea pieței
unice interne.
5.1 Etape ale edificării pieței unice interne
Uniunea Conform Tratatului de la Roma, Comunitatea este întemeiată pe o

vamală în uniune vamală, pentru realizarea acesteia fiind prevăzute următoarele:
Tratatul de la  înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import și
Roma de export în relațiile comerciale dintre țările semnatare, atât pentru
produsele industriale, cât și pentru cele agricole;
 înlăturarea în mod treptat și complet, în decursul aceleiași
perioade de tranziție ca și pentru taxele vamale, a restricțiilor cantitative
și a altor bariere netarifare din calea comerțului reciproc al țărilor
membre, pentru a asigura o liberă circulație a mărfurilor în interiorul
Comunității;
 instituirea unui regim fiscal comun în țările membre, adică a
unui regim similar de impozite interne (indirecte), pentru a nu fi
discriminate produsele importate din țările membre față de produsele
autohtone, concomitent cu elaborarea și adoptarea unor reguli comune
privind desfășurare concurenței în cadrul Comunității;
 instituirea unei politici comerciale comune față de terți¸ în
decursul perioadei de tranziție prevăzute pentru dezarmarea vamală și
înlăturarea barierelor netarifare din calea schimburilor comerciale
reciproce. Aceasta implica, în primul rând, instituirea unui tarif vamal
comun față de terți, care să se substituie diferitelor tarife naționale.
Tratatul a mai prevăzut și armonizarea legislațiilor vamale ale țărilor
membre, pentru aplicarea uniformă a acestuia.
Uniunea vamală s-a realizat cu optsprezece luni înainte de termenul

de 1 ianuarie 1970, prevăzut în tratat, devenind realitate la 1 iulie
1968.
Programul privind realizarea pieței comune nu a avut, însă, în toate

privințele rezultatele așteptate. Astfel, deși unele obiective au fost
îndeplinite până la sfârșitul perioadei de tranziție, altele nu au putut fi
realizate în perioada de tranziție stabilită și unele dintre acestea nici în
următorii 15 ani.
Ca urmare, Comisia a elaborat Carta Albă privind definitivarea pieței
unice interne, aprobată în iunie 1985 de către Consiliul European reunit
la Milano, în care a fost fixat un calendar precis, pentru perioada 1985-
1992, privind examinarea și adoptarea măsurilor legislative necesare
realizării pieței unice.
40
Economie europeană
Carta Albă Practic, Carta Albă a cuprins aproximativ 300 de măsuri legislative prin
privind intermediul cărora se urmărea:
definitivarea  eliminarea frontierelor fizice, prin îndepărtarea controlului
pieței unice mărfurilor și persoanelor la trecerea frontierelor interne, precum și a
interne formalităților greoaie și costisitoare care trebuiau îndeplinite cu această
ocazie;
 eliminarea barierelor tehnice, prin înlăturarea obstacolelor ce
decurgeau din reglementările naționale distincte cu privire la controlul
mărfurilor și serviciilor pe calea armonizării sau recunoașterii mutuale;
 eliminarea barierelor fiscale, prin depășirea obstacolelor ce
derivau din diferențele de regim fiscal existente între țările membre,
îndeosebi în ceea ce privește problemele fiscale ale întreprinderilor și
impunerea lor directă.
Programul pieței interne a fost conceput să fie aplicat astfel încât să se

finalizeze până la sfârșitul anului 1992 și a pus accent pe recunoașterea
mutuală și mai puțin pe armonizarea legislațiilor naționale (cerință ce s-
a menținut pentru domeniile securității și sănătății publice).
Actul Unic Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a cuprins
European prevederi referitoare la edificarea spațiului economic integrat, în care să
se dezvolte politici comune și să se armonizeze politicile economice ale
țărilor membre. În fapt, Actul Unic European a propus:
 includerea conceptului de piață internă într-un tratat comunitar,
enumerată în mod distinct între domeniile fundamentale ale acțiunii
comunitare și definită ca “spațiu fără frontiere interne în care este
asigurată circulația liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor și
capitalurilor”. Data limită pentru desăvârșirea sa a fost stabilită ca fiind
31 decembrie 1992;
 revizuirea procesului de adoptare a deciziilor în Consiliul de
Miniștri, unanimitatea fiind înlocuită cu votul majorității calificate
pentru marea parte a problemelor referitoare la piaţa internă analizate.
Definitivarea După anul 1993, Comisia și-a intensificat eforturile în direcția

pieței unice desăvârșirii pieței unice interne, cu regularitate efectuând rapoarte prin
interne care se prezentau rezultatele obținute și lansând programe de acțiune pe
proiecte în curs de desfășurare. “Planul de acțiune pentru piața unică”
(1997) a stabilit modalitățile prin care să se remedieze deficiențele în
construcția pieței unice interne, fie că era vorba de legislația comunitară,
fie de transpunerea sau implementarea acesteia în legislațiile naționale,
până la data de 1 ianuarie 1999 - stabilită de la început ca dată pentru
lansarea monedei unice.

Actul Unic European:
a) a identificat trei categorii de bariere ce trebuiau eliminate în vederea
definitivării pieţei unice;
b) a înlocuit unanimitatea cu votul majorităţii calificate pentru marea
41
Economie europeană
parte a problemelor analizate în Consiliul de Miniştri referitoare la piaţa

unică;
c) a fixat un calendar precis privind examinarea şi adoptarea măsurilor
legislative necesare realizării pieţei unice;
d) a pus accent pe recunoaşterea mutuală şi mai puţin pe armonizarea
legislaţiilor naţionale în definitivarea pieţei unice.
5.2 Ultimele evoluții înregistrate privind realizarea pieței unice interne
Efecte ale După 20 de ani de existență, piața unică a crescut de la 345 de milioane
pieței unice de consumatori în 1992 la mai mult de 500 de milioane. Comerțul
interne transfrontalier între țările membre ale Uniunii Europene a luat, de
asemenea, amploare, valoarea bunurilor comercializate crescând de la
800 de miliarde de euro în 1992 la 2,8 mii de miliarde de euro în 2011.
În aceeași perioadă, comerțul dintre Uniunea Europeană și restul lumii s-
a triplat, de la 500 de miliarde în 1992 la 1,5 mii de miliarde în 2011.
Deficiențe ale Cu toate acestea, s-a constat că aceasta prezintă anumite deficiențe.
pieței unice Astfel, în anumite sectoare nu se poate vorbi încă de existența unei piețe
interne europene pe deplin integrate, deoarece lipsesc anumite dispoziții
legislative. Pe de altă parte, problemele administrative și lipsa măsurilor
necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale fac ca
potențialul pieței unice a Uniunii Europene să nu fie exploatat în
întregime.
Actul privind Prin urmare, în aprilie 2011 Comisia Europeană a adoptat Actul privind
piața unică I piața unică I, care a propus 12 proiecte menite să relanseze economia
europeană și să creeze condițiile necesare pentru a impulsiona creșterea,
competitivitatea și progresul social. Fiecare acțiune a fost urmată de
prezentarea unor propuneri concrete de acte legislative sau de modificări
ale normelor în vigoare, cu scopul de a îmbunătăți viața de zi cu zi a
cetățenilor, a consumatorilor, a lucrătorilor și a companiilor, în special a
întreprinderilor mici.
Actul privind Ulterior, în octombrie 2012, Comisia Europeană a prezentat 12 acțiuni-

piața unică II cheie suplimentare, în cadrul Actului privind piața unică II¸ care pot fi
grupate în patru domenii având potențialul necesar pentru a impulsiona
creșterea economică a Uniunii. Este vorba despre: rețele integrate,
mobilitate transfrontalieră pentru cetățeni și întreprinderi, economie
digitală și acțiuni menite să consolideze coeziunea și să sporească
avantajele de care se bucură consumatorii.

Printre deficiențele pieței unice interne se numără și faptul că:
a) în anumite sectoare nu se poate vorbi încă de existența unei piețe
europene pe deplin integrate;
b) lipsesc măsurile necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor
legale;
42
Economie europeană
c) potențialul pieței unice a Uniunii Europene nu este exploatat în

întregime;
d) toate deficiențele de mai sus.



Carta Albă privind definitivarea pieţei unice interne:
a) a pus accent pe dezvoltarea politicilor comune şi armonizarea
celorlaltor politici economice ale ţărilor membre;
b) a înlocuit unanimitatea cu votul majorităţii calificate pentru marea
parte a problemelor analizate în Consiliul de Miniștri referitoare la piaţa
internă;
c) a pus accent pe recunoaşterea mutuală şi mai puţin pe armonizarea
legislațiilor naționale;
d) a introdus conceptul de piaţă internă într-un tratat comunitar.
Spre deosebire de Carta Albă privind definitivarea pieței unice interne,
Actul Unic European:
a) a fixat un calendar precis privind examinarea și adoptarea măsurilor
legislative necesare realizării pieței unice;
b) a pus accent pe dezvoltarea politicilor comune și armonizarea
celorlaltor politici economice ale țărilor membre;
c) a identificat trei categorii de bariere ce trebuiau eliminate în vederea
definitivării pieței unice;
d) a înlocuit votul majorității calificate cu unanimitatea pentru marea
parte a problemelor analizate în Consiliul de Miniștri referitoare la piața
unică.
43
Economie europeană
Răspuns 5.1
b)
Răspuns 5.2
d)
1. Chilea D., Dreptul Uniunii Europene, Editura Muntenia&Leda,

Constanța, 2001.
2. Comisia Europeană, Piața internă. De la criză la oportunitate -
cetățenii și întreprinderile din nou pe calea prosperității, Oficiul pentru
Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.
2014.
4. Miron D. (coord.), Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul,
București, 2005.
5. Moussis N., Acesso a Europa. Manual de construcao europeia,
Bertrand Editora, Porto, 1991.
6. Muns J. (coord.), Lecturas de integracion economica. La Union
Europea, Facultat de Ciencies Economiques i Impresarials, Universitat
de Barcelona, catedra Jean Monnet d’Integracion Europea, Barcelona,
1997.
8. Prisecaru P., Cociuban A., Andreescu E., Albu C., Piața internă
unică: cele patru libertăți fundamentale, Editura Politeia-SNSPA,
București, 2003.
9. Sută N. (coord.), Integrarea economică europeană, Editura
10. Zaharia R., Brăilean T., Uniunea Europeană și economia globală –
suport de curs, Universitatea “Al. I. Cuza” Iași, Centrul de Studii
Europene, Iași, 2012.
44
Economie europeană
Elemente fundamentale ale pieței unice interne
ELEMENTE FUNDAMENTALE ALE PIEȚEI UNICE

INTERNE
Cuprins Pagina

6.1 Libera circulație a mărfurilor........………………………………………................. 46
6.2 Libera circulație a persoanelor................................................................................... 48
6.3 Libera circulație a serviciilor..................................................................................... 52
6.4 Libera circulație a capitalurilor................................................................................. 54
45
Economie europeană
 înțelegerea principiilor de funcționare aplicabile elementelor

fundamentale ale pieței unice interne, respectiv: libera circulație a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.
6.1 Libera circulație a mărfurilor
Tipologia Privind libertatea de circulație a mărfurilor, încă de la sfârșitul

barierelor ce perioadei de tranziție pentru crearea pieței comune se realizase, așa cum
afectează libera am mai arătat, uniunea vamală (1968). Dar, această libertate continua să
circulație a fie fundamental afectată prin existența:
măfurilor  barierelor fizice, datorate controlului vamal la frontierele
interne, determinat de existența diferențelor între impozitele indirecte,
ajustarea prețurilor produselor agricole, legislații naționale diferite
privind măsurile sanitare și fitosanitare, formalitățile la frontieră etc.;
 barierelor tehnice, datorate unor deosebiri normative privind
calitatea si caracteristicile produselor, precum și unor normative
specifice care protejau și favorizau producătorii naționali; adică,
practic, diferențele existente în conținutul reglementărilor tehnice,
normelor de referință, procedurilor de certificare și autorizare, diferențe
ce constituiau bariere autentice și care puneau în cauză principiile celor
patru libertăți;
 barierelor fiscale, care provocau adevărate distorsiuni în
comerțul intracomunitar și derivau din diferențele de regim fiscal
existente între statele membre, în special în ceea ce privește problemele
fiscale ale întreprinderilor și impunerea lor directă.
Măsuri de Pentru eliminarea barierelor fizice s-a realizat:

eliminare a  simplificarea controalele administrative făcute la punctele de
barierelor fizice frontieră internă, prin înlocuirea documentelor numeroase și diferite
utilizate anterior cu un document administrativ unic (1988). În plus, a
fost adoptat un sistem armonizat de clasificare și codificare a
mărfurilor, intrat în vigoare în același an;
 eliminarea completă a formalitățile și a controalelor la
frontierele intracomunitare. Singurele produse care nu au fost supuse
acestor reglementări au rămas drogurile și armele de foc. Controlul
sanitar veterinar pentru mărfurile de origine animală și vegetală a fost
înlocuit cu controlul efectuat la locul de producție și la cel de
comercializare.
Ca urmare, de la 1 ianuarie 1993 nu a mai existat personal vamal la

frontierele intracomunitare.
46
Economie europeană
Măsuri de Barierele tehnice sunt promovate în baza unor anumite rațiuni precum:
eliminare a salvgardarea sănătății publice, a securității și protecției mediului
barierelor ambiant; diferitele tradiții; din necesitatea de normalizare, aprobare,
tehnice certificare. Până la un punct este și intenția de a proteja interesele
producătorilor naționali.
Recunoașterea Adoptarea de către Comunitate a unui set de măsuri privind

reciprocă a armonizarea tehnică a dat un important impuls procesului de integrare.
standardelor Când, însă, criteriile naționale, care constituiau un obstacol în calea
comerțului, nu răspundeau exigențelor esențiale sau imperative cu
privire la securitate, sănătate etc., s-a impus o altă soluție în loc de
armonizare, și anume recunoașterea reciprocă - în baza căreia orice
produs obținut conform normelor în vigoare în statul de origine trebuia
să poată circula liber în toate statele membre ale Comunității, cu
condiția respectării exigențelor esențiale de securitate.
Principiul recunoașterii reciproce este de bază pentru circulația

mărfurilor în cadrul pieței unice și presupune:
- acceptarea sau recunoașterea de către autoritățile naționale a
controalelor realizate de alte state membre;
- aplicarea recunoașterii reciproce atât normelor tehnice naționale, care
se mențin distincte, precum și certificatelor de conformitate emise de
către autoritățile de control;
- certificarea și recunoașterea fiecărei norme europene de către
organismele competente.
Armonizarea Începând cu anii 1980, Comunitatea a dezvoltat un amplu proces de

standardelor uniformizare a normelor tehnice, fondat pe trei piloni:
 armonizarea reglementărilor naționale, prin stabilirea unor
standarde minime de exigență pentru protecția sănătății și a mediului pe
care să le îndeplinească produsele care circulau în spațiul comunitar;
 elaborarea unor norme și standarde unice europene de către
organisme europene de standardizare, precum Comitetul European de
Normalizare;
 aplicarea generalizată a principiului recunoașterii reciproce în
cazul produselor pentru care nu se realizaseră standarde unice europene
sau armonizarea reglementărilor naționale.
Măsuri de Eliminarea barierelor fiscale necesita un anumit grad de armonizare a

eliminare a impozitelor directe (pe profitul societăților comerciale și pe venitul
barierelor persoanelor fizice) și a celor indirecte (TVA și accize).
fiscale
Deși se procedase la armonizarea aplicării TVA încă din 1977,
progresul pe linia uniformizării ratelor și regimului TVA erau
considerate insuficiente și inconsistente la momentul lansării pieței
unice. În aceste condiții, Comisia recomanda, în 1987, următoarele
măsuri:
 aplicarea generalizată a TVA la toate tipurile de vânzări, nu
numai în cazul celor interne, ci și în cazul vânzărilor de produse
47
Economie europeană
provenind dintr-un stat membru către consumatorii dintr-un alt stat

membru; recomandarea era ca, pentru toate operațiunile, TVA să fie
facturat la producător, respectiv în țara de origine;
 limitarea numărului de taxe pe valoare adăugată la două în
fiecare țară, respectiv o taxă pe valoarea adăugată normală și una
redusă; s-a propus, de asemenea, limitarea listei produselor cărora li se
aplica TVA redus.
Regimul TVA Uniunea Europeană funcționează și astăzi cu un sistem al TVA

considerat tranzitoriu. S-a realizat numai armonizarea bazei de
impozitate a TVA, nu și a cotelor de TVA. Există, în prezent, obligația
unei cote minime de TVA de 15% și recomandarea ca statele membre
să nu stabilească cote de TVA care să depășească limita minimă cu mai
mult de 10 puncte procentuale. De asemenea, le este permis statelor
membre să aplice una sau două cote reduse, dar nu mai mici de 5%,
pentru anumite produse și servicii, precum și o cotă redusă pentru
anumite servicii care implică forță de muncă intensivă.

Eliminarea frontierelor fizice ce afectau libera circulație a măfurilor în
cadrul pieței unice a presupus:
a) eliminarea completă a formalităţilor vamale şi a controalelor la
frontierele intracomunitare pentru orice marfă, cu excepţia drogurilor şi
a armelor de foc;
b) eliminarea completă a formalităţilor vamale şi a controalelor la
frontierele extracomunitare pentru orice marfă, cu excepţia drogurilor şi
a armelor de foc;
c) eliminarea completă a formalităţilor vamale şi a controalelor la
frontierele intracomunitare pentru orice marfă;
d) simplificarea controalelor administrative făcute la punctele de
frontieră extracomunitare.
6.2 Libera circulație a persoanelor
Categorii de Într-o clasificare generală, persoanele care au dreptul să circule liber în

persoane care Uniunea Europeană sunt:
pot circula liber  persoane inactive: pensionari, studenți, rentieri (moștenitori);
 persoane active: persoanele care prestează o activitate salariată (în
contul altora) – lucrătorii, și persoanele care desfășoară o activitate
independentă (pe cont propriu) – liber-profesioniștii.
Libera circulație Principalele drepturi ce revin persoanelor inactive sunt permisiunea

a persoanelor de a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru și egalitatea de
inactive tratament față de cetățenii statului de primire. Acestora statul de primire
trebuie să le asigure venituri suficiente și asistență medicală de urgență.
48
Economie europeană
Tratatul CEE definea în mod concret libera circulație a lucrătorilor

astfel: “orice cetățean al unui stat membru, indiferent de naționalitate,
are dreptul de a accede la o activitate salariată sau pe cont propriu și să
o desfășoare pe teritoriul unui alt stat membru, în conformitate cu
prevederile legale cărora se supun lucrătorii naționali ai statului
respectiv”.
Principiul fundamental privind libera circulație a lucrătorilor asigură

abolirea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între muncitorii ce
provin din statele membre, și garantează următoarele drepturi: de a
accepta ofertele de angajare făcute; de liberă circulație în interiorul
teritoriului statelor membre, în acest scop; de ședere într-un stat
membru în scopul angajării; de a rămâne într-un stat membru după
angajarea în statul respectiv.
Libera circulație Libera circulație a lucrătorilor s-a realizat în trei etape:

a persoanelor  autorizarea ca orice național al unui stat membru să poată ocupa
active care un loc de muncă remunerat pe teritoriul altui stat membru, dacă nu
prestează o exista niciun lucrător apt pentru ocuparea locului vacant pe piața muncii
activitate din țara respectivă (în perioada 1961-1964);
salariată –  introducerea egalității nelimitate în privința dreptului de a aspira
lucrătorii la un loc de muncă fără a se impune condiții asupra naturii muncii,
remunerării și modului de concediere, posibilitatea de a fi aleși ca
reprezentanți ai organizațiilor sindicale etc. (în perioada 1964-1968).
Bineînțeles, exista o clauză de salvgardare care se referea la dreptul
unui stat membru de a suspenda acordarea acestui tratament în cazul în
care avea mână de lucru disponibilă într-o regiune sau profesie. Ca
urmare, îi era permis să închidă frontierele dacă se afla în pericol
echilibrul pieței naționale a muncii;
 liberalizarea definitivă a circulației lucrătorilor prin suprimarea
restricțiilor privind deplasarea și stabilirea lucrătorilor statelor membre
și a familiilor lor în interiorul Comunității.
De asemenea, în baza Tratatului CEE pot fi admise și excepții de la

libera circulație a lucrătorilor, cum ar fi cele bazate pe motive de
politică publică, securitate publică și sănătate publică.
Libera circulație Persoanele care doresc să lucreze pe cont propriu, pentru a se putea
a persoanelor stabili și a-și desfășura activitatea într-un stat membru, trebuie să
care desfășoară posede diplome, certificate sau titluri recunoscute pe plan european.
o activitate
independentă – Din ianuarie 1991 este în vigoare un sistem general de recunoaștere
liber- reciprocă a diplomelor din învățământul superior acordate la
profesioniștii finalizarea educației și formării profesionale cu o durată mai mare de 3
ani. Ulterior, Comunitatea a extins sistemul de recunoaștere reciprocă și
la diplomele din învățământul superior acordate la finalizarea
educației și formării profesionale cu o durată mai mică de 3 ani.
49
Economie europeană
În 2005, cele două sisteme generale de recunoaștere a calificărilor

profesionale, dar și directivele sectoriale acoperind diferite profesii au
fost consolidate și reunite într-un text unic instituind un sistem uniform
de recunoaștere a calificărilor profesionale, cu scopul de a contribui la
flexibilizarea piețelor muncii, a încuraja recunoașterea automată a
calificărilor și a simplifica procedurile administrative.
Acordul La 14 iunie 1985, Franța, Germania și țările Benelux au încheiat

Schengen – Acordul Schengen. Ulterior, la 19 iunie 1990, s-a încheiat Convenția
prevederi de aplicare a Acordului Schengen la care au mai aderat apoi și alte state
principale membre.
Dezvoltarea Principalele prevederi ale Acordului Schengen se referă la:

Acordului  eliminarea controalelor la frontierele interne, astfel că acestea vor
Schengen putea fi trecute prin orice loc, fără efectuarea vreunui control al
persoanelor. Totuși, din motive de securitate națională, o parte
contractantă poate decide, după consultarea celorlaltor părți, ca în
decursul unei perioade limitate de timp, să fie efectuate controale la
frontierele interne, adaptate la situații speciale apărute;
 regimul de vize armonizat, prin crearea unei vize unice cu
valabilitate de trei luni și stabilirea unei liste comune cu țările terțe ai
căror cetățeni pot să obțină viză Schengen pentru a circula pe teritoriul
țărilor semnatare;
 dreptul de azil, în consens cu obligațiile asumate de Comunitate
prin semnarea Convenției de la Geneva (1951) privind statutul
refugiaților, modificată prin Protocolul de la New York (1967);
 colaborarea polițienească urmărește îmbunătățirea cooperării
tuturor autorităților competente din statele membre, inclusiv serviciile
de poliție, serviciile vamale și alte servicii specializate de aplicare a
legii, în domeniul prevenirii sau al depistării și al cercetării
infracțiunilor, avându-se în vedere inclusiv posibilitatea de continuare a
acțiunilor autorităților respective începute într-o țară, pe teritoriul altei
țări semnatare;
 cooperarea justiției în materie penală, în consens cu convențiile
europene de cooperare deja existente în dreptul penal în probleme de
extrădare și intrare pe teritoriul național a persoanelor condamnate într-
un alt stat;
 colaborarea în lupta contra traficului de droguri, prin crearea unui
grup de lucru pentru consolidarea acestei colaborări și instituirea unei
vigilențe extreme la granițele externe;
 lupta împotriva traficului cu arme de foc și muniție.
Tratatul de la Maastricht a introdus un capitol special intitulat

“Dispoziții asupra cooperării judiciare și polițienești în materie
penală” – devenit al treilea pilon al Uniunii Europene, problemele fiind
soluționate în aceeași măsură ca prin Acordul Schengen.
Pentru a facilita desființarea frontierelor, fără a pune în pericol

securitatea statelor, a fost creat Sistemul de Informare Schengen, care
50
Economie europeană
constă într-o rețea computerizată de schimb de informații între polițiile

naționale și permite consultări asupra persoanelor și mijloacelor de
transport când se efectuează operațiuni de identificare sau control. În
prezent, se are în vederea includerea în sistem și a informațiilor privind
obiectele care circulă în acest spațiu.
Intrarea oficială în vigoare a Acordului Schengen s-a realizat la

momente diferite, deși țările implicate îndeplineau condițiile juridice și
politice necesare încă de la finele anului 1993.
În 1996, țările semnatare ale Acordului Schengen au convenit să

extindă aplicarea sa și asupra țărilor membre ale Uniunii Nordice a
Pașapoartelor (Norvegia, Islanda, Suedia, Danemarca și Finlanda), pe
teritoriul căreia să se permită libera circulație a persoanelor. Formal,
Norvegia și Islanda nu au putut semna Acordul Schengen, dar au
cooperat prin încheierea unui acord specific.
Tratatul de la Amsterdam a modificat textul care definește obiectivele

Uniunii Europene de maniera următoare: “menținerea și dezvoltarea
Uniunii ca un spațiu al libertății, securității și justiției, în cadrul căruia
libertatea de mișcare a persoanelor să fie asigurată împreună cu măsuri
adecvate în domeniile controlului granițelor externe, azilului, imigrării
și în materia prevenirii criminalității și a luptei împotriva acestui
fenomen”, sens în care a fost introdus în Tratatul CEE un nou titlu -
“Vize, azil, imigrație și alte politici care țin de libera circulație a
persoanelor”. Mai mult, Acordul Schengen a fost inclus sub forma unui
protocol în Tratatul de la Amsterdam, prevederile acestuia urmărind să
consolideze integrarea europeană.
Din motive diferite, în cursul redactării Tratatului de la Amsterdam,

prin negocieri, Marea Britanie și Irlanda au obținut să nu semneze
angajamentul privind abolirea controalelor la granițele
intracomunitare și permiterea liberei circulații a persoanelor.
Spațiul La 1 decembrie 2000 s-a decis extinderea spațiului Schengen în

Schengen – ansamblul statelor Uniunii Vamale Nordice, în care convenția nu se
evoluție aplica până la acea dată, respectiv Norvegia și Islanda.
În anul 2006, Uniunea Europeană a aprobat posibilitatea unui stat

membru de a reintroduce, în mod excepțional, controlul la frontierele
sale interne pe o perioadă limitată, în principiu, la maximum treizeci de
zile, în cazul unei amenințări grave la adresa ordinii publice sau a
siguranței interne.
Într-un moment istoric, la 21 decembrie 2007, nouă state, majoritatea

din centrul și estul Europei, și-au deschis de asemenea granițele, astfel
încât pentru prima dată este posibilă călătoria liberă peste fosta
Cortină de Fier. Este vorba despre: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
51
Economie europeană
Extinderea treptată a spațiului Schengen până la includerea tuturor

statelor membre ale Uniunii Europene a determinat anumite țări terțe
care au relații particulare cu Uniunea Europeană să participe și ele la
cooperarea Schengen. O astfel de asociere a fost instituită și în relațiile
cu Elveția și Liechtenstein, care au fost incluse în spațiul Schengen
începând cu 12 decembrie 2008, respectiv 19 decembrie 2011, astfel că
în prezent acesta numără 26 de state membre.
În plus, Bulgaria, Cipru, Croația și România nu sunt încă membrii

deplini ai spațiului Schengen, controalele la frontierele acestor state
menținându-se până când Consiliul Uniunii va decide că au fost
întrunite condițiile pentru eliminarea controalelor la frontierele interne.

Unul dintre principalele drepturi ce le revin studenţilor atunci când
circulă în Uniunea Europeană îl reprezintă şi:
a) garantarea unor venituri salariale suficiente şi a asistenţei medicale la
locul de muncă;
b) dreptul la informare, consultare şi participare la locul de muncă;
c) egalitatea de tratament faţă de cetăţenii statului de primire;
d) dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii muncii.
6.3 Libera circulație a serviciilor
Definiție Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene definește serviciile

drept acele prestații furnizate în mod obișnuit contra unei remunerații,
în măsura în care nu sunt guvernate de dispozițiile referitoare la libera
circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor. În această
accepțiune, în categoria serviciilor au fost incluse: activitățile cu
caracter industrial; activitățile cu caracter comercial; activitățile
artizanale; profesiunile liberale.
Principii ale Liberalizarea serviciilor este reglementată în Uniunea Europeană sub

liberalizării două forme:
serviciilor  dreptul de stabilire al resortisanților unui stat membru pe
teritoriul altui stat comunitar în scopul prestării unui serviciu, care se
materializează, pe de o parte - în posibilitatea pentru un resortisant
comunitar de a participa de o manieră stabilă și continuă la viața
economică dintr-un stat membru, altul decât statul său de origine, și de
a obține profit dintr-o activitate nonsalarială, iar pe de altă parte – în
posibilitatea pentru o întreprindere dintr-un stat membru de a se instala
în altul, prin intermediul unei reprezentanțe comerciale;
 libertatea prestatorului de a-și desfășura temporar activitatea
în statul membru în care prestează serviciul.
52
Economie europeană
Clasificarea Libertatea de circulație a serviciilor se bazează pe principiul egalității

serviciilor de tratament a prestatorilor externi și interni, conform căruia
întreprinderilor dintr-o țară comunitară le este suficientă licența de
funcționare din țara de origine pentru a putea opera pe întreg teritoriul
Uniunii Europene.
Liberalizarea Libertatea de circulație a serviciilor este una dintre libertățile

serviciilor active fundamentale, astfel încât ea nu poate fi restrânsă decât numai prin
prevederi justificate de interesul general.
Furnizarea serviciilor pe plan internațional – în general, dar și în

Uniunea Europeană în special – se realizează prin:
 deplasarea furnizorului de servicii (persoană fizică) în altă țară
pentru a presta acolo serviciile pentru o perioadă determinată. Acest
mod de furnizare se referă la categoria de servicii cunoscute în plan
comunitar drept servicii active;
 deplasarea consumatorilor de servicii în țara importatoare (consum
în străinătate). În acest caz se deplasează doar consumatorul, în timp ce
furnizorul de servicii și capitalul necesar prestării lor rămân în țara
Liberalizarea furnizoare. Acest tip de servicii sunt denumite drept servicii pasive,
serviciilor cazul tipic fiind cel al turismului;
pasive  furnizarea peste graniță a serviciilor. Acest mod de furnizare
implică doar deplasarea serviciului dinspre teritoriul unei țări membre
către teritoriul oricărei alte țări membre, furnizorul și consumatorul
rămânând fiecare în statul lor de reședință. Acest tip de servicii sunt
cunoscute sub denumirea de servicii de corespondență;
 deplasarea capitalului peste graniță, cu stabilirea de către
furnizorul de servicii a unei „prezențe comerciale” în țara în care
serviciul este prestat. În acest caz, trece granița atât capitalul necesar
pentru constituirea „prezenței comerciale”, cât și furnizorul de servicii
ca investitor, iar consumatorul va cumpăra serviciile de pe piața
națională. În această categorie sunt incluse serviciile financiare, care au
un statut aparte.
Referitor la serviciile active, din care fac parte serviciile profesionale și

serviciile de afaceri, se prevede că:
 prestatorul de servicii ce provine dintr-un alt stat comunitar
trebuie să se supună acelorași reguli ca și prestatorii de servicii
resortisanți ai statului unde este prestată activitatea în cauză;
 cei care se încadrează în sfera de cuprindere a liberei circulații a
serviciilor trebuie să aibă parte de același tratament ca și prestatorii de
servicii autohtoni, fiind interzise măsurile care, direct sau indirect, au
caracter discriminatoriu pe motive de naționalitate;
 eliminarea cerinței ca prestatorul de servicii să aibă reședința
sau domiciliul pe teritoriul statului unde își exercită activitatea.
Cu toate că Tratatul CEE prevedea doar situațiile în care cel care

furnizează serviciul se deplasează în statul beneficiar, Curtea de Justiție
a extins drepturile furnizorilor de servicii și la beneficiarii acestora,
53
Economie europeană
astfel că interpretarea prevederilor tratatului referitoare la serviciile

active a putut fi extinsă și aplicată inlcusiv în cazul serviciilor pasive.
Liberalizarea În categoria serviciilor de corespondență sunt incluse serviciile de

serviciilor de telecomunicație și serviciile poștale, în legătură cu care s-a urmărit
corespondență realizarea unei piețe unice prin deschiderea acestor sectoare
competiției, în mod gradual și controlat. Liberalizarea pieței statelor
comunitare în domeniul telecomunicațiilor s-a realizat efectiv la 1
ianuarie 2000, iar în domeniul serviciilor poștale la 1 ianuarie 2009.
Liberalizarea Dezvoltarea sectorului serviciilor financiare - care cuprinde serviciile

serviciilor bancare, de asigurări, investiții și bursele de valori - s-a bazat pe
financiare principiul licenței unice și al supravegherii activității operaționale de
către statul de origine, autorizația inițială eliberată de către țara de
origine fiind suficientă pentru ca o entitate economică să se poată stabili
sau să poată presta servicii în mod liber într-o altă țară comunitară și în
același domeniu în care a fost autorizată. Acest lucru implica
recunoașterea mutuală, de către autoritățile de supraveghere, a normelor
și practicilor de supraveghere și control utilizate de fiecare autoritate
națională în domeniu, dar și noi eforturi de armonizare a normelor,
deoarece diferențele ar fi putut avea ca urmare restrângerea sau
distorsionarea concurenței într-o piață liberalizată. În mod logic, toate
acestea s-au desfășurat pe fondul unei libertăți de mișcare a
capitalurilor.

Liberalizarea serviciilor financiare:
a) s-a desfăşurat independent de liberalizarea circulaţiei capitalurilor;
b) s-a bazat pe supravegherea activităţii de către statul gazdă;
c) a presupus eliminarea restricţiilor referitoare la libertatea de stabilire
a societăţilor financiare în orice stat membru;
d) nu poate fi împiedicată prin niciun fel de prevederi.
6.4 Libera circulație a capitalurilor
Principii ale Privind asigurarea liberei circulații a capitalurilor, tratatul stabilea că

liberalizării țările membre se străduiesc să nu introducă nicio nouă restricție
capitalurilor suplimentară în interiorul Comunității, de natură să afecteze mișcările
de capitaluri și plățile curente aferente acestor mișcări, și să facă astfel
încât reglementările existente să nu devină mai restrictive. Ulterior s-a
avut în vedere menținerea aceluiași grad de liberalizare în circulația
capitalurilor cu țările terțe, pe baza unui regim de reciprocitate.
Principiul nediscriminării după origine și după destinația fondurilor

în interiorul Comunității presupunea, pe de o parte, desființarea
progresivă a restricțiilor din calea circulației capitalurilor ce aparțineau
rezidenților din țările membre, iar pe de altă parte, eliminarea
54
Economie europeană
discriminărilor de tratament bazate fie pe naționalitatea sau locul de

rezidență al părților, fie în funcție de localizarea plasamentului.
Pentru a evita apariția unor situații nedorite, tratatul menționa și

posibilitatea de a apela la clauze de salvgardare, prin autorizarea
aplicării temporare a unor măsuri de apărare, pe o perioadă de maxim 6
luni, pentru a putea face față, dacă era cazul, unor perturbații grave ale
mișcărilor de capital pe termen scurt.
În fapt, începând cu 1 ianuarie 1993, în Comunitate (mai puțin

Grecia și Portugalia), libera circulație a capitalurilor era asigurată.
Tratatul de la Maastricht a introdus libera circulație a capitalurilor ca
o libertate consacrată în tratat. Astfel, sunt interzise orice restricții
privind plățile și circulația capitalurilor între statele membre, precum și
între statele membre și țările terțe. În plus, tratatul permite tratamentul
fiscal diferențiat al investițiilor străine și al nerezidenților, sub rezerva
ca astfel de măsuri să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară
sau o restrângere disimulată.
Restricții Singurele restricții justificate pe care statele membre pot decide să le

privind aplice cu privire la circulația capitalurilor în general, inclusiv în cadrul
liberalizarea Uniunii, au în vedere:
capitalurilor  măsurile de prevenire a încălcării legislației naționale (în special
în domeniul fiscal și al supravegherii prudențiale a serviciilor
financiare);
 procedurile de declarare a mișcărilor de capital în scopuri
administrative și statistice;
 măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau al securității
publice;
 sancțiunile financiare aplicate unor persoane, grupuri sau entități
fără caracter statal, în vederea prevenirii și combaterii terorismului.

Libera circulaţie a capitalurilor în cadrul pieţei unice presupune:
a) eliminarea oricărei restricţii din calea circulaţiei capitalurilor
aparţinând rezidenţilor din ţările membre;
b) menţinerea discriminărilor de tratament în funcţie de localizarea
plasamentului de capital;
c) libertatea de stabilire a posesorilor de capitaluri dintr-un stat membru
oriunde în spaţiul comunitar;
d) aplicarea de către statele membre a unor măsuri de salvgardare
pentru o perioadă de minim 6 luni.
55
Economie europeană



Eliminarea barierelor fiscale pentru liberalizarea circulaţiei mărfurilor în
cadrul pieţei unice a presupus:
a) limitarea listei produselor cărora li se aplică TVA normal;
b) limitarea numărului de taxe pe valoare adăugată la două în fiecare ţară
membră;
c) facturarea TVA la cumpărător;
d) toate măsurile de mai sus.
Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii este falsă:
a) pentru a-şi desfăşura activitatea într-un stat membru, persoanele care
lucrează pe cont propriu trebuie să posede diplome eliberate de statul
membru unde urmează să-şi presteze activitatea;
b) pensionarii statelor membre au dreptul la plata pensiei doar în statul în
care au muncit pentru obţinerea acesteia;
c) orice lucrător al unui stat membru are dreptul să aspire la un loc de
muncă salariat pe teritoriul altui stat membru doar dacă nu există pe piaţa
muncii din ţara respectivă un lucrător apt pentru ocuparea locului vacant;
d) toate afirmaţiile de mai sus.
Precizați care dintre următoarele afirmații este adevărată. Libera
circulație a serviciilor în cadrul pieței unice interne vizează:
a) acele prestaţii furnizate în mod obișnuit contra unei remuneraţii, în
măsura în care nu sunt guvernate de dispozițiile referitoare la libera
circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor;
b) dreptul de stabilire al resortisanţilor unui stat comunitar pe teritoriul
altui stat membru în scopul prestării unui serviciu;
c) libertatea furnizorului de a-și desfășura temporar activitatea în statul
membru în care prestează serviciul;
d) toate afirmațiile de mai sus.
Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii referitoare la liberalizarea
circulaţiei capitalurilor este adevărată:
a) implică dreptul de stabilire al posesorilor de capitaluri dintr-un stat
membru oriunde în cadrul pieței unice;
b) are la bază principiul nediscriminării după origine şi destinaţia
fondurilor;
c) presupune coordonarea legislaţiilor din ţările membre privind capitalul
minim necesar pentru autorizarea funcţionării unei instituţii de credit;
56
Economie europeană
Răspuns 6.1
a)
Răspuns 6.2
c)
Răspuns 6.3
c)
Răspuns 6.4
a)
1. Cairns W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura

2. Chilea D., Dreptul de stabilire al agenților economici în statele
Uniunii Europene, Editura Muntenia&Leda, Constanța, 2001.
2014.
4. Manolache O., Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale.
Politici comunitare, Ediția a 2-a, Editua ALL Beck, București, 1999.
5. Miron D. (coord.), Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul,
București, 2005.
7. Prisecaru P., Cociuban A., Andreescu E., Albu C., Piața internă
unică: cele patru libertăți fundamentale, Editura Politeia-SNSPA,
București, 2003.
8. Sută N., (coord.), Integrarea economică europeană, Editura
57
Economie europeană
Uniunea economică și monetară – etapă superioară a procesului de integrare europeană
UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ – ETAPĂ

SUPERIOARĂ A PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANĂ
Cuprins Pagina

7.1 Momente principale în formarea uniunii economice și monetare europene............. 59
7.2 Componente ale uniunii economice și monetare europene....................................... 63
58
Economie europeană
 identificarea celor mai importante momente în formare uniunii

economice și monetare europene;
 cunoașterea componentelor principale ale uniunii economice și
monetare.
7.1 Momente principale în formarea uniunii economice și monetare europene
Definiție Privită ca o etapă superioară a procesului de integrare economică, uniunea

economică și monetară (UEM) este rezultatul adâncirii, a intensificării
integrării la nivel european, ce presupune: liberalizarea fluxurilor de capital
între țările membre ale Uniunii Europene, însoțită de strânsa coordonare a
politicilor economice ale statelor membre, o monedă unică reglementată
de o politică monetară comună și un sistem instituțional care să
coordoneze și să administreze această politică.
Etape în Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de

realizarea tipul uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe
uniunii comune a mărfurilor și serviciilor, deși în cazul Uniunii Europene,
economice și uniunea economică și monetară este mai degrabă asociată cu piața
monetare unică internă.
Uniunea economică și monetară europeană este rezultatul unui proces

integrativ complex, atât în planul economiei reale, cât și în cel al
economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul
comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape.
Uniunea În 1950, se pun bazele unui aranjament monetar numit Uniunea

Europeană de Europeană de Plăți, la care au participat Belgia, Franța, Italia, Olanda și
Plăți R.F. Germania, dar și, prin intermediul lirei sterline și a zonei francului,
țările africane aflate în spațiul colonial. Aceasta nu a constituit o formă de
uniune monetară, nici măcar una embrionară, deoarece în cadrul său au
fost menținute importante restricții în ceea ce privește efectuarea plăților
între țările participante. Astfel, monedele europene nu puteau circula decât
în interiorul țărilor emitente, iar cursurile de schimb erau stabilite în mod
administrative, putând fi oricând modificate.
Tratatul CEE Tratatul CEE presupunea ca implicită stabilitatea cursului monetar,

construcția europeană putându-se baza doar pe instituirea unei uniuni
vamale și a unei piețe comune care să permită libera circulație a
mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. În plus, a prevăzut
coordonarea politicilor economice ale statelor membre, referitor la politica
monetară aceasta realizându-se în cadrul Comitetului Monetar, organism
format din reprezentanții băncilor centrale și ai ministerelor de finanțe.
59
Economie europeană
Ulterior, în anul 1964, a fost creat Comitetul Guvernatorilor Băncilor

Centrale cu scopul de a pune la punct procedurile privind cooperarea
dintre autoritățile monetare europene, dar care a reprezentat mai mult un
for consultativ, și nu un cadru de concepere a orientărilor pentru politica
monetară a fiecărei țări în parte.
Raportul Raportul Werner, prezentat în 1970, prevedea instituirea pe parcursul a

Werner zece ani, conform unui plan cu mai multe etape, a unei uniuni economice
și monetare, având drept obiectiv final liberalizarea totală a mișcărilor de
capital și integrarea completă a piețelor bancare și financiare, precum și
eliminarea marjelor de fluctuație ale cursurilor monedelor europene și
instituirea unei parități fixe. Raportul avea în vedere adoptarea unei
monede europene comune, care putea reprezenta un rezultat final al
procesului, dar nu o considera deocamdată drept un obiectiv de sine
stătător sau un scop în sine. În plus, raportul recomanda o mai bună
coordonare a politicilor economice și definirea unor orientări privind
politicile fiscale naționale. Planul Werner nu a putut fi, însă, pus în aplicare
din cauza conjuncturii economice de ansamblu, astfel că liderii europeni l-
au pus deoparte și au încercat să găsească o soluție pentru fluctuațiile
persistente ale monedelor naționale.
Șarpele monetar Pentru a redresa situația, în 1972, a fost creat „șarpele monetar în tunel”,
mecanism în cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare
ale CEE (la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca)
păstrau între ele o marjă de fluctuație de +/- 2,25% (reprezentând “șarpele
monetar”), având drept pivot dolarul american (semnalizând “tunelul”).
Sistemul “șarpelui monetar” a funcționat, din păcate, cu dificultate,
momentele de retrageri alternând cu cele de reveniri ale statelor membre și
cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare, un
mecanism menit să păstreze fluctuația cursului de schimb al monedelor în
cadrul unor limite reduse în raport cu dolarul american.
Sistemul Toată această incertitudine a sistemului economic pare să se încheie o dată

Monetar cu lansarea Sistemului Monetar European (SME), în 1979, cu
European participarea monedelor tuturor statelor membre, exceptând lira sterlină.
Acesta a avut drept scop formarea unei zone de stabilitate monetară în
cadrul unui spațiu economic ale cărui state membre înregistrau, la acel
moment, tendințe de diminuare a diferențelor dintre nivelurile lor de
dezvoltare. Principalele componente ale sistemului au fost: o unitate de
cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare; un fond de
cooperare monetară, instituit deja din 1973; mecanismul ratei de schimb;
înființarea Institutului Monetar European.
Raportul Raportul Delors, prezentat în 1989, viza drept obiectiv o monedă unică și
Delors o politică monetară unică, nu o monedă comună, aceasta constituind și
deosebirea esențială față de Raportul Werner. Raportul Delors schița trei
etape spre uniunea economică și monetară.
60
Economie europeană
Tratatul de la Tratatul de la Maastricht, adoptat în 1992, preia principalele orientări

Maastricht – trasate de Raportul Delors în materie de uniune economică și monetară,
primele etape fixând două date importante pentru moneda unică, și anume: 31 decembrie
1997, cel mai curând, și 1 ianuarie 1999, cel mai târziu. Scenariul inițial
reflecta principiul convergenței în trei faze consacrat de raportul amintit,
cărora le aducea, însă, câteva mici corecturi, impuse de evoluțiile produse
în timp.
 Astfel, prima fază, aflată deja în derulare la data semnării tratatului, a

rămas rezervată în continuare consolidării uniunii economice, prin
definitivarea pieței unice interne și, implicit, a înfăptuirii depline a liberei
circulații a capitalurilor, completată de intensificarea coordonării politicilor
monetare și creșterea rolului Comitetului Guvernatorilor Băncilor
Centrale.
 Faza a doua a început la 1 ianuarie 1994, prin înființarea Institutului

Monetar European (IME), care era compus din guvernatorii băncilor
centrale din țările Comunității și condus de un președinte numit de
Consiliul European. Tratatul prevedea că această fază trebuia parcursă
astfel încât, la finalul său, Banca Centrală Europeană să dispună de toate
mijloacele tehnice necesare pentru intrarea sa în funcțiune imediat ce se va
trece la faza următoare. Tot în faza a doua statele membre au fost
constrânse să evite deficitele bugetare excesive și să inițieze pașii spre
independența băncilor centrale. În procesul de creștere a independenței
băncilor centrale, li se interzicea acestora acordarea de facilități de
creditare guvernamentale sau de achiziții de instrumente privind datoria
publică direct de la acestea. În plus, autoritățile publice nu aveau acces
privilegiat la instituțiile financiare, decât dacă acesta avea la bază motive
de natură prudențială.
Criteriile de De asemenea, statele membre trebuiau să realizeze progrese semnificative

convergență în ceea ce privește convergența economiilor lor, trecerea la cea de-a treia
nominală etapă fiind condiționată de îndeplinirea criteriilor de convergență
nominală, cunoscute și sub denumirea de “criteriile de la Maastricht”,
respectiv:
 rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5
% cele mai bune performanțe ale statelor membre participante;
 dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu
depășească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state
membre participante;
 deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB;
 datorie publică cumulată care să nu depășească 60% din PIB;
 stabilitatea cursului de schimb, în sensul menținerii cursului
național în limitele marjelor normale de fluctuație ale Mecanismului
Ratelor de Schimb 2 pentru cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro.
Criteriile de Alături de criteriile de convergență nominală au apărut, la inițiativa

convergență Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene, însă fără a face obiectul
reală Tratatului de la Maastricht, criteriile de convergență reală care privesc:
61
Economie europeană
 gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a

schimburilor comerciale externe în PIB;
 ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale Uniunii
Europene în totalul comerțului exterior;
 structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie,
agricultură și servicii);
 PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea puterii de
cumpărare.
Tratatul de la Începând cu 1 mai 1998 Consiliul de Miniștri a decis că Austria, Belgia,

Maastricht – Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia
ultima etapă și Spania - au îndeplinit condițiile de adoptare a monedei unice.
 Faza a treia a început la 1 ianuarie 1999 cu stabilirea ratelor de schimb

irevocabile între monedele statelor participante și în raport cu euro. De
asemenea, a fost lansată pe piață moneda unică, iar Eurosistemul, format
din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale din zona euro,
a preluat responsabilitatea pentru politica monetară din noua zonă euro.
Acesta a fost începutul unei perioade de tranziție care trebuia să dureze trei
ani și să fie finalizată prin introducerea bancnotelor și monedelor euro și
prin retragerea bancnotelor și monedelor naționale.
În 2000, Consiliul a decis că Grecia îndeplinea condițiile necesare pentru

adoptarea monedei unice. Această țară a aderat la zona euro la 1 ianuarie
2001.
În principiu, toate statele membre ale Uniunii Europene ar trebui să se

integreze în a treia etapă a uniunii economice și monetare și, deci, să
adopte moneda euro. Totuși, acele state membre care nu îndeplinesc încă
condițiile economice și financiare necesare, beneficiază de derogări
provizorii până la momentul în care vor putea să se integreze în zona euro.
În plus, Danemarca și Regatul Unit beneficiază de o exceptare de la

participarea la zona euro, acestea păstrându-și posibilitatea de a pune capăt
regimului lor de exceptare și de a-și depune candidatura pentru integrarea
celei de-a treia etape a uniunii economice și monetare.
Zona Euro Zona euro a fost extinsă ulterior în: Slovenia, la 1 ianuarie 2007; Cipru și
Malta, la 1 ianuarie 2008; Slovacia, la 1 ianuarie 2009; Estonia, la 1
ianuarie 2011; Letonia, la 1 ianuarie 2014; Lituania, la 1 ianuarie 2015.
În prezent, 19 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au

moneda euro ca monedă unică.
62
Economie europeană

Criteriile de convergență nominală ce trebuie îndeplinite de statele
membre care doresc să adere la zona euro stabilesc:
a) rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 2% cele
mai bune performanțe ale statelor membre participante;
b) dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu
depășească cu mai mult de 1,5% dobânzile din cele mai performante
state membre participante;
c) un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB;
d) o datorie publică cumulată care să depăşească 60% din PIB.
7.2 Componente ale uniunii economice și monetare europene
Politica Obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului

monetară de schimb îl reprezintă stabilitatea prețurilor, alături de susținerea
comună politicilor economice generale ale Uniunii Europene, în concordanță cu
principiile economiei libere de piață și ale concurenței.
Spre deosebire de politica monetară, prin care practic statele membre

transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar,
acestea își mențin responsabilitatea asupra politicii economice, în
condițiile respectării principiilor economiei de piață deschise în cadrul
unui mediu concurențial corect.
Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre

sunt coordonate la nivel comunitar, în cadrul uniunii economice și
monetare existând mai multe modele de coordonare a acestora, în
funcție de modul și puterea de intervenție.
Politica Politica bugetară înregistrează, probabil, cele mai mari diferențieri

economică între statele membre, deoarece bugetul reprezintă cea mai puternică
formă de manifestare a suveranității naționale din punct de vedere
economic. Astfel, statele membre rămân responsabile pentru politicile
lor bugetare naționale, Comisiei Europene revenindu-i în schimb rolul
de a monitoriza situația deficitului bugetului de stat și a datoriei publice
din statele membre.
Disciplina Instrumentul comunitar prioritar pentru solidaritate financiară este

bugetară Banca Europeană de Investiții, obiectivul acesteia fiind acela de a
contribui la menținerea stabilității macroeconomice în spațiul
comunitar, prin sprijinirea, în mod deosebit, a dezvoltării
întreprinderilor mici și mijlocii.
Solidaritatea Structura instituțională Aceasta este dată, în principal, de către Banca

financiară Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale ale statelor membre
care formează împreună Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC), devenit operațional de la 1 ianuarie 1999.
63
Economie europeană
Structura Din acest sistem mai fac parte și băncile centrale ale statelor membre
instituțională care nu sunt incluse în zona euro, și care nu participă la luarea deciziilor
cu privire la politica monetară unică pentru zona euro.
Obiectivul primordial al SEBC este menținerea stabilității prețurilor,

principalele sarcini ce revin BCE fiind:
 definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
 efectuarea operațiunilor de schimb valutar;
 deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor
membre;
 promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.

Spre deosebire de politica monetară, politica economică comună
presupune:
a) transferarea de către statele membre a puterii de decizie de la nivel
naţional la nivel comunitar;
b) menţinerea responsabilității statelor membre asupra politicii
economice naționale;
c) stabilitatea preţurilor în cadrul pieței unice interne;
d) este una dintre politicile comune prevăzute de Tratatul CEE.



Raportul Werner a propus:
a) liberalizarea fluxurilor de mărfuri şi servicii și crearea pieţei comune
în domeniul factorilor de producţie;
b) elimininarea marjelor de fluctuație ale cursurilor monedelor
europene și instituirea unei parități fixe;
c) realizarea, în trei etape, a uniunii economice și monetare;
d) adoptarea unei politici monetare unice pentru toate statele membre
ale CEE.
Moneda unică euro a fost adoptată și de:
a) Marea Britanie;
b) Elveția;
c) Slovenia;
d) România.
64
Economie europeană
Răspuns 7.1
c)
Răspuns 7.2
b)
1. Angel B., L’Union economique et monetaire, Edition Ellipses, Paris,

2006.
2. Bergsten F., The Euro and the World Economy, European Central
Bank, Frankfurt, 2005.
3. Brociner A., Europa monetară. SME, UEM, moneda unică, Institutul
European, Iași, 1997.
4. Cerna S., Unificarea monetară în Europa, Editura Enciclopedică,
București, 1997.
5. Cerna S. (și colab.), Economie monetară și financiară internațională,
Editura Universității de Vest, Timișoara, 2006.
6. Cerna S., Teoria zonelor monetare optime, Editura Universității de
Vest, Timișoara, 2006.
7. Chabot C., Euro moneda europeană, Editura Teora, București, 2000.
8. Comisia Europeană, O Europă, o monedă. Drumul către Euro,
Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2012.
2014.
10. Golban R., Silași G., Eurosistemul – o tensiune arhitecturală a
convergenței, Editura Economică, București, 2009.
11. Golban R., Tudose M. B., UEM – încotro, Editura Economică,
București, 2010.
12. Grauwe P., Economics on Monetary Union, Fifth edition, Oxford,
Londra, 2004.
13. Ignat I., Uniunea economică și monetară europeană, Editura
Symposium, Iași, 1994.
65
Economie europeană
Politica comercială comună
POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ
Cuprins Pagina

8.1 Elemente de bază ale politicii comerciale comune......………………….................. 67
8.2 . Regimul comun aplicabilor importurilor din țări terțe............................................. 68
8.3 Regimul comun aplicabil exporturilor către țări terțe................................................ 70
66
Economie europeană
 cunoașterea elementelor de bază ale politicii comerciale comune;

 identificarea și înțelegerea regulilor ce guvernează regimul de
comerț al Uniunii Europene.
8.1 Elemente de bază ale politicii comerciale comune
Componente ale Așa cum am mai arătat, CEE este întemeiată pe o uniune vamală, ceea
politicii ce a presupus un teritoriu vamal unic al țărilor membre și o politică
comerciale comercială comună, prin adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile
comune membrilor săi cu statele terțe, care să se substituie diferitelor tarife
vamale naționale practicate la frontiera cu exteriorul Comunității.
În perioada de tranziție prevăzută pentru realizarea uniunii vamale,

Tratatul CEE a prevăzut armonizarea practicilor comerciale stabilind:
 apropierea reglementărilor în materie vamală;
 coordonarea relațiilor comerciale cu țările terțe;
 adaptarea acordurilor cu țările terțe astfel încât să nu se întârzie
intrarea în vigoare a tarifului vamal comun;
 modificarea listelor de preferințe acordate țărilor terțe;
 extinderea asupra celorlalte state membre a eliminării
restricțiilor cantitative impuse țărilor terțe de către un stat membru;
 adoptarea unui comportament comun în cadrul organizațiilor
economice internaționale.
Domeniu de Tratatul CEE stabilea, de asemenea, că, la sfârșitul aceleiași perioade

acțiune de tranziție, politica comercială comună urma să fie structurată
conform unor principii unitare și devenea de competența exclusivă a
autorităților comunitare.
Sfera de competență a politicii comerciale comune cuprinde în

prezent:
 schimburile internaționale de produse supuse EURATOM-ului;
 produsele CECO, atunci când făceau obiectul unor acorduri
multilaterale;
 încheierea de acorduri cu țările terțe în materie de mărfuri
falsificate;
 acordurile asupra aplicării de măsuri sanitare, fitosanitare în
domeniul agricol;
 schimburile de servicii;
 aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală;
 investițiile străine directe.
67
Economie europeană

Politica comercială a Uniunii Europene:
a) este o politică comună, fiind de competenţa exclusivă a autorităţilor
comunitare;
b) este o politică coordonată, având la bază consultările dintre statele
membre în cadrul instituţiilor comunitare;
c) nu a fost prevăzută iniţial de Tratatul CEE;
d) sfera sa de acoperire nu cuprinde şi aspectele comerciale ale
drepturilor de proprietate intelectuală.
8.2 Regimul comun aplicabil importurilor din țări terțe
Măsuri privind Regimul comun aplicabil importurilor valabil se fundamentează pe

liberalizarea principiul libertății de a importa produse care provin din țările din
importurilor afara Uniunii Europene. Această regulă se aplică importurilor în
Uniunea Europeană de produse originare din țări terțe, cu excepția
produselor textile supuse unui regim special aplicabil importurilor și
produselor originare din țări terțe pentru care este valabil un regim de
import propriu statului în cauză.
Măsuri de Liberalizarea importurilor a fost însoțită de mecanisme instituționale

contracarare a corespunzătoare cu scopul de a proteja produsele fabricate în Uniunea
consecințelor Europeană și de a contracara unele efecte negative ce ar putea apare.
negative Acțiunea comunitară în acest domeniu se realizează prin:
determinate de  Proceduri comunitare de informare și consultare. Statele membre
liberalizarea au obligația să notifice Comisia cu privire la evoluția importurilor unor
importurilor – produse care ar putea face necesară recurgerea la măsuri de
“supraveghere și supraveghere sau salvgardare. Odată inițiat acest proces, au loc
salvgardare” consultări în cadrul unui comitet consultativ, compus din reprezentanți
ai fiecărui stat membru și prezidat de către un reprezentant al Comisiei
Europene, care urmărește examinarea condițiilor de efectuare a
importurilor, a situației economice și comerciale și a eventualelor
măsuri care urmează a fi adoptate;
 Procedura comunitară de anchetă. Aceasta se deschide la finalul
consultărilor, atunci când Comisia Europeană consideră că există
suficiente probe, și are ca scop să determine ori să evalueze dacă
importurile respective amenință să producă sau produc un prejudiciu
grav producătorilor din Uniune;
 Măsuri de supraveghere. Când importurile amenință să provoace
prejudicii producătorilor europeni, Comisia poate să adopte măsuri de
supraveghere a importurilor respective, precum controalele prealabile.
În acest caz, punerea în liberă circulație a produselor aflate sub
supraveghere prealabilă este condiționată de prezentarea unui document
de import, eliberat gratuit de către statele membre, pentru orice cantitate
solicitată, fiind valabil pe întreg teritoriul Uniunii, indiferent de statul
membru care l-a emis;
 Măsuri de salvgardare. Acestea sunt luate de către Comisie sau
68
Economie europeană
Consiliu și se pot aplica în cazul produselor importate în Uniune în

cantități atât de mari și/sau în astfel de condiții sau modalități încât
cauzează sau amenință să cauzeze un prejudiciu grav producătorilor
europeni. În cazul în care se întrunesc aceste condiții, Comisia poate
institui un sistem de contingente pentru importuri, ținând cont de
interesul de a menține, pe cât posibil, fluxul schimburilor comerciale
tradiționale și volumul bunurilor exportate în temeiul contractelor
încheiate înaintea intrării în vigoare a măsurii de salvgardare.
Măsuri de Pentru a răspunde prejudiciilor ce pot afecta producătorii naționali,

apărare ca urmare a practicilor comerciale neloiale ale țărilor terțe, au fost
împotriva stabilite trei categorii de măsuri:
practicilor  Măsuri de apărare împotriva dumpingului și subvențiilor. Pentru a
comerciale se apăra împotriva acestor practici comerciale neloiale, Uniunea
neloiale Europeană poate stabili taxe de retorsiune - antidumping sau
compensatorii. În ambele situații, pentru punerea in practică a acestor
taxe, trebuie îndeplinite trei condiții: existența dumpingului sau a
subvenției, dovada prejudiciului adus industriei comunitare și existența
unei legături de cauzalitate între dumping sau subvenție și prejudiciu;
 Măsuri destinate importului de mărfuri falsificate. Obiectivul
principal este descurajarea falsificărilor, sens în care pot fi întreprinse
acțiuni precum: posibilitatea de distrugere a mărfurilor falsificate,
ridicarea statutului de comerciant pentru cel care realizează astfel de
importuri, precum şi alte sancțiuni cu caracter economic;
 Măsuri ce se aplică în situații speciale, respectiv:
 proceduri comunitare pentru administrarea restricțiilor cantitative
la import - restricțiile și prohibirile la importul de mărfuri în Uniunea
Europeană pot fi impuse din motive ce țin de politica externă și de
securitate comună sau de protecția consumatorilor și a mediului;
 reguli de origine generale - sunt necesare în stabilirea unor taxe și
restricții vamale asupra importurilor de mărfuri, aceste reguli urmărind
să împiedice ca mărfurile care nu sunt originare dintr-o țară sau teritoriu
(provin din alte țări) cu care Uniunea are încheiat un acord comercial,
să pătrundă pe piața comunitară ca și cum ar fi originare din țările
respective și să beneficieze de tratamente tarifare preferențiale.

Acţiunea comunitară pentru a contracara consecinţele negative
determinate de liberalizarea importurilor se realizează prin:
a) proceduri de informare și consultare;
b) măsuri de supraveghere;
c) măsuri de salvgardare;
d) toate acțiunile de mai sus.
69
Economie europeană
8.3 Regimul comun aplicabil exporturilor către țări terțe
Acțiuni de Ajutoarele cu caracter financiar se concretizează în participarea

armonizare a publică la creditele de export și instituționalizarea publică a asigurării
ajutoarelor creditelor de export. Referitor la creditele de export cu participare
publice acordate publică, Uniunea Europeană s-a supus acordului încheiat în 1983, sub
pentru egida OCDE, denumit “Consensul”, care conține directivele, interesele,
finanțarea și sectoarele ce trebuiesc avute în vedere la acordarea unor astfel de
promovarea credite. În plus, au fost armonizate principalele prevederi din legislațiile
exporturilor statelor membre cu privire la asigurarea și garantarea creditelor de
export pentru tranzacțiile pe termen mediu și lung. Privind ajutoarele
nefinanciare acordate pentru promovarea exporturilor, Uniunea
Europeană a alocat resurse bugetare pentru a dezvolta acțiunea de
promovare cu caracter european sub forma subvențiilor la export.
Acțiuni care se Între principalele acțiuni promovate la nivel comunitar pentru

referă la conformarea regimului comercial aplicabil exporturilor pot fi
conformarea identificate cele referitoare la:
regimului  exporturile din Uniunea Europeană către țările terțe – deși acestea
comercial sunt liberarizate, statele membre sunt autorizate să introducă restricții
aplicabil cantitative sau să interzică anumite exporturi din motive de politică,
exporturilor securitate și moralitate publică;
 pentru bunurile ce țin de patrimoniul artistic și cultural – exportul
acestora se poate face numai pe baza unei licențe de export, eliberată
exportatorului de autoritatea competentă a statului membru respectiv și
valabilă pe teritoriul întregii Uniuni;
 privind bunurile susceptibile de a fi utilizate pentru a impune
pedeapsa capitală, tortura sau alte pedepse sau tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante – este impus un regim comercial specific,
fiind interzis orice export sau import de astfel de bunuri;
 referitor la bunurile cu dublă-utilizare (atât civilă, cât și militară),
în această categorie fiind incluse toate bunurile care pot fi utilizate atât
în scopuri neexplozive, cât și la fabricarea armelor nucleare sau a altor
dispozitive nucleare explozive - pentru a exporta un astfel de produs din
Uniunea Europeană în orice țară din afara sa, este necesară o autorizație
de export, valabilă pe întreg teritoriul Uniunii.

Regimul Uniunii Europene aplicabil exporturilor către ţări terţe
cuprinde şi acțiuni cu privire la:
a) apărarea împotriva practicilor comerciale neloiale;
contracararea efectelor negative ale liberalizării importurilor;
b) introducerea de restricţii cantitative din motive de moralitate publică;
c) armonizarea ajutoarelor publice acordate pentru finanţarea şi
promovarea importurilor.
70
Economie europeană



Stabiliți care dintre următoarele afirmații este falsă:
a) politica comercială a Uniunii Europene este o politică comună;
b) măsurile de salvgardare urmăresc să contracareze efectele negative ce
ar putea apare cu predilecție în urma liberalizării exporturilor;
c) statele membre sunt autorizate să introducă restricții cantitative sau
să interzică anumite exporturi din motive de politică, securitate și
moralitate public;
d) niciuna dintre afirmațiile de mai sus.
Regimul Uniunii Europene aplicabil importurilor din ţări terţe cuprinde
şi reguli cu privire la:
a) importul bunurilor ce ţin de patrimoniul artistic și cultural;
b) stabilirea originii mărfurilor importate;
c) asigurarea şi garantarea creditelor de import;
d) aplicarea unor măsuri antidumping provizorii până urmează a se face
dovada existenţei dumpingului.
Răspuns 8.1
a)
Răspuns 8.2
d)
Răspuns 8.3
c)
1. Comisia Europeană, Să înțelegem politice Uniunii Europene: Comerț.

Liberul schimb este o sursă de creștere economică, Oficiul pentru
3. Popescu C., Fundamente metodologice ale comerțului internațional în
condițiile globalizării, Editura Ovidius University Press, Constanța, 2005.
71
Economie europeană
Acorduri comerciale încheiate de Uniunea Europeană cu țări terțe
ACORDURI COMERCIALE ÎNCHEIATE DE UNIUNEA

EUROPEANĂ CU ȚĂRI TERȚE
Cuprins Pagina

9.1 Acorduri nepreferențiale negociate de Uniunea Europeaă........................................ 73
9.2 Acorduri preferențiale la care Uniunea Europeană este parte.................................... 74
9.3 Alte acorduri încheiate de Uniunea Europeană.......................................................... 75
72
Economie europeană
 cunoașterea principalelor categorii de acorduri încheiate de Uniunea

Europeană cu țări terțe și evidențierea particularităților acestora.
9.1 Acorduri nepreferențiale negociate de Uniunea Europeană
Caracteristici Prin politica sa actuală, Uniunea Europeană s-a angajat activ împreună
cu partenerii săi să negocieze acorduri comerciale ample. Acestea
variază în funcție de obiectivele și de capacitățile țării sau ale grupului
de țări cu care negociază Uniunea Europeană. Având în vedere că
numeroșii parteneri comerciali ai Uniunii au interese diferite, conținutul
acordurilor este adaptat la fiecare situație în parte. Astfel, în general, un
acord acoperă diferite sectoare și aspecte, și pot include atât abordări
tarifare, cât și netarifare, acestea din urmă variind de la proprietate
intelectuală la achiziții publice.
Acordurile Uniunea Europeană s-a adaptat la un număr impresionant de tratate

GATT/OMC multilaterale încheiate pe parcursul rundei Uruguay de negocieri sub
auspiciile Acordului General privind Comerțul și Tarifele (GATT),
precum și a celorlaltor Conferințe Ministeriale ale Organizației
Mondiale a Comerțului (OMC), menite să ordoneze și să liberalizeze
comerțul internațional.
Aplicarea Eficacitatea normelor comerciale multilaterale la nivel comunitar

acordurilor rămâne, totuși, limitată ca urmare a jurisprudenței Curții de Justiție.
multilaterale Astfel, regulile OMC nu pot fi invocate nici de către o firmă, nici de
către un stat membru pentru a contesta validitatea unei măsuri
comunitare, cu excepția situațiilor în care aceste norme
internaționale de conduită au fost încorporate ori s-a făcut o referire
specială la ele într-o reglementare comunitară.

Din categoria acordurilor comerciale nepreferenţiale încheiate de
Uniunea Europeană cu ţări terţe fac parte:
a) acordurile de asociere semnate cu ţările din Europa Centrală;
b) acordurile încheiate cu ţările din Africa, Caraibe şi Pacific;
c) acordul-cadru ce reglementează relaţiile comerciale cu
MERCOSUR;
d) acordurile multilaterale încheiate pe parcursul rundei Uruguay de
negocieri în cadrul GATT.
73
Economie europeană
9.2 Acorduri preferențiale la care Uniunea Europeană este parte
Caracteristici Semnate cu terțe state pe un termen ce poate fi reînnoit, aceste acorduri

constituie excepții de la aplicarea tarifului vamal extern comun în
vigoare și au fost încheiate de-a lungul timpului de Uniunea Europeană
cu patru grupuri de state:
Categorii de ☆ Statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb

acorduri (AELS), pentru a evita obstacolele comerciale, începând din 1974, după
preferențiale – aderarea Marii Britanii, Danemarcei și Irlandei la CEE. Mai târziu, în
particularități 1991, a fost semnat la Luxemburg, Acordul dintre CEE și AELS
privind crearea “Spațiului Economic European”, intrat în vigoare la 1
iulie 1993, care se diferenția de zona de liber schimb creată între cele
două grupări prin faptul că a lărgit sfera de cuprindere a cooperării, de
la relațiile comerciale și la alte domenii de interes reciproc (circulația
capitalurilor, a serviciilor, a persoanelor, cercetare-dezvoltare etc.);
☆ Țările din Europa Centrală și de Est (TECE), încă din 1992,
pentru a le sprijini în tranziția la economia de piață. Bazele noilor relații
comerciale între cele două grupări au fost stabilite în acordurile de
asociere semnate de fiecare stat central sau est european în parte cu
Uniunea. Acordurile europene prevedeau eliminarea barierelor tarifare
și netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce - mai rapidă în
cazul Uniunii Europene - în vederea realizării unei largi zone de liber
schimb între aceasta si TECE. Obiectivele acordurilor s-au extins, însă,
dincolo de cele comerciale, vizându-se asigurarea unui cadru adecvat
pentru integrarea graduală a TECE în Comunitățile Europene;
☆ Statele din Africa, Caraibe și Pacific (ACP), semnatare ale
Convențiilor de la Yaounde (1962), Lomé (1975) și Contonou (2000),
pentru a li se facilita dezvoltarea, garantându-se accesul liber al
produselor lor la export. Ultima dintre convenții acoperă o perioadă de
20 de ani, cu revizuiri din cinci în cinci ani, și urmărește înlocuirea
graduală a sistemului de preferințe comerciale cu o serie de noi
parteneriate economice bazate pe eliminarea progresivă și reciprocă a
barierelor comerciale;
☆ Țările în curs de dezvoltare, pentru a le asigura un acces
privilegiat la piețe, în vederea consolidării propriilor economii și
îmbunătățirii condițiilor de viață. În acest sens, Comunitatea Europeană
a fost prima care a implementat propriul Sistem Generalizat de
Preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii (SGP), în 1971.
Preferințele în cadrul SGP sunt acordate pentru exporturile unor
produse specifice originare din anumite țări, conform listei atașate la
regulamentul ce guvernează SGP-ul comunitar.
74
Economie europeană

Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii referitoare la acordurile
comerciale preferenţiale încheiate de Uniunea Europeană este
adevărată:
a) sunt încheiate între statele membre ale Uniunii Europene şi vizează
acordarea de preferinţe vamale în schimburile reciproce de mărfuri;
b) sunt semnate cu terţe state pe un termen ce poate fi reînnoit şi
vizează acordarea de preferinţe vamale doar din partea Uniunii
Europene în schimburile reciproce de mărfuri;
c) sunt semnate cu terţe state pe un termen ce poate fi reînnoit şi
constituie excepţii de la aplicarea tarifului vamal extern comun în
vigoare;
9.3 Alte acorduri încheiate de Uniunea Europeană
Relațiile cu Inițiativa unei politici coordonate a CEE față de țările mediteraneene a

statele fost lansată încă de la jumătatea anilor 1970, perioadă în care
mediteraneene Comunitatea a semnat o serie de acorduri preferențiale cu țările din
această zonă, ce cuprindeau concesii comerciale pe care aceasta le
acorda pentru a facilita accesul produselor din țările mediteraneene pe
piața comunitară. Ulterior, în 1995, la Barcelona, a luat naștere
Parteneriatul Uniunii Europene cu țările mediteraneene, similar celui
instituit între Uniunea Europeană și TECE prin acordurile de asociere.
Obiectivul propus era crearea unei zone de liber schimb între statele
semnatare și a fost completat cu prevederi referitoare la dialogul politic
și cooperarea financiară.
Relațiile cu Acordul-cadru cu privire la relațiile comerciale dintre Uniunea

MERCOSUR Europeană și MERCOSUR - cel mai relevant bloc comercial sud-
american - a fost semnat la 15 decembrie 1995, la Madrid, și a prevăzut
liberalizarea progresivă, pe parcursul unei perioade de 10 ani, a
schimburilor comerciale cu produse industriale și a serviciilor între
cele două grupări regionale. Ulterior, în 1999, la Rio de Janeiro, s-a
decis începerea negocierilor pentru încheierea unui Acord Interregional
de Asociere, demarate efectiv în luna decembrie a aceluiași an.
Relațiile cu În 1998, la Londra, Comisia Europeană a semnat cu Statele Unite ale

SUA Americii - Noul Parteneriat Transatlantic, prin care se urmărea
atenuarea barierelor tarifare în cadrul schimburilor reciproce la
produsele industriale și crearea unui mecanism de “avertizare timpurie”
cu privire la eventualele conflicte de natură comercială ce pot apărea
între părți. În iulie 2013 au fost lansate negocierile referitoare la un
Parteneriat transatlantic pentru comerț și investiții.
Parteneriate În afară de aceste acorduri, Uniunea Europeană a pus bazele unor

strategice parteneriate strategice, cu două țări importante, și anume:
75
Economie europeană
 China. Comerțul cu China este în creștere rapidă, dar întreprinderile

europene continuă să se confrunte cu dificultăți în desfășurarea
activităților de comerț, investiții și exploatare în această țară. Prin
urmare, Uniunea Europeană și China s-au angajat să inițieze negocieri
cu privire la un acord de investiții, care să abordeze și problema
accesului pe piață;
 Rusia. Uniunea Europeană este, de departe, cel mai important
partener comercial al Rusiei, reprezentând peste jumătate din
importurile și exporturile acestei țări. Aderarea Rusiei la OMC în 2012
a redus taxele de import și oferă un forum de discuții pentru abordarea
problemelor bilaterale.

Relațiile comerciale ale Uniunii Europene cu Statele Unite ale
Americii:
a) vizează liberalizarea progresivă, pe parcursul unei perioade de 10
ani, a schimburilor comerciale cu produse industriale și a serviciilor;
b) au în vedere și crearea unui mecanism de “avertizare timpurie” cu
privire la eventualele conflicte de natură comercială ce pot apărea între
părți;
c) sunt preferențiale;
d) dezvoltă dialogul politic și cooperarea financiară între părți.



Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii este adevărată:
a) bazele relaţiilor comerciale ale Uniunii Europene cu ţările din Europa
Centrală şi de Est au fost stabilite în acordurile de asociere semnate cu
acestea, ale căror obiective s-au extins, însă, dincolo de cele
comerciale;
b) Acordul-cadru cu privire la relaţiile comerciale dintre Uniunea
Europeană şi MERCOSUR prevede liberalizarea progresivă a
schimburilor comerciale de mărfuri între cele două grupări regionale;
c) cooperarea în domeniul comercial dintre Uniunea Europeană şi SUA.
urmăreşte eliminarea taxelor vamale la importurile de produse agricole
originare din cele două părți;
d) Parteneriatul Uniunii Europene cu ţările mediteraneene are la bază
doar dialogul politic şi cooperarea financiară.
76
Economie europeană
Acordurile de asociere încheiate de Uniunea Europeană cu ţările din

Europa Centrală şi de Est au conţinut prevederi referitoare şi la:
a) eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea schimburilor
comerciale reciproce;
b) sprijinirea efortului acestor ţări de tranziție la o economie de piaţă şi
de consolidare a democraţiei;
c) crearea unor instituţii adecvate pentru a realiza efectiv demersul de
asociere al acestor ţări la Uniunea Europeană;
d) toate aspectele de mai sus.
Răspuns 9.1
d)
Răspuns 9.2
c)
Răspuns 9.3
b)
1. Comisia Europeană, Să înțelegem politice Uniunii Europene:

Comerț. Liberul schimb este o sursă de creștere economică, Oficiul
pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014.
2014.
3. Popescu C., Fundamente metodologice ale comerțului internațional
în condițiile globalizării, Editura Ovidius University Press, Constanța,
2005.
5. Prisecaru P., (coord.), Politici comune ale Uniunii Europene, Editura
6. Sută N., Comerț internațional și politici comerciale contemporane,
Editura Eficient, București, 1997.
77
Economie europeană
Politica comunitară privind concurența
POLITICA COMUNITARĂ PRIVIND CONCURENȚA
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10............................................................................ 79

10.1 Cadrul general al politicii comunitare privind concurența.……………................. 79
10.2 Practici restrictive și efectele lor asupra concurenței în cadrul pieței unice............ 80
10.3 Cazuri speciale de derogare de la reglementările comunitare privind concurența.. 82
10.4 Condiții de incompatibilitate cu reglementările comunitare privind concurența..... 83
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10............................................................. 86
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10............................................................................ 87
78
Economie europeană
 identificarea practicilor restrictive ce pot afecta concurența în

cadrul pieței interne a Uniunii Europene;
 cunoașterea cazurilor speciale de derogare și a condițiilor de
incompatibilitate cu reglementările comunitare privind concurența.
10.1 Cadrul general al politicii comunitare privind concurența
Definiție Termenul de “politică concurențială” se referă, în linii mari, la

anumite reguli, obligații, legi și acțiuni executive întreprinse de guverne
- sau, în acest caz, de către Uniunea Europeană în ansamblul său, care
acționează prin intermediul Comisiei Europene - destinate să elimine
sau cel puțin să descurajeze practicile comerciale restrictive, care ar
avea drept efecte împiedicarea, restrângerea sau deformarea
concurenței.
Domeniu de Sfera de aplicare a reglementărilor comunitare în domeniul

acțiune concurenței este foarte largă, acestea aplicându-se indiferent de:
 localizarea companiei – astfel încât se aplică și companiilor din țări
terțe care operează în Uniunea Europeană;
 forma juridică sau de proprietate – ceea ce înseamnă că și
companiile de stat (cu excepția organizațiilor implicate în
managementul sistemului public de securitate socială, care îndeplinesc
exclusiv funcție socială și realizează o activitate bazată pe principiul
solidarității naționale care este în întregime non-profit) fac obiectul
reglementărilor cu privire la concurență;
 sectoarele de activitate economică – a căror liberalizare în procesul
de edificare a pieței unice interne a antrenat deschiderea acestora către
concurență.
Punere în Necesitatea unei politici comunitare în domeniul concurenței a fost

aplicare recunoscută încă de la începutul construcției procesului de integrare
europeană, Tratatele de la Paris și Roma conținând câte un capitol
referitor la concurență ce constituie baza sa juridică. În plus, Tratatul
CEE stipula misiunea Comisiei de a veghea la respectarea prevederilor
în domeniu și de a ancheta cazurile prezumate de încălcare a
principiilor stabilite. Ulterior, Comisia a obținut puterea de investigare,
investigațiile urmând să se realizeze fie la cererea unor întreprinderi
considerate afectate, fie din inițiativă proprie, prin autosesizare.
79
Economie europeană

Politica concurenţială a Uniunii Europene:
a) se aplică și companiilor din țări terțe care operează în Uniunea
Europeană;
b) se aplică și companiilor de stat, fără excepție;
c) trebuie să garanteze unitatea piețelor naționale ale statelor membre;
d) interzice practicile comerciale restrictive care au drept efect
împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenței.
10.2 Practici restrictive și efectele lor asupra concurenței în cadrul pieței unice
Tipologie Acordurile restrictive reprezintă înțelegeri între două sau mai multe
practici întreprinderi prin care unul sau mai mulți parteneri sunt obligați să
restrictive acționeze într-un mod bine definit.
Deciziile asociațiilor de întreprinderi sunt considerate acte de voință

colectivă emise de organul competent al unui grup profesional. Toate
actele pe care le adoptă asociația ulterior constituirii sunt considerate ca
fiind decizii, indiferent de denumirea pe care asociații o dau în fapt
actelor respective.
Condiții de Practicile concertate se situează la un nivel inferior acordurilor

interzicere a restrictive, deoarece, deși nu se ajunge la încheierea unui acord propriu-
practicilor zis, implică un proces de coordonare între întreprinderi diferite, care
restrictive înlocuiește cu bună știință riscurile concurenței cu o cooperare practică.
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că sunt

interzise ca incompatibile cu piața comună, orice acorduri (înțelegeri)
între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici
concertate care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau
distorsionarea concurenței în cadrul pieței comune și care pot afecta
comerțul dintre statele membre, și în special acelea care constau în:
 fixarea directă sau indirectă a prețurilor de vânzare/cumpărare
sau a altor condiții comerciale;
 limitarea sau controlul producției, comercializării, a dezvoltării
tehnice sau a investițiilor;
 împărțirea piețelor de desfacere și a surselor de aprovizionarea pe
criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau altor criterii;
 aplicarea unor condiții inegale tranzacțiilor echivalente cu alți
parteneri comerciali, situându-i pe aceștia într-un dezavantaj
concurențial;
 condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către
celelalte părți a unor prestații suplimentare, care, prin natura lor sau
potrivit uzanțelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor
contracte.
80
Economie europeană
Excepții Pot fi, totuși, considerate excepții unele acorduri, decizii sau practici
concertate ce pot fi permise, în cazul cărora părțile pot demonstra că:
 înțelegerile în cauză contribuie la îmbunătățirea producției sau
distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau
economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obținut;
 nu impun întreprinderilor în cauză restricții care nu sunt
indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
 nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența pe
o parte semnificativă a pieței la care se referă.
Efecte ale Efectele practicilor restrictive care determină interzicerea lor sunt:
practicilor ☆ Împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenței – orice
interzise înțelegere va împiedica, restrânge ori distorsiona concurența în cadrul
pieței comune, dacă va influența comportamentul liber pe piață al
părților implicate, ori au sau pot avea un impact semnificativ asupra
condițiilor pieței, prin modificarea poziției întreprinderilor terțe ori a
beneficiarilor;
☆ Afectarea comerțului dintre statele membre - aceasta ar putea fi
determinată printr-o influență directă sau indirectă, reală sau doar
potențială, asupra sistemului de comerț dintre statele membre, prin
diverse modalități, precum: creșterea sau scăderea volumului
comerțului dintre statele membre; practicarea unor prețuri ridicate pe
plan intern, în scopul finanțării exporturilor către alte state membre.
Constatarea unor acte de natură anticoncurențială este de

competența Comisiei Europene, care poate acționa la cererea statelor
membre, a persoanelor fizice sau juridice care reclamă un interes
legitim sau din proprie inițiativă.
Orice acord, decizie sau practică concertată care încalcă regulile

liberei concurențe este automat lovit de nulitate.

Tratatul CEE interzice încheierea de acorduri între întreprinderi care
presupun:
a) fixarea în mod indirect a preţurilor de vânzare, fără a oferi însă
părţilor posibilitatea de a elimina concurenţa pe o parte semnificativă a
pieţei la care se referă;
b) fixarea în mod direct a unor preţuri de vânzare mai reduse,
avantajoase pentru consumatori;
c)aplicarea unor condiţii inegale tranzacţiilor echivalente cu alţi
parteneri comerciali;
d) participarea numai a unor întreprinderi dintr-un singur stat membru
şi care nu privesc nici importurile şi nici exporturile dintre statele
membre.
81
Economie europeană
10.3 Cazuri speciale de derogare de la reglementările comunitare privind concurența
Regula Comisia Europeană a stabilit regula de minimis, definind acordurile de

“de minimis” importanță minoră care, deși afectează comerțul dintre statele membre,
nu restricționează semnificativ concurența, dacă:
 cota agregată de piață deținută de părțile la acord nu depășește 10%
pe niciuna dintre piețele relevante afectate de acord, atunci când acesta
se încheie între companii care sunt actuali sau potențiali competitori pe
oricare din aceste piețe;
 cota de piață deținută de fiecare dintre părțile la acord nu depășește
15% pe nici una dintre piețele relevante afectate de acord, atunci când
acesta se încheie între companii care nu sunt actuali sau potențiali
competitori pe nici una din aceste piețe.
Condiții De asemenea, acordurile, deciziile sau practicile concertate sunt

speciale pentru exceptate de la obligația notificării în situațiile următoare:
admiterea  părțile implicate la acestea sunt întreprinderi ale unui stat
restrângerii membru și nu privesc nici importurile și nici exporturile dintre statele
concurenței membre;
 nu sunt mai mult de două întreprinderi părți la acestea, iar
acordurile doar restrâng libertatea unei părți în determinarea prețurilor ori
condițiilor comerciale pe baza cărora mărfurile care au fost dobândite de la
cealaltă parte pot fi revândute sau impun restricții privind exercitarea
drepturilor cesionarului sau beneficiarului de drepturi de proprietate
industrială (în special brevete, modele industriale, desene și mărci
comerciale);
 au ca unic obiect specializarea, dezvoltarea ori aplicarea
uniformă de standarde sau cercetarea comună pentru îmbunătățirea
tehnică, dezvoltare și specializare, cu condiția ca rezultatele să fie
accesibile tuturor părților și să fie folosite de fiecare dintre ele;
 satisfac condițiile regulamentelor în vigoare privind exceptările
individuale – acestea pot fi solicitate de părțile la un acord, o decizie
sau la o practică concertată, prin completarea unei cereri-tip adresate
Comisiei Europene, care este abilitată să acorde derogări individuale de
la reglementările privind concurența, potrivit unor condiții și proceduri
specifice; sau exceptările de grup – care se referă la categoriile de
acorduri, decizii sau practici concertate care pot să beneficieze de
derogări, fără să fie necesară o solicitare în acest sens din partea celor
interesați, atunci când sunt concepute în așa fel încât răspund condițiilor
stabilite prin regulamentele Consiliului.

Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii este adevărată:
a) regulile comunitare privind concurenţa interzic acordurile încheiate
între întreprinderi prin care se fixează în mod direct preţuri de vânzare
mai reduse pentru consumatori;
b) practicile concertate implică încheierea unui acord prin care se
stabilesc condiţii de concurenţă necorespunzătoare funcţionării normale
82
Economie europeană
a pieţei libere;
c) acordurile restrictive care nu oferă întreprinderilor participante
posibilitatea de a elimina concurenţa pe o parte semnificativă a pieţei la
care se referă sunt exceptate de regulile comunitare privind concurenţa;
d) pentru a determina dacă un acord, o decizie sau o practică concertată
are ca obiect sau efect afectarea liberei concurenţe trebuie ca efectele
concrete să se fi manifestat deja.
10.4 Condiții de incompatibilitate cu reglementările comunitare privind concurența
În economia modernă există numeroase situații în care întreprinderi de

mari dimensiuni domină anumite piețe, fapt ce nu afectează funcționarea
pieței, dacă “poziția” acestora se bazează pe competitivitatea superioară
deținută în comparație cu alți concurenți.
Poziția Abuzul de poziție dominantă se manifestă atunci când, prin

dominantă comportamentul său, o întreprindere influențează concurența de pe o
piață prin:
 impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor sau altor
condiții comerciale neechitabile;
 limitarea producției, distribuției sau a dezvoltării tehnologice în
detrimentul consumatorilor;
 aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții
inegale la prestații echivalente, creându-le astfel unora dintre ei un
dezavantaj concurențial;
 condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către
parteneri a unor obligații suplimentare care, prin natura lor sau conform
uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Exploatarea abuzivă a unei poziții dominante pe piața comună sau pe o

parte substanțială a acesteia, exercitată de una sau mai multe
întreprinderi, este incompatibilă cu piața comună, fiind interzisă, în
măsura în care comerțul dintre statele membre poate fi afectat.
Concentrările Termenul de concentrare economică reprezintă acea operațiune care se

economice produce atunci când: două sau mai multe întreprinderi, anterior
(achiziții și independente, fuzionează; una sau mai multe persoane fizice care dețin
fuziuni) deja controlul cel puțin asupra unei alte întreprinderi, ori una sau mai
multe întreprinderi dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra
uneia sau mai multor întreprinderi, fie prin participare la capital, fie
prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte
mijloace.
Concentrările Dimensiunea europeană a unei concentrări economice este definită

economice de pe baza a trei criterii:
dimensiune  potrivit criteriului cifrei de afaceri a concentrării - pentru ca
europeană operațiunea să aibă o dimensiune comunitară, cifra de afaceri totală,
83
Economie europeană
realizată pe plan mondial de întreprinderile ce constituie gruparea,

trebuie să depășească 5 mld. euro;
 criteriul cifrei de afaceri individuale - se referă la faptul că cel
puțin două dintre întreprinderile participante la concentrarea economică
trebuie să aibă individual, în cadrul Uniunii Europene, o cifră de afaceri
superioară valorii de 250 mil. euro;
 criteriul zonei principale de activitate - este necesar ca cel puțin
una dintre întreprinderi să nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra de
afaceri într-un singur stat membru; dacă 2/3, sau mai mult din cifra de
afaceri realizată la nivel comunitar de către un partener, este localizată
într-o singură țară membră, concentrarea economică este exclusă de la
aplicarea reglementărilor comunitare, fiind plasată sub incidența celor
naționale.
Dacă pragurile sus-menționate nu sunt atinse, o concentrare are totuși

dimensiune europeană dacă:
 cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de
toate întreprinderile implicate depășește 2,5 mld.euro;
 în fiecare din cel puțin trei state membre, cifra totală de afaceri
combinată realizată de toate întreprinderile implicate depășește 100 de
milioane euro;
 în fiecare din cel puțin trei state membre, cifra totală de afaceri
combinată realizată de către fiecare din cel puțin două dintre
întreprinderile implicate depășește 25 de mil. euro;
 cifra totală de afaceri realizată în Uniunea Europeană de către
fiecare dintre cel puțin două dintre întreprinderile implicate depășește
100 de mil. euro, cu excepția cazurilor în care fiecare dintre
întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa
totală de afaceri la nivelul Uniunii Europene într-unul și același stat
membru.
În principiu, sunt interzise operațiunile de concentrare economică de

dimensiune europeană, ce au drept efect crearea sau consolidarea unei
poziții dominante și, ca urmare, conduc sau ar putea conduce la
împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea semnificativă a
concurenței în cadrul pieței comune ori pe o parte considerabilă a
acesteia și afectează comerțul dintre statele membre.
Ajutoarele De cele mai multe ori politica de ajutor din partea statului vizează
de stat asigurarea artificială a supraviețuirii sectoarelor care întâmpină
dificultăți serioase. Drept urmare, sunt considerate drept incompatibile
cu piața comună, ajutoarele acordate de stat sau cele acordate sub
orice formă prin intermediul resurselor statului, care amenință să
altereze concurența, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau
activități, în măsura în care afectează schimburile dintre țările
membre.
Cu toate acestea sunt acceptate drept excepții, fiind considerate

compatibile cu piața comună:
84
Economie europeană
 ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali,

cu condiția acordării lor fără vreo discriminare legată de originea
produselor;
 ajutoarele destinate remedierii daunelor cauzate de calamități
naturale sau alte evenimente extraordinare;
 ajutoarele acordate pentru compensarea unor dezavantaje
economice.
De asemenea, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene arată că

pot fi considerate compatibile cu piața comună ajutoarele de stat
destinate:
 să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor cu un nivel de
trai anormal de scăzut sau care se confruntă cu un grad de ocupare a
forței de muncă extrem de scăzut;
 să promoveze realizarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze grave perturbări ale economiei unui
stat membru;
 să faciliteze dezvoltarea anumitor activități sau a anumitor
regiuni economice, dacă nu modifică în mod nefavorabil condițiile
schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului
comun;
 să promoveze cultura și conservarea patrimoniului, dacă nu
modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale și
concurența în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun;
 alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului,
care hotărăște cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei.
Categorii de La acestea se adaugă anumite categorii de ajutor orizontal de stat

ajutoare de stat considerate a fi compatibile cu piața comună, cum ar fi cele acordate
permise pentru: cercetare-dezvoltare, salvarea și restructurarea firmelor aflate în
dificultate, întreprinderile mici și mijlocii, formarea profesională,
ajutorul “de minimis” sau ajutorul regional pentru proiecte mari de
investiții.
Serviciile Numite și servicii de interes public, serviciile publice acestea sunt

publice activități economice de interes general, care funcționează sub
responsabilitatea autorităților publice, chiar dacă gestiunea este delegată
unui agent economic (public sau privat) din afara administrației.
Noțiunea se aplică mai ales sectoarelor de activitate care, în general,
constituie un monopol, sectoare care au pornit de la rețele locale, apoi
s-au constituit în rețele naționale - aflate, de cele mai multe ori, în
proprietate exclusiv publică - și care formează infrastructura
economiilor naționale, și anume: serviciile de poștă și telecomunicații,
anumite categorii de transport, furnizarea de energie și gaze etc.
Prestarea serviciilor publice este exercitată numai în baza unei

autorizații ce poate fi acordată mai multor agenți economici (publici sau
privați) - cazul drepturilor speciale, sau unuia singur - cazul drepturilor
exclusive sau de monopol.
85
Economie europeană
Când statele membre acordă drepturi speciale sau exclusive, Comisia

Europeană verifică dacă acestea se conformează cu regulile
comunitare privind concurența și supraveghează, în special, asigurarea
faptului că autoritățile publice - atunci când stabilesc condițiile de
furnizare a serviciilor de interes general încredințate unor companii -
nu merg dincolo de ceea ce este strict necesar pentru furnizarea
serviciilor respective.

Stabiliţi care dintre următoarele situaţii constituie un abuz de poziţie
dominantă interzis de regulile comunitare privind concurenţa:
a) practicarea unor preţuri inferioare costurilor de producţie în scopul
înlăturării concurenţei;
b) practicarea unor preţuri excesive, urmare a unor costuri de producţie
foarte mari;
c) practicarea unor preţuri reduse, urmare a unor costuri de producţie
foarte mici;
d) niciuna dintre situaţiile de mai sus.



Stabiliți care dintre următoarele afirmații este falsă:
a) prestarea serviciilor publice este exercitată numai în baza unei
autorizații ce poate fi acordată mai multor agenți economici sau unuia
singur;
b) serviciile publice sunt activități economice de interes general prestate
de întreprinderi publice;
c) atunci când statele membre acordă drepturi speciale sau exclusive
privind prestarea unui anumit serviciu public, Comisia Europeană
verifică dacă acestea se conformează cu regulile comunitare privind
concurența;
d) toate afirmațiile de mai sus.
Din categoria ajutoarelor de stat considerate compatibile cu piața
comună fac parte și cele care:
a) favorizează dezvoltarea economică a regiunilor care se confruntă cu
un grad de ocupare a forței de muncă extrem de ridicat;
b) promovează cultura și conservarea patrimoniului, deși modifică în
86
Economie europeană
mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale și concurența în

Uniune într-o măsură ce contravine interesului comun;
c) remediază grave perturbări ale economiei unui stat membru;
d) favorizează dezvoltarea economică a regiunilor cu un nivel de trai
normal.
Răspuns 10.1
a)
Răspuns 10.2
c)
Răspuns 10.3
c)
Răspuns 10.4
a)
1. Cairns, W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura

2014.
3. Manolache O., Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale,
Politici comunitare, Ediția a II-a, Editura ALL Beck, București, 1999.
87
Economie europeană
Politica privind protecția consumatorilor în Uniunea Europeană
POLITICA PRIVIND PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11........................................................................... 89

11.1 Principii aplicabile acțiunilor întreprinse de Uniunea Europeană pentru
protejarea consumatorilor……………………………………………………………… 89
11.2 Direcții principale de acțiune privind protejarea consumatorilor în cadrul pieței
interne a Uniunii Europene.............................................................................................. 90
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11........................................................................... 96
88
Economie europeană
 identificarea principiilor ce stau la baza politicii privind protejarea

consumatorilor în cadrul pieței interne a Uniunii Europene;
 caracterizarea principalelor acțiuni întreprinde de Uniunea
Europeană privind protejarea consumatorilor.
11.1 Principii aplicabile acțiunilor întreprinse de Uniunea Europeană pentru

protejarea consumatorilor
Evoluția Dezvoltarea și punerea în aplicare de către Uniunea Europeană a unor

politicii măsuri concrete destinate protejării consumatorilor au reprezentat un
europene proces gradual desfășurat în concordanță cu dinamica pieței comune,
privind protecția ale cărui premise le regăsim în prevederile Tratatului CEE, fără ca
consumatorilor aceasta să fie, însă, considerată drept un domeniu distinct al intervenției
comunitare.
Actul Unic European este cel care a pus bazele cadrului legal pentru
protecția consumatorilor în interiorul Comunității, iar Tratatul de la
Maastricht, prin introducerea noului Titlu XI, Articolul 129A – intitulat
semnificativ Protecția consumatorilor - a consacrat protecția
consumatorilor ca politică comunitară de sine stătătoare.
În practică, dezvoltarea la nivel comunitar a măsurilor destinate să

reglementeze variatele aspecte ale protecției consumatorului vizează
respectarea mai multor principii.
Principiile ☆ Principiul dominant este cel al informării, reflectat de o serie de

politicii măsuri adoptate în domeniu care prevăd obligația furnizării de către
europene vânzător a unor informații considerate relevante pentru consumator, fie
privind protecția înainte, fie în timpul derulării anumitor tranzacții comerciale. Această
consumatorilor obligație este însoțită, de regulă, și de cerințe legate de transparență, în
baza cărora informațiile furnizate consumatorilor trebuie să fie
complete, prezentate într-un limbaj accesibil și, de cele mai multe ori,
formulate în scris.
☆ Un alt principiu reflectat în mod frecvent de normele europene

destinate protejării consumatorilor are în vedere acordarea dreptului de
retragere sau de anulare, într-o anumită perioadă de timp, a
tranzacției la care au consimțit anterior și asupra definitivării căreia s-
au răzgândit într-un interval specificat de timp.
☆ Un loc aparte în cadrul măsurilor destinate protejării consumatorilor

îl ocupă principiul precauției ce poate fi invocat atunci când este
necesară adoptarea unor măsuri urgente în fața unui pericol potențial
asupra sănătății umane, iar rezultatele științifice disponibile nu permit o
89
Economie europeană
determinare a riscurilor implicate cu o certitudine suficientă, fără a

permisă, totuși, folosirea lor ca pretext în promovarea unor măsuri cu
caracter protecționist, de natură a împiedica liberul schimb în cadrul
pieței unice.
☆ Nu în ultimul rând, și în domeniul protecției consumatorului -

asemeni tuturor domeniilor ce nu sunt recunoscute a fi de competență
exclusiv comunitară - este aplicat principiul subsidiarității. Dat fiind
faptul că succesul pieței unice este judecat, în ultimă instanță, din
prisma efectelor resimțite de beneficiarul ultim, respectiv consumatorul,
principiul subsidiarității trebuie gestionat în așa fel încât protecția
consumatorului în Uniunea Europeană să fie asigurată cu prioritate în
cadrul tranzacțiilor intracomunitare și în domeniile-cheie de interes
special.

În domeniul protecției consumatorului, principiul precauției implică:
a) obligaţia comerciantului de a fi precaut și de a furniza informaţii
considerate relevante pentru consumator, înaintea derulării tranzacţiilor
comerciale în care dorește să se implice;
b) obligația consumatorului de a fi precaut și de a se informa cu privire
la tranzacțiile comerciale în care dorește să se implice;
c) adoptarea unor măsuri urgente în faţa unui pericol potenţial asupra
sănătăţii umane, atunci când rezultatele ştiinţifice disponibile nu permit
o determinare a riscurilor implicate cu o certitudine suficientă;
d) dreptul consumatorului de a fi precaut și de a se gândi într-o perioadă
specificată de timp asupra tranzacției pe care dorește să o încheie.
11.2 Direcții principale de acțiune privind protejarea consumatorilor în cadrul pieței

interne a Uniunii Europene
Direcții de Acquis-ul comunitar privind protecția consumatorilor s-a concentrat pe

acțiune următoarele domenii:
 protecția sănătății și siguranței consumatorilor;
 protejarea intereselor economice ale consumatorilor;
 informarea, educarea și reprezentarea consumatorilor;
 accesul consumatorilor la justiție.
Protecția În baza normelor europene valabile în acest domeniu, numai produsele

sănătății și care sunt sigure pot fi comercializate pe piața europeană. Legislația
siguranței europeană prevede utilizarea marcajului „CE” pe mai multe categorii
consumatorilor de produse, prin care fabricantul declară că produsul a fost verificat în
baza principalelor criterii de siguranță stabilite de Uniunea Europeană
și îndeplinește toate criteriile relevante. În acest sens, la nivel comunitar
au fost adoptate, de-a lungul timpului, un set de reglementări care au
drept scop prevenirea comercializării produselor periculoase. Mai mult,
pentru aplicarea corectă a regulilor privind protecția sănătății și
90
Economie europeană
Protejarea siguranței consumatorilor (este vorba despre „Directiva privind

intereselor Siguranța Generală a Produselor”, aplicabilă din 1992 și revizuită
economice ale ulterior, în anul 2001, noua variantă îmbunătățită intrând în vigoare
consumatorilor începând cu anul 2004), statele membre au desemnat o autoritate
răspunzătoare în plan național cu supravegherea pieței, în sensul
verificării dacă produsele comercializate îndeplinesc cerințele de
siguranță în vigoare, având atribuția de a interveni, în caz de necesitate,
pentru a stabili sancțiuni corespunzătoare împotriva oricărei acțiuni de
încălcare a normelor.
Uniunea Europeană a avut în vedere reglementarea condițiilor generale

și a modalităților clare și fără „surprize” de achiziționare a produselor și
serviciilor în cadrul pieței unice europene, ce au drept scop protejarea
consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte.
Clauze  O practică comercială incorectă față de consumatorul european la

contractuale care apelează deseori producătorii/comercianții o reprezintă și inserarea
abuzive unor clauze abuzive în contractele încheiate cu aceștia. Astfel de clauze
contractuale se va considera că nu au fost negociate direct cu
consumatorul dacă au fost stabilite fără a-i da acestuia posibilitatea să
influențeze natura lor. În virtutea acestor reguli, consumatorul are
dreptul să nu respecte orice clauză apreciată drept abuzivă.
Conformitatea  Pentru a proteja interesele economice ale consumatorului european

produselor au mai fost adoptate la nivel comunitar reguli speciale privind obligația
livrate vânzătorilor de a garanta conformitatea produselor livrate cu
prevederile contractului de vânzare-cumpărare negocia. În cazul lipsei
conformității, consumatorul are dreptul fie să i se aducă produsele la
conformitate, fără plată, prin reparare sau înlocuire, în funcție de
opțiunea sa, fie să beneficieze de reducerea corespunzătoare a prețului
ori de anularea contractului. Răspunderea vânzătorului față de lipsa
conformității trebuie garantată dacă aceasta apare în termen de doi ani
de la livrarea produsului, vânzătorul putând angaja, mai departe,
responsabilitatea producătorului în cadrul relațiilor de afaceri dezvoltate
cu acesta. De asemenea, consumatorul, la rândul lui, are obligația de a
informa vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen de două luni
de la data constatării ei. Până la proba contrarie, lipsa de conformitate
apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezumă că a
existat la momentul efectuării acesteia, cu excepția cazurilor în care
prezumția este incompatibilă cu natura produsului ori a lipsei de
conformitate.
Contracte  Practicile comerciale incorecte ce decurg din contractele negociate

negociate în în afara spațiilor comerciale, folosite în mod obișnuit de comerciant în
afara spațiilor scopul desfășurării activității pentru care a fost autorizat. Aceste situații
comerciale au fost atent reglementate la nivel comunitar pornind de la ideea
surprinderii consumatorului într-un mediu complet diferit de cel
specific vânzărilor tradiționale (un supermarket spre exemplu), astfel
încât acesta este pus în imposibilitatea de a compara calitatea și prețul
91
Economie europeană
ofertei prezentate cu alte oferte. Tocmai de aceea, a fost prevăzută

obligația comerciantului de a acorda în favoarea consumatorului dreptul
de a denunța unilateral contractul de vânzare-cumpărare într-o perioadă
rezonabilă de timp, de cel puțin 7 zile lucrătoare.
Vânzările la  Dată fiind diversificarea modalităților de comercializare a

distanță produselor și serviciilor, mai ales în contextul liberei circulații a
mărfurilor și serviciilor, un aspect deosebit de important ce a fost
reglementat la nivel comunitar vizează protejarea consumatorului
european în situațiile specifice vânzărilor la distanță. Tocmai din cauza
lipsei contactului direct cu furnizorul, consumatorului trebuie să i se
garanteze dreptul la o informare corectă și completă în legătură cu orice
aspect care-l interesează, înainte de încheierea contractului la distanță,
precum și dreptul de anulare a contractului în decursul unei perioade de
minim 7 zile lucrătoare, fără un motiv anume și fără penalități, cu
excepția costului de returnare a produselor. Aceste reguli nu se aplică,
însă, contractelor la distanță privind serviciile financiare, precum cele
de investiții, operațiunile de asigurare și reasigurare, serviciile bancare
sau operațiunile bursiere.
Comerțul  Pentru a ține pasul cu evoluția tehnologiilor informaționale ce au

electronic cunoscut un avânt important, au fost adoptate la nivel comunitar și
reguli specifice vizând protejarea consumatorului european astfel încât
acesta să poată beneficia din plin de avantajele comerțului electronic.
Prin urmare, tranzacțiile comerciale derulate prin intermediul
internetului sunt asimilate contractelor negociate și încheiate la distanță,
astfel că acestora li se aplică prevederile comunitare valabile în
domeniu, la care se adaugă anumite prevederi caracteristice serviciilor
specifice societății informaționale, efectuate prin utilizarea mijloacelor
electronice, tocmai pentru a încuraja participarea consumatorilor la
derularea de tranzacții pe o bază transfrontalieră.
 În plus, la nivel comunitar au fost adoptate o serie de măsuri

referitoare la anumite categorii de servicii ce prezintă anumite
probleme speciale referitoare la protejarea intereselor economice ale
consumatorului european.
 S-a urmărit, mai ales, reglementarea contractelor de credit pentru

consum destinate persoanelor fizice, în legătură cu care s-a avut în
vedere furnizarea, înainte de încheierea lor, a unor informații clare și
precise în favoarea consumatorului privind elementele principale ale
creditului, precum și stabilirea unor clauze minimale obligatorii ce
trebuie conținute de acestea în funcție de obiectul contractului.
Regulile comunitare în domeniu consfințesc, în principiu, două drepturi

esențiale în favoarea consumatorului, și anume: dreptul de retragere
dintr-un acord de credit fără a oferi niciun fel de explicație, în interiorul
unei perioade de 14 zile de la încheierea contractului, precum și dreptul
de returnare anticipată a creditului, la orice moment, cu precizarea că,
92
Economie europeană
în această situație, creditorul poate solicita o compensație justificată în

mod corect și obiectiv.
Serviciile De asemenea, au fost prevăzute reguli stricte referitoare la condițiile de

financiare informare a consumatorilor în vederea încheierii și executării
contractelor privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare
de consum, precum și la dreptul consumatorului de a denunța unilateral
contractul la distanță, într-un anumit termen, în funcție de natura
contractului, fără penalități și fără a fi necesară invocarea vreunui
motiv.
Serviciile  În strânsă legătură cu libera circulație a persoanelor consfințită prin

turistice definitivarea pieței unice europene, au fost stabilite reguli speciale și
pentru protejarea cumpărătorilor de pachete de servicii turistice, ce
prevăd obligația comercianților de astfel de pachete să ofere turiștilor
informații corecte și clare referitoare la orice aspect legat de serviciile
contractate, dar și dreptul la a renunța la acestea, dacă organizatorul
modifică elementele esențiale ale aranjamentului convenit.
Organizatorului sau operatorului turistic îi revine deplina
responsabilitate pentru calitatea serviciilor contractate și prestate, cu
excepția cazurilor de forță majoră sau a unor circumstanțe similare, ce
nu puteau fi anticipate sau prevenite.
Serviciile  O categorie aparte sunt serviciile de interes economic general, în

publice legătură cu care protejarea consumatorului european a fost tratată prin
adoptarea unor reguli detaliate ce stipulează, în marea lor majoritate,
dreptul de a alege între mai mulți furnizori de servicii de interes general
pe acela care răspunde mai bine propriilor nevoi. Cu referire la
contractele încheiate pe termen lung, libertatea consumatorilor de
alegere a furnizorului de servicii pe care îl doresc a implicat
interzicerea termenilor contractuali ce limitau dreptul de a pune capăt
unui contract fără vreun motiv anume, prin prevederea, spre exemplu, a
unor penalități în cazul renunțării la contract.
Informarea Protejarea drepturilor consumatorului la informație comparativă se

consumatorilor referă îndeosebi la etichetarea și afișarea prețurilor și tarifelor la mărfuri
și servicii.
 Privind etichetarea produselor, primele măsuri adoptate la nivel

comunitar au vizat produsele alimentare, stabilindu-se obligația
producătorilor de a include pe etichetele acestora informații corecte
privind: conținutul, în special coloranții, aditivii și alte substanțe
chimice folosite la prepararea lor; termenul de valabilitate; indicațiile
geografice și denumirile de origine protejate; datele de identificare ale
producătorului; o serie de alte informații considerate drept esențiale
pentru consumatori.
Referitor la produsele nealimentare, au fost adoptate măsuri speciale

privind etichetarea produselor textile – prin stabilirea unui sistem
93
Economie europeană
uniform de marcare a compoziției fibroase și de indicare a modului de

întreținere, dar și a altor categorii de produse, precum aparatele
electrice și electronice, comercializarea acestora în cadrul pieței unice
fiind condiționată de obținerea unei certificări, recunoscute prin
folosirea marcajului european “CE”.
 Indiferent, însă, de categoria din care fac parte produsele

comercializate, alimentare sau nealimentare, consumatorii europeni au
dreptul la o informare comparativă în legătură cu acestea, fapt ce
impune în sarcina producătorilor/comercianților europeni anumite
obligații legate de afișarea, într-o formă clară, lizibilă și ușor de
identificat, a prețurilor de vânzare și a prețurilor unitare la produsele
comercializate, pentru a permite efectuarea cu ușurință de către
consumatori a unor comparații între diferitele oferte disponibile pe piață
și adoptarea celei mai bune decizii de cumpărare.
Educarea Datorită valențelor pozitive de natură economică și socială pe care le

consumatorilor implică, educarea consumatorilor reprezintă unul dintre obiectivele
principale vizate de acțiunile Uniunii Europene în domeniul protecției
consumatorilor, pornind și de la ideea că doar niște consumatori educați
pot aprecia la adevărata valoare importanța practică a edificiului pieței
unice, contribuind la succesul procesului de integrare economică
europeană. În acest sens, Uniunea Europeană s-a implicat intens în
promovarea și finanțarea unor serii de programe destinate educării
consumatorilor, aplicate diferențiat în funcție de categoria de vârstă și
nivelul de educație al publicului țintă. De asemenea, Comisia
Europeană acordă sprijin asociațiilor consumatoriste datorită rolului
activ ce revine acestora în procesul de informare și educare a
consumatorilor.
Reprezentarea Cel mai important rol al asociațiilor independente de consumatori îl

intereselor constituie reprezentarea intereselor acestora la diferite niveluri (local,
consumatorilor central, regional, european), prin participarea la adoptarea măsurilor ce
le afectează, în mod direct sau indirect, interesele, dar și în justiție, prin
formularea de acțiuni menite să le apere interesele prejudiciate, situație
în care beneficiază de scutiri importante de taxe de timbru judiciar.
La nivel european, cea mai reprezentativă asociație a consumatorilor
este Biroul European al Uniunii Consumatorilor („Bureau Europeen
des Unions des Consommateur” - BEUC). Creat în 1962, acesta
reunește, în prezent, 43 de organizații naționale ale consumatorilor din
31 de țări europene ce colaborează cu instituțiile comunitare la definirea
priorităților și conceperea strategiilor din domeniul protecției
consumatorilor.
Accesul În cazul în care consumatorul este victima încălcării legislației

consumatorilor comunitare de către un producător, distribuitor sau prestator de servicii,
la justiție dreptul de a-şi recupera banii sau de a primi compensații constituie o
protecție esențială a consumatorilor. Dacă litigiul nu este rezolvat
amiabil și fără costuri de respectivul producător, distribuitor sau
94
Economie europeană
prestator de servicii căruia i-a fost adresată reclamația, consumatorul se

poate adresa autorităților naționale responsabile pentru monitorizarea
pieței, care sunt abilitate să ia măsurile impuse de urgența și gravitatea
situației în conformitate cu procedurile specifice.
În situația în care produsul sau serviciul a fost achiziționat din altă țară
membră a Uniunii, cumpărătorul are dreptul să facă apel atât la
autoritatea națională, cât și la cea din țara de origine a produsului sau
serviciului achiziționat, caz în care legislația comunitară interzice
discriminarea privind naționalitate. În general, o decizie luată de o
instanță dintr-o țară din Uniune este recunoscută în toate celelalte țări
membre. Dar, pentru ca decizia să poată fi aplicată în altă țară membră
a Uniunii, este necesară o cerere către tribunalul care are jurisdicție (în
general cel din locul de domiciliu al persoanei juridice învinuite).
Test de autoevaluare 11.2 – Încercuți răspunsul corect.

Protejarea consumatorilor europeni implicați în tranzacții financiare
vizează:
a) dreptul consumatorului de retragere dintr-un contract de credit pentru
consum fără a oferi niciun fel de explicaţie, în interiorul unei perioade
de 14 zile de la încheierea contractului;
b) obligația creditorului de a nu solicita niciun fel de compensație
pentru returnarea anticipată a creditului de către consumator;
c) dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul privind
comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum, într-un
anumit termen, dar numai dintr-un motiv întemeiat;
d) obligația consumatorului de a se informa cu privire la elementele
principale ale creditului pe care dorește să-l contracteze.


Încercuți răspunsul corect.

În domeniul protecției consumatorului, principiul informării implică:
a) obligaţia comerciantului de a formula în scris toate informaţiile
considerate relevante pentru consumator;
b) obligaţia comerciantului de a furniza informaţii considerate relevante
pentru consumator fie înainte, fie în timpul derulării tranzacţiilor
comerciale;
c) obligația comerciantului de a se informa cu privire la tranzacțiile
95
Economie europeană
comerciale în care dorește să se implice înaintea derulării acestora;

d) obligația consumatorului de a se informa cu privire la tranzacțiile
comerciale în care dorește să se implice fie înainte, fie în timpul
derulării acestora.
În cazul vânzărilor la distanță de produse/servicii, consumatorului
european trebuie să i se asigure următoarele drepturi:
a) dreptul de anulare a contractului privind vânzarea
produselor/serviciilor în decursul unei perioade de minim 7 zile
lucrătoare de la încheierea contractului, fără un motiv anume şi fără
penalităţi;
b) dreptul de anulare a contractului privind vânzarea
produselor/serviciilor în decursul unei perioade de minim 14 zile de la
încheierea contractului, fără un motiv anume şi fără penalităţi, cu
excepția costului de returnare a produselor;
c) dreptul la o informare corectă şi completă în legătură cu orice aspect
care-l interesează, înainte de încheierea contractului de vânzare a
produselor/serviciilor;
d) niciunul din drepturile de mai sus.
Răspuns 11.1
c)
Răspuns 11.2
a)
1. Anghel G., Protecția consumatorului în Uniunea Europeană lărgită,

Teză de doctorat, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de
Economie și Administrarea Afacerilor, Iași, 2010.
2. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene:
Consumatori. Consumatorii, pe primul plan, Oficiul pentru Publicații al
Uniunii Europene, Luxemburg, 2013.
3. Gheorghiu G., Consumer Protection – Worthlessness or Necessity,
LAP Lambert Academic Publishing, Saarbrucken, 2012.
2014.
96
Economie europeană
Politica regională a Uniunii Europene
POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE
Cuprins Pagina

12.1 Etape în promovarea politicii regionale în Uniunea Europeană.....……................. 98
12.2 Principii și obiective ale politicii regionale a Uniunii Europene............................. 100
12.3 Instrumente financiare ale politicii regionale a Uniunii Europene.......................... 102
97
Economie europeană

 sublinierea principalelor etape parcurse în dezvoltarea politicii
regionale la nivel european;
 recunoașterea principiilor și obiectivelor politicii regionale a
Uniunii Europene;
 familiarizarea cu principalele instrumente financiare ale politicii
regionale europene.
12.1 Etape în promovarea politicii regionale în Uniunea Europeană
Definiție Toate statele membre ale Uniunii Europene au o politică regională care
vizează sprijinirea dezvoltării regiunilor defavorizate ale teritoriului
național, printr-un transfer de resurse care provin dinspre regiunile
prospere.
Tratatele Politica regională a Uniunii Europene nu încearcă să înlocuiască

fondatoare politicile regionale naționale, statele membre având în continuare
obligația să-și rezolve problemele propriilor regiuni. Prin urmare,
scopul politicii regionale comunitare îl reprezintă reducerea
inegalităților regionale existente și prevenirea dezechilibrelor
regionale, prin formularea de orientări și fixarea de priorități la nivel
comunitar destinate armonizării politicilor regionale naționale și printr-
un transfer de resurse comunitare spre regiunile cu probleme, cu
ajutorul instrumentelor financiare special create în acest sens.
Debutul oficial Tratatul de la Paris acorda Înaltei Autorități posibilitatea de a sprijini

al politcii finanțarea programelor care aveau drept scop crearea de noi activități
regionale economice considerate că ar putea asigura reangajarea în producție a
forței de muncă, devenită disponibilă în urma introducerii anumitor
procese, tehnici sau echipamente noi în industriile cărbunelui și
oțelului, dar și acordarea de ajutoare regiunilor care se confruntau cu
probleme majore din lipsa locurilor de muncă.
Actul Unic Unul dintre obiectivele fundamentale ale Tratatului de la Roma,

European subliniat încă din preambulul său, era întărirea unității economiilor
statelor semnatare și asigurarea unei dezvoltări armonioase între
regiuni, prin reducerea întârzierilor din zonele mai puțin favorizate.
Dar, considerațiile tratatului în favoarea dezvoltării regionale se opreau
aici.
Instrumentele de început pe care se baza această politică regională au

fost, pe de o parte, acțiunile CECO și ale Băncii Europene de Investiții,
iar pe de altă parte, cele două fonduri structurale, deși de o formă
neconcisă, care se aflau deja în funcțiune - Fondul Social European și
Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă.
98
Economie europeană
Conferința la vârf de la Paris (1972) a însemnat un pas decisiv în

definirea unei politici regionale la nivel comunitar, deoarece s-a
recunoscut că aceasta era un element necesar pentru consolidarea
Comunității, și s-a propus crearea unui fond de dezvoltare regională,
care avea să devină, în curând, pivotul acțiunii regionale. Această
propunere s-a materializat prin constituirea Fondului European pentru
Dezvoltare Regională (FEDR) cu scopul de ac ontribui la corectarea
principalelor dezechilibre regionale în Comunitate, printr-o participare
la dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor a căror dezvoltare era
rămasă în urmă și la reconversia regiunilor industriale în declin.
Actul Unic European introduce în Tratatul CEE conceptul de

coeziune economică și socială, care a fost considerat drept un obiectiv
ce trebuia urmărit permanent și în mod activ. FEDR este inclus definitiv
în tratat și este situat ca pivot principal al politicii regionale comunitare.
Tratatul de la Tratatul de la Maastricht a făcut din coeziunea economică și socială

Maastricht unul dintre obiectivele prioritare ale Comunității, alături de uniunea
economică și monetară. În acest context, a fost creat Fondul de
Coeziune, cu scopul de a ajuta statele membre mai puțin prospere
(Spania, Grecia, Irlanda și Portugalia) să participe la uniunea
economică și monetară în cele mai bune condiții. În ansamblu, se poate
afirma că politica regională este subsumată sferei de cuprindere a
conceptului de „coeziune economică” și că această coeziune dobândește
condiția de principiu pentru construcția europeană.
Instrumente Ulterior, în 1999, s-a avut în vedere crearea unor noi instrumente
financiare financiare: ISPA și SAPARD, menite să completeze programul
prestructurale PHARE, existent încă din 1989, pentru a favoriza dezvoltarea
economică și socială, precum și protecția mediului în țările candidate
din Europa Centrală si de Est.
Începând cu ianuarie 2007, Instrumentul de Asistență pentru Pre-

Aderare regrupează, în interiorul unui instrument unic, dotat cu
structuri și cu principii de gestionare omogene, diferitele componente
de asistență pentru preaderare existente până la acel moment.
Tratatul de la Tratatul de la Lisabona introduce o a treia dimensiune a conceptului

Lisabona de coeziune, și anume “coeziunea teritorială”, fără ca aceasta sau
implicațiile sale pentru punerea în aplicare a politicilor comunitare să
fie, însă, clar definite.

Coeziunea economică și socială:
a) devine unul dintre obiectivele prioritare ale Uniunii Europene prin
Tratatul de la Amsterdam;
b) a fost introdusă pentru prima oară, într-o formă explicită, în Tratatul
CEE prin Actul Unic European;
99
Economie europeană
c)este subordonată sferei de cuprindere a conceptului de politică

regională;
d) a fost completată, prin Tratatul de la Maastricht, de conceptul de
coeziune teritorială.
12.2 Principii și obiective ale politicii regionale a Uniunii Europene
Principii ale ☆ Concentrarea intervenției comportă trei aspecte: cea mai mare
politicii parte a resurselor puse la dispoziție prin fondurile structurale trebuie să
regionale se concentreze către regiunile și țările cele mai sărace din Uniunea
europene Europeană, potrivit criteriilor de eligibilitate stabilite de Comisie
(concentrarea resurselor); eforturile investiționale trebuie să se
concentreze către prioritățile cheie de creștere din următoarele domenii
– cercetare și inovare, tehnologiile informației și comunicațiilor,
sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon
(concentrarea eforturilor); la începutul fiecărei perioade de
programare, se stabilește o finanțare anuală pentru fiecare program,
fondurile respective trebuind a fi cheltuite într-un interval de doi ani de
la alocare (concentrarea cheltuielilor);
☆ Programarea intervenţiei presupune finanțarea programelor
naționale multianuale de dezvoltare regională (și nu a proiectelor
individuale), stabilite pe o perioadă de 7 ani și aliniate la obiectivele și
prioritățile Uniunii Europene, care să fie aprobate de Comisie;
☆ Parteneriatul (colaborarea sau cooperarea) implică elaborarea
fiecărui program de dezvoltare printr-un proces colectiv la care trebuie
să participe autoritățile de la nivel local, național sau regional și
european, partenerii sociali și organizațiile societății civile. Acest
parteneriat se aplică tuturor stadiilor procesului de programare, de la
concepție, gestionare și implementare, până la monitorizare și evaluare,
cu scopul de a garanta faptul că acțiunea respectivă este adaptată la
nevoile și prioritățile regionale și locale;
☆ Adiționalitatea (complementaritatea) resurselor comunitare este
unul dintre principiile de bază care guvernează alocarea fondurilor
structurale, în virtutea căruia contribuția acestora nu se substituie
cheltuielilor structurale publice sau asimilabile dintr-un stat membru în
regiunile vizate;
☆ Managementul, monitorizarea și evaluarea fondurilor presupune ca
statele membre să-și creeze propriile autorități însărcinate cu administrarea
fondurilor pentru fiecare program în parte. Sarcinile ce revin acestor
autorități se referă la implementarea, administrarea corectă și eficiența
programului respectiv. În plus, trebuie înființate și Comitete de
monitorizare, aflate sub responsabilitatea statelor membre, care vor fi
conduse de un reprezentant al autorității de administrare și vor asigura
eficiența și calitatea implementării măsurilor structurale. În ceea ce
privește evaluarea, aceasta poate fi efectuată ante termen, la mijloc de
termen sau post termen, rapoartele de evaluare trebuind să fie disponibile
publicului larg;
100
Economie europeană
☆ Regularizarea plăților și controalele financiare are la bază

încheierea, între statele membre și Comisie, a unui contract financiar,
prin care cea din urmă își asumă obligația de a regulariza anual
angajamentele de plată asumate pe baza documentelor de programare
adoptate. Fiecare stat membru desemnează, apoi, o autoritate
însărcinată cu regularizarea plăților pentru fiecare program în parte,
care să acționeze în calitate de intermediar între beneficiarii finali și
Comisie. Această autoritate, în colaborare cu autoritatea de
administrare, controlează modul de cheltuire a fondurilor comunitare de
către beneficiarii finali și verifică respectarea regulilor comunitare.
Transferul fizic al fondurilor (regularizarea plății) dinspre Uniune către
statele membre, se realizează, în fapt, în momentul în care Comisia
rambursează cheltuiala actuală beneficiarilor finali, aprobată și
certificată de către autoritățile însărcinate cu regularizarea plăților.
Obiective ale  „Convergența” urmărește să stimuleze creșterea și ocuparea forței

politicii de muncă în regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii, punând accentul
regionale în special pe inovație și societatea cunoașterii, pe adaptabilitatea la
europene schimbările economice și sociale, pe calitatea mediului și eficacitatea
administrativă. Obiectivul convergenței implică participarea FEDR,
FSE și Fondului de Coeziune, ale căror resurse sunt direcționate, pe de
o parte, către regiunile care sunt eligibile pe baza criteriilor regionale
(PIB/locuitor < 75% din media Uniunii Europene) și statele membre care
sunt eligibile pentru Fondul de Coeziune pe baza unui criteriu național
(VNB/locuitor < 90% din media Uniunii Europene);
 „Competitivitatea regională și ocuparea forței de muncă” vizează
restul regiunilor Uniunii, neeligibile în cadrul primului obiectiv, pentru
care este propusă o abordare duală. Pe de o parte, prin intermediul
programelor de dezvoltare regională susținute din fonduri FEDR se
urmărește sporirea atractivității și competitivității regionale prin
anticiparea schimbărilor economice și sociale și sprijinirea inovației;
dezvoltarea unei societăți bazate pe cunoaștere; încurajarea
antreprenoriatului; protecția mediului. Pe de altă parte, programele
dezvoltate la nivel național sau teritorial, corespunzător finanțate prin
intermediul FSE, urmăresc sprijinirea muncitorilor și a întreprinderilor
pentru a se adapta la schimbările economice și sociale și crearea de noi
locuri de muncă;
 „Cooperarea teritorială europeană” acționează în completarea
celorlaltor două obiective, întrucât regiunile eligibile sunt aceleași.
Acest obiectiv are în vedere promovarea unei dezvoltări echilibrate,
armonioase și durabile în întreaga Uniune, prin încurajarea cooperării la
toate nivelurile - transfrontalier, transnațional și inter-regional.
Implicând participarea FEDR, „Cooperarea teritorială europeană”
vizează promovarea unor soluții comune pentru autoritățile din diferite
țări, în domeniile dezvoltării urbane, rurale și de coastă, dezvoltarea
relațiilor economice și inter-relaționarea întreprinderilor mici și
mijlocii.
101
Economie europeană

Printre obiectivele politicii regionale a Uniunii Europene se numără și:
a) încurajarea cooperării la toate nivelurile;
b) sporirea atractivităţii şi competitivităţii regionale;
c) stimularea creșterii și ocupării forței de muncă în regiunile mai puţin
dezvoltate din Uniunea Europeană;
d) toate obiectivele de mai sus.
12.3 Instrumente financiare ale politicii regionale a Uniunii Europene
Tipologia Pentru realizarea obiectivelor politicii regionale, principalele

instrumentelor instrumente utilizate sunt:
financiare  Fondurile structurale - instrumente financiare prin care Uniunea
specifice Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și
sociale dintre regiuni și din interiorul acestora, în scopul realizării
obiectivului coeziunii economice și sociale (FEDR, FSE și FC);
 Fondurile complementare - acționează pentru finanțarea
obiectivelor anumitor politici comune (FEOGA și IFOP), dar care,
începând cu perioada 2007-2013, nu mai fac parte din politica de
coeziune;
 Fondurile pre-structurale - destinate țărilor în curs de aderare la
Uniunea Europeană, având drept scop pregătirea acestora pentru
utilizarea fondurilor structurale și complementare (PHARE, ISPA,
SAPARD și IPA);
 Inițiativele Comunitare – promovate pentru finanțarea unor
necesități neprevăzute ale politicii regionale europene (INTERREG,
LEADER, EQUAL, URBAN);
 Fondul Uniunii Europene pentru Solidaritate - principalul
instrument pentru a face față catastrofelor naturale majore și pentru a-și
manifesta solidaritatea cu regiunile Uniunii Europene afectate de
dezastre;
 Instrumente speciale de sprijin – dezvoltate de către Comisia
Europeană în cooperare cu diverse instituții financiare (JASPERS,
JEREMIE, JESSICA, JASMINE).
Fonduri Prin urmare, pe lângă Fondul European pentru Dezvoltare Regională,

structurale care este instrumentul privilegiat al politicii regionale comunitare,
Uniunea Europeană utilizează și alte fonduri structurale și
complementare.
☆ Fondul Social European (FSE), prevăzut de Tratatul CEE, este în

prezent instrumentul principal în susținerea politicii sociale comunitare.
FSE pune accent pe îmbunătățirea modului în care funcționează piața
muncii în diferite țări și pe reintegrarea șomerilor pe această piață,
pornind de la prioritățile și obiectivele Uniunii Europene din domeniul
educației și formării profesionale, al creșterii participării persoanelor
inactive din punct de vedere economic la piața muncii, al promovării
102
Economie europeană
incluziunii sociale, în special a persoanelor cu handicap, al promovării

egalității între bărbați și femei și al nediscriminării pe niciun criteriu.
☆ Fondul de Coeziune (FC) a fost creat ca urmare a Consiliului
European de la Edinburgh (1992), fiind destinat membrilor Uniunii
Europene al căror PIB/locuitor era mai mic de 90% din media
comunitară, respectiv Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania. Începând cu
perioada de programare 2007-2013, Fondul de Coeziune nu mai
funcționează independent, ci face parte din obiectivul “Convergență”,
urmărind consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a
Uniunii Europene, în scopul promovării dezvoltării durabile, domeniile
prioritare de intervenție vizând mediul și dezvoltarea infrastructurii în
domeniul transporturilor, în special a rețelelor transeuropene.
Fonduri ☆ Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă

complementare (FEOGA) a fost instituit în 1962, cu scopul de a finanța politica
agricolă comună. În prezent, acesta a fost substituit de două fonduri
complementare:
 Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) - finanțează
cheltuielile necesare pentru stabilizarea piețelor și garantarea prețurilor
în cadrul obiectivelor generale care derivă din politica agricolă comună;
 Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) -
are sarcina de a sprijini dezvoltarea rurală durabilă în întreaga Uniune,
finanțând programele de dezvoltare rurală elaborate de statele membre
pentru stabilizarea și securizarea piețelor agroalimentare, precum și
pentru susținerea veniturilor practicate în cadrul politicii agricole
comune.
☆ Instrumentul Financiar pentru Orientare în domeniul Piscicol

(IFOP) a fost creat în 1993, cu scopul de a sprijini financiar politica
comună în domeniul pescuitului, care vizează în special asigurarea
conservării și exploatării durabile a resurselor maritime. În prezent,
acesta a fost substituit de Fondul European pentru Pescuit (FEP),
având drept obiective: menținerea echilibrului între resursele piscicole
și exploatarea acestora; sporirea competitivității structurilor piscicole și
dezvoltarea întreprinderilor viabile din acest sector; creșterea valorii
adăugate creată de produsele piscicole și de acvacultură etc.
Fonduri ☆ Extinderea eforturilor privind coeziunea economică și socială și

prestructurale către viitoarele state membre ale Uniunii Europene s-a realizat cu
ajutorul instrumentelor financiare pre-structurale - Programul
PHARE (“Poland et Hongrie Aide pour Reconstruction Economique”),
Instrumentul politicilor structurale pentru pre-aderare („Instrument
for Structural Policies for pre-Accession” - ISPA) și Programul
Special pentru Aderare în domeniul Agriculturii și Dezvoltării Rurale
(„Special Accession Programme for Agriculture and Rural
Development” - SAPARD). Instrumentul de Asistență pentru Pre-
Aderare („Instrument for Pre-Accession Assistance” - IPA) a înlocuit,
începând cu 2007, instrumentele financiare pre-structurale anterioare,
domeniile de intervenție acoperind cinci componente:
103
Economie europeană
 acordarea de asistență pentru perioada de tranziție și crearea de

instituții adecvate pentru a realiza efectiv demersul de asociere;
 cooperarea transfrontalieră cu statele membre, dar și cu alte state
eligibile pentru acordarea asistenței IPA;
 sprijinirea dezvoltării regionale, respectiv dezvoltarea
transporturilor, a mediului și dezvoltarea economică;
 promovarea dezvoltării resurselor umane, prin dezvoltarea
capitalului uman și combaterea excluderii sociale;
 dezvoltarea rurală.
Statele beneficiare ale fondului IPA au fost împărțite în două categorii:
 statele candidate pentru aderarea la Uniunea Europeană (Fosta
Republică Iugoslavia, Republica Macedonia și Turcia) sunt eligibile
pentru toate direcțiile de acțiune IPA;
 statele potențial candidate din Balcanii Vestici (Albania, Bosnia-
Herțegovina, Muntenegru și Serbia, inclusiv regiunea Kosovo) sunt
eligibile doar pentru primele două direcții de acțiune IPA.

Din categoria instrumentelor financiare structurale ale politicii
regionale comunitare fac parte şi:
a) FEDR și FSE;
b) PHARE, ISPA şi SAPARD;
c) FEOGA şi IFOP;
d) FC și FEOGA.



Politica regională comunitară:
a) este o politică coordonată, având la bază consultările dintre statele
b) a fost prevăzută, încă de la început, în mod distinct, de Tratatul de la
Roma;
c) înlocuiește politice regionale naționale ale statelor membre;
d) principalul instrument financiar cu care operează este Fondul de
Coeziune.
Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii este falsă:
a) toate statele membre ale Uniunii Europene au o politică regională;
b) scopul politicii regionale comunitare îl reprezintă reducerea
104
Economie europeană
inegalităţilor regionale existente şi prevenirea dezechilibrelor regionale

la nivel comunitar;
c) politica regională comunitară înlocuieşte politicile regionale
naţionale ale statelor membre;
d) unul dintre instrumentele de început pe care se baza politica
regională comunitară a fost și Fondul Social European.
Răspuns 12.1
b)
Răspuns 12.2
d)
Răspuns 12.3
a)
1. Diaconescu M., Economie europeană, Ediţia a II-a revizuită și

adăugită, Editura Uranus, București, 2004.
2. Dobrescu E. M., Șorici C., Anghel G., Fondurile structurale,
EdituraÎ Eurolobby și Sigma, București, 2009.
2014.
Politici comunitare, Ediția a 2-a, Editura ALL Beck, București, 1999.
București, 2006.
6. Miron D., Economia Uniunii Europene, Editura ASE, București,
2005.
7. Moussis N., Acesso a Europa. Manual de construcao europeia,
Bertrand Editora, Porto, 1991.
8. Muns J., (coord.), Lecturas de integracion economica. La Union
Europea, Facultat de Ciencies Economiques i Impresarials, Universitat
de Barcelona, catedra Jean Monnet d’Integracion Europea, Barcelona,
1997.
10. Prisecaru P., (coord.), Politici comune ale Uniunii Europene,
105
Economie europeană
Politica socială în Uniunea Europeană
POLITICA SOCIALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Cuprins Pagina

13.1 Dezvoltarea politicii sociale în Uniunea Europeană..................………................. 107
13.2 Fondul Social European – instrument preferențial al politicii sociale europene..... 109
13.3 Piața europeană a muncii......................................................................................... 110
106
Economie europeană

 cunoașterea principalelor etape parcurse în dezvoltarea politicii
sociale a Uniunii Europene;
 sublinierea importanței Fondului Social European;
 identificarea caracteristicilor pieței europene a muncii.
13.1 Dezvoltarea politicii sociale în Uniunea Europeană
Primii pași Necesară pentru coeziunea economică și socială a CEE, angajată deja în
procesul de realizare progresivă a pieței comune, politica socială
comunitară era vag prevăzută în Tratatul de la Roma. Deși, în
preambulul tratatului, semnatarii săi își afirmaseră hotărârea de a
asigura, printr-o acțiune comună, progresul lor economic și social, și își
asumaseră ca scop final o politică socială care să promoveze un nivel de
folosire a forței de muncă și de protecție socială ridicat, creșterea
nivelului și calității vieții, aceștia și-au menținut autonomia totală în
ceea ce privește politica lor socială.
Scop și Scopul politicii sociale a fost definit în Tratatul CEE în sensul că

obiective “statele membre sunt de acord asupra necesității de a promova condiții
de muncă mai bune și un standard de viață mai ridicat pentru lucrători,
astfel încât să devină posibilă armonizarea lor în timp”.
Obiectivele politicii sociale sunt foarte apropiate de cele ale politicii

regionale. Aceasta din urmă vizează îmbunătățirea șanselor regiunilor
defavorizate ale Comunității, iar politica socială pe cele ale cetățenilor
defavorizați. Ambele politici și-au propus să elimine dezechilibrele
economice și sociale din interiorul Comunității și să asigure
distribuirea, între toate țările și toți cetățenii, a avantajelor care vor
rezulta din funcționarea pieței comune. De aceea, multe dintre măsurile
promovate sunt complementare, iar instrumentele lor financiare au fost
armonizate.
Aplicarea Politica socială urma să se realizeze prin următoarele mijloace:

politicii sociale  funcționarea pieței comune, care, prin libera circulație a
lucrătorilor, urma să cuprindă și funcționarea pieței comune a muncii,
contribuind astfel la favorizarea și armonizarea sistemelor sociale ale
statelor membre;
 coordonarea politicilor economice și a altor competențe în
domeniul economic de către Consiliul de Miniștri, ce trebuiau utilizate
astfel încât să se sprijine creșterea nivelului de trai și a calității vieții
pentru populația statelor membre;
 armonizarea legislației în domeniul politicii sociale, deoarece între
legislațiile naționale existau diferențe ce puteau afecta direct stabilitatea
sau funcționarea pieței comune a muncii prin avantajele sau
107
Economie europeană
dezavantajele pe care acestea le putea produce.

☆ Dimensiunea socială a politicii comunitare a început să capete un
rol tot mai important după Conferința la nivel înalt de la Paris (1972),
în urma căreia s-a stabilit că obiectivul fundamental al politicii sociale
comunitare era asigurarea de locuri de muncă stabile. Cu această
ocazie, s-a recomandat instituțiilor comunitare ca, după consultarea
partenerilor sociali, să stabilească un program de acțiune care să
cuprindă măsuri concrete în domeniul social și mijloace speciale de
acțiune (mai ales în cadrul Fondului Social European).
Etape în ☆ Actul Unic European a introdus în Tratatul CEE conceptul de

dezvoltarea “coeziune economică și socială”, obiectiv pentru realizarea căruia
politicii sociale statele membre urmau să-și concentreze atenția în direcția îmbunătățirii
mediului de muncă.
☆ Carta Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale

Lucrătorilor (Carta Socială), adoptată în 1989 de 11 state membre
(cu excepția Marii Britanii), stipula principiile ce stau și astăzi la baza
modelului legislativ aplicat în cadrul pieței europene a muncii.
☆ Protocolul Social, negociat la Maastricht, în 1992 (fără

participarea, de asemenea, a Marii Britanii), a oferit posibilitatea
realizării unor progrese, extinzând votul cu majoritate calificată în
luarea deciziilor în domeniu.
☆ Tratatul de la Amsterdam a marcat un important pas înainte în

domeniul politicii sociale, consolidând mecanismul stabilit prin Tratatul
de la Maastricht și promovând o serie de priorități ale politicii sociale la
nivel comunitar, în special în domeniul angajării. Odată cu intrarea în
vigoare a tratatului, promovarea unui „nivel înalt al ocupării forței de
muncă și al protecției sociale” a fost adăugată pe lista obiectivelor
comunitare, devenind o “problemă de interes comun”. Pe lista
obiectivelor comunitare Tratatul de la Amsterdam a mai adăugat și
egalitatea dintre bărbați și femei, prevăzând, în mod explicit, faptul că,
în toate activitățile sale, Comunitatea trebuie să urmărească eliminarea
oricărei discriminări în acest sens. În plus, tratatul a confirmat
recunoașterea, deja introdusă de Actul Unic European, a rolului cheie
pe care îl au partenerii sociali. Tratatul de la Amsterdam a restabilit
unitatea și coerența politicii sociale, prin includerea în Tratatul CE a
Protocolului Social semnat la Maastricht.
☆ Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, adoptată

de Consiliul European de la Nisa din 2000, avea drept scop întărirea
protecției drepturilor fundamentale în lumina schimbărilor din societate,
a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice, prin
încorporarea într-un singur document a drepturilor civile și politice
tradiționale, precum și a drepturilor economice și sociale ale cetățenilor
și statelor membre ale Uniunii. Abia în 2007, Tratatul de la Lisabona
încorporează în textul său Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii,
108
Economie europeană
astfel că prevederile sale au căpătat forță legală obligatorie, iar

instituțiile comunitare, organele și agențiile comunitare trebuie să
respecte drepturile cuprinse în Cartă, aceleași obligații fiind impuse și
statelor membre în implementarea legislației Uniunii.

Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii referitoare la politica socială
a Uniunii Europene este adevărată:
a) obiectivele sale sunt complet diferite de cele ale politicii regionale;
b) a fost vag prevăzută în Tratatul CEE;
c) principalul instrument financiar cu care operează este Fondul de
Coeziune economică şi socială;
d) este o politică comună, fiind de competenţa exclusivă a instituţiilor
comunitare.
13.2 Fondul Social European - instrument financiar preferențial al politicii sociale

europene
Apariție Tratatul de la Roma crease Fondul Social European cu scopul de a

îmbunătăți folosirea forței de muncă în piața comună și a contribui,
astfel, la creșterea nivelului de viață, încredințându-i două sarcini
importante, și anume: pe de o parte, să acopere 50% din cheltuielile
statelor membre, cu scopul de a asigura lucrătorilor o reangajare în
producție prin reconversie profesională și indemnizații de reinstalare;
iar pe de altă parte, să acorde sprijin lucrătorilor afectați de reconversia
întreprinderilor lor, pentru a le asigura menținerea remunerației la
același nivel pe perioada cât așteptau să se reangajeze.
Obiectiv De-a lungul timpului, FSE a suferit numeriase modificări în sensul

simplificării regulilor sale de funcționare și a revizuirii obiectivelor
vizate. Astfel, noul obiectiv al FSE – redefinit în urma reformei
fondurilor structurale promovate în 2004 de Comisia Europeană - este
acela de a contribui la o dezvoltare economică și socială echilibrată,
prin susținerea politicilor naționale de promovare a deplinei ocupări a
forței de muncă, reducerea excluderii sociale și a disparităților
regionale privind angajarea. Prin urmare, FSE finanțează proiecte ce
răspund obiectivelor fondurilor structurale privind „Convergența” și
„Competitivitatea regional și ocuparea forței de muncă”.
Fondul Social European reprezintă în prezent cel mai important

instrument financiar al Uniunii Europene în domeniul promovării
angajării forței de muncă și dezvoltării resurselor umane. În
colaborare cu statele membre, FSE caută să asigure o soluție reală și
flexibilă la variatele provocări ale pieței muncii cu care se confruntă
Comunitatea.
109
Economie europeană

Obiectivul Fondului Social European vizează:
a) sprijinirea ţărilor candidate să implementeze în legislaţia naţională
acquis-ul comunitar în domeniul politicii sociale;
b) dezvoltarea economică şi socială echilibrată în cadrul Uniunii
Europene, prin susţinerea politicilor naţionale de promovare a deplinei
ocupări a forţei de muncă, reducerea excluderii sociale şi a disparităţilor
regionale privind angajarea;
c) implementarea Strategiei „Europa 2020” în domeniile ocupării forței
de muncă, afacerilor sociale și incluziunii, prin focalizarea pe proiecte
inovatoare cu o dimensiune europeană;
d) corectarea principalelor dezechilibre regionale în Uniunea
Europeană, printr-o participare la dezvoltarea şi ajustarea structurală a
regiunilor a căror dezvoltare a rămas în urmă.
13.3 Piața europeană a muncii
Realitate statuată prin tratate în ceea ce-i privește pe locuitorii din

Uniunea Europeană, libertatea de circulație a lucrătorilor impunea și
realizarea unei piețe europene a muncii. Astfel, la baza realizării liberei
circulații a lucrătorilor s-a aflat Regulamentul nr. 1612/1968, care statua
în preambul că „mobilitatea forței de muncă în cadrul Comunității trebuie
să se realizeze în așa fel încât să se garanteze lucrătorilor posibilitatea de
a-și îmbunătăți nivelul de viață și condițiile de muncă și să asigure
promovarea dezvoltării sociale”. Între 1973 și 1975 aceste prevederi s-au
extins și asupra antreprenoriatului.
Principii de În prezent este în vigoare un nou regulament, adoptat în 2011, care

funcționare interzice orice discriminare între lucrătorii statelor membre pe criteriul
cetățeniei în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte
condiții de muncă, precum și dreptul acestor lucrători de a se deplasa
liber în cadrul Uniunii pentru a desfășura o activitate salariată, sub
rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță
publică și sănătate publică.
Mai mult, dreptul de acces la piețele naționale ale muncii se bazează pe

principiul egalității de tratament privind condițiile de muncă, în
special în ceea ce privește aderarea la sindicate, la fel ca și dreptul la
integrare socială, economică și culturală a muncitorilor imigranți și a
familiei lor în statul gazdă.
Importanța Tratatul de la Amsterdam a constituit un moment decisiv în evoluția

Tratatului de la abordării coordonate la nivel european cu privire la politica în domeniul
Amsterdam angajării forței de muncă pe piața europeaă de profil. Noul Titlu
referitor la Angajare inclus în Tratatul de la Amsterdam prevedea
următoarele:
 angajarea forței de muncă să fie luată in considerare în
110
Economie europeană
formularea și implementarea politicilor și activităților Comunității;

 introducerea la nivel comunitar a unor mecanisme de coordonare
ce cuprindeau: un raport anual asupra angajării, realizat în comun de
către Consiliu și Comisie, pe baza căruia Consiliul European adoptă
deciziile; aprobarea de către Consiliu, cu majoritate absolută, la
propunerea Comisiei, a liniilor directoare în domeniul angajării, care
trebuie să fie în concordanță cu cele din domeniul politicii economice;
un sistem de monitorizare privind aplicarea acestor linii directoare,
asemănător celui utilizat pentru politicile economice; crearea unui
Comitet al Angajării forței de muncă, care să sprijine coordonarea
politicilor statelor membre privind piața muncii și angajarea și să
formuleze opinii pertinente;
 posibilitatea adoptării de către Consiliul Uniunii, cu majoritate
calificată, a unor măsuri stimulatoare, în special pentru definirea
unor proiecte-pilot în domeniu.

Tratatul de la Amsterdam constituie un moment decisiv în domeniul
politicii europene privind angajarea forţei de muncă deoarece:
a) introduce la nivel comunitar mecanisme speciale de coordonare în
domeniu;
b) modifică principiul de bază potrivit căruia statelor membre le revine
responsabilitatea în ceea ce priveşte această politică;
c) introduce votul cu majoritate simplă în adoptarea de către Consiliul
Uniunii a unor măsuri stimulatoare în domeniu;
d) din toate motivele de mai sus.



Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii referitoare la politica socială a
Uniunii Europene este falsă:
a) obiectivele sale sunt foarte apropiate de cele ale politicii regionale;
b) scopul său definit prin Tratatul CEE era de a promova condiţii de
muncă mai bune şi un standard de viaţă mai ridicat pentru lucrători,
astfel încât să devină posibilă armonizarea lor în timp;
c) principalul instrument financiar cu care operează este Fondul Social
European;
111
Economie europeană
Principalele mijloace folosite pentru realizarea politicii sociale

comunitare au fost:
a) funcţionarea pieţei comune;
b) coordonarea politicilor economice şi a altor competenţe în domeniu
ale statelor membre de către Consiliul de Miniștri;
c) armonizarea legislaţiei în domeniul politicii sociale;
d) toate mijloacele de mai sus.
Răspuns 13.1
b)
Răspuns 13.2
b)
Răspuns 13.3
d)

2014.
3. Miron D., Economia integrării europene, Editura ASE, București,
2002.
5. Profiroiu P, Profiroiu A., Popescu I., Instituții și politici europene,
112
Economie europeană
Politica comunitară în domeniul mediului
POLITICA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL MEDIULUI
Cuprins Pagina

14.1 Momente principale în evoluția politicii comunitare în domeniul mediului........... 114
14.2 Principii și obiective ale politicii comunitare în domeniul mediului...................... 115
14.3 Instrumente financiare ale politicii comunitare în domeniul mediului................... 117
113
Economie europeană

 identificarea principalelor etape parcurse în dezvoltarea politicii
comunitare în domeniul mediului;
 cunoașterea principiilor și a obiectivelor politicii Uniunii Europene
privind mediul;
 familiarizarea cu instrumentele financiare ale politicii europene de
mediu.
14.1 Momente principale în evoluția politicii comunitare în domeniul mediului
Etape în ☆ Tratatul CEE stabilea, printre obiectivele Comunității, și pe acela

dezvoltarea de a promova o creștere durabilă și neinflaționistă respectând mediul,
politicii și menționa, între altele, că acțiunea comunitară comportă, de
europene asemenea, o politică în domeniul mediului înconjurător.
privind mediul
☆ În cadrul Reuniunii de la Paris a Consiliului European (1972) s-a
hotărât ca problemele mediului să fie acceptate ca un nou punct de
colaborare în cadrul Comunității. Astfel, începând cu anul 1972, au fost
adoptate o serie de directive pentru protecția apei, aerului, conservarea
naturii, împotriva zgomotului.
☆ Dreptul pieței comune de a avea o politică a mediului a fost

cuprins în Tratatul CEE prin Actul Unic European, care a stabilit:
obiectivele și principiile privind protejarea mediului înconjurător;
mecanismul de adoptare a deciziilor în problemele mediului care aveau
legătură directă cu piața unică internă (unanimitatea); înființarea unui
departament al mediului, căreia i-a fost rezervat un titlu distinct în
Tratatul CEE (Titlul XVI).
☆ Tratatul de la Maastricht introduce noi aspecte și soluții cu scopul

de a garanta un nivel ridicat de protecție a mediului, prin: introducerea
principiului precauției și al acțiunii preventive în prevederile pe care se
bazează politica de mediu; crearea Fondului de Coeziune pentru
finanțarea proiectelor în domeniul mediului înconjurător și al
transporturilor în țările mai sărace ale Comunității; sporirea flexibilității
sistemului de luare a deciziilor în cadrul Consiliului, prevăzându-se, ca
regulă generală, majoritatea calificată, cu anumite excepții.
☆ Tratatul de la Amsterdam face un important pas înainte deoarece:

 introduce principiul dezvoltării durabile atât în Tratatul UE, în
preambulul și obiectivele acestuia, cât și în Tratatul CE, în prevederile
referitoare la misiunea Comunității. De asemenea, introduce clauza
privind necesitatea integrării exigențelor care țin de protecția mediului, în
special în ceea ce privește promovarea unei dezvoltări durabile, în
definirea și implementarea tuturor politicilor și acțiunilor comunitare;
 extinde mecanismul referitor la armonizarea prevederilor legale în
114
Economie europeană
domeniul mediului la două situații diferite. Astfel, după adoptarea unei

măsuri comunitare de armonizare, statele membre pot: fie să mențină
prevederile naționale existente de protejare a mediului, caz în care
statul membru respectiv trebuie să notifice Comisia și să-și motiveze
decizia; fie să introducă noi prevederi naționale de protejare a mediului,
caz în care, de asemenea, statul membru trebuie să notifice Comisia și
să-și motiveze decizia. Mai mult, aceste măsuri trebuie să se bazeze pe
dovezi științifice noi și să fie adoptate ca răspuns la o problemă ce
afectează în mod deosebit statul membru în cauză și care a apărut
ulterior adoptării măsurii de armonizare vizată. În ambele cazuri,
Comisia verifică dacă măsurile naționale implicate urmăresc o
discriminare arbitrară, o restricție deghizată în calea comerțului dintre
statele membre sau un obstacol în funcționarea normală a pieței interne;
 înlocuiește procedura de cooperare cu cea a codeciziei în
adoptarea hotărârilor la nivel comunitar privind dezoltarea politicii de
mediu.
☆ Prin Tratatul de la Lisabona combaterea schimbărilor climatice

devine, alături de dezvoltarea durabilă, piatra de temelie a politicii de
mediu a Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam marchează un important pas înainte în
domeniul politicii comunitare privind mediul deoarece:
a) înlocuieşte procedura de coperare cu procedura codeciziei în
adoptarea deciziilor la nivel comunitar privind politica de mediu;
b)introduce principiul dezvoltării durabile;
c) extinde mecanismul referitor la armonizarea prevederilor legale în
domeniul mediului;
d) din toate motívele de mai sus.
14.2 Principii și obiective ale politicii comunitare în domeniul mediului
Scopul Politica Uniunii Europene în domeniul mediului are drept scop

politicii de asigurarea unui nivel ridicat de protecție a mediului, luând în
mediu considerare diversitatea situațiilor existente în diferite regiuni ale
Uniunii, lucru care ar trebui să determine adoptarea unor măsuri de
sprijinire a regiunilor rămase în urmă în domeniul mediului
înconjurător pentru ca acestea să poată să le ajungă pe celelalte.
Principiile ☆ Principiul promovării nivelului de acțiune cel mai adecvat

politicii de privind protecția mediului înconjurător are la bază ideea că statele
mediu membre rămân responsabile pentru politica lor în domeniul mediului și
orice nouă intervenție comunitară presupune justificarea necesității sale.
☆ Principiul precauției și al acțiunii preventive permite luarea de

măsuri înainte ca dezastrul ecologic să se fi produs. Din punct de
115
Economie europeană
vedere economic, prevenirea este și avantajoasă, deoarece evită

dezastrele, costul lor de reparare fiind superior celui de prevenire.
☆ Principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor

provocate mediului este aplicabil în cazurile în care contaminarea se
produce într-un loc determinat și comportă efecte în alte locuri.
Principiul are în vedere efectuarea remedierilor și înlăturarea
vătămărilor și, cât mai mult posibil, repunerea mediului în starea
anterioară.
☆ Principiul “poluatorul plătește” presupune atragerea răspunderii

în sarcina celui care poluează, cu obligarea la plata despăgubirilor
aferente, inclusiv pentru repunerea în starea anterioară a mediului.
☆ Principiul abordării globale – al integrării cerințelor în materie

de protecție a mediului în definirea și punerea în aplicare a altor
politici comunitare exprimă nevoia de a nu se compartimenta excesiv
măsurile de reducere și prevenire a poluării preconizate în Comunitate.
Se pornește de la existența riscurilor de transfer a poluării de la un
mediu la altul și, ca atare, apare ca necesară o abordare globală, care să
poată asigura o acțiune și un control eficient.
Obiectivele  Conservarea, protejarea și îmbunătățirea calității mediului

politicii de înconjurător oferă posibilități aproape nelimitate de acțiune din partea
mediu Uniunii Europene, măsurile orientate spre atingerea acestui obiectiv
incluzând acțiuni diferite, precum: campanii informative, investigații,
educația în domeniul mediului înconjurător, promovarea tehnologiilor
curate etc.
 Ocrotirea sănătății oamenilor ca obiectiv al politicii comunitare în

domeniul mediului este completat și de alte prevederi care fac referire la
sănătatea oamenilor și care vizează: protejarea sănătății publice,
protecția consumatorilor și armonizarea legislațiilor statelor membre în
vederea instituirii și funcționării pieței interne.
 Utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale acoperă

administrarea tuturor acelor resurse cu care se intră în contact în natură:
flora, fauna, lemnul, apa, mineralele etc. Adjectivele “prudentă” și
“rațională” au legătură cu modelul de creștere susținută care să permită
ca dezvoltarea activităților economice să fie compatibilă cu reproducția
resurselor, astfel încât să se evite epuizarea lor.
 Promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să

contracareze problemele regionale sau mondiale ale mediului poate fi
considerat mai mult un obiectiv instrumental, care a fost completat prin
Tratatul de la Lisabona cu implicarea Uniunii Europene în lupta
împotriva schimbărilor climatice, ca element de noutate.
116
Economie europeană
În concluzie, se poate remarca că nu este stabilită o ierarhie în

atingerea obiectivelor privind mediul, astfel că, în cazul unui conflict
între acestea, de orice fel, la nivelul Uniunii Europene, rămâne la
latitudinea instituțiilor comunitare să acorde prioritate unora în
defavoarea celorlalte, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui
moment.

Printre principiile politicii comunitare în domeniul mediului se numără:
a) conservarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului
înconjurător;
b) remedierea, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului;
c) utilizarea prudentă și raţională a resurselor naturale;
d) atragerea răspunderii pentru daunele provocate mediului în sarcina
celui care poluează, plata despăgubirilor aferente revenind societății în
ansamblul ei.
14.3 Instrumente financiare ale politicii comunitare în domeniul mediului
Banca Banca Europeană de Investiții finanțează proiecte de mediu, dar cu o

Europeană de condiție esențială pentru acordarea împrumuturilor, și anume
Investiții conformarea lor cu principiile, practicile și normele europene în
domeniu. Proiectele susținute în domeniul mediului înconjurător
vizează următoarele sectoare: mediul urban; transporturile durabile;
gestionarea resurselor și a apei (aprovizionare și salubritate); lupta
împotriva schimbărilor climatice; sursele de energie regenerabile și
eficacitatea energetică.
Programul Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanța

LIFE proiectele de protecție a mediului în țările Uniunii Europene, precum și
în țările în curs de aderare. Începând cu anul 2007, acesta a fost înlocuit
de Programul LIFE+, având obiectivul de a contribui la dezvoltarea,
implementarea și revizuirea politicii și legislației comunitare în
domeniul mediului și, în particular, la integrarea politicii de mediu în
celelalte politici comunitare, cu respectarea principiului dezvoltării
durabile.
La fel ca și predecesorul său, LIFE+ cofinanțează proiecte ce vizează

protecția mediului în Uniunea Europeană și în anumite țări terțe (țări
candidate la aderarea la Uniunea Europeană, țări membre ale Asociației
Europene a Liberului Schimb și țări membre ale Agenției Europene de
Mediu, țări din Balcanii Occidentali incluse în procesul de stabilizare și
de asociere).
Fondul de Fondul de Coeziune a fost înființat prin Tratatul de la Maastricht și a

Coeziune devenit operațional în anul 1994. Începând cu perioada de programare
2007-2013, Fondul de Coeziune nu mai funcționează independent, ci
117
Economie europeană
face parte din obiectivul “Convergență” al politicii regionale.
Acest fond prezintă următoarele caracteristici:

 sferă limitată de acțiune, acordând sprijin financiar numai
statelor membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media
comunitară;
 sprijinul financiar este limitat la cofinanțarea proiectelor din
domeniile protecției mediului și dezvoltării rețelelor de transport
transeuropene;
 suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat
programe prin care se acceptă condițiile referitoare la limitele
deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond
și obiectivul realizării uniunii economice și monetare.

Sprijinul financiar acordat din Fondul de Coeziune vizează:
a) integrarea politicii de mediu în celelalte politici comunitare, cu
respectarea principiului dezvoltării durabile;
b) crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare
dezvoltării politicii de mediu în statele în curs de aderare la Uniunea
Europeană;
c) promovarea proiectelor din domeniile protecţiei mediului şi
dezvoltării reţelelor de transport transeuropene;
d) dezvoltarea şi revizuirea politicii şi legislaţiei comunitare în
domeniul mediului.



Politica comunitară în domeniul mediului:
a) nu a fost menționată de Tratatul CEE;
b) a fost prevăzută drept o competenţă a Comunităţii, pentru prima dată,
de Tratatul de la Maastricht;
c) este o politică coordonată, având la bază consultările dintre statele
d) este o politică comună, fiind de competenţa exclusivă a instituţiilor
comunitare.
Precizați care dintre următoarele afirmații referitoare la politica în
domeniul mediului este falsă:
118
Economie europeană
a) dreptul pieței comune de a avea o politică a mediului a fost cuprins în

Tratatul CEE prin Actul Unic European;
b) una dintre noutățile aduse de Tratatul de la Maastricht privind
politica în domeniul mediului a fost crearea Fondului de Coeziune;
c) combaterea schimbărilor climatice a devenit, prin Tratatul de la
Lisabona, alături de dezvoltarea durabilă, piatra de temelie a politicii
Uniunii Europene în domeniul mediului;
d) niciuna dintre afirmațiile de mai sus.
Răspuns 14.1
d)
Răspuns 14.2
b)
Răspuns 14.3
c)

2014.
6. Sion I. G., Ecologie și drept internațional. Cooperarea și strategia
internațională în domeniul protecției mediului înconjurător, Editura
119
Economie europeană
Bibliografie
Economie europeană
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel G., (căs. Gheorghiu), Protecția consumatorului în Uniunea Europeană lărgită,
Teză de doctorat, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Economie și Administrarea
Afacerilor, Iași, 2010.
2. Balassa, B., The theory of economic integration, George Allen, Unvoin LTD, Londra, 1962.
3. Bârsan M., Integrarea economică europeană, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
4. Bergsten F., The Euro and the World Economy, European Central Bank, Frankfurt, 2005.
5. Bertrand C., Europa economică, Institutul European, Iași, 1998.
6. Bibere O., Uniunea Europeană – între real și virtual, Editura ALL Educational, București,
1999.
7. Brociner A., Europa monetară. SME, UEM, moneda unică, Institutul European, Iași, 1997.
8. Cairns W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București,
2001.
9. Cammelin B., Europa economică, Institutul European, Iași, 1998.
10. Cerna S., Unificarea monetară în Europa, Editura Enciclopedică, București, 1997.
11. Cerna S. (și colab.), Economie monetară și financiară internațională, Editura Universității
de Vest, Timișoara, 2006.
12. Cerna S., Teoria zonelor monetare optime, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2006.
13. Chilea D., Dreptul de stabilire al agenților economici în statele Uniunii Europene, Editura
Muntenia&Leda, Constanța, 2001.
14. Chilea D., Dreptul Uniunii Europene, Editura Muntenia&Leda, Constanța, 2001.
15. Comisia Europeană, Strategia Uniunii Europene pentru politica de protecție a
consumatorilor 2007-2013, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene,
Luxemburg, 2007.
16. Comisia Europeană, O Europă, o monedă. Drumul către Euro, Oficiul pentru Publicații al
Uniunii Europene, Luxemburg, 2012.
17. Comisia Europeană, Piața internă, De la criză la oportunitate - cetățenii și întreprinderile
din nou pe calea prosperității, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg,
2013.
18. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Consumatori,
Consumatorii, pe primul plan, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg,
2013.
19. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Extinderea, Oficiul pentru
20. Comisia Europeană, Să înțelegem politice Uniunii Europene: Comerț. Liberul schimb este
o sursă de creștere economică, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg,
2014.
21. Comisia Europeană, Să înțelegem politicile Uniunii Europene: Ocuparea forței de muncă,
afaceri sociale și incluziune, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2014.
22. Diaconescu M., Economie europeană, Ediţia a II-a revizuită și adăugită, Editura Uranus,
București, 2004.
23. Dobrescu E. M., Șorici C., Anghel G., Fondurile structurale, Editura Eurolobby și Sigma,
București, 2009.
24. Gheorghiu G., Consumer Protection - Worthlessness or Necessity, LAP Lambert
120
Economie europeană
Bibliografie
Academic Publishing, Saarbrucken, 2012.

25. Golban R., Silași G., Eurosistemul – o tensiune arhitecturală a convergenței, Editura
26. Golban R., Tudose M. B., UEM – încotro, Editura Economică, București, 2010.
27. deGrauwe P., Economics on Monetary Union, Fifth edition, Oxford, Londra, 2004.
28. Ignat I., Uniunea economică și monetară europeană, Editura Symposium, Iași, 1994.
29. Jinga I., Uniunea Europeană – realități și perspective, Editura Lumina Lex, București,
1999.
30. Leicu C., Instituțiile comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1996.
31. Manolache O., Drept comunitar. Instituții comunitare, Editura All Beck, București, 1999.
32. Manolache O., Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare,
Ediția a 2-a, Editura ALL Beck, București, 1999.
33. Marinescu V., Marinescu Gh., Uniunea Europeană – Proiect și devenire, Editura Antet
XX Press, Filipeștii de Târg, 2001.
34. Marcu V., Drept instituțional comunitar, Editura Mara, București, 1994.
35. Miron D., Integrarea economică – de la prototip la producția în serie, Editura Sylvi,
București, 2000.
36. Miron D., Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2002.
37. Miron D., Economia Uniunii Europene, Editura ASE, București, 2005.
38. Moussis N., Acesso a Europa. Manual de construcao europeia, Bertrand Editora, Porto,
1991.
39. Muns J., (coord.), Lecturas de integracion economica. La Union Europea, Facultat de
Ciencies Economiques i Impresarials, Universitat de Barcelona, catedra Jean Monnet
d’Integracion Europea, Barcelona, 1997.
40. Munteanu R., Drept european – Evoluție, Instituții, Ordine juridică, Editura Oscar Print,
București, 1996.
41. Popescu C., Economia integrării europene, Editura Ovidius University Press, Constanța,
2001.
42. Popescu C., Fundamente metodologice ale comerțului internațional în condițiile
globalizării, Editura Ovidius University Press, Constanța, 2005.
43. Popescu C., Anghel G., Economia Uniunii Europene, Editura Economică, București,
2007.
44. Prisecaru P., (coord.), Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică,
București, 2004.
45. Prisecaru P., Cociuban A., Andreescu E., Albu C., Piața internă unică: cele patru libertăți
fundamentale, Editura Politeia-SNSPA, București, 2006.
46. Profiroiu P, Profiroiu A., Popescu I., Instituții și politici europene, Editura Economică,
București, 2008.
47. Silași Gr., Integrarea monetară europeană, între teorie și politică, Editura Orizonturi
Universitare, Timișoara, 1998.
48. Sion I.G., Ecologie și drept internațional. Cooperarea și strategia internațională în
domeniul protecției mediului înconjurător, Editura Economică, București, 1997.
49. Sută N., Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Editura Eficient,
București, 1997.
50. Sută N., Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999.
51. Tinbergen J, International economic integration, Elsevier Publishing Company,
Amsterdam-Londra-New York, 1965.
121
Economie europeană

CSI Ec. Europeana AI Anul II ID

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CSI Ec. Europeana AI Anul II ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

Unitate Titlul Pagina

FUNDAMENTE TEORETICE ALE PROCESULUI DE

FUNDAMENTE LEGALE ALE PROCESULUI DE INTEGRARE

UNIFICAREA INSTITUȚIONALĂ ÎN PROCESUL DE

STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ A UNIUNII EUROPENE 28

PIAȚA UNICĂ INTERNĂ – DRUMUL SPRE UNIUNEA

ELEMENTE FUNDAMENTALE ALE PIEȚEI UNICE INTERNE 45

UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ – ETAPĂ

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ 66

ACORDURILE COMERCIALE ÎNCHEIATE DE UNIUNEA

POLITICA COMUNITARĂ PRIVIND CONCURENȚA 78

POLITICA PRIVIND PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN

POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE 97

POLITICA SOCIALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 106

POLITICA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL MEDIULUI 113

Pentru început doresc să-ţi urez bun venit la studiul cursului de

Mă numesc GHEORGHIU GABRIELA şi sunt lector universitar doctor

În cadrul Facultăţii de Științe Economice, Universitatea “Ovidius” din

Disciplina Economie europeană are drep obiectiv general înţelegerea de

Caietul de studiu individual al acestei discipline este organizat în 14

Lucrarea de verificare reprezintă o evaluare finală la sfârşitul fiecărei

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele informaţii: numele

Pentru securitatea lucrării vă recomand să vă scrieţi numele pe fiecare

Spor la învăţat şi succes!

Unitate de învăţare Nr. 1

FUNDAMENTE TEORETICE ALE PROCESULUI DE

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1.............................................................................. 12

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

1.1 Procesul de integrare economică – definire și etape

Etape ale În evoluția sa procesul de integrare economică parcurge următoarele

Test de autoevaluare 1.1 – Încercuiți răspunsul corect.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 15.

1.2 Obiectivele procesului de integrare economică europeană

Exemplul La nivel internațional putem vorbi de mai multe valuri de integrare

Obiectivele Obiectivele procesului de integrare economică europeană pot fi

obiectiv precumpănitor, dominant în raport cu celelalte, care ar fi lipsite

Test de autoevaluare 1.2 – Încercuiți răspunsul corect.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 15.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Încercuiți răspunsul corect.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. Balassa B., The theory of economic integration, George Allen,

Unitate de învăţare Nr. 2

FUNDAMENTE LEGALE ALE PROCESULUI DE

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2.............................................................................. 17

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalul obiectiv al Unităţii de învăţare Nr. 2 este:

 cunoașterea principalelor tratate ce stau la baza procesului de

2.1 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Înființarea La baza actului de naștere a Uniunii Europene se află declarația

Inovație Constituirea CECO a reprezentat o nouă abordare față de modelele

Inovație Conform tratatului, CECO trebuia să construiască „o piață comună, cu

Test de autoevaluare 2.1 – Încercuiți răspunsul corect.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 21.

2.2 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)

Înființarea Pentru a lupta împotriva lipsei generalizate de energie „tradițională”,