ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE ECONOMIE TEORETICA SI

APLICATA
DEPARTAMENTUL DE ECONOMIE ŞI POLITICI
ECONOMICE

ECONOMIE EUROPEANĂ
Curs pentru învăţamântul la distanţă

Autor :
Lect.univ.dr. Marius-Corneliu Marinaş

- Bucureşti –
 INTRODUCERE

Cursul de Economie europeană se adresează studenţilor de la Facultatea de

Finanţe Asigurări Bănci şi Burse de Valori, anul III, Învăţământul la distanţă, fiind postat
pe platforma www.fabbv-id.ase.ro.
Includerea cursului în programul de pregătire a studenţilor din anul III are drept
obiective: familiarizarea studenţilor cu fenomene şi procese economice noi şi mai puţin
studiate precum globalizarea, integrarea si extinderea; dezvoltarea unui mod de gândire
economic, dinamic şi pragmatic în legătură cu tema cursului; asocierea cunoştinţelor
general economice cu procesele din realitatea regională şi globală; cunoaşterea
elementelor definitorii ale politicii de integrare a României în Uniunea Europeană, a
statului actual; analiza costurilor şi beneficiilor aderării la Uniunea Europeană, respectiv
la uniunea monetară europeană.
Parcurgând acest curs, studenţii vor dobândi o serie de competenţe generale
precum:
 Cunoaşterea conceptelor fundamentale, a proceselor specifice Uniunii Europene
şi utilizarea limbajului ştiinţific adecvat în explicarea realităţii economice
europene;
 Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi formularea criteriilor proprii în vedere
adoptării unor decizii cât mai bune în funcţie de evoluţia economiei naţionale în
context european;
 consolidarea cunoştinţelor economiei de tranziţie – cu referire la Economia
României – cu cunoştinţele despre economia europeană şi procesul de integrare
economică.
De asemenea, parcurgerea cursului oferă o serie de competenţe specifice
studenţilor, precum:
 analiza aprofundată a conceptelor şi proceselor specifice modelului european;
 înţelegerea relaţiei dintre integrare economică şi convergenţă în situaţia ţărilor
membre ale Uniunii Europene;
 anticiparea costurilor şi beneficiilor aderării la uniunea economică şi monetară
europeană;
 evaluarea impactului politicilor comune europene asupra economiei româneşti;
 elaborarea de proiecte economice cu utilizarea unui spectru larg de principii si
metode consacrate în domeniul specific integrării europene
 capacitatea de a formula argumente pro sau contra alegerii unui anumit mix de
politici macroeconomice şi asupra alegerii unor anumite instrumente adecvate de
politici macroeconomice la nivel european;
 utilizarea adecvată a cunoştinţelor de specialitate specifice economiei europene
pentru formularea de explicatii si ipoteze privind comportamentul la nivelul micro
şi macroeconomic european.
Cursul de Economie europeană este structurat în 4 unităţi de învăţare, fiecare
dintre acestea având stabilite obiectivele, secţiunile, testele de autoevaluare, precum şi
bibliografia aferentă.
Evaluarea studenţilor la cursul de Economie europeană este structurată pe două
paliere. Primul se referă la evaluarea pe parcursul semestrului, în funcţie de proiectul
elaborat în funcţie de o tematică indicată. Punctajul total (maxim) corespunzător acestui

2
proiect este de 3 puncte, adică 30% din nota finală. Cel de-al doilea palier al evaluării se
referă la examenul scris, al cărui punctaj maxim este de 6 puncte, adică 60% din nota
finală. Punctajul final este alcătuit din punctajul aferent evaluării pe parcursul
semestrului, din punctajul obţinut la examenul scris şi punctul din oficiu. Condiţia de
promovare a examenului este aceea a obţinerii a cel puţin 3 puncte la examen şi a unei
note finale de minimum 5.

3
CUPRINS pag

4
Unitatea de PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI EUROPEAN DE
învăţare 1 INTEGRARE
Obiective 7
Secţiunea 1. Uniunea Europeană - aproximare avansată a
7
globalizării
Test de autoevaluare 1;2 9
Secţiunea 2. Adâncire, lărgire, extindere/aderare: procese
10
definitorii ale UE
2.1. Reforme graduale: integrarea pozitivă şi integrarea negativă
11
în UE
Test de autoevaluare 3 12
Secţiunea 3. Politicile europene şi subsidiaritatea 12
Test de autoevaluare 4 15
Secţiunea 4. Politicile comune şi dimensiunea
15
interguvernamentală
Test de autoevaluare 5 17
Secţiunea 5. Costuri şi beneficii ale aderării României la
18
Uniunea Europeană
Test de autoevaluare 6 19
Unitatea de MODELUL SOCIAL EUROPEAN – DE LA RETORICĂ
învăţare 2 LA REALITATE
Obiective 20
Secţiunea 1. Evoluţia economică a Uniunii Europene 20
Test de autoevaluare 1. 22
Secţiunea 2. Strategia Lisabona şi modernizarea statului
23
bunăstării în UE
Test de autoevaluare 2. 25
2.1. Rolul Uniunii Europene în politica socială 25
Test de autoevaluare 3. 27
Secţiunea 3. Analiza comparată a sistemelor de redistribuire din
28
UE
3.1. Caracterizarea submodelelor economice şi sociale 28
Teste de autoevaluare 4; 5 32
3.2. Lecţiile submodelului nordic – competitivitate şi coeziune
32
socială
Test de autoevaluare 6. 33
Unitatea de CONVERGENŢA CA STRATEGIE A UNIUNII
învăţare 3 EUROPENE
Obiective 34
Secţiunea 1. Convergenţa reală 34
Test de autoevaluare 1. 35
1.1. Convergenţă versus divergenţă economică 35
Teste de autoevaluare 2; 3 38
1.2. Mecanisme ale convergenţei economice 38
Teste de autoevaluare 4; 5 40

5
 1.3. Şcoala noii economii geografice 40
Teste de autoevaluare 6;7 44
Secţiunea 2. Complementaritatea proceselor de convergenţă
44
nominală şi reală
Teste de autoevaluare 8; 9 45
Secţiunea 3. Criteriile unei zone monetare optime 46
Teste de autoevaluare 10; 11 47
3.1. Gradul de deschidere a economiei 48
Test de autoevaluare 12 49
3.2. Ipoteza endogenităţii vs. Ipoteza specializării 49
Test de autoevaluare 13 51
Unitatea de IMPACTUL POLITICII DE COEZIUNE ASUPRA
învăţare 4 CONVERGENŢEI ECONOMICE
Obiective 53
Secţiunea 1. Tratatele Uniunii Europene – perspectiva asupra
53
coeziunii
Test de autoevaluare 1 55
Secţiunea 2. Instrumente ale convergenţei în Uniunea
55
Europeană. Analiză şi impact
Test de autoevaluare 2 57
2.1. Convergenţa beta şi sigma la nivel regional 57
Test de autoevaluare 3 59
Secţiunea 3. Dilemele politicii de coeziune actuale 59
Test de autoevaluare 4 61
3.1. O nouă strategie a politicii de coeziune (2007-2013) 62
Test de autoevaluare 5 64
3.2. Reforma politicii de coeziune... dincolo de efectele
64
anticipate
Test de autoevaluare 6 66
Bibilografia generală a grupului unităţilor de învăţare 67

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

6
 PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI EUROPEAN DE INTEGRARE

Parcurgând prima unitate de învăţare vei fi capabil să:

- înţelegi procesul european de integrare în funcţie de coordonatele globalizării
economice;
- explici specificul construcţiei europene;
- înţelegi procesele definitorii ale Uniunii Europene, precum adâncirea, lărgirea şi
extinderea;
- înţelegi modul în care se face partajarea competenţelor la nivelul UE între statele
membre şi nivelul comunitar;
- analizezi costurile şi beneficiile aderării unei economii emergente la Uniunea
Europeană

Secţiunea 1. Uniunea Europeană - aproximare avansată a globalizării

În Uniunea Europeană, gestionarea procesului de integrare economică este în

măsură să genereze o convergenţă economică, adică o diminuare a decalajelor de
dezvoltare dintre economiile componente. Economia europeană reglementează piaţa
pentru ca procesele de integrare şi globalizare să nu eşueze, ceea ce constituie o separare
de viziunea preglobală asupra economiei, una de tip laissez-faire. În concepţia neoclasică,
acţiunea forţelor pieţei era în măsură să reducă şi apoi să elimine disparităţile de
dezvoltare induse de procesul de integrare economică. Uniunea Europeană îşi propune
asigurarea coeziunii întregului ansamblu, ca o condiţie a difuzării prosperităţii înspre
periferie.
Pentru a conştientiza de ce Uniunea Europeană reprezintă o aproximare avansată a
globalizării trebuie să înţelegem legătura dintre globalizare şi integrare.
 prima accepţiune a relaţiei dintre globalizare şi integrare este aceea de a considera
procesul de integrare europeană ca fiind răspunsul politic la exigenţele
globalizării. ”Integrarea europeană poate fi analizată ca fiind efortul special al
vest europenilor în a asigura gestionarea consecinţelor globalizării. Aceştia au
inventat o formă de guvernanţă regională, în care politicile promovate au vizat
extinderea rolului statelor şi întărirea graniţelor dintre ei şi restul lumii”. În aceste
condiţii, crearea instituţiilor supranaţionale constituie răspunsul la reacţiile
inadecvate ale statelor confruntate cu provocările externe pe care le presupune
globalizarea. Ineficienţa soluţiilor naţionale la crizele economice din anii ’70
reprezintă principalul argument al accelerării procesului de integrare europeană de
la mijlocul anilor ’80; acesta a presupus crearea pieţei interne unice între state şi
mai recent a Uniunii Economice şi Monetare.
Apariţia pieţei unice (prin Actul Unic European din 1987) a avut ca punct de
plecare convingerea că liberalizarea pieţelor reprezintă cea mai eficientă cale pentru a
face faţă presiunilor concurenţiale de dincolo de Atlantic şi din Asia de Est. Pentru unii
politicieni, Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M) reprezintă şansa pentru recâştigarea
abilităţii de a controla globalizarea pieţelor financiare. Pe scurt, concluzia primei
abordări este aceea că integrarea europeană nu reprezintă decât modul prin care
autorităţile publice şi-au recăpătat capacitatea de a-şi exercita autonomia în faţa
globalizării. Însă, este dificil să argumentăm că instituţiile supranaţionale originare ale

7
UE au apărut pentru a face faţă globalizării; în fapt, răspunsurile la provocările acestui
proces au fost cuprinse în seturi noi de instituţii şi au luat forme particulare (ca de
exemplu UEM).
 conform celei de-a doua accepţiuni, procesul de integrare europeană a permis
crearea instituţiilor care să susţină încadrarea economiei europene pe traseul
globalizării; este o poziţie consistentă cu preferinţa pentru globalizare. Această
viziune are atât o dimensiune internă, prin răspândirea politicilor de factură
neoliberală în Europa, cât şi una externă, în condiţiile în care liberalizarea internă
a comerţului nu poate reuşi fără ancorarea la procesul de liberalizare globală. Şi
sub acest aspect, evidenţele europene sunt contradictorii.
Pe de o parte, piaţa unică şi UEM sunt exemple evidente de liberalizare, care
facilitează o abordare pro-globalizare. Globalizarea, al cărei element principal îl
reprezintă comerţul internaţional, este facilitată prin liberalizarea comerţului şi a
investiţiilor; nu este un joc cu sumă zero, în care o parte câştigă şi cealaltă pierde.
Constituie de fapt un proces în care toate părţile implicate câştigă, aşa cum dovedeşte şi
istoria economică postbelică. ”Europa a profitat de acest proces şi va continua să o facă,
cu condiţia să-şi păstreze competititvitatea pe termen lung, capacitatea sa de inovare şi
valorile modelului său de economie”. Totuşi, tendinţa europenilor este de a vedea mai
degrabă riscurile decât beneficiile globalizării, însă riscurile nu se datorează manifestării
globalizării, ci calităţii reduse a politicilor interne promovate în vederea adaptării
economiei europene la noile cerinţe.
Pe de altă parte, sistemul de sprijinire a agricultorilor europeni oferit prin Politica
Agricolă Comună este incompatibil cu conceptul de globalizare. De asemenea, şi
politicile industriale şi cele în domeniul energiei sunt inadaptate pentru o lume globală.
Modelul European, în termenii Comisiei Europene, reprezintă o a treia cale în
direcţia globalizării, o cale de mijloc, între protecţionism şi deschiderea necontrolată a
economiei.

Distincţia modelului european –

premise ale reuşitei

Modelul european Modelul european Modelul european În modelul

are experienţă în a – un întreg care armonizează european coexistă
evita performant vrea să difuzeze macrostabilizarea o semnificativă
deviaţiile pieţei prosperitatea – cu proprietate de stat
(economia dinspre nucleul microdinamizarea cu o proprietate
europeană este dur către zonele individuală
structurată de emergente dinamică
responsabilităţi
sociale )

Distincţia modelului european –

riscuri

Greutatea adoptării UE este prea Euro pierde Funcţionarea

valorilor specifice ”săracă” în competiţia cu adecvată a
funcţionalizării susţinători dolarul instituţiilor
întregului supranaţionale
este blocată de 8
birocraţia greoaie,
corupţie
 Figura 1. Specificul Uniunii Europene

Test de autoevaluare 1. Identificaţi punctele slabe ale fiecărei abordări a relaţiei

dintre procesul european de integrare şi cel de globalizare.
Test de autoevaluare 2. Comaparaţi riscurile şi premisele de reuşită ale modelului
european de integrare. Este capabil să difuzeze prosperitate către economiile
emergente?

O altă modalitate pentru a conceptualiza relaţia integrare-globalizare este de a

analiza integrarea europeană mai puţin în termeni economici şi mai mult ca o adaptare
politică la globalizare, chiar ca o expresie politică a globalizării. În acest sens,
dezvoltarea unui sistem de guvernanţă europeană pe mai mult nivele (local, regional,
naţional, interguvernamental şi supranaţional) ne poate sugera evoluţia sa în direcţia
globalizării. Compatibilizarea structurilor economico-regionale cu principiile globale
sugerează tendinţa clară a deplasării către un sistem economic global care include ca
instanţe funcţionale regionalizarea şi localismul. Integrarea regională, ca etapă spre
sistemul global, pune nevoia soluţionării problemei delicate a cedărilor de suveranitate ca
atribut gestionar al statelor. Procesul în sine este un exerciţiu de globalizare prin care
apare un sistem suprastatal de gestionare a puterilor economice, politice, culturale,
militare etc. Aceasta este de fapt problema-cheie a globalizării, unde se consumă toate
elanurile constructive actuale şi toate temerile şi spaimele cu care este încărcată
globalizarea.
În Europa, regionalizarea este cunoscută ca un proces de integrare economică la
nivel continental. În acest scop, UE a promovat o reglementare a pieţelor, pentru a
asigura o eficienţă mai ridicată a economiei de piaţă. În multe cazuri, reglementarea a
presupus mai degrabă un proces de integrare negativă (reducerea barierelor în calea
circulaţiei libere a factorilor), decât o construcţie pozitivă a regimului de guvernanţă
economică. În câteva domenii (precum UEM şi politica externă şi de securitate comună)
guvernele constituie actorii cei mai importanţi, iar de interacţiunea dintre ele depinde
continuarea procesului de integrare. Reuşita acestuia constă în capacitatea UE de a
constituţionaliza globalizarea. În consecinţă, pentru analiza integrării economice
europene, ca aproximare avansată a globalizării, nu este fundamentală forma
comercială a acesteia, ci construcţia sa instituţională.

Secţiunea 2. Adâncire, lărgire, extindere/aderare: procese definitorii ale UE

9
 Pentru a studia procesele de aderare şi, respectiv, integrare este necesară o
operaţionalizare a conceptelor ce fundamentează aceste fenomene. Astfel, în evoluţia sa,
Comunitatea Economică Europeană a cunoscut un proces de:

1. Adâncire
- a liberalizării economice
- a reglementării şi politicilor economice
- a angajamentelor şi interdicţiilor statelor membre

2. Lărgire
- a domeniului de aplicare a competenţelor

3. Extindere - creşterea numărului de membri

În evoluţia integrării europene, mai ales datorită motivelor politice şi economice, de

multe ori a fost nevoie de efectuarea unor compromisuri între adâncire şi lărgire sau între
adâncire şi extindere.

Figura 2. Aderarea – efortul propriu ca răspuns la extindere

Tranziţia la economia de piaţă funcţională în noile ţări membre ale Uniunii

Europene a fost un proces îndelungat. Procesele de construcţie instituţională,
consolidarea sistemului de stimulente şi valori specifice economiei capitaliste au o
complexitate deosebită. Instabilitatea macroeconomică, persistenţa comportamentelor
inadecvate, mediul de afaceri incert, puterea scăzută de cumpărare şi competitivitatea
scăzută a acestor ţări au produs nelinişte în rândul ţărilor membre ale UE-15.
Voinţa politică de admitere a noilor candidaţi din est era “inhibată” de câteva
întrebări: Nu se va “eroda” oare piaţa internă unică?, Trebuia constituită o formă
evolutivă de integrare între ţările din Europa Centrală şi de Est, mai înainte de intrarea în

10
clubul european?, Poate rezolva strategia reglementară a UE eşecurile pieţei ce vor
apărea prin intrarea unor ţări mai sărace? Cum va face faţă modelul european
problemelor provocate de “pasagerul clandestin” şi politicile de “sărăcire a vecinului”?
Condiţiile de aderare sunt mai stricte ca niciodată deoarece modelul european
promovează un adevărat cult al stabilităţii. Pentru a avea stabilitate, este nevoie de
constrângeri tari, de condiţionalităţi clare, coerente şi consistente (pentru a evita
distorsiunile legate de inconsistenţa de timp, lag-uri de întârziere etc).
Condiţionalităţile de admitere în modelul european trebuiau să fie uşor de
măsurat. Altfel, în cazul existenţei unor criterii de convergenţă greu de cuantificat ar fi
existat disensiuni la nivel politic în statele unde guvernele le promovau. În plus,
perspectiva unui calendar de îndeplinire a acestor criterii a făcut strategia de obţinere a
stabilităţii mult mai consistentă şi mai puţin costisitoare.

2.1. Reforme graduale: integrarea pozitivă şi integrarea negativă în UE

În strategia de la Lisabona, liderii Uniunii Europene şi-au declarat obiectivul de a

deveni cea mai competitivă şi cea mai dinamică economie din lume bazata pe cunoaştere,
dar până în prezent aceste cuvinte nobile nu au fost însoţite de reformele structurale
necesare pentru o creştere stabilă pe termen lung şi pentru un răspuns dinamic la
globalizare. Procesul de integrare este suma unor procese de integrare “pozitivă” şi
integrare “negativă”. Cele două procese sunt detaliate de către Pelkmans (2004).
Integrarea negativă (se face prin intermediul interdicţiilor)
 Constă în eliminarea tuturor barierelor în calea liberei circulaţii – elementul cel mai
des întâlnit pentru a caracteriza acţiunea Comunităţii Europene.
 Eliminarea bruscă a frontierelor, în 1958, ar fi dus la o catastrofă economică, în
condiţiile unor niveluri diferite de dezvoltare între state.
 Eliminarea definitivă a tuturor barierelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor a fost
diferită.
 În cazul liberei circulaţii a lucrătorilor sau a stabilirii şi prestării de servicii, orice
discriminare în funcţie de naţionalitate este imposibilă.
Piaţa unică reprezintă exemplul elocvent de “integrare negativă”. Ea presupune
integrarea obţinută prin reducerea obstacolelor în acţiunea forţelor pieţei şi crearea unor
zone fără frontiere interne în care să se asigure libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor. Fundamentul instituţional al creşterii acestei zone este
principiul recunoaşterii reciproce a legilor şi reglementărilor (principiul protecţiei
echivalente) sau minima armonizare. Politica privind concurenţa prevede restrângerea
practicilor anticoncurenţiale prin limitarea capacităţii statelor de a acorda ajutoare de stat.
Observăm aici o îmbinare nefericită între diferitele reglementări naţionale şi intervenţia
Comisiei Europene, atunci când principiul liberei circulaţii pe piaţa unică este încălcat.

Integrarea pozitivă
- Instituţiile comunitare sunt deseori prezentate ca un exemplu de integrare autentică.

Consolidarea CEE reprezintă o sumă de măsuri de “integrare pozitivă” care să faciliteze

ajustările şi să menţină coeziunea economică şi socială, în concordanţă cu concurenţa
liberă, deschisă. Aceste măsuri sunt de natură redistributivă – Politica Agricolă Comună,

11
 Fondurile Structurale şi de Coeziune, fonduri pentru cercetare dezvoltare şi politica
industrială, reţele de transport trans-europene, mediu, asistenţă în implementarea
acquis-ului comunitar, finanţarea proiectelor de twining etc.

Coordonarea politicilor economice ale Uniunii Europene poate fi privită ca un alt

exemplu ce caracterizează procesul de integrare pozitivă. Teoria economică a integrării
arată că într-o zonă caracterizată de mobilitatea bunurilor şi a factorilor de producţie,
activităţile agenţilor economici privaţi şi a decidenţilor de politică economică trebuie să
fie consistente.

Test de autoevaluare 3. Daţi exemple de măsuri de integrare negativă în legătură cu

aderarea României la Uniunea Europeană.

Secţiunea 3. Politicile europene şi subsidiaritatea

Principiile Uniunii Europene sunt cele prevăzute în tratatele constitutive ale

Comunităţii Economice Europene şi, mai târziu, în Tratatul Constituţional al Uniunii
Europene: subsidiaritate, proporţionalitate şi reglementare.
Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele
competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către statele membre în vederea
atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită
Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre. (alin. 1,2 art. 9, Tratatul Contituţional
al Uniunii Europene).

Conform principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă,

Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi
atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine
atinse, la nivelul Uniunii. Nici o acţiune a comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar
pentru atingerea obiectivelor Tratatului.

În temeiul principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii

nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei.

Reglementarea este justificată numai dacă:

- sunt depăşite eşecurile pieţei
- se alege forma de reglementare cu cele mai mici costuri
- beneficiul net este pozitiv.

12
Figura 3. Justificarea aplicării principiului subsidiarităţii

13
 Figura 4. Algoritmul principiului subsidiarităţii

Figura 5. Principiile strategiei reglementare a UE

Noua strategie reglementară a UE se bazează pe votul cu majoritate calificată pentru

reglementare şi pe “proporţionalitate”, atât pentru reglementarea naţională cât şi pentru
cea la nivelul UE. Eşecul de reglementare este mult mai puţin probabil şi este mărită
calitatea reglementării.

14
 Figura 6. Domeniile non-reglementate la nivelul UE

Coordonarea politicilor macroeconomice stabilită de Tratatul Comunităţii

Europene are o arhitectură logică şi simplă. Recunoaşterea mutuală, bazată pe minima
armonizare a cerinţelor politicii publice, constituie principiul fundamental de conducere
a procesului integrării şi eliminării barierelor tehnice din calea liberei circulaţii a
bunurilor între ţări.
Sistemul de guvernanţă economică al Uniunii Europene se află în perioada de
“învăţare din practică”.

Test de autoevaluare 4. Explicaţi modul în care s-ar putea aplica principiul

subsidiarităţii în cazul politicii privind protecţia mediului.

Secţiunea 4. Politicile comune şi dimensiunea interguvernamentală

În drept, fundamentarea politicilor economice în contextul aderării României la

Uniunea Europeană trebuie corelată cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea
competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În
temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost
atribuite prin Constituţie de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor
stabilite de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie
aparţine statelor membre. (alin. 1,2 art. 9, Tratatul Contituţional al Uniunii Europene).

15
 Figura 7. Formele guvernării la nivel comunitar

Conform principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă,

Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi
atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine
atinse, la nivelul Uniunii.
În temeiul principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii
nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei.
Pot exista patru situaţii în legătură cu posibilitatea de fundamentare a politicilor
economice:
1. Competenţele exclusive Atunci când Constituţia atribuie Uniunii competenţă
exclusivă într-un anumit domeniu, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre neputând să facă acest lucru
decât cu autorizarea Uniunii sau pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de către
aceasta.
Uniunea dispune de competen exclusivă pentru stabilirea regulilor de concurenţă
necesare funcţionării pieţei interne, precum şi în următoarele domenii:
- politica monetară pentru statele membre care au adoptat euro,
- politica comercial comună,
- uniunea vamală,
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de
pescuit.

2. Competenţă comună Atunci când Constituţia îi atribuie Uniunii o competenţă

comună cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre au
puterea de a legifera şi de a adopta în domeniul respectiv acte obligatorii din punct de
vedere juridic. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu
şi-a exercitat competenţa sau a decis să nu şi-o mai exercite.
Competenţele comune ale Uniunii şi statelor membre se aplică în următoarele
domenii principale:
- piaţa internă,
- spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,

16
 - agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării,
- transport şi reţelele transeuropene,
- energie,
- politic, social, pentru aspectele specifice,
- coeziune economică, socială şi teritorială,
- mediu,
- protecţia consumatorilor,
- obiective comune de securitate în materie de sănătate publică.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea are competenţa
de a desfăşura acţiuni, în special pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor,
fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect interzicerea dreptului
statelor membre de a-şi exercita competenţa.

3. Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă Uniunea

dispune de competenţă în vederea promovării şi coordonării politicilor economice şi
de ocupare a forţei de muncă în statele membre. Uniunea adoptă măsuri pentru
asigurarea coordonării politicilor economice ale statelor membre, în special prin
adoptarea orientărilor generale ale acestor politici. Statele membre îşi coordonează
politicile economice în cadrul Uniunii. Statelor membre care au adoptat euro li se
aplică dispoziţii specifice. Uniunea adoptă măsuri pentru asigurarea coordonării
politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, în special prin adoptarea
liniilor directoare ale acestor politici. Uniunea poate adopta iniţiative pentru
asigurarea coordonării politicilor sociale ale statelor membre.

4. Domeniile acţiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare Uniunea

poate desfăşura acţiuni de sprijinire, de coordonare sau complementare în următoarele
domenii:
- industrie,
- protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane,
- educaţie, formare profesională, tineret şi sport,
- cultură,
- protecţie civilă.

Trebuie enunţată aici clauza de flexibilitate: Dacă o acţiune a Uniunii se

dovedeşte necesară în cadrul politicilor utilizate pentru a atinge unul dintre obiectivele
stabilite prin Constituţie, fără ca aceasta să fi prevăzut competenţele necesare în acest
scop, Consiliul de Miniştri, care hotărăşte în unanimitate la propunerea Comisiei şi după
aprobarea Parlamentului European, adoptă dispoziţiile corespunzătoare. (Art. 17, alin.1,
Tratatul Constituţional al Uniunii Europene).

Test de autoevaluare 5. Care sunt criteriile în funcţie de care se decide apartanenţa

unei competenţe nivelului naţional, comunitar sau ambelor nivele?

17
Secţiunea 5. Costuri şi beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană

Beneficiile extinderii pentru România

1. Beneficiile pieţei unice

2. Atragerea de fonduri comunitare
3. Potenţiale avantaje macroeconomice

Beneficiile pieţei unice

a) Beneficii provenind din liberul schimb pe Piaţa Unică

• Oportunitatea exploatării avantajelor comparative în multe dintre
industriile româneşti
• Creşterea exporturilor către ţările mai bogate din Uniunea Europeană ca
sursă a dezvoltării economice

b) Beneficii ca urmare a liberei circulaţii a capitalului – oportunităţi

pentru ISD
• Creşterea fluxurilor de investiţii străine către România
• Atragerea de ISD la un nivel ridicat deoarece România are un cost scăzut
al forţei de muncă şi al pământului
• Transferul tehnologic din ţările vestice plus creşterea capitalului uman, cu
un efect pozitiv ridicat asupra ofertei agregate a României pe termen lung
• Un cerc virtuos al investiţiilor
c) Creşterea presiunii forţelor competitive pe Piaţa Unică
• Creşterea competiţiei conduce la creşterea productivităţii
• Câştiguri dinamice de eficienţă ca urmare a unor niveluri înalte de
investiţii şi a unei rate ridicate a inovaţiilor

2. Atragerea de fonduri comunitare

• Fonduri pentru Politica Agricolă Comună
• Fonduri Regionale şi Fonduri Sociale de Coeziune

3. Potenţiale avantaje macroeconomice

• Reducerea volatilităţii ratei de schimb prin aderarea României la
Mecanismul European al Ratelor de Schimb
• Coordonarea politicii monetare de către Banca Centrală Europeană –
inflaţiei scăzută care va conduce la o scădere a ratelor dobânzii pe termen
lung şi la stimularea investiţiilor
• Integrarea cu Uniunea Europeană
 catalizator al creşterii economice susţinute
 convergenţa standardelor de viaţă cu cele ale UE

Costurile extinderii pentru România

1. Costurile fiscale ale tranziţiei

18
 2. Vulnerabilitatea economiei româneşti la competiţia crescută din Uniunea
Europeană
3. Creşterea ratelor de investiţii străine directe
4. Ameninţarea migraţiei forţei de muncă din ţările care nu fac parte din UE în
România
5. Pierderea de forţă de muncă calificată prin migraţia în ţările mai bogate din UE

1. Costurile fiscale ale tranziţiei

• Cheltuieli suplimentare făcute de Guvernul român pentru îmbunătăţirea
infrastructurii
• Acumularea de deficite bugetare puternice
• Costuri mari pentru respectarea standardelor de calitate şi protecţie a mediului
• Ţările candidate nu vor primi aceleaşi finanţări din partea UE ca şi ţările membre

2. Vulnerabilitatea economiei româneşti la competiţia crescută din

Uniunea Europeană
• Pot economiile ţărilor candidate să-şi menţină competitivitatea în mediul
concurenţiala al UE?
• Riscul unui şomaj ridicat dacă industriile nu sunt capabile să facă faţă presiunii
forţelor concurenţiale
• Firmele naţionale sunt vulnerabile faţă de “prădarea” de către firmele
transnaţionale din UE
• Ce se va întâmpla cu balanţa comercială dintre România şi UE?

3. Creşterea ratelor de investiţii străine directe

• Companiile străine pot cumpăra active şi pâmânt la preţuri foarte mici

Test de autoevaluare 6. Exemplificaţi două costuri şi două beneficii ale aderării

României la Uniunea Europeană. Care sunt soluţiile pentru a creşte beneficiile?

Bibilografie

1. Dinu M., Socol C., Marinaş M. - Economie europeană, Editura Economică,

Bucureşti, 2004
2. Pelkmans J. – Integrarea europeană. Metode şi analiză economică, Ediţia a doua,
Institutul European din România, 2004
3. Sapir, A. An agenda for a growing Europe. Making the EU economic system deliver,
Report of an independent high-level study group established on the initiative of the
President of the European Commission, Bruxelles, 2003

19
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
MODELUL SOCIAL EUROPEAN – DE LA RETORICĂ LA REALITATE

Parcurgând această unitate de învăţare vei fi capabil să:

- înţelegi evoluţia economică a Uniunii Europene şi să oferi o serie de explicaţii
pentru problemele actuale ale acesteia;
- înţelegi transformările Uniunii Europene în direcţia creşterii sustenabilităţii
modelului;
- explici trăsăturile noului model european, în contextul intensificării concurenţei
globale.
- înţelegi cauzele existenţei mai multor submodele de economie la nivelul Uniunii
Europene şi implicaţiile divergenţelor dintre ele asupra procesului de integrare
economică;
- explici superioritatea submodelului nordic în cadrul Uniunii Europene.

Secţiunea 1. Evoluţia economică a Uniunii Europene

Modelul european şi-a afirmat încă de la început caracterul social, însă

modalităţile de realizare a acestui deziderat s-au transformat treptat în funcţie de etapele
procesului european de integrare economică şi de şocurile care au afectat economia
globală. În momentul creării Comunităţilor Economice Europene prin Tratatul de la
Roma (1957) s-a stabilit ca principal obiectiv dezvoltarea armonioasă la nivel comunitar,
însă s-a considerat că piaţa liberă este capabilă să determine o reglare automată a
economiei şi în consecinţă reducerea inegalităţilor sociale. Însă, odată cu intensificarea
procesului de integrare economică (prin crearea Pieţei Interne Unice şi a Uniunii
Economice şi Monetare), exista riscul ca inegalităţile de dezvoltare să se reducă foarte
lent sau chiar să se accentueze. Pentru ca procesul de integrare economică să nu eşueze s-
a decis reglementarea pieţelor, astfel încât modelul european să fie capabil să asigure
coeziunea întregului ansamblu, ca o condiţie a difuzării prosperităţii către periferie.
Până la manifestarea şocurilor petroliere (1973-1975), Europa s-a caracterizat
printr-un „triunghi magic” sinergic între creşterea economică, stabilitatea
macroeconomică şi statul bunăstării. Ratele ridicate de creştere au asigurat stabilitatea
sistemului economic şi al celui de protecţie socială, contribuind astfel la diminuarea
compromisului neoliberal dintre eficienţa economică şi echitatea socială, explicat în
cadrul tabelului 1. „Tringhiul magic” a început să se destrame începând cu jumătatea
anilor ’70, ca urmare a schimbărilor tehnologice şi demografice globale. Efectele acestora
s-au reflectat în încetinirea ratei de creştere, în sporirea instabilităţii macroeconomice şi
în creşterea costurilor de funcţionare ale statului bunăstării. În tabelul de mai jos am
prezentat comparativ principalele evoluţii economice şi sociale în cei treizeci de ani
glorioşi ai UE şi în cei 25 de ani care au precedat elaborarea Strategiei de la Lisabona:

Tabelul 1. Sustenabilitatea statului bunăstării în UE

Componentele Evoluţia modelului social european

„triunghiului 1945-1975 1976-2000
magic” în UE

20
 Creştere - rata medie de creştere - ratele medii de creştere
economică economică a ţărilor din UE- economică au fost 2% între 1975
15 a fost de 4,6%, iar cea a şi 1985 şi de 2,5% între 1986 şi
PIB-ului pe locuitor de 3,8% 2000

Stabilitate - rata medie a inflaţiei s-a - rata medie a inflaţiei a revenit la

macroeconomică redus până la nivelul de 4%,
ceea ce a constituit o dovadă
a îmbunătăţirii stabilităţii
macroeconomice;
- a crescut gradul de ocupare
a forţei de muncă şi s-a redus
rata şomajului până la un
nivel de 2%
Statul bunăstării - ponderea cheltuielilor
publice în PIB în ţări precum
Germania şi Franţa a fost de
aproximativ 32% în 1970;
- datoria publică a fost de
17% din PIB, de aproape
patru ori mai scăzută decât în
perioada actuală;
- ponderea în PIB a
cheltuielilor cu protecţia
socială a fost de aproximativ
14%, un nivel de două ori mai
redus decât cel actual.
Compromisul A fost diminuat
dintre echitate şi Sporirea gradului de ocupare
eficienţă şi creşterea economică
ridicată au sporit încasările
bugetare şi au diminuat
presiunea asupra statului
bunăstării.
Sursa datelor: European Commission, Sapir report (2003)
nivelul anterior şocurilor
petroliere începând cu anul 1987,
iar după 1994 nu a mai depăşit
3%;
- rata medie a şomajului în
perioada 1975-2000 a fost de
aproximativ 10%
- reducerea ritmului de creştere
economică şi sporirea şomajului
au generat deteriorarea situaţiei
finanţelor publice;
- ponderea cheltuielilor publice s-
a majorat la 49% în 1985 la un
maxim de 51% în 1993, atunci
când deficitul bugetar mediu a
fost de 6% din PIB;
- cheltuielile cu protecţia socială
s-au majorat cu şapte puncte
procentuale în perioada 1975-
1985, ajungând la 21% din PIB
S-a manifestat
Pentru a creşte veniturile
bugetare necesare funcţionării
statului bunăstării s-au majorat
contribuţiile sociale şi taxele
directe, ceea ce a afectat negativ
stimulentele pentru investiţii şi
pentru creşterea garduluin de
ocupare.

Pe baza comparaţiei realizate în tabelul de mai sus se poate afirma că modelul

social european a fost unul sustenabil până la şocurile petroliere. După manifestarea
acestora cheltuielile sociale s-au majorat, dar nu ca urmare a funcţionării favorabile a
economiei, ci prin sporirea fiscalităţii şi a datoriei publice. Obiectivul creşterii sumelor
redistribuite a fost acela al reducerii inegalităţilor sociale, în contextul încetinirii creşterii
economice şi al sporirii ratei şomajului. Însă, rezultatele favorabile au apărut abia în
deceniul nouă, atunci când inegalităţile au fost mai reduse decât cele înregistrate în
decada care a precedat şocurile petroliere.

21
 Principala provocare a modelului european după 1975 a fost aceea a armoniza
echitatea socială cu încetinirea ritmului de creştere economică şi cu persistenţa unei rate
ridicate a şomajului. Statele europene au promovat majorarea cheltuielilor publice ceea ce
a avut un dublu efect: pe de o parte s-a asigurat securitatea socială, iar pe de altă parte s-
au înregistrat o serie de dezechilibre macroeconomice (creştere a deficitului bugetar şi a
datoriei publice). Deoarece continuarea acestei evoluţii ar fi afectat negativ
sustenabilitatea statului bunăstării şi chiar funcţionarea zonei euro, oficialii comunitari au
stabilit în anul 2000 modernizarea sistemului social european prin adoptarea Strategiei de
la Lisabona; UE nu renunţa la asigurarea componentei sociale pentru cetăţenii săi, însă şi-
a propus să obţină performante economice superioare. Finalitatea acestui nou model
economic şi social a fost prefigurată de evoluţiile statelor nordice, printre cele mai
competitive din lume, deşi sunt state asistenţiale/providenţiale superdezvoltate (dacă
luăm în considerare bugetul public ca pondere în PIB, sumele alocate protecţiei sociale
ş.a.). În figura de mai jos am explicat motivaţia reformării modelului european, în
condiţiile manifestării compromisului echitate-eficienţă înainte de anul 2000. Ţările din
cadrul UE care au eliminat relaţiile vicioase din cadrul sistemului economic naţional
(prezentate în figura 1) au fost cele nordice şi cele anglo-saxone. Cele două se aseamănă
mai ales prin reformele adoptate pe piaţa muncii, dar se diferenţiază prin rolul jucat de
către stat în cadrul economiei. Ţările anglo-saxone au promovat un rol rezidual al
statului, în timp ce economiile nordice au menţinut o securitate socială universală, acestea
din urmă influenţând decisiv structura noului model social european.

Uniunea Europeană: 1976-2000

Reducerea eficienţei macroeconomice Sprijinirea echităţii sociale, care a presupus

(rate reduse de creştere a productivităţii, creşterea datoriei publice şi a fiscalităţii
şomaj ridicat)

Soluţia Soluţia anglo-

nordică Ieşirea din cercul vicios al ratelor saxonă
scăzute de creştere economică

Modernizarea modelului social european

Strategia de la Lisabona

Figura 8. Finalitatea Strategiei de la Lisabona

Test de autoevaluare 1. Explicaţi motivele care au condus la încetinirea creşterii

economice în Uniunea Europeană după manifestarea şocurilor petroliere.

22
Secţiunea 2. Strategia Lisabona şi modernizarea statului bunăstării în UE

Încetinirea economiei globale începând cu 1975 precum şi intensificarea

procesului european de integrare economică au accentuat inegalităţile sociale în cadrul
UE. De aceea a apărut proiectul unei „Europe sociale” asociat preşedinţiei lui Jacque
Delors (1985-1995), prin care s-a stabilit asigurarea coeziunii sociale ca finalitate a
integrării pieţelor. Uniunea Europeană s-a delimitat astfel de modelul american de
economie deoarece şi-a propus completarea aspectelor care ţin de randament cu cele care
au în vedere reducerea inegalităţilor.
Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992) şi cu cel de la Amsterdam (1997)
modelul social european a înglobat anumite prespective neoclasice, de tip workfare,
precum promovarea într-o mai mare măsură a politicilor de stimulare a ofertei agregate,
flexibilitatea pieţei muncii, reducerea costurilor forţei de muncă şi acceptarea insecurităţii
locurilor de muncă pentru a creşte gradul de ocupare. Astfel obiectivele de creştere a
standardului de viaţă şi de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă au fost condiţionate treptat
de promovarea unor politici active pe piaţa muncii, care să permită creşterea ratei de
ocupare în Uniunea Europeană.
Modelul social european şi-a asumat prin strategia Lisabona (anul 2000) trecerea
către un alt model de dezvoltare, respectiv de la o economie a bunăstării (welfare state)
de tip keynesian la o economie a creşterii bunăstării prin accesul pe piaţa muncii
(workfare state) de tip schumpeterian. Acest nou sistem economic este caracterizat prin
stimularea inovării, prin flexibilitatea pieţei muncii şi prin competitivitate economică; în
cadrul acestuia, promovarea anumitor măsuri de politică socială care să nu genereze
dezechilibre macroeconomice. Distincţia dintre cele două categorii de economie se poate
înţelege şi prin atitudinea statului faţă de problemele/riscurile indivizilor. Astfel, într-o
economie de tip welfare statul asigură indivizilor resursele care să le garanteze securitatea
şi stabilitatea financiară, în timp ce într-o economie „workfare” statul furnizează
instrumentele necesare indivizilor pentru ca aceştia să facă faţă riscului. Sintagma care
surprinde cel mai bine semnificaţiile acestui nou model de dezvoltare este flexicuritatea,
rezultată din îmbinarea conceptelor de flexibilitate a pieţei muncii şi de securitate socială.
Confruntată cu o serie de riscuri de diluare a specificului său, UE poate să
realizeze atât creşterea productivităţii căt si sporirea ratei de ocupare, fără să îşi
compromită dimensiunea socială. Trade-off-ul existent între eficienţa macroeconomică şi
sustenabilitatea pe termen lung a sistemelor naţionale de bunăstare poate fi evitat de către
modelul social european modernizat. Aiginger (2008) considera că acesta nu constituie o
barieră împotriva sporirii competitivităţii dacă va fi reformat în direcţia stimulării
creşterii economice, a îmbunătăţirii stimulentelor şi a calificărilor forţei de muncă. Ţările
scandinave, caracterizate în ultimii ani prin creştere economică, ocupare deplină, printr-
un sistem universal de protecţie socială şi prin reducerea inegalităţii veniturilor au
dovedit că toate aceste obiective nu se exclud precum în abordarea anglo-saxonă a
funcţionării economiei. În condiţiile în care UE şi-a stabilit prin Strategia de la Lisabona
aceleaşi ţinte cu cele care deja sunt realitate în economiile nordice, atunci caracteristicile
acestora ar trebui să constituie elementele modelului social european modernizat
(Aiginger, 2006):
 sistemul social rămâne incluziv, însă o parte din cheltuielile cu protecţia socială
vor fi condiţionate (de exemplu, de căutare activă a unui loc de muncă);

23
  fiscalitatea se menţine relativ ridicată, însă trebuie corelată cu nivelul
cheltuielilor bugetare, pentru a realiza surplusuri bugetare pe termen mediu; de
asemenea se vor acorda anumite facilităţi fiscale celor cu venituri mai reduse;
 se substituie securitatea locului de muncă cu securitatea ocupării unui loc de
muncă, măsură ce va fi implementată prin politicile active de pe piaţa muncii;
serviciile publice şi agenţiile private se vor implica în pregătirea/recalificarea
forţei de muncă;
 se va încuraja flexibilitatea forţei de muncă, iar beneficiile sociale nu vor mai fi
condiţionate de natura contractului de muncă;
 adoptarea noilor tehnologii constituie o precondiţie pentru funcţionarea statului
bunăstării;
 guvernul şi autorităţile publice au un rol proactiv în promovarea inovării,
eficienţei, schimbărilor structurale, creşterii calificărilor şi a formării permanente;
de asemenea statul asigură o parte importantă din resursele necesare funcţionării
sistemelor de educaţie şi de sănătate.
Pentru a surprinde direcţiile de modernizare a modelului social european am
realizat o comparaţie între statul bunăstării prefigurat prin Strategia Lisabona şi cel
existent anterior elaborării acesteia. Am utilizat metodologia de cerectare propusă de
Aiginger (2006), care a avut în vedere două criterii de analiză - asigurarea bunăstării şi
orientarea politicilor economice (figura 9):

Figura 9. Axele de modernizare a modelului social european

Modelul social european modernizat va fi mai flexibil la schimbările economice

globale şi va asigura deopotrivă atât competitivitate cât şi justiţie socială, precum au
realizat ţările nordice. În aceste condiţii, compromisul dintre eficienţă şi echitate socială
care a caracterizat vechiul model social european va fi înlocuit de un ansamblu de relaţii
sinergice între cele două concepte. Pe de o parte, prin anumite scheme de protecţie
socială (care să inducă îmbunătăţirea stimulentelor economice) s-ar impulsiona procesul

24
de creştere economică. Pe de altă parte, adoptarea noilor tehnologii şi armonizarea
legăturilor dintre educaţie – cercetare – antreprenoriat – inovare vor genera reducerea
dependenţei de sistemul social public şi concentrarea unor resurse bugetare superioare
pentru cei extrem de vulnerabili din punct de vedere social. Interdependenţele virtuoase
dintre eficienţa macroeconomică şi echitatea socială sunt evidenţiate în cadrul figurii 10.

Figura 10. Obiectivele modelului social european (modernizat)

Test de autoevaluare 2. Analizaţi corelaţiile dintre obiectivele strategiei Lisabona şi

caracteristicile noului model social de economie european. Poate asigura UE atât o
creştere economică ridicată cât şi o inegalitate redusă a veniturilor? Explicaţi

2.1. Rolul Uniunii Europene în politica socială

Modelul social european modernizat îmbină atât anumite trăsături neoclasice

(reducerea dependenţei de stat, promovarea liberalizării inclusiv în sectorul serviciilor,
promovarea flexicurităţii), dar şi caracteristici social democrate precum asigurarea
coeziunii sociale, reducerea inegalităţilor în distribuţia veniturilor, protecţia grupurilor
vulnerabile, sustenabilitatea sistemelor publice de asigurări. Astfel se explică şi
diversitatea opiniilor reprezentanţilor anumitor grupări politice sau ideologice privind
identitatea modelului social european.
a) pentru adepţii liberalismului economic, procesul de globalizare a pieţelor constituie o
modalitate de a renunţa la un stat al bunăstării incapabil să asigure creştere economică
sustenabilă şi să reducă rata şomajului. Existenţa unei concurenţe fiscale şi sociale între
statele membre va impune statelor continentale (social democrate, precum Germania şi
Franţa) să renunţe în mod progresiv la sistemele de protecţie a ocupării şi să-şi
liberalizeze sistemele de protecţie socială (precum cazul finanţării din surse private a
îngrijirii sănătăţii). Conform acestei viziuni, finanţarea cheltuielilor în creştere pentru
pensii şi pentru sănătate, ca urmare a îmbătrânirii populaţiei, nu ar trebui să presupună

25
majorarea fiscalităţii. Dimpotrivă sunt necesare anumite măsuri liberale, precum sporirea
flexibilităţii pieţei muncii şi acordarea protecţiei sociale numai celor foarte săraci.
b) pentru eurosceptici şi naţionalişti, fiecare stat membru ar trebui să aibă dreptul de a-
şi păstra propriul sistem de protecţie socială, deoarece acesta corespunde specificului
modului de organizare al acelei societăţi. Potrivit acestei abordări, impunerea de către
instituţiile comunitare a unui sistem social unic ar afecta negativ nivelul de eficienţă
economică.
c) adepţii unei Europe sociale susţin realizarea unei convergenţe către un model social
european unic, care să asigure un nivel ridicat al protecţiei sociale. În cadrul acestuia ar
trebui să existe o armonizare a fiscalităţii şi cheltuielilor sociale către nivelul superior din
UE. Valorile comune ale modelului social – justiţie socială, egalitatea şanselor şi
solidaritate – ar trebui asumate de toate statele membre ale UE.
d) din punct de vedere social-liberal, autorităţile europene ar trebui să impună
modernizarea sistemelor naţionale de protecţie socială. Un anumit grad de convergenţă a
acestora s-ar putea realiza prin intermediul anumitor procese de coordonare la nivel
comunitar (Metoda Deschisă de Coordonare, Agenda Socială Europeană ş.a.), care se
bazează pe stabilirea unui anumit set de obiective în domeniul social.
Referitor la posibilitatea extinderii rolului UE în domeniul social există mai multe
puncte de vedere, unele susţinând că politica socială ar trebui să fie numai în
responsabilitatea statelor membre, iar altele că este nevoie de centralizarea măsurilor
privind această politică. Argumentele care susţin transferarea unor atribuţii sociale la
nivel comunitar sunt următoarele:
a) intensificarea interdependenţelor dintre economiile europene, mai ales odată cu
crearea zonei euro a determinat creşterea rolului UE în problema socială, prin
fixarea unor principii de reformare a sistemelor naţionale de protecţie socială;
b) realizarea în viitor a unei Uniuni sociale va impune unificarea graduală a
sistemelor sociale naţionale, ca urmare a transferului decizional de la statele
membre către nivelul comunitar;
c) o Europă socială ar permite configurarea unui model social european unic, prin
unificarea protecţiei sociale, a politicii de redistribuire şi a legislaţiei privind
ocuparea forţei de muncă. Acest deziderat s-ar putea înfăptui dacă s-ar introduce
anumite standarde sociale şi de ocupare în fiecare din ţările membre ale UE, însă
reuşita acestuia presupune existenţa unui acord privind setul comun de valori.
Reforma sistemelor de protecţie socială naţionale constituie o provocare în fiecare
din statele membre ale UE, deoarece toate se confruntă cu probleme legate de
îmbătrânirea populaţiei şi de transformările economice globale. Totuşi, existenţa unor
factori comuni nu garantează în mod automat şi convergenţa soluţiilor. Cei care consideră
că este necesar un proces de convergenţă a reformelor sistemelor de protecţie socială care
să conducă la uniformizarea acestora au o serie de argumente:
1. Argumentul intensificării integrării economice, potrivit căruia diversitatea
legislaţiei în domeniul economic şi social îngreunează activitatea firmelor
multinaţionale europene şi le influenţează decizia de localizare într-o anumită
economie.
2. Argumentul mobilităţii forţei de muncă, în condiţiile în care una din libertăţile
fundamentale în cadrul UE se referă la libera circulaţie a indivizilor. Divergenţa
ridicată dintre sistemele sociale naţionale constituie o cauză a mobilităţii reduse

26
 a lucrătorilor între ţările UE (mai puţin de 1% din populaţia aptă de muncă
anual). Astfel, ţările în care cheltuielile sociale sunt relativ mai reduse vor
accepta mai uşor lucrători străini (precum ţările sudice), în timp ce economiile
care acordă asistenţă socială universală vor fi mai puţin dispuse să acorde un loc
de muncă, respectiv cetăţenie străinilor (cazul ţărilor nordice).
3. Argumentul prevenirii concurenţei dintre sistemele sociale naţionale, conform
competiţia ar putea genera nişte standarde sociale foarte reduse, ceea ce ar afecta
negativ nivelul de trai al indivizilor din UE. Pentru a atrage capital anumite
economii ar reduce fiscalitatea, dar şi cheltuielile sociale, ceea ce poate reduce
venitul disponibil al celor neocupaţi. Rezultatul ar fi un dumping social, care ar
dezavantaja din punct de vedere social toate economiile.
Pe baza acestor argumente se poate ajunge la concluzia că un anumit grad de
convergenţă între reformele sistemelor sociale este absolut necesar, însă cea mai
importantă chestiune este către ce model social? În condiţiile unor diversităţi de opinii
privind asigurarea protecţiei sociale, ar putea rezulta un model bazat mai degrabă pe
reducerea semnificativă a cheltuielilor sociale decât pe dezvoltarea în funcţie de
coordonatele actuale. De asemenea, un astfel de model ar trebui să prevadă existenţa
principiului solidarităţii, precum în cazul unui sistem social naţional. Din păcate
solidaritatea comunitară nu este mai mult decât un principiu, în condiţiile în care bugetul
comunitar are o dimensiune redusă, iar destinaţiile sumelor cuprinse în acesta nu
corespund în totalitate acestui obiectiv.
În conformitate cu criteriile de partajare a competenţelor între statele membre şi
UE se justifică o centralizare a unei politici, numai dacă aceasta este generatoare de
externalităţi negative sau de economii de scară, iar preferinţele naţionale sunt omogene.
Boeri (2004) susţinea că niciunul dintre aceste criterii nu validează sporirea rolului social
al UE, ceea ce justifică existenţa concurenţei între sistemele sociale. Prin urmare, orice
încercare de a impune anumite reforme universale unor economii apaţinând unor
subsisteme sociale eterogene va fi sortită eşecului. Lejour (2007) a argumentat că este
absolut normală existenţa unor diferenţe între sistemele sociale, mai ales între economiile
dezvoltate şi cele aflate într-un proces de recuperare a decalajelor de dezvoltare (precum
cazul noilor ţări membre). În caz contrar, adoptarea bruscă a unor standarde sociale înalte
pentru economiile sărace (de exemplu, adoptarea unui salariu minim la nivel comunitar)
le-ar putea afecta competitivitatea internă şi ar putea genera pe termen lung chiar o
înrăutăţire a standardului de viaţă. Practicarea unei fiscalităţi mai reduse de către
economiile mai puţin dezvoltate va corespunde unor standarde sociale mai reduse pe
termen scurt, însă va genera atât o creştere a investiţiilor, cât şi a gradului de ocupare în
respectivele economii, ceea ce va mări automat nivelul de trai, pe termen lung.

Test de autoevaluare 3. Explicaţi ce impact are intensificarea procesului de

integrare economică asupra sistemelor sociale naţionale în cadrul UE.

27
Secţiunea 3. Analiza comparată a sistemelor de redistribuire din UE

Modelul social european se caracterizează printr-un grad ridicat de eterogenitate,

ţările membre manifestând încă diferenţe semnificative între sistemele de redistribuire
naţionale. În funcţie de decalajele existente în termeni de reducere a sărăciei, de
participare pe piaţa muncii şi de protecţie împotriva riscurilor pieţei muncii, se pot
delimita câteva submodele în cadrul UE. Definind tipurile de state ale bunăstării, Esping
Andersen (1990) a justificat existenţa a doar trei variante de sisteme capitaliste: sistemul
social-democrat (care cuprinde ţările nordice), sistemul conservativ (ţările Europei
continentale) şi sistemul liberal de bunăstare, incluzând ţările anglo-saxone. În afara celor
trei submodele, în cadrul UE există încă două – submodelul sudic sau mediteraneean,
care include ţările sudice şi submodelul „catching-up” care cuprinde noile state membre
fost comuniste.

3.1. Caracterizarea submodelelor economice şi sociale

Dintre cele cinci submodele din cadrul Uniunii Europene, submodelul nordic este
cel mai performant în realizarea obiectivelor asumate prin Strategia Lisabona, deoarece a
generat atât eficienţă macroeconomică, precum şi echitate socială.
Submodelul nordic (scandinav) este format din Danemarca, Finlanda, Suedia şi
Olanda, şi se caracterizează printr-un grad ridicat de redistribuire, prin promovarea
incluziunii sociale, a universalităţii asistenţei sociale, a dialogului social şi a cooperării
între partenerii sociali şi guvern. Aceste economii sunt printre cele mai competitive
economii europene, deşi asigură coeziune economică şi socială cetăţenilor; performenţele
ţărilor care compun acest submodel se explică prin eliminarea anumitor compromisuri
existente între funcţionarea economiei şi efectele în plan social (figura 11). Celelalte
patru submodele de economie se caracterizează prin existenţa a cel puţin unuia dintre cele
trei compromisuri prezentate în figura 11.
Submodelul anglo-saxon include Marea Britanie şi Irlanda şi constituie
reflectarea unei abordări liberale a sistemului de bunăstare în care asistenţa socială este
limitată şi în care se încurajează asigurările private ale riscurilor indivizilor (adică are loc
transferul de responsabilitate socială dinspre stat către individ, precum în SUA). Piaţa
muncii nu este reglementată, iar responsabilitatea pentru căutarea unui loc de muncă
aparţine indivizilor (cheltuielile bugetare privind politicile active pe piaţa muncii sunt
scăzute). Spre deosebire de Marea Britanie, intervenţia statului este mai ridicată în
Irlanda odată cu transformarea acestei economii dintr-o ţară puţin dezvoltată în cea de-a
doua economie ca grad de dezvoltare din UE. Referitor la cele trei compromisuri, ţările
anglo-saxone practică o fiscalitate relativ redusă (ceea ce determină costuri relativ mai
mici ale forţei de muncă) şi ajutoare de şomaj relativ scazute ca pondere în salariu şi care
sunt acordate pe o perioadă mai mică de timp. De aceea gradul de ocupare este apropiat
de cel al ţărilor nordice, iar şomajul pe termen lung este cel mai redus din UE. Numai cel
de-al treilea compromis (cel referitor la eficienţă şi echitate) este caracteristic acestui
submodel, în condiţiile în care creşterea economică se reflectă într-o inegalitate ridicată a
salariilor şi a veniturilor în societate.

28
 Figura 11. Performanţele submodelului nordic

Submodelul continental este format din Franţa, Germania, Austria, Belgia şi

Luxemburg. În cadrul acestuia ocuparea constituie baza transferurilor sociale, iar
beneficiile acordate sunt mai reduse decât în submodelul nordic, fiind dependente de
nivelul venitului obţinut anterior. Referitor la funcţionarea pieţei muncii aceasta este
reglementată, nefiind stimulată flexibilitatea lucrătorilor, iar negocierile salariale în
cadrul acesteia sunt centralizate. Instituţia dialogului social constituie o parte importantă
a economiei, imprimând astfel sistemului un caracter corporatist. Toate cele trei
compromisuri ale submodelului nordic caracterizează şi pe cel continental, însă
capacitatea sistemului economic de a le elimina este foarte redusă. Astfel, fiscalitatea este
relativ ridicată (comparativ cu ţările anglo-saxone) ceea ce a indus o capacitate mai
redusă de creare a locurilor de muncă în sectorul privat (mai ales în cel al serviciilor). De
asemenea, beneficiile primite de şomeri, respectiv de pensionari îi destimulează în
căutarea unui loc de muncă, respectiv în prelungirea participării pe piaţa muncii. În lipsa
unor politici active pe piaţa muncii, aceste economii înregistrează rate ridicate ale
şomajului, lucrătorii slab calificaţi, tinerii şi femeile constituind categoriile mai puţin
integrate pe piaţa muncii. În ceea ce priveşte compromisul dintre eficienţă şi echitate,
ţările din cadrul submodelului sunt caracterizate printr-o inegalitate mai redusă a
veniturilor (comparativ cu cele anglo-saxone), dar care nu este rezultatul creşterii
ocupării şi a productivităţii, ca în ţările nordice, ci al sporirii în trecut a cheltuielilor cu
protecţia socială.

29
 Submodelul sudic include Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Malta şi Cipru.
Rolul statului este unul rezidual, limitându-se la acordarea unor ajutoare sociale
fragmentate, iar cheltuielile sociale sunt orientate către populaţia vârstnică şi către
anumite grupuri ocupaţionale, precum angajaţii din industrie. Piaţa muncii este puternic
segmentată şi reglementată, iar negocierile salariale sunt centralizate. În cadrul acestui
submodel atribuţiile statului sunt preluate într-o anumită măsură de către familie al cărei
rol este atât social, cât şi productiv (crearea unor afaceri de familie). Din punct de vedere
al celor trei compromisuri, economiile sudice au trăsăturile ţărilor anglo-saxone
(cheltuieli sociale reduse, ajutoare scăzut pentru şomaj), însă nu au capacitatea acestora
de a genera o sporire a ratei ocupării, în condiţiile unei pieţe a muncii reglementate, mai
ales pentru lucrătorii bărbaţi. Forţa de muncă este puţin flexibilă, precum în submodelul
continental, aspect reflectat în peristenţa unei rate ridicate a şomajului pe termen lung, în
special în rândul tinerilor. În condiţiile unui stat redistributiv mai redus şi al unui sistem
economic incapabil să sporească în mod semnificativ rata de ocupare, inegalităţile dintre
venituri sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană. În cadrul unor ţări precum Italia,
Portugalia şi Spania, diferenţele dintre venituri se explică şi prin existenţa unor decalaje
regionale mari.
Submodelul catching-up (al Europei Centrale şi de Est, ECE) cuprinde Cehia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, România şi Bulgaria.
Deşi toate aceste economii au parcurs un proces de tranziţie către o economie de piaţă,
totuşi există diferenţe semnificative din punct de vedere al organizării sistemelor
naţionale de bunăstare. Unele ţări, precum Ungaria şi Slovenia au optat pentru creşterea
cheltuielilor cu protecţia socială, în timp ce altele, precum Ţările Baltice, au mizat pe
menţinerea lor la un nivel scăzut şi pe stimularea procesului de recuperare a decalajelor
de dezvoltare prin promovarea unei fiscalităţi apropiate de cea din submodelul anglo-
saxon. Totuşi, analiza submodelului pe ansamblu sugerează existenţa unor pieţe ale
muncii reglementate, a unei instituţii a dialogului social încă puţin dezvoltate şi a unui
nivel scăzut a securităţii sociale. Analizându-l prin prisma celor trei compromisuri se
poate stabili că submodelul catching-up a înregistrat rate ridicate de creştere economică,
aspect caracteristic unor economii mai puţin dezvoltate, care au indus însă o polarizare a
veniturilor, precum în submodelul anglo-saxon.
Aceste economii s-au confruntat cu slaba calitate a serviciilor oferite şi cu
disfuncţionalităţile specifice economiei centralizate. Analiza sistemului de bunăstare al
ţărilor din acest submodel arată că guvernele au implementat redistribuirea chiar în
perioada pre-sovietică (prin adoptarea sistemului de asigurări sociale de tip bismarckian),
au încercat să menţină valorile promovate în comunism (universalism, corporatism şi
egalitarism) şi au reajustat-o odată cu implementarea reformelor inspirate din Consensul
de la Washington (Cerami, 2005). Statul socialist al bunăstării s-a caracterizat prin
oferirea unor servicii sociale slab calitative, prin supraocupare, printr-un standard de viaţă
relativ redus, chiar dacă şi-a asumat abolirea sărăciei şi garantarea accesului universal la
sănătate şi al educaţie (Kornay, 1992).
Acest mix al statului bunăstării nu constituie unicul element de divergenţă cu
celelalte submodele. De exemplu, există o pondere mai redusă a lucrătorilor sindicalizaţi
şi lipseşte un sistem instituţionalizat al relaţiilor industriale şi al negocierilor colective
salariale la nivel sectorial. În aceste condiţii, influenţa statului asupra relaţiilor industriale
este scăzută, iar instituţia dialogului social este mai mult una formală. Ratele ocupării

30
sunt cele mai ridicate în cazul Sloveniei si Cehiei, cele mai semnificative creşteri ale
acesteia înregistrându-se în Bulgaria şi în Ţările Baltice, unde ocuparea s-a apropiat de
nivelurile submodelului continental. În cadrul submodelului catching-up se pot delimita
două grupuri de ţări, unul cuprinânzd ţările Vişegrad şi Slovenia, iar celălalt economiile
care au implementat cota unică de impozitare – Ţările Baltice, România şi Bulgaria.
Pentru a sintetiza decalajele dintre sistemele de redistribuire ale celor cinci
submodele am realizat o comparaţie a acestora pe baza prezenţei sau absenţei celor trei
compromisuri şi a capacităţii acestora de a le elimina (tabelul 2).

Tabelul 2. Eterogenitatea submodelelor de economie în cadrul UE

Submodelul Nordic Anglo-saxon Continental Sudic Catching-

Compromisul / up

Costul ridicat al Eliminat Nu există Nu a fost Nu există Nu există

forţei de muncă şi - grad ridicat - costuri mai eliminat - costuri şi - costuri şi
gradul de ocupare de ocupare reduse; - grad relativ ocupare ocupare mai
- grad ridicat de mai redus de mai reduse reduse
ocupare ocupare
Beneficiile Eliminat Nu există Nu a fost Nu există Nu există
ridicate pentru - grad ridicat - beneficiile eliminat - protecţie - protecţie
şomaj şi pensii şi de ocupare în pentru şomaj - grad redus de socială socială
gradul de ocupare rândul tinerilor sunt reduse; ocupare a redusă redusă
şi al - pondere tinerilor şi
vârstnicilor ridicată a vârsticilor
pensiilor private
Eficienţă Eliminat Nu a fost Nu a fost Nu a fost Nu a fost
macroeconomică - eficienţă şi eliminat eliminat eliminat eliminat
şi inegalitatea echiate - eficienţă fără - echitate fără - nici - creşterea
veniturilor echitate eficienţă eficienţă şi eficienţei,
nici dar fără
echitate echitate
socială

Cele trei compromisuri sunt caracteristice sistemelor de bunăstare ale

submodelelor nordic şi continental, însă primul s-a dovedit capabil să le elimine prin
reformele promovate, în timp ce al doilea este foarte puţin performant. Submodelul
nordic s-a transformat treptat într-unul mai apropiat de cel anglo-saxon prin trecerea de la
welfare la workfare, adică de la responsabilitatea statului în asigurarea securităţii sociale
la responsabilitatea individului pentru propria-i securitate în faţa riscurilor. Totuşi,
submodelul nordic se deosebeşte radical de ţările liberale din UE prin performanţele
sociale. Pe baza comparaţiei efectaute în tabelul 2 se poate concluziona că trăsăturile
modelului social european modernizat sunt în mare măsură caracteristici ale ţărilor
nordice şi anglo-saxone. Rezultă că omogenizarea modelului european se va face cu
dificultate, deoarece transferul unor valori comune specifice acestor două submodele
către celelalte trei poate întâmpina o rezistenţă instituţională, socială şi chiar culturală.

31
Test de autoevaluare 4. Explicaţi care sunt asemănările dintre submodelul nordic,
anglo-saxon şi catching-up.
Test de autoevaluare 5. Analizaţi trăsăturile modelului românesc de redistribuire şi
evaluaţi capacitatea acestuia de a elimina compromisul dintre eficienţă şi echitate.

3.2. Lecţiile submodelului nordic – competitivitate şi coeziune socială

Strategia de reformare a modelului social european (creionată în cadrul Agendei

Lisabona) pare o extindere a trăsăturilor submodelului nordic la nivelul întregii UE. De
aceea explicarea principalelor strategii de transformare a ţărilor nordice poate constitui o
lecţie pentru celelalte ţări membre ale UE. Criza cu care s-au confruntat la începutul
anilor ’90 ţările scandinave a reprezentat o şansă pentru modernizarea statului bunăstării.
Performanţele economice şi sociale ale economiilor scandinave constituie rezultatul
reformelor adoptate şi ale modificărilor instituţionale pe care le-au presupus acestea
(Aiginger, 2008):
1. Sporirea ratei ocupării, în special în rândul femeilor ca urmare a măsurilor întreprinse
încă din anii ’60; în acea perioadă ratele de participare erau apropiate de cele ale ţărilor
continentale, însă începând cu anii ’80 s-a majorat decalajul faţă de aceste economii, ca
urmare a transformării structurii industriale şi a politicilor sociale adoptate privind
familia şi îngrijirea copilului;
2. Caracteristicile actuale ale pieţei muncii din ţările scandinave reprezintă efectul
reformelor întreprinse în trecut. Astfel Suedia a aplicat după război politici de creştere a
mobilităţii muncii pentru a reduce rata şomajului. De asemenea modelul danez de
flexicuritate a fost adoptat încă din anii ’80, iar măsurile recente nu au vizat decât
introducerea sistemului de îmbunătăţire a stimulentelor (workfare);
3. Au realizat o valorificare superioară a capitalului uman prin coordonarea majorării
cheltuielilor pentru educaţie la toate nivelele (inclusiv cel preşcolar) cu promovarea unor
măsuri active pe piaţa muncii şi cu altele vizând o protecţie moderată a ocupării;
4. Au implementat un sistem de bunăstare incluziv, care a favorizat creşterea flexibilităţii
forţei de muncă fără a majora sărăcia şi excluziunea socială. De asemenea sistemul a
încurajat participarea la programele de formare permanentă care au permis ocuparea
persoanelor vârstnice; acesta a fost restructurat dinspre acordarea transferurilor către
serviciile sociale, care să permită incluziunea tinerilor, femeilor şi celor cu dizabilităţi;
6. Ţările nordice au combinat o piaţă a muncii dereglementată cu politici active pe piaţa
muncii şi cu ajutoare sociale generoase care stimulează ocuparea. Conceptul de
flexibilitate nu se referă ca în submodelul anglo-saxon doar la capacitatea firmelor de a
concedia, respectiv de a angaja mai uşor lucrători, ci este completat cu existenţa unei
securităţi sociale a indivizilor şi cu participarea acestora la programe de perfecţionare
profesională. În plus, aproximativ 40% dintre contractele de muncă sunt contracte part-
time sau contracte pe perioadă determinată;
7. Guvernul şi instituţiile publice au avut un rol proactiv în promovarea concurenţei, a
inovării şi schimbărilor structurale din economie, încurajând adoptarea noilor tehnologii
pentru a stimula creşterea economică pe termen lung. În plus, pentru ca procesul de
creştere să nu genereze o accentuare a inegalităţilor sociale acordă anumite subvenţii şi
scutiri de taxe pentru lucrătorii care obţin salarii reduse;

32
8. Au redus taxele aplicate forţei de muncă şi impozitul pe profit pentru a stimula
flexibilitatea pieţei muncii, şi şi-au stabilit ca ţintă realizarea unor surplusuri bugetare,
eventual prin tăierea anumitor cheltuieli publice;
9. Partenerii sociali (reprezentanţii salariaţilor şi ai patronatelor) împreună cu guvernul şi
cu experţii economici asigură managementul elaborării şi implementării politicilor
macroeconomice. Schimbările guvernamentale nu deviază linia strategiei de dezvoltare
stabilită prin acordul celor patru părţi.
Principalele măsuri promovate în cadrul submodelului nordic au fost sintetizate în
cadrul figurii 12.

Figura 12. Trăsăturile submodelului nordic

Submodelul nordic constituie un exemplu pentru bune practici în ceea ce priveşte

coordonarea reformelor pieţei muncii cu statul bunăstării. În acest context, termenul de
flexicuritate reprezenită deja o trăsătură definitorie a funcţionării economiilor scandinave.

Test de autoevaluare 6. Pot fi translatate bunele practici ale ţărilor din submodelul
nordic în celelalte submodele? Care sunt factorii care condiţionează reuşita acestui
proces?

Bibliografie
1. Aiginger, K., The European Socio-Economic Model, in Giddens,
A., Liddle, R., Diamond, P. (eds.), Global Europe, Social Europe, Polity Press,
Cambridge, 2006
2. Aiginger, K., Typologies of Social Models in Europe, WIFO,
2008
3. Cerami, A., The Reform Challenges of the Central and Eastern
European Welfare Regime, Sciences Po - Centre d'études Européennes, Working
Paper Series, 2006
4. Dinu M., Socol C., Marinaş M. - Economie europeană, Editura
Economică, Bucureşti, 2004
5. Esping-Andersen C., The Three Worlds of Welfare Capitalism,
Princeton University Press, Princeton, 1990
6. Kornai, J., The Socialist System: The Political Economy of
Communism, Oxford University Press, Oxford, 1992

33
7. Sapir, A. An agenda for a growing Europe. Making the EU
economic system deliver, Report of an independent high-level study group established
on the initiative of the President of the European Commission, Bruxelles, 2003
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
CONVERGENŢA CA STRATEGIE A UNIUNII EUROPENE

Parcurgând prima unitate de învăţare vei fi capabil să:

- înţelegi trăsătura definitorie a modelului european de economie şi anume
convergenţa economică;
- analizezi cauzele divergenţelor economice dintre ţările Uniunii Europene şi ale
accentuării acestora odată cu intensificarea integrării economice;
- explici condiţiile unei convergente reale rapide în cazul unei economii emergente;
- analizezi complementaritatea proceselor de convergenţă reală şi nominală în cazul
economiei româneşti;
- analizezi costurile şi beneficiile aderării României la zona euro pe baza criteriilor
specifice unei zone monetare optime.

Secţiunea 1. Convergenţa reală

Convergenţa economică (reală) a unei ţări are atât surse interne (ca urmare a
politicilor interne promovate, în consens cu politicile comune), cât şi comunitare (prin
intermediul politicii de coeziune). Ambele generează o transformare structurală a
economiei, contribuind prin aceasta la stimularea procesului de creştere economică şi la
recuperarea mai rapidă a decalajelor de dezvoltare (Dinu şi al, 2004). În modelul
european, politica de coeziune constituie instrumentul comunitar prin care se sprijină
procesul de convergenţă economică. Aceasta are ca rezultat atât o acumulare mai mare de
factori de producţie şi o îmbunătăţire a productivităţii acestora (adică o rată mai ridicată
de creştere), cât şi modernizarea economică a regiunilor (ţărilor) beneficiare.
Reuşita procesului de convergenţă reală presupune o sumă de procese, precum:
convergenţa veniturilor; convergenţa productivităţii; convergenţa preţurilor relative;
convergenţa structurii socio-ocupaţionale; convergenţa standardelor educaţionale. Se
încearcă fundamentarea unor criterii cantitative privind măsurarea convergenţei reale:
1. Creşterea volumului PIB (pe o scară de +/-2% în raport cu media a trei state cu
cele mai bune performanţe);
2. Nivelul şomajului (pe o scară de 3% în jurul mediei a trei state cu cele mai bune
performanţe);
3. Soldul balanţei de operaţiuni curente exprimat în procente din PIB (în limitele a
+/-2% din PIB);
4. Indicatorul de competitivitate în raport cu Germania (care să nu varieze mai mult
de 10% în raport cu nivelul estimat pentru momentul intrării euro pe piaţă).
Procesul de convergenţă reală al ţărilor candidate este de o importanţă deosebită,
deoarece, de reuşita acestuia depinde asigurarea coeziunii la nivelul UE 25.
Convergenţa reală devine posibilă dacă :
 se susţine un efort investiţional consistent favorizat de o rată înaltă a economisirii şi a
ISD (ca pondere în PIB);
 creşte nivelul de calificare şi receptivitate la nou al forţei de muncă;

34
 are loc sporirea competitivităţii şi a productivităţii;
 creşte coeziunea socială şi se înregistrează o modernizare generală a ţării.
Pe termen mediu şi lung, capacitatea noilor ţări membre de a realiza un proces de
convergenţă reală poate fi apreciată, realizând o descompunere a creşterii conform
modelului Solow între :
- factorii de producţie (muncă şi capital) şi
- productivitatea totală a factorilor (PTF), care reprezintă partea din creştere datorată
progresului tehnic şi tehnologic.

Capacitatea unei ţări de a susţine un

proces de convergenţă reală este
influenţată de câţiva factori

1. Ocuparea forţei 2. Acumularea de 3. Creşterea PTF

de muncă capital
- transferurile de
- restructurarea investiţii străine tehnologie;
activităţilor directe; - mediul economic şi
economice sectorul financiar instituţional;
fondurile structurale - nivelul de educaţie,
formarea forţei de
muncă

Figura 13. Sursele convergenţei reale

Test de autoevaluare 1. Precizaţi şi analizaţi 3 factori care ar putea stimula

convergenţa reală a economiei româneşti cu cea a Uniunii Europene.

1.1. Convergenţă versus divergenţă economică

Fiecare teorie care explică un proces de divergenţă mai degrabă decât un proces
de convergenţă economică între ţări, porneşte de la neajunsurile teoriei neoclasice.
Potrivit modelului neoclasic, care accentuează rolul ofertei, creşterea regională conduce
la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor, în timp ce în viziunea
modelelor bazate pe abordările post-keynesiste ale cererii (modelul bazat pe potenţialul
de export, modelul cauzalităţii cumulative) creşterea regională accentuează divergenţa.
Totuşi, cercetările relativ recente în domeniu şi-au propus să nu mai considere
aceste viziuni ca fiind total opuse, ci să le abordeze din unghiul complementarităţii lor
posibile, astfel încât să ofere explicaţii cât mai cuprinzătoare asupra cauzelor care stau la
baza ratelor diferite ale creşterii economice la nivel regional.
Adepţii Şcolii Divergenţei ne propun un alt model de analiză; putem extinde
noţiunea de capital astfel încât aceasta să incumbe şi capitalul uman şi cunoaşterea. În

35
 modelele de creştere endogenă apare ideea randamentelor crescătoare ale capitalului
astfel încât inegalităţile se menţin sau chiar se adâncesc. Predomină fenomenul de
divergenţă economică.

Teoria neoclasică a creşterii economice susţine realizarea unui proces de convergenţă

economică reală între ţări, luând în considerare câteva ipoteze mai importante.

Capitalul este supus Flexibilitatea perfectă Progresul tehnic este

randamentelor
descrescătoare.
Creşterea încetineşte
în ţările bogate, pe măsură
ce acumulează capital,
deoarece eficienţa
marginală a capitalului se
reduce.
a factorilor de producţie.
Prin deplasarea
acestora din regiunile mai
sărace în regiunile mai
bogate, se diminuează
disparităţile regionale.
exogen, iar difuzarea
tehnologiilor este
instantanee.
Ţările mai slab dezvoltate,
care sunt receptoare de noi
tehnologii,vor înregistra o
rată mai mare de creştere.

Funcţia de producţie are un factor fix – Ţările care dispun de aceleaşi

munca şi un factor acumulabil – capitalul, iar
randamentele de scară sunt constante.
O ţară care posedă de două ori mai mulţi
factori de producţie, va produce de două ori mai
mult.
caracteristici în materie de creştere
demografică, progres tehnic şi rată a
investiţiilor, vor înregistra venituri care vor
converge către valoarea prezentă în ţara cea
mai dezvoltată.

Figura 14. Sursele convergenţei economice în teoria neoclasică a creşterii

Convergenţa economică poate fi de două forme – condiţională şi absolută –, în

funcţie de caracteristicile structurale ale economiilor care se compară (tabelul 3).

Tabelul 3. Formele convergenţei economice (reale)

Convergenţă reală absolută Convergenţă reală condiţionată
 la nivelul unei ţări - o ţară înregistrează  ţările nu posedă aceleaşi caracteristici
o rată de creştere a venitului pe locuitor structurale, starea de echilibru pe
cu atât mai mare cu cât se află mai termen lung diferăde la o ţară la alta -

36
 departe de nivelul său de echilibru pe
termen lung (care corespunde unei
creşteri economice echilibrate);
 între ţări : ţările iniţial mai sărace vor
creşte mai repede decât cele iniţial mai
bogate, către aceeaşi stare de echilibru  diferenţele de dezvoltare se pot menţine
pe termen lung (pentru aceasta este
necesar ca aceste ţări să aibă aceleaşi
caracteristici structurale);
 există o relaţie negativă între nivelul
iniţial al venitului şi rata de creştere
economică.
nu se mai poate vorbi de convergenţă
absolută;
 există o relaţie negativă între nivelul
iniţial al venitului şi rata de creştere
economică;
sau chiar accentua (nu mai există o
convergenţă a veniturilor);
 deşi ţările mai sărace cresc mai repede
decât ţările bogate, diferenţele de
dezvoltare rămân semnificative.

Pentru a comensura evoluţia procesului de convergenţă economică atât la nivel

naţional, cât şi regional se folosesc conceptele de beta (β) şi, respectiv, sigma
convergenţa (σ).
Conceptul de σ convergenţă este legat de cel de β convergenţă: în vreme ce al
doilea concept presupune că diferenţele de venit pe persoană se vor micşora de-a lungul
timpului, primul vorbeşte despre o diminuare a dispersiei veniturilor pe persoană între
diferite ţări.
Convergenţa de tip Sigma – σ, arată o variaţie descrescătoare a nivelului venitului
pe locuitor într-un grup de ţări, adică distribuţia venitului are tendinţa să se reducă. Testul
convergenţei σ se bazează asupra calculului decalajelor PIB/locuitor, şi compară σt cu σt+1.
Astfel, ipoteza convergenţei σ este acceptată dacă σt+1< σ t, cu :

N
σ t = [1/N ∑ [ y i,t – y’ t ] 2 ]½; unde y t este media y’i,t în perioada t.
i=1

Convergenţa beta este necesară pentru convergenţa sigma (se diminuează

disparităţile în interiorul unui grup, dacă ţările mai sărace cresc mai repede decât ţările
mai bogate), dar nu şi suficientă (este posibil ca o ţară să crească mai mult decât celelalte,
fără ca disparităţile de dezvoltare dintre ele să se reducă). Este situaţia înregistrată în
regiunile din câteva ţări ale Uniunii Europene; acestea au înregistrat o rată de creştere
economică superioară mediei europene, însă decalajul dintre ele nu s-a redus, deoarece
una din ele a crescut mai mult decât celelalte; astfel are loc un proces de divergenţă
sigma.
Relaţiile dintre convergenţa beta şi sigma sunt prezentate în graficul următor.

log(y) log(y) log(y)

A A
A

B B B

t t t
Panel 1 Panel 2 Panel 3 37
 Figura 15. Beta vs. sigma convergenţă

Figura de mai sus introduce două economii A, B şi evoluţia log (y) de-a lungul
timpului.
Panelul 1 indică absenţa atât a convergenţei beta cât şi sigma între economiile A şi
B. Experienţa europeană sugerează un astfel de exemplu; putem considera ţara B ca fiind
Grecia în raport cu media europeană (A). Timp de 20 de ani, nu a realizat progrese în
ceea ce priveşte procesul de convergenţă beta, iar dispersia veniturilor s-a mărit.
Panelul 2 corespunde unei reduceri a decalajului de venit între ţările A şi B
(convergenţă beta), dar şi unei reduceri a dispersiei venitului între cele două ţări
(convergenţă sigma).
Panelul 3 reflectă posibilitatea unei convergenţe beta fără o convergenţă sigma între
A şi B. Figura de mai sus prezintă situaţia în care ţara B realizează procesul de catching-
up în raport cu ţara A, după care se înregistrează o majorare a dispersiei veniturilor dintre
ele; este cazul Irlandei care a aderat la UE la un nivel de aproximativ 65 % din PIB-ul pe
locuitor al mediei europene, situându-se în prezent la peste 40 % în raport cu aceasta.

Test de autoevaluare 2. Dacă România are trăsături structurale diferite de cele ale
Uniunii Europene şi înregistrează rate mai mici de creştere economică relativ la
aceasta, explicaţi natura procesului de convergenţă/divergenţă economică.
Test de autoevaluare 3. În ce condiţii poate exista o convergenţă beta fără o
convergenţă sigma?

1.2. Mecanisme ale convergenţei economice

Pentru neoclasici, impactul politicilor publice asupra procesului de creştere

economică este ignorat, pentru că echilibrul concurenţial coincide perfect cu optimul
social (Pelkmans, 2004). Mobilitatea factorilor de producţie între ţări, precum şi
integrarea comercială şi liberalizarea mişcărilor de capital constituie, în această abordare,
factori care accelerează procesul de convergenţă (tabelul 4).

Tabelul 4. Mecanisme ale convergenţei economice

Specializarea de  piaţa unică, prin reducerea protecţiei, oferă posibilitatea
produs şi proces elaborării şi implementării unor strategii de ajustare a
pe pieţele de activităţilor economice;
bunuri şi servicii  aceste strategii ar trebui să vizeze încurajarea transferurilor de
resurse către activităţile cu valoare adăugată mare, precum şi
specializarea intra-industrială către segmentele superioare de pe
piaţa finală a produsului;
 specializarea exercită o influenţă pozitivă asupra productivităţii;
 exploatarea unei pieţe unice diversificate prin specializarea
regională poate promova coeziunea la nivelul UE.
Investiţiile străine  pot favoriza transferul de resurse şi de tehnologii către regiunile
directe defavorizate, mărind potenţialul economic al acestora;

38
  ISD verticale vor determina concentrarea activităţilor
economice în ţările, regiunile mai puţin dezvoltate (care au
costuri relative mai reduse); produsele obţinute vor fi exportate
în UE;
 ISD orizontale implică stabilirea activităţilor economice în
aglomerările urbane, pentru a beneficia de economiile de scară;
prin urmare, pieţele mari, bogate şi în creştere sunt vizate de
scest tip de investiţii.
Expunerea  pe Piaţa Internă Unică, concurenţa ridicată poate avea
concurenţială consecinţe nefavorabile asupra activităţilor economice din
zonele mai puţin dezvoltate;
 pe termen lung, numai expunerea concurenţială poate crea firme
viabile care să genereze un proces de creştere economică
susţinută în aceste regiuni.
Reducerea  funcţionarea Pieţei interne unice implică eliminarea măsurilor
distorsiunilor care afectează în sens negativ manifestarea concurenţei.

Politicile promovate la nivelul UE susţin procesul de creştere economică, însă nu

generează şi coeziune economică, deoarece există tendinţa de polarizare a activităţilor
economice, conform modelului ”centru-periferie”. Problema care se pune este dacă
procesul de integrare economică poate realiza o conciliere a două procese fundamentale:
creşterea economică şi coeziunea inter-regională a statelor membre. Asocierea teoriilor
creşterii economice endogene şi a economiei geografice permite studierea legăturilor
dintre procesul de concentrare a activităţilor economice – ca formă de manifestare a
divergenţei economice – şi procesul de creştere economică (tabelul 5).

Tabelul 5. Surse ale Divergenţei economice în modelele de

creştere economică endogenă
Capitalul  învăţarea prin practică şi difuzarea cunoştinţelor elimină tendinţa
înregistrează spre randamente descrescătoare;
randamente  acumularea capitalului generează externalităţi tehnologice pozitive;
crescătoare  prin ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale, fiecare individ
măreşte stocul de capital uman al unei ţări, ceea ce generează
creşterea productivităţii naţionale;
 inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare dezvoltare permit,
de asemenea, realizarea unei creşteri economice susţinute.

Dacă aceste elemente nu caracterizează în aceeaşi proporţie

toate regiunile unei ţări, atunci, regiunile în care se acumulează mai
mult capital vor înregistra ritmuri de creştere economică superioare.
Condiţiile  o economie va înregistra o rată de creştere economică cu atât mai
iniţiale mare, cu cât dispune de condiţii iniţiale mai favorabile;
 incitaţia de a investi în această economie va fi mai ridicată;
 determină o persistenţă a ratelor ridicate de creştere la nivelul
ţărilor industrializate şi absenţa procesului de recuperare a
decalajelor la nivelul ţărilor sărace pe o perioadă lungă de timp.

39
 Legitimitatea  intervenţia statului este justificabilă dacă determină creşterea
intervenţiei randamentelor de scară ale activităţilor economice şi, în consecinţă,
statului pentru implică un proces de creştere economică;
atenuarea  această intervenţie poate lua diferite forme :
divergenţei  subvenţionarea activităţilor generatoare de externalităţi pozitive;
economice  taxarea activităţilor care conduc la externalităţi negative;
 crearea mecanismelor de stimulare şi de implementare a
inovaţiilor (brevete);
 dezvoltarea de proiecte în ceea ce priveşte infrastructura de
transport;
 promovarea şi susţinerea investiţiei în educaţie.
Iniţializarea unor astfel de politici publice în regiunile
defavorizate poate conduce la atenuarea disparităţilor de dezvoltare,
stimulându-se astfel procesul de coeziune.

O revalorificare a modelelor care susţin divergenţa economică, în speţă a celor care

susţin cauzalitatea cumulativă şi creşterea economică endogenă, s-a făcut în cadrul
modelelor noii economiei geografice. Aceste abordări au analizat consecinţele reducerii
costurilor legate de comerţ (prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare) şi a altor
costuri de tranzacţie (între regiunile mai sărace şi regiunile mai bogate). Acestea vor
permite liberul schimb şi vor stimula mobilitatea factorilor.
Asocierea teoriilor creşterii economice endogene şi a economiei geografice permite
studierea legăturilor dintre procesul de concentrare a activităţilor economice – ca formă
de manifestare a divergenţei economice – şi procesul de creştere economică.

Test de autoevaluare 4. Explicaţi relaţia dintre investiţiile străine şi procesul de

convergenţă economică?
Test de autoevaluare 5. Care sunt sursele divergenţei economice în Uniunea
Europeană?

1.3. Şcoala noii economii geografice (Krugman, 1991)

Aceasta furnizează o serie de explicaţii ale absenţei convergenţei, îndepărtându-se

astfel de modelul neoclasic standard. Una din explicaţii vizează ipoteza randamentelor de
scară constante. Pentru neoclasici, o regiune de două ori mai bogată în ceea ce priveşte
dotarea cu factori de producţie, va produce de două ori mai mult. Această concluzie nu se
verifică în realitate : majoritatea activităţilor implică niveluri ridicate ale costurilor fixe şi
randamente de scară crescătoare. În aceste condiţii, întreprinzătorii îşi vor localiza
activităţile într-un număr redus de locuri. Firmele vor căuta să-şi concentreze activităţile
în proximitatea principalelor pieţe de desfacere, ceea ce le va permite să beneficieze de
economii de scară şi să minimizeze cheltuielile de transport.
O altă explicaţie vizează faptul că modelul neoclasic neglijează externalităţile între
producători şi consumatori. Noua economie geografică pune în evidenţă economiile de
localizare, deoarece firmele se vor localiza nu departe de concurenţii săi. În decizia de
localizare, vor lua în considerare şi potenţiala piaţă de desfacere; de aceea, se preferă
marile metropole, unde nivelul de dezvoltare economică este ridicat. Analiza procesului

40
de creştere economică prin prisma externalităţilor produse de cunoştinţe permite
evidenţierea modificărilor schemelor de aglomerare. Astfel, difuzarea locală a acestor
externalităţi creşte tendinţa de aglomerare în acea zonă. Din contră, atunci când
externalităţile sunt globale, numai numărul de firme înregistrează o creştere, în timp ce
aglomerarea se poate atenua ca urmare a creşterii concurenţei dintre firme.
În consecinţă, aglomerările se formează prin concentrarea activităţilor economice în
jurul metropolelor, aspect evidenţiat de figura următoare:

Formarea aglomerărilor

Proces de cauzalitate circulară

Efect de cerere
Mai multe firme îşi vor Mai mulţi indivizi
localiza activităţile în migrează către aglomerări
aglomerări

Industrie
(cu randamente
Firmele vor oferi o Efectcrescătoare)
de venit Venitul lucrătorilor este
varietate mai mare de mai ridicat
produse
Centru Periferie
regiune bogată, constituind o piaţă
importantă de desfacere;Figura 16. Formarea aglomerărilor regiune săracă, piaţa de
salariile lucrătorilor sunt ridicate şi desfacere fiind redusă;
implicit costurile de producţie sunt salariile lucrătorilor sunt mici;
Procesul auto-întreţinut al formării aglomerărilor conduce la repartizarea
costurile de tranzacţie sunt
mari;
activităţilor economice conform schemei centru (acolo unde există tendinţa de localizare
ridicate.
a costurile de -tranzacţie
activităţilor) periferie dintre locul
(de unde de
se delocalizează activităţile economice).
producţie şi locul de vânzare sunt
Pentru a explica acest fenomen de concentrare spaţială, vom considera cazul unei
reduse.care s-ar putea localiza în două regiuni (regiunea ”centru” şi regiunea
industrii
”periferie”).
Presupunem că printr-un grad mai ridicat de integrare
comercială între pieţe şi/sau prin construirea unei
infrastructuri de transport, are loc o reducere a costurilor de
tranzacţie între regiuni.

Dacă economiile de scară sunt Dacă economiile de scară sunt

semnificative, industria va alege relative reduse, industria va
regiunea ”centru” şi îşi va avea tendinţa să se localizeze în
exporta produsele către ”periferie” pentru a beneficia
”periferie”. de costuri salariale mai reduse. 41
 Forţe centripete

Figura 17. Repartizarea activităţilor economice – centru vs. periferie

Centru Periferie

Aglomerarea activităţilor economice Forţe din regiunea ”centru” este expresia unui
centrifuge
echilibru între forţele centripete care determină polarizarea economică în centru şi
forţele centrifuge care influenţează dispersia activităţilor economice spre periferie.
integrarea pe verticală a activităţilor creşterea concurenţei dintre
productive (firmele se vor localiza acolo firme în centru (se reduce
unde numărul firmelor producătoare de segmentul de piaţă aferent
bunuri intermediare este ridicat); firmelor);
existenţa unei reţea de servcii; dezvoltarea investiţiei în
mobilitatea ridicată a forţei de muncă din educaţie şi promovarea
periferie (poate fi favorizată prin cercetării-dezvoltării în
politicile de coeziune); periferie;
difuzarea locală a externalităţilor ameliorarea dotărilor iniţiale
tehnologice; acestea sunt cu atât mai ale periferiei;
semnificative, cu cât densitatea costurile de funcţionare ale
activităţilor economice este mai mare; aglomerării (de
activităţile de cercetare-dezvoltare aprovizionare,
desfăşurate în centru ; administrative); 42
dotările iniţiale ale centrului difuzarea inter-regională a
externalităţilor tehnologice
 Figura 18. Forţele centripete şi centrifuge ale aglomerărilor

Aglomerarea activităţilor constituie un factor de creştere economică, permiţând

stimularea acumulării altor factori de producţie, însă nu conduce la realizarea coeziunii
(adică la atenuarea inegalităţilor regionale). Fenomenele de aglomerare creează o
tensiune între eficienţă (creştere economică superioară) şi echitate (coeziune economică).
Totodată, procesul de creştere mai ridicat dintr-o anumită regiune (stimulat fiind de
aglomerarea economică) atrage alte activităţi economice în acea zonă (potenţialul pieţei
de desfacere fiind mai mare), ceea ce va accentua procesul de aglomerare economică.
Atunci când concurenţa este ridicată, aglomerarea îşi va reduce dimensiunile.
Dispersie

Creştere economică Aglomerare Creştere economică

Figura 19. Impactul aglomerărilor economice asupra creşterii economice

Politicile promovate la nivelul UE susţin procesul de creştere economică, însă nu

generează şi coeziune economică, deoarece există tendinţa de polarizare a activităţilor
economice, conform modelului ”centru-periferie”. Problema care se pune este dacă

43
procesul de integrare economică poate realiza o conciliere a două procese
fundamentale: creşterea economică şi coeziunea interregională a statelor membre.
Test de autoevaluare 6. Analizaţi 3 forţe centripete şi 3 forte centrifuge în cazul
aglomerării economice Bucureşti-Ilfov.
Test de autoevaluare 7. Aglomerarea activităţilor economice este un factor care
susţine convergenţa economică? Explicaţi.

Secţiunea 2. Complementaritatea proceselor de convergenţă nominală şi reală

Procesul de convergenţă nominală a fost privilegiat în raport cu cel de

convergenţă reală, deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp.
Aderarea la zona euro nu se va realiza decât după îndeplinirea în totalitate a criteriilor de
convergenţă nominală, stabilite la Maastricht, referitoare la rata inflaţiei, rata dobânzii pe
termen lung, deficitul şi datoria publică, precum şi la stabilitatea cursului de schimb
nominal.
Tratatul de la Maastricht (1993) a stabilit cinci criterii pe care statele membre
trebuie să le respecte pentru a se putea alătura UEM şi a adopta moneda euro:
1. rata inflaţiei de cel mult 1,5 puncte procentuale peste media primelor trei state
membre cu cea mai scăzută inflaţie;
2. rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depăşească 2% faţă de media ratei
dobânzii în primele trei state membre cu cele mai bune performanţe în domeniul
stabilităţii preturilor;
3. deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;
4. ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%;
5. marjele de fluctuaţie trebuie să corespundă marjelor stabilite prin Sistemul
Monetar European – în limita a +/-15% în ultimii doi ani premergători examinării.
Iniţial, convergenţa nominală poate genera o reducere a performanţelor; însă
îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în măsură să asigure o mai mare
stabilitate macroeconomică, ceea ce va crea premisele unei rate de creştere economică
superioare. Evoluţia economică a ţărilor care vor adera la zona euro ar putea fi descrisă
Performanţe

cu ajutorul unei curbe în J, a cărei formă depinde de intensitatea costurilor ajustării

(figura de mai jos).

Aderarea la zona
pierderi euro

câştiguri

Timp

Figura 20. Efectele convergenţei nominale asupra performanţelor macroeconomice

44
 Una dintre provocările aderării la UEM o constituie optimizarea formei curbei în J,
prin promovarea de politici care să presupună diminuarea costurilor stabilizării
macroeconomice pe termen scurt (curba punctată).
Îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală are, pe de o parte, o influenţă
favorabilă (ca urmare a reducerii ratei inflaţiei), iar pe de altă parte, una nefavorabilă
(prin respectarea criteriilor finanţelor publice) asupra procesului de convergenţă reală.
Astfel:
 reducerea ratei inflaţiei şi a ratei dobânzii (pentru a respecta criteriile de la
Maastricht) determină o creştere a investiţiilor şi prin urmare a PIB-ului.
Evidenţele empirice sugerează că, în condiţiile unei rate reduse a inflaţiei,
performanţele economice sunt mai bune decât cu o inflaţie moderată. În plus,
reducerea ratei inflaţiei accelerează procesul de convergenţă a salariilor.
 impunerea respectării criteriilor de la Maastricht (mai ales în ceea ce priveşte
deficitul bugetar şi datoria publică) poate afecta procesul de convergenţă a
economiilor în care nivelul investiţiilor este redus; existenţa unor deficite bugetare
sustenabile (deşi mai mari decât 3% din PIB) poate contribui la adaptarea
structurală mai rapidă a acestor economii la cerinţele UE.
De asemenea, procesul de convergenţă reală influenţează variabilele nominale, atât
favorabil, cât şi nefavorabil:
 reformele structurale impulsionează convergenţa PIB-ului/locuitor, ceea ce
conduce la o creştere neinflaţionistă a salariilor; determină de asemenea o creştere
a veniturilor, o majorare a încasărilor bugetare, ceea ce va reduce deficitul bugetar
şi datoria publică;
 diferenţele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile şi cel al
bunurilor necomercializabile, precum şi majorările salariale uniforme în cele două
sectoare (efectul Balassa-Samuleson), vor genera persistenţa unui nivel mai
ridicat al inflaţiei.
Una dintre sursele des citate în literatură în legăură cu relaţia de dependenţă dintre
convergenţa reală şi cea nominală se referă la efectul Balassa-Samuelson. Conform
acestuia, creşterea competitivităţii sectoarelor expuse concurenţei externe determină
creşterea exporturilor şi a ofertei de valută care generează aprecierea monedei, iar
tendinţa de egalizare a salariilor între cele două sectoare (comercializabil şi
necomercializabil) ale economiei este responsabilă de creşterea preţurilor interne.
Manifestarea acestuia presupune atât aprecierea nominală a monedei naţionale, cât şi
creşterea ratei inflaţiei, în condiţiile unei rate de schimb flexibile.

Test de autoevaluare 8. Analizaţi criteriul ratei inflaţiei şi deficitului bugetar în

cazul României în perioada 2004-2012.
Test de autoevaluare 9. Analizaţi influenţa convergenţei nominale asupra
convergenţei reale în cazul economiei româneşti.

Secţiunea 3. Criteriile unei zone monetare optime

45
 Zona monetară optimă este aceea pentru care costul renunţării la rate de schimb
flexibile sau la opţiunea de realiniere este mai scăzut decât beneficiile unei monede unice.
Conform acestei teorii, integrarea monetară este în măsură să crească gradul de
integrare economică, ceea ce ar trebui să grăbească decizia de adoptare a monedei euro.
Această relaţie este mai degrabă una reciprocă, deoarece un grad mai ridicat de integrare,
inclusiv regională, va reduce costurile renunţării la propria monedă, în contextul în care
cursul de schimb flexibil nu este eficient în neutralizarea şocurilor externe care
influenţează o anumită economie. Analiza criteriilor unei ZMO poate fi aprofundată
parcurgând cartea lui de Grauwe (2009).
Teoria ZMO studiază costurile şi beneficiile asociate adoptării unei monede
unice, axându-se în principal pe costuri, a căror minimizare depinde de anumite condiţii
caracteristice economiilor ţărilor participante (criteriile aferente teoriei zonelor monetare
optime). Beneficiile se referă îndeosebi la importul de credibilitate a băncii centrale a
uniunii monetare, care reduce expectaţiile inflaţioniste şi, implicit, nivelul inflaţiei.
Principalele beneficii asociate deciziei de aderare la zona euro sunt
 Reducerea costurile de tranzacţie asociate regimurilor de schimb flotante.
 Creşterea transparentei preţurilor. Comisia europeană a susţinut că o monedă
unică va descuraja discriminarea prin preţ (o piaţă, o monedă).
 Câştiguri de bunăstare din reducerea incertitudinii. Incertitudinea ratei de
schimb induce incertitudine în ceea ce priveşte venitul exportatorilor.
 Eliminarea riscului în ceea ce priveşte rata de schimb reduce riscul sistemic
ceea ce conduce la reducerea ratei reale a dobânzii. Astfel, se stimulează
investiţiile, prin care se relansează procesul de creştere economică.
 Se reduc pierderile de eficienţă datorate lipsei de coordonare a politicilor
monetare.
 Se reduc aşteptările inflaţioniste. Problem inconsistenţei în timp a politicii
monetare conduce la presiuni inflaţioniste.
 Euro va deveni într-o mai mare măsură monedă de rezervă pe plan mondial.
Cel mai important cost este renunţarea la politica monetară pentru realizarea unor
obiective interne, dar şi pentru a putea face faţă unor şocuri asimetrice între membrii
uniunii monetare. Costul poate fi ilustrat pornind de la situaţia unei ţări care parcurge o
perioadă de recesiune. Dacă nu ar fi adoptat o monedă comună, ar fi putut să-şi
deprecieze moneda pentru a creşte competitivitatea; astfel ajustarea economiei s-ar fi
făcut mai rapid. Cu cât nevoia de a efectua ajustări ale cursului de schimb este mai mică,
cu atât costurile participării la uniunea monetară sunt mai mici, iar integrarea monetară
este benefică pentru participanţi. Teoria demonstrează că ţările pot obţine beneficii nete
ca urmare a deţinerii unei monede comune, putând evita eventuale probleme de ajustare.
Principalele criterii în funcţie de care se analizează costurile şi beneficiile adoptării
monedei euro sunt prezentate sintetic în tabelul de mai jos.

Tabelul 6. Criteriile de definire a zonei monetare optime

46
1.Gradul de Cu cât gradul de deschidere este mai ridicat, cu atât modificarea
deschidere a preţurilor internaţionale la bunuri tranzacţionabile se transmite
economiei mai rapid în costul vieţii. Astfel rata nominală de schimb va fi un
instrument mai puţin util de realizare a ajustărilor.
2.Similaritatea Asimetria şocurilor şi nesincronizarea ciclurilor de afaceri
şocurilor şi a constituie cele mai mari ameninţări ale optimalităţii unei zone
ciclurilor de monetare. În condiţiile unei politici monetare comune, ţările nu
afaceri. vor putea manevra decât instrumentele de politică fiscală.
3. Mobilitatea Mobilitatea factorului muncă şi a capitalului facilitează procesul
factorilor de ajustare la diverse şocuri, reducând necesitatea realinierii ratei
de schimb. De exemplu, în prezenţa unui şoc de contracţie a
exporturilor, o ţară care nu poate să-şi deprecieze moneda pentru
a stimula competitivitatea (ca în cazul unei uniuni monetare), va
trebui să crească rata şomajului. Dar, piaţa muncii fiind mobilă,
şomerii se vor deplasa către alte ţări, şi astfel rata şomajului se va
reduce.
4. Flexibilitatea Dacă salariile nominale şi preţurile sunt flexibile în interiorul unei
salariilor şi a zone monetare optime, manifestarea unui şoc nu va genera o rată
preţurilor persistentă a şomajului. Aceasta va reduce necesitatea practicării
unor rate de schimb flexibile.
5. Diversificarea Ţările care au o mare diversificare a bunurilor exportate sunt mai
producţiei puţin vulnerabile la şocurile care afectează un anumit sector. Prin
urmare, o ţară va fi mai puţin determinată în a-şi ajusta
mecanismul ratei de schimb.
6. Integrarea Deoarece participarea la o zonă monetară implică o politică
politicilor monetară comună pentru toate toţi participanţii, aceasta ar trebui
economice să conducă la abandonarea preferinţelor istorice pentru inflaţie şi
şomaj. Ţările cu o inflaţie mai mare decât media, îşi vor reduce
competitivitatea într-o uniune monetară. Similaritatea politicilor
economice determină o uniformizare a preferinţelor între inflaţie
şi şomaj, ceea ce va reduce costurile care afectează bunăstarea
într-o uniune monetară.
7. Gradul de Dacă pieţele financiare cunosc un nivel ridicat de integrare,
integrare atunci, prin eliminarea restricţiilor în ceea ce priveste circulaţia
financiară capitalului, dispar diferenţele dintre ratele dobânzii, dar şi
variaţiile ratei de schimb. Prin urmare zonele monetare pot adopta
o monedă unică.

Test de autoevaluare 10. Analizaţi pe baza criteriilor din tabelul de mai sus în ce
măsură zona euro este o zonă monetară optimă.
Test de autoevaluare 11. Analizaţi sustenabilitatea unei uniuni monetare fără o
uniune politică şi fără o uniune fiscală.

3.1. Gradul de deschidere a economiei

47
 Gradul de deschidere a economiei poate fi analizat prin: nivelul integrării
comerciale (rata dintre exporturile plus importurile reciproce şi PIB), ponderea bunurilor
comercializabile extern faţă de cele necomercializabile în producţie şi consum, înclinaţia
marginală spre import sau mobilitatea internaţională a capitalurilor. Un grad mai mare de
deschidere al unei economii subminează modificările cursului real de schimb şi creşte
beneficiile unei monede unice. Astfel, cu cât gradul de deschidere a economiei este mai
mare, cu atât vor fi mai mulţi agenţi economici care câştigă din stabilitatea cursului, deci
beneficii mai mari ale unificării monetare. Pe de altă parte, dacă gradul de deschidere este
mare, este foarte probabil ca modificările preţurilor externe să se transmită preţurilor
interne şi implicit nivelului de trai. Chiar dacă acest criteriu nu este strâns legat de
şocurile asimetrice, el este important, deoarece un grad ridicat de integrare poate duce la
o mai bună corelare a ciclurilor economice şi ca urmare la sincronizarea şocurilor.
Creşterea gradului de deschidere economică a unei ţări favorizează decizia de
adoptare a unei monede comune, deoarece influenţează costurile şi beneficiile asociate
astfel (figura 21):
a) costurile (în sensul pierderii de stabilitate economică în urma renunţării la politica
monetară proprie) sunt cu atât mai reduse cu cât gradul de integrare economică este
mai ridicat. Aceasta pentru că efectele unor şocuri înregistrate în ţările partenere
comerciale se vor transmite mai repede în propria economie, ceea ce va reduce
eficienţa utilizării cursului de schimb;
b) beneficiile (în sensul câştigurilor de eficienţă ale politicii monetare comune) vor fi
cu atât mai importante cu cât gradul de deschidere economică a acestei ţări cu zona
monetară este mai ridicat. Economia respectivă va înregistra câştiguri generate de
eliminare a nesiguranţei şi a costurilor de tranzacţie specifice operaţiunilor de
comerţ exterior în condiţiile unui curs de schimb flexibil.

Costuri (C) Beneficii (B)

C B

Gradul de deschidere economică Gradul de deschidere economică

Figura 21. Influenţa gradului de deschidere economică asupra deciziei de aderare
la o zonă monetară

În figura 22 au fost reprezentate în acelaşi grafic atât dreapta costurilor, cât şi

dreapta beneficiilor renunţării la propria monedă. Dacă gradul de integrare (Gd) este
superior celui care corespunde intersecţiei dintre costuri şi beneficii (Gi 1), atunci este
profitabil pentru o ţară să se alăture unei zone monetare (zona 2). În schimb, dacă Gd <
Gd1, atunci este profitabil pentru o ţară să nu adere la o zonă monetară (zona 3). Punctul
de intersecţie dintre costuri şi beneficii determină nivelul critic de deschidere a unei

48
economii, ceea ce face să merite participarea unei ţări la o uniune monetară cu partenerii
săi comerciali.

Costuri şi benficii (C&B)

C B

3 1 2

Gd1 Gradul de deschidere a economiei

Figura 22. Determinarea nivelului critic al gradului de deschidere a economiei

Test de autoevaluare 12. Analizaţi efectul creşterii flexibilităţii pieţei muncii asupra
balantei costurilor şi beneficiilor aderării la zona euro.
Dreptele costurilor şi beneficiilor pot înregistra deplasări care pot influenţa decizia de
adoptare a unei monede comune. De exemplu, reducerea rigidităţii preţurilor şi salariilor
sau creşterea mobilităţii forţei de muncă implică o reducere a costurilor unei monede
commune, deoarece şocurile se pot ajusta mai uşor. În consecinţă, curba costurilor se va
deplasa la stânga, iar uniunea monetară va deveni mai atractivă (figura 23).
Costuri şi beneficii (C&B)

C1 B

C2

Gd2 Gd1 Gradul de deschidere a economiei

Figura 23. Creşterea atractivităţii unei zone monetare optime

3.2. Ipoteza endogenităţii vs. Ipoteza specializării

Evidenţele empirice ale lui Frankel şi Rose (1996) susţin caracterul endogen al
criteriilor ZMO, plecând de la ideea că ţările cu cele mai strânse relaţii economice tind să
aibă o mai mare concordanţă a ciclurilor de afaceri şi au afirmat că accentuarea integrării
datorită unificării monetare va duce la sincronizarea mai bună a ciclurilor economice şi la
apropierea de statutul de zonă monetară optimă. Cu cât corelaţia şocurilor va fi mai
redusă, cu atât vor creşte costurile unei uniuni monetare, în lipsa posibilităţilor de ajustare
pe termen scurt a economiei prin intermediul cursului de schimb. Costurile unei simetrii

49
mai reduse pot fi compensate de beneficiile unui grad mai mare al integrării economice,
ceea ce permite o mai bună alocare a resurselor în economie.
Frankel şi Rose au prezentat următorul exemplu. Considerăm un grup de ţări, aflat
iniţial în punctul 1 din figura 24, la stânga liniei ZMO (unde este mai benefic să-şi
păstreze independenţa monetară). Dacă aceste ţări formează o „uniune” – de exemplu,
Uniunea Europeană – atunci corelaţiile dintre ciclurile de afaceri ale acestor ţări vor
creşte, precum şi gradul de integrare economică. Conform ipotezei endogenităţii, dacă
aceste ţări formează o piaţă comună, se vor deplasa treptat spre punctul 2. Dacă grupul
decide să formeze şi o uniune monetară, atunci gradul de integrare şi corelaţia ciclurilor
de afaceri între aceste ţări vor creşte şi mai mult; curând, se vor deplasa în punctul 3, care
este situat la dreapta liniei ZMO, acolo unde mai benefic pentru toate ţările care fac parte
din grup este să adopte o monedă comună. Intrarea în uniunea monetară va conduce la
creşterea gradului de integrare economică, evidenţiind beneficiile unei astfel de uniuni.

Corelaţia
ciclurilor de
afaceri
3

2
1
Linia ZMO
UE UEM

Gradul de integrare economică

Figura 24. Ipoteza endogenităţii

Conform abordării endogene, un grad mai mare de deschidere a economiei va

determina o convergenţă a ciclurilor de afaceri, ceea ce va oferi condiţii favorabile
pentru integrarea politică şi pentru crearea unei zone monetare. În acest caz, este
stimulat comerţul reciproc, iar ciclurile se afaceri se vor sincroniza, efectul final fiind
unul de disciplinare a aranjamentelor monetare şi valutare.
Astfel, dacă teoria clasică se concentrează pe o abordare statică a problemei
integrării monetare, noile teorii susţin că aceste condiţii sunt dinamice, ele putând fi
afectate pozitiv chiar de realizarea Uniunii Economice şi Monetare. Implicaţiile sunt
covârşitoare, pentru că abordarea endogenă arată că o uniune monetară se poate realiza
chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condiţiile prezente în teoria zonelor monetare optime
a lui Mundell, arătând că unele dintre acestea pot fi atinse şi după unificare. Astfel,
participarea unei ţări la o uniune monetară, deşi nu satisface criteriile unei zone monetare
optime, va conduce ex post la creşterea gradului de integrare şi de corelare a ciclurilor de
afaceri. De fapt, se subliniază astfel faptul că obiectivul principal pentru care se
realizează o uniune monetară este acela de a câştiga de pe urma beneficiilor, chiar dacă
acestea pot fi identificate de la început (varianta ex ante), sau apar după o anumită
perioadă de timp (varianta ex post).

50
 În literatura de specialitate există şi o altă ipoteză (Krugman, 1993) fundamentată
pe teoria comerţului şi economiile de scară crescătoare, conform căreia integrarea
comercială şi financiară este însoţită de specializarea ţărilor participante în cadrul unei
ZMO, ceea ce generează o structură economică foarte puţin diversificată, predispusă a fi
afectată de şocurile ofertei. Drept rezultat, ciclurile lor de afaceri vor deveni slab corelate.
Pe măsură ce gradul de deschidere a economiei creşte, fiecare ţară se va specializa în
producerea acelor bunuri şi servicii pentru care deţin un avantaj comparativ. Astfel, a
doua paradigmă a teoriei zonelor monetare optime este susţinută de Paul Krugman şi
încearcă să demonstreze exact contrariul (faţă de teoria endogenităţii), afirmând că
integrarea comercială poate conduce la specializare şi la o corelaţie mai slabă a ciclurilor
economice.
Teoria a evoluat odată cu integrarea economică. Economiştii au încercat să afle
dacă Uniunea Europeană formează o zonă monetară optimă. Pe baza modelului SUA,
Krugman a susţinut că integrarea sporită duce la o specializare mai strictă şi accentuează
posibilitatea apariţiei şocurilor asimetrice. Conform ipotezei specializării, creşterea
gradului de integrare economică determină o majorare a costurilor aderării la o uniune
monetară şi va determina deplasarea unei ţări din punctul 1 în punctul 2, sub linia ZMO.
În acest punct, ţara respectivă are un grad mai mare de integrare economică, însă corelaţia
ciclurilor de afaceri este mai redusă (figura 25).

Figura 25. Ipoteza specializării în teoria ZMO

Test de autoevaluare 13. Explicaţi care dintre ipoteze ar putea fi validată în cazul
aderării României la zona euro.

Bibilografie
1. Dinu M., Socol C., Marinaş M. - Economie europeană, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
2. Paul de Grauwe – Economics of Monetary Union, Oxford University Press, 8th
edition, 2009
4. Frankel, J., Rose, A. (1996). The Endogeneity of the Optimum Currency Area
Criteria, NBER Working Paper, nr. 5700
5. Krugman, P.R., Geography and Trade, MIT Press, Massachusset, 1991

51
6. Pelkmans J. – Integrarea europeană. Metode şi analiză economică, Ediţia a doua,
Institutul European din România, 2004

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
IMPACTUL POLITICII DE COEZIUNE ASUPRA CONVERGENŢEI
ECONOMICE

52
 Parcurgând prima unitate de învăţare vei fi capabil să:
- înţelegi importanţa politicii de coeziune în contextul procesului european de
integrare economică;
- analizezi structurile de tip centru-periferie la nivelul ţărilor membre ale Uniunii
Europene;
- examinezi instrumentele politicii de coeziune şi eficacitatea acestora în atenuarea
decalajelor regionale;
- înţelegi de ce politica de coeziune nu poate asigura atât eficienţă cât şi echitate

Secţiunea 1. Tratatele Uniunii Europene – perspectiva asupra coeziunii

Unul dintre scopurile centrale ale UE, fixate în Tratatul de la Maastricht, (articolul
2) este acela de a „promova progresul social şi economic şi un nivel înalt de ocupare
profesională precum şi de a atinge o dezvoltare echilibrată şi durabilă, în special prin
crearea unui spaţiu interior fără frontiere, prin consolidarea coeziunii economice şi
sociale şi prin crearea unei uniuni economice şi monetare...”. Aceasta implică faptul că
populaţia nu trebuie să fie dezavantajată, indiferent de locul unde locuieşte sau munceşte
în spaţiul Uniunii Europene.
Din acest motiv, în proiectul de Constituţie a fost inclusă coeziunea teritorială
(articolul 3) în vederea completării obiectivelor de coeziune economică şi socială ale UE.
Importanţa acesteia este confirmată în articolul 16 (Principii) al Tratatului, care stipulează
că cetăţenii trebuie să aibă acces la serviciile esenţiale, la infrastructura de bază şi la
învăţământ, subliniind importanţa serviciilor de interes economic general în vederea
promovării coeziunii sociale şi teritoriale.
Conceptul coeziunii teritoriale depăşeşte noţiunea de coeziune economică şi
socială, o completează şi îi intensifică semnificaţiile. În termeni de politici, scopul este de
a atinge o dezvoltare echilibrată prin reducerea decalajelor existente, prin prevenirea
accentuării discrepanţelor teritoriale, contribuind la o coerenţă mai ridicată a politicilor
sectoriale cu impact teritorial şi a politicii regionale. Soluţia o constituie ameliorarea
integrării teritoriale şi încurajarea cooperării între regiuni. Politicile care se promovează
coeziunea economică, socială şi teritorială sunt evaluate prin eficienţa lor în reducerea
disparităţilor regionale, în asigurarea de oportunităţi egale pentru indivizi. În consecinţă,
politica de coeziune vizează asigurarea unei convergenţe interregionale şi, pe această
bază, realizarea unei convergenţe între statele membre.
Progresele realizate în această direcţie sunt măsurate prin instrumentele specifice
procesului de convergenţă economică, şi anume reducerea dispersiei veniturilor între
regiuni, recuperarea decalajului faţă de regiunile mai bogate, precum şi impactul
fondurilor structurale şi al politicilor publice naţionale asupra ratei de creştere economică.
În consecinţă, politica de coeziune reprezintă instrumentul comunitar prin care se
promovează convergenţa economică. Astfel, un concept neoclasic – convergenţa – este
însuşit de modelul european, devenind finalitatea acestuia.
Politica de coeziune actuală este una compensatorie pentru a asigura coeziunea
economică şi socială, dar trebuie să vizeze şi promovarea capacităţii de dezvoltare
endogenă a regiunilor. Această reorientare este impusă de accentuarea disparităţilor
regionale de dezvoltare, ca urmare a evoluţiei procesului de integrare europeană.

53
Regiunile cu deficit de dezvoltare tind să aibă dezavantaje competitive, ceea ce nu le va
permite să beneficieze pe termen lung de acumularea de capital, de tehnologii
performante şi de externalităţi pozitive generate de aglomerarea activităţilor economice.
O analiză detaliată a politicii de coeziune găsiţi în Dinu şi al, 2004.
În istoria construcţiei europene, se pot evidenţia trei mari etape, în funcţie de
evoluţia integrării economice şi de măsurile pentru întărirea coeziunii economice şi
sociale.
1. Prima fază se referă la perioada dintre ratificarea Tratatului de la Roma
(1957) şi semnarea Actului Unic European (1986).
Tratatul de la Roma menţionează în preambul faptul că obiectivul Comunităţii
Europene este acela al asigurării unei dezvoltări armonioase, în condiţiile reducerii
ecarturilor de dezvoltare dintre regiuni, fără să prevadă politici specifice pentru a atinge
un astfel de obiectiv; astfel, abordarea neoclasică este specifică acestei perioade. Acest
tratat a avut o importanţă fundamentală din punct de vedere politic în contextul relaţiilor
internaţionale din acea perioadă. A reprezentat instrumentul care să demonstreze
superioritatea economiei de piaţă în comparaţie cu economia centralizată din Estul
Europei.
Politica Agricolă Comună, intrată în vigoare în 1962, poate fi considerată atât un
instrument de favorizare a integrării (a pieţei bunurilor agricole, a factorilor de
producţie), cât şi de promovare a coeziunii, deoarece prevedea un suport financiar acordat
unui sector economic slab dezvoltat şi unor grupuri sociale şi teritorii defavorizate.
Totuşi, evaluând performanţele sale, putem susţine că nu a condus la întărirea coeziunii
sociale, din cauza concentrării ajutoarelor financiare într-un număr redus de ferme. În
plus, este criticabilă deoarece subvenţiile acordate nu au condus la reforma structurii
agricole, iar aceasta nu a fost corelată cu politica de dezvoltare a spaţiului rural.
Deşi tratatul a ignorat crearea fondurilor structurale, s-a recunoscut ulterior la
nivelul comunităţii necesitatea constituirii acestora pentru a susţine politicile regionale
naţionale ale statelor membre. Politica regională europeană şi-a definit obiectivele
începând cu 1975, odată cu crearea Fondului European de Dezvoltare Regională, prin
care s-a urmărit sprijinirea regiunilor cu probleme structurale (grad redus de dezvoltare
economică, declin industrial). Însă alocarea iniţială a unor resurse financiare limitate, prin
intermediul fondurilor structurale (FEDR, Fondul Social European, Fondul Structural
Agricol, latura Orientare) nu a fost una coordonată, neputându-se vorbi de o politică
regională autentică.
2. A doua fază vizează perioada 1986 – 1997 (adică, dintre semnarea Actului
Unic European şi cea a Tratatului de la Amsterdam).
Actul Unic European a presupus deopotrivă două mari transformări atât în
domeniul integrării economice, cât şi în cel al coeziunii economice şi sociale:
 crearea pieţei interne unice, în care există o liberă circulaţie a factorilor de
producţie, a bunurilor şi a serviciilor;
 aplicarea de măsuri concrete de consolidare a coeziunii, prin reforma radicală a
fondurilor structurale (cu efect de la 1 ianuarie 1989).
Direcţiile stabilite în 1986 au fost prevăzute şi consolidate prin Tratatul de la
Maastricht (1993), care a vizat continuarea proceselor de integrare economică, prin
realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare, şi de coeziune, prin constituirea Fondului
de Coeziune care să completeze fondurile existente. Asigurarea coeziunii economice şi

54
sociale a devenit astfel unul dintre obiectivele centrale ale Uniunii Europene. Această
prevedere nu este decât o recunoaştere a influenţei inegale a integrării pieţelor, proces
care favorizează în mod firesc regiunile şi statele mai dezvoltate, în detrimentul celor mai
sărace, mărind astfel decalajele de dezvoltare dintre ele. Această decadă se caracterizează
prin rezultate pozitive în domeniul convergenţei nominale (în ceea ce priveşte criteriile de
aderare la zona euro), dar puţin semnificative, în ceea ce priveşte procesul de convergenţă
reală. Acţiunile structurale au reprezentat o pondere de 37,7% din bugetul comunitar în
1999, în comparaţie cu 15,2% în 1988, dar impactul lor a fost redus.
3. A treia fază se referă la perioada de după Tratatul de la Amsterdam, odată cu
intrarea în vigoare a Agendei 2000 privind coordonatele politicii de coeziune 2000-
2006.
Ponderea acţiunilor structurale în bugetul comunitar a cunoscut cel mai ridicat
nivel prin Agenda 2000, urmând ca pentru perioada 2007-2013 să se reducă la 32,3%.
Dincolo de motive politice şi financiare, statele membre au optat pentru o asemenea
variantă deoarece:
 evidenţele empirice arată că procesul de convergenţă reală (măsurat cu ajutorul
PIB-ului pe locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare) s-a manifestat
între state şi mai puţin între regiunile beneficiare de fonduri;
 extinderea Uniunii Europene, însoţită de accentuarea disparităţilor de dezvoltare,
presupune un efort financiar suplimentar din partea celor care se află deja în
postura de net creditori ai bugetului UE. În consecinţă, sumele de care vor
beneficia noile state membre vor fi mult mai reduse decât cele acordate ţărilor de
coeziune, ţări cu un nivel relativ mai ridicat de dezvoltare faţă de media noilor
membri ai Uniunii.

Test de autoevaluare 1. Explicaţi de ce nu a existat o politică de coeziune încă de la

crearea Comunităţilor Economice Europene.

Secţiunea 2. Instrumente ale convergenţei în Uniunea Europeană. Analiză şi impact

Politica UE de dezvoltare regională se bazează pe principiul solidarităţii

financiare, fiind susţinută prin contribuţiile statelor membre la bugetul comunitar.
Fondurile colectate sunt apoi redirecţionate către regiunile mai puţin prospere şi către
grupurile sociale aflate în dificultate. Pentru perioada 2000-2006, aceste transferuri au
reprezentat aproape o treime din bugetul UE, atingând în total suma de 213 miliarde euro.
Din aceste resurse, 195 miliarde euro au fost cheltuite prin intermediul celor patru fonduri
structurale, iar 18 miliarde euro au fost acordate prin Fondul de Coeziune.
Politica de coeziune finanţează prin instrumentele structurale programele de
dezvoltare regională multianuale elaborate împreună de regiuni, state membre şi Comisie,
pe baza orientării propuse de aceasta pentru întreaga Uniune Europeană. În abordarea
politicii de dezvoltare regională, în cadrul UE se pune accent pe promovarea egalităţii de
şanse. Implementarea este descentralizată, ceea ce presupune că responsabilitatea revine,
în întregime, autorităţilor naţionale şi regionale.
Al treilea raport de coeziune (Comisia Europeană, 2004) realizează o clasificare a
concentrării fondurilor structurale pentru perioada 2000-2006, în funcţie de anumite
priorităţi clar definite, după cum urmează:

55
 a) 70% din finanţare a fost destinată regiunilor rămase în urmă în procesul de
dezvoltare, regiuni care concentrează 22% din populaţia Uniunii Europene
(Obiectivul 1). Aceste fonduri au finanţat îmbunătăţirea infrastructurii, a pregătirii
forţei de muncă, ameliorarea mediului şi stimularea politicii de cercetare-
dezvoltare. În regiunile beneficiare, fondurile structurale (Fondul European de
Dezvoltare Regională, Fondul Social European) au stimulat pozitiv produsul
intern brut. Acesta a fost în perioada 1993-1999 cu 1,5% mai mare în Spania, cu
peste 2% în Grecia, cu aproximativ 3% în Irlanda şi cu peste 4,5% mai mare în
Portugalia, faţă de situaţia în care ajutorul financiar ar fi lipsit;
b) 11,5% din fonduri au susţinut reconversia economică şi socială a zonelor care s-
au confruntat cu dificultăţi structurale, regiuni în care trăiesc 18% dintre locuitorii
UE (Obiectivul 2 al politicii de coeziune). În perioada 1994–1999, 82 de regiuni
din 12 ţări membre au primit asistenţă din cauza prezenţei zonelor industriale în
declin. Cheltuielile au vizat în special sprijinirea procesului de restructurare,
precum şi stimularea iniţiativei antreprenoriale (care împreună s-au ridicat la
aproape jumătate din total); circa 20% au revenit dezvoltării resurselor umane şi
10% suportului pentru C&D şi TIC;
c) 12,3% din finanţare au contribuit la modernizarea sistemelor de perfecţionare şi
calificare a forţei de muncă şi a măsurilor vizând ocuparea forţei de muncă
(Obiectivul 3).
În plus faţă de cele trei obiective mai sus menţionate, un procent de 5,35% din
finanţare a fost orientat către patru iniţiative comunitare, care încearcă să ofere soluţii la
probleme specifice: cooperare transfrontalieră, transnaţională şi interregională (Interreg
III), dezvoltarea durabilă a oraşelor şi declinul zonelor urbane (Urban II), dezvoltare
rurală prin iniţiative locale (Leader +), combaterea inegalităţilor şi a discriminării
accesului la piaţa de muncă (Equal).
Fondul de Coeziune a finanţat proiectele care urmăresc îmbunătăţirea mediului
înconjurător şi dezvoltarea infrastructurii în statele membre în care PNB pe locuitor este
sub 90% din media comunitară. În acest mod, fondul contribuie atât la dezvoltarea
durabilă a statelor membre avute în vedere, cât mai ales la întărirea coeziunii în cadrul
UE.
Pe lângă asistenţa structurală acordată ţărilor UE-15, s-au alocat de la bugetul
comunitar fonduri de preaderare pentru ţările candidate. În perioada 2000–2006, UE a
furnizat aproximativ trei miliarde de euro anual ca ajutor financiar ţărilor candidate, în
cadrul proiectelor PHARE, ISPA şi SAPARD, astfel:
 începând cu 2000, PHARE a fost orientat către asistarea ţărilor candidate în
pregătirea pentru intrarea în UE, bugetul fiind ridicat la 1,6 miliarde de euro pe
an. Acest fond a vizat trei priorităţi esenţiale: crearea instituţiilor (30%),
investiţiile în infrastructura necesară pentru a asigura respectarea acquis-ului
comunitar (35%) şi sprijin pentru coeziunea economică şi socială (35%);
 ISPA a corespuns în mare Fondului de Coeziune, presupunând investiţii în
sistemul transporturilor şi în domeniul mediului. Ţările au selectat proiecte care să
corespundă strategiilor naţionale în domeniile vizate; ajutorul, de aproximativ un
miliard de euro pe an, a fost acordat doar proiectelor mai mici de cinci milioane
de euro;

56
  prin fondul SAPARD, s-au alocat 500 milioane de euro pe an pentru
implementarea acquis-ului comunitar în ce priveşte PAC şi restructurarea
sectoarelor agricole şi a zonelor rurale. În pofida implementării lente, a avut un
efect pozitiv în ţările candidate prin încurajarea lor de a iniţia structuri financiare
şi sisteme de control similare cu cele din ţările membre existente, contribuind
astfel la crearea capacităţii administrative.

Test de autoevaluare 2. Analizaţi modul în care politica de coeziune contribuie la

dezvoltarea regiunilor/ţărilor beneficiare.

2.1. Convergenţa beta şi sigma la nivel regional

Studiile efectuate la nivelul UE-15 arată o diminuare a disparităţilor în termeni de

venit între ţările membre. Însă, dacă se examinează evoluţia PIB-ului pe locuitor la nivel
regional, se constată faptul că inegalităţile sunt importante şi persistente. Decalajele
regionale de dezvoltare se menţin în cazul majorităţii ţărilor membre ale UE-15, deşi
regiunile cu un venit mai redus (în comparaţie cu media europeană) au beneficiat de
fonduri structurale. Astfel, există o structură centru-periferie internă autoîntreţinută de
creşterea mai rapidă a aglomerărilor (în jurul capitalelor, centrelor financiare) faţă de
celelalte regiuni (tabelul de mai jos). Inegalităţile de dezvoltare s-au redus în cazul ţărilor
nordice (Danemarca, Suedia, Finlanda) ca urmare a politicilor active pe piaţa muncii
(workfare) şi a sistemului de redistribuire de la nivel naţional.

Tabelul 7. Structuri centru-periferie la nivelul ţărilor UE-15

Belgia, Irlanda, Franţa, Creştere economică mai rapidă a regiunilor din jurul
Austria, Portugalia capitalelor
Germania Decalaje semnificative între Vest şi Est
Spania Existenţa unor regiuni bazate pe agricultură şi care
înregistrează un nivel mai redus de dezvoltare
Olanda Regiunile centrale vs. regiuni periferice
Marea Britanie Evoluţie divergentă Nord-Sud, cu dominaţia economică a
sud-estului
Italia Decalaj de venituri între Nord şi Sud
Grecia Izolată de restul Europei; existenţa unor regiuni bazate pe
agricultură

La nivelul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, formarea anumitor clustere la

nivel regional susţine creşterea economică naţională; în cazul Cehiei, Slovaciei, Ungariei,
României, structura centru-periferie este una mai evidentă, ca urmare a creşterii mai
rapide a regiunilor din jurul capitalelor. În primele stadii ale procesului de creştere
economică la nivel naţional a noilor state membre, decalajele dintre regiunile dezvoltate
şi cele mai puţin dezvoltate tind să se accentueze, din cauza:
 migraţiei selective a forţei de muncă;
 tendinţei capitalurilor de a prefera regiunile mai bogate deoarece randamentul
acestora este mai ridicat;

57
  intervenţiilor guvernamentale în regiunile dezvoltate pentru a obţine o rată de
creştere naţională mai ridicată;
 influenţei neglijabile a relaţiilor interregionale în primele etape ale dezvoltării
naţionale, în condiţiile încetinirii schimbărilor tehnologice şi sociale.
În concluzie, rata de creştere naţională în economiile aflate în perioada de
recuperare a decalajelor de dezvoltare, este consecinţa apariţiei unui număr limitat de
poli de creştere. Una dintre ipotezele lui Williamson este aceea că pe măsură ce se
înregistrează progrese în procesul de dezvoltare a unei ţări, are loc o schimbare de
direcţie în modelul inegalităţii de la nivel interregional. Iniţial, creşterea venitului pe
locuitor la nivel naţional (de la y 01 la y02, în figura 26) determină accentuarea
disparităţilor regionale (de la D1 la D2). În timp, apar dezeconomii în regiunile care susţin
creşterea economică naţională, ceea ce antrenează o migraţie a capitalurilor către alte
regiuni în care randamentele factorilor sunt mai ridicate (presupunând costuri mai reduse
ale factorilor); realocarea factorilor de producţie tinde să reducă disparităţile (de la D2 la
D1). Astfel, convergenţa devine regulă în locul divergenţei economice, reducându-se
decalajul de dezvoltare al celor mai sărace regiuni.

Disparităţi

D2
D1
Venit/locuitor
y01 y02 y11 y12
Figura 26. Ipoteza Williamson

Ţările aflate într-un proces de recuperare a decalajelor înregistrează disparităţi

regionale dispuse sub forma unei curbe în U, inversate în raport cu calea de creştere
naţională. Evidenţele empirice au sugerat că ipoteza lui Williamson ar fi valabilă numai
pentru ţările dezvoltate, în timp ce celelalte ţări pot înregistra o tendinţă divergentă în
plan regional, chiar în situaţia în care nu există o creştere economică naţională.
Crearea structurilor interne centru-periferie afectează eficacitatea politicii actuale
de coeziune. Impactul acesteia nu se măsoară la acelaşi nivel în ţările mai puţin
dezvoltate şi în ţările mai avansate ale Uniunii Europene. În primele, se urmăreşte
performanţa economică la nivel naţional, care să permită recuperarea decalajului de
dezvoltare economică. Rezultă că rolul politicii de coeziune este acela al impulsionării
creşterii economice naţionale, în condiţiile în care disparităţile de dezvoltare interne se
pot accentua. Pentru ţările care înregistrează un nivel ridicat al PIB-ului la nivel naţional,
obiectivul politicii de coeziune este să impulsioneze dezvoltarea economică şi
recuperarea decalajului în regiunile defavorizate.
În perioada 2000-2006, 83% din bugetul UE a fost destinat reducerii inegalităţilor
dintre regiunile bogate şi cele mai sărace (prin alocarea de fonduri structurale), între oraşe
şi sate (prin Politica Agricolă Comună) şi între vechii şi noii membri (prin intermediul
ajutoarele de preaderare). Mai puţin de 4% din buget a fost acordat pentru susţinerea

58
cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, destinate să favorizeze o creştere economică
sustenabilă. În aceste condiţii, se estimează că politica de coeziune va induce un proces
de convergenţă mai rapid între aglomerări şi zonele învecinate acestora (unde investiţiile
vor creşte) şi unul mult mai redus (sau chiar divergenţă) între aglomerări şi zonele
periferice. Este nevoie de reformarea obiectivelor politicii de coeziune, de revizuirea
destinaţiilor fondurilor structurale, pentru ca aceasta să-şi propună nu o abordare specific
keynesiană (prin stimularea cererii agregate regionale), ci una bazată pe stimularea ofertei
agregate pe termen lung a regiunilor. În acest sens, se încearcă armonizarea politicii
regionale din perioada 2007-2013 cu obiectivele Strategiei Lisabona.

Test de autoevaluare 3. Analizaţi în ce stadiu se află România din punct de vedere a

coordonatelor stabilite prin ipoteza lui Williamson.

Secţiunea 3. Dilemele politicii de coeziune actuale

Politicile promovate la nivelul Uniunii Europene vizează, din considerente de

coeziune, impulsionarea localizării activităţillor economice şi în regiunile mai puţin
dezvoltate. Însă creşterea economică la nivel european este datorată în primul rând
aglomerărilor urbane, acolo unde investiţiile înregistrează randamente mai ridicate. Se
pune astfel problema dilemei eficienţă-echitate (Martin, 1999). Aglomerarea activităţilor
constituie un factor de creştere economică, permiţând stimularea acumulării altor factori
de producţie, însă nu conduce la realizarea coeziunii (adică la atenuarea inegalităţilor
regionale). Fenomenele de aglomerare creează o tensiune între eficienţă (creştere
economică rapidă) şi echitate (coeziune economică).
Procesul de creştere mai ridicat dintr-o anumită regiune (stimulat fiind de
aglomerarea economică) atrage alte activităţi economice în acea zonă (potenţialul pieţei
de desfacere fiind mai mare), ceea ce va accentua procesul de aglomerare economică.
Acesta este unul autoîntreţinut de integrarea pe verticală a firmelor, de difuzarea mai
rapidă a externalităţilor tehnologice în regiunea centru, precum şi de migraţia lucrătorilor
către această regiune. Atunci când concurenţa este ridicată, aglomerarea îşi va reduce
dimensiunile.
Firmele care inovează tind să se localizeze în regiunile în care apar aglomerările
spaţiale, profitând astfel de economiile de urbanizare şi de externalităţile tehnologice.
Prin urmare, apare o cauzalitate cumulativă bazată pe relaţiile dintre firmele industriale şi
cele bazate pe noile tehnologii, furnizând astfel o explicaţie a existenţei structurii centru-
periferie, chiar în lipsa mobilităţii forţei de muncă. Regiunea periferică va deveni
atractivă dacă se ameliorează dotările iniţiale ale acesteia şi dacă există o coordonare
între obiectivele politicii de coeziune şi ale politicilor de dezvoltare locală. Dacă
analizăm scopul politicii de coeziune şi realitatea la nivel comunitar ar trebui să
concluzionăm că aceasta a eşuat deoarece disparităţile de dezvoltare la nivel regional nu
au fost reduse. Atâta timp cât regiunile-centru tind să se dezvolte ca urmare a manifestării
neîngrădite a stimulentelor economice, rata lor de creştere va fi una superioară şi chiar
sustenabilă, ceea ce va induce persistenţa disparităţilor de dezvoltare. De aceea, oficialii
comunitari trebuie să-şi propună creşterea potenţialului productiv al regiunilor cu decalaj
de dezvoltare, luând în considerare mai degrabă efectele pe latura ofertei decât cele
asupra cererii din aceste regiuni.

59
 Folosind doar instrumentul fondurilor structurale, politica de coeziune nu poate
realiza deopotrivă o convergenţă naţională şi una regională, datorită distribuirii inegale
a activităţilor economice. Lipsa unei echităţi spaţiale generează însă o eficienţă mai
ridicată la nivel naţional.
În plus, alocarea fondurilor structurale regiunilor cu decalaj de dezvoltare
constituie numai o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru realizarea unei creşteri
economice sustenabile. Dimpotrivă, efectul pe termen mediu poate fi chiar acela al
sărăcirii acestor regiuni (de exemplu migraţia forţei de muncă din aceste zone se va
intensifica pe măsură ce nivelul de pregătire a acesteia creşte, ca urmare a alocării
fondurilor structurale în acest scop; îmbunătăţirea infrastructurii dintre o regiune bogată
şi una săracă poate genera delocalizarea activităţilor economice către acea regiune cu o
piaţă mai mare de desfacere).
În condiţiile absenţei unei concurenţe între regiuni, mai ales ca urmare a
uniformizării legislaţiei comunitare, posibilităţile pentru ca o anumită regiune să devină
mai atractivă devin limitate. De exemplu, deoarece diferenţele dintre costurile de
producţie sunt reduse în interiorul unei ţări, datorită legislaţiei muncii, atunci politicile
regionale, care finanţează dezvoltarea infrastructurii de transport între o regiune bogată
şi una săracă, vor accentua importanţa dimensiunii pieţelor de desfacere ale celor două
regiuni (Martin, 2004). Aceste politici au efecte atât asupra cererii, cât şi asupra ofertei,
primele fiind mai ales pe termen scurt, în timp ce celelalte sunt pe termen mediu şi lung.
Proiectele de infrastructură măresc cererea agregată în regiunea mai săracă, ceea ce
reduce rata şomajului; efectul asupra venitului este numai unul temporar, putând fi
cuantificat cu ajutorul multplicatorului keynesian.
, unde:
MFS reprezintă multiplicatorul fondurilor structurale; c’ – înclinaţia marginală spre
consum în regiunea analizată; t – rata fiscalităţii; i’ – înclinaţia marginală spre consum
din producţia altor regiuni.
Pentru evidenţierea efectelor alocării fondurilor pentru îmbunătăţirea
infrastructurii, voi utiliza modelul cerere agregată-ofertă agregată pentru o regiune săracă
beneficiară de fonduri structurale, propus de Martin (2004). Oferta agregată pe termen
scurt (OATS) este presupusă a fi perfect elastică, deoarece în această regiune rata
şomajului este ridicată, existând de asemenea şi capacităţi de producţie neexploatate. O
creştere a cererii agregate (de la Cag 0 la Cag1 - în figura 27), ca urmare a creşterii
cheltuielilor comunitare, va induce o majorare temporară a pieţei de desfacere,
determinând şi alte firme să se localizeze în regiunea periferică. Tendinţa de reducere a
costurilor de tranzacţie odată cu finalizarea proiectului poate genera revenirea cererii
agregate la nivelul iniţial, precum şi delocalizarea firmelor din periferie către o altă
regiune în care veniturile sunt mai ridicate.

P OATL1 OATL0

E2
E1 OATS

60
 E0 CAg1
CAg0

Y2 Y0 Y1 Y (producţia regională)

Figura 27. Impactul politicii de coeziune în modelul cerere agregată-ofertă agregată

Echilibrul pe termen lung nu este la E0, ci la E2, deoarece deplasarea capitalurilor

către regiunea mai bogată determină o reducere a producţiei potenţiale a regiunii mai
sărace (scăderea ofertei agregate pe termen lung). Dacă dezvoltarea infrastructurii nu
este însoţită de reducerea costurilor specifice tranzacţiilor (cadrul legislativ stabil şi
coerent, consolidare instituţională, mediu de afaceri stimulativ, liberalizarea intrărilor şi
ieşirilor pe/de pe piaţă, dezvoltarea infrastructurii primare, reducerea externalităţilor etc.),
ţările (regiunile) periferice vor deveni tărâmul reţelelor de distribuţie şi marketing (piaţă
de desfacere, în mod absolut).
Efectul pervers al alocării fondurilor structurale poate fi întâlnit în cazul regiunii
Mezzogiorno (sudul Italiei), care se află în prezent la un nivel al veniturilor similar cu cel
din anii ’70. Însă, în condiţiile armonizării legislaţiei naţionale în ceea ce priveşte
stabilirea salariilor şi a îmbunătăţirii infrastructurii dintre Nord şi Sud (în anii ’70), s-a
manifestat tendinţa firmelor de a migra către regiunile mai dezvoltate. De asemenea, estul
Germaniei a beneficiat şi de transferuri federale semnificative (aproximativ 1.000
miliarde de euro în 15 ani), însă inegalităţile de venituri dintre Vest şi Est s-au accentuat.
Chiar dacă în est procentul populaţiei cu educaţie superioară este mai ridicat, totuşi
potenţialul de valorificare a acestuia este unul limitat. De asemenea, pe măsură ce gradul
de pregătire a forţei de muncă creşte, se manifestă tendinţa de a migra către regiunile în
care veniturile sunt mai ridicate; în consecinţă, potenţialul de creştere pe termen lung a
regiunilor mai puţin dezvoltate va fi afectat. Deşi existenţa unei forţe de muncă superior
calificate nu garantează sustenabilitatea procesului regional de creştere, totuşi lipsa
acesteia constituie o slăbiciune structurală.

Test de autoevaluare 4. Explicaţi în ce condiţii politica de coeziune poate genera

sărăcirea regiunilor beneficiare.

3.1. O nouă strategie a politicii de coeziune (2007-2013)

Politica de coeziune actuală este una compensatorie pentru a asigura coeziunea

economică şi socială, dar trebuie să vizeze şi promovarea capacităţii de dezvoltare
endogenă a regiunilor. Această reorientare este impusă de accentuarea disparităţilor
regionale de dezvoltare, ca urmare a evoluţiei procesului de integrare europeană, în
condiţiile amplificării influenţelor globalizării pieţelor şi a extinderii către est a UE.
Regiunile cu deficit de dezvoltare tind să aibă dezavantaje competitive, ceea ce nu le va
permite să beneficieze pe termen lung de acumularea de capital, de tehnologii
performante şi de externalităţile pozitive generate de aglomerarea activităţilor economice.

61
 Decalajul de competitivitate dintre regiunile UE este rezultatul repartizării
neuniforme a activităţilor de cercetare-dezvoltare (C&D) şi a tehnologiilor informaţiei şi
comunicării:
 există o concentrare a activităţilor de cercetare-dezvoltare în regiunile centrale ale
UE (15 membri), astfel că doar opt regiuni din UE au alocat mai mult de un sfert
din cheltuieli pentru C&D în uniune şi 30 regiuni, o jumătate din aceste cheltuieli;
 în regiunile Obiectiv 1 (regiuni al căror PIB/loc. este inferior valorii de 75% din
PIB-ul mediu al UE-15), luate împreună, cheltuielile firmelor pentru C&D au atins
mai puţin de 0,3% din PIB (faţă de 1,3% în UE);
 firmele din regiunile mai puţin dezvoltate sunt izolate de cele mai bune reţele de
C&D şi centre de cercetare care dezvoltă tehnologii noi;
 în ţările candidate, sunt alocate mult mai puţine resurse financiare pentru C&D,
decât în majoritatea ţărilor membre existente, dar mai mult decât în regiunile
Obiectiv1;
 în UE-15 există o diferenţiere nord-sud în dezvoltarea majorităţii tehnologiilor noi,
fapt ce intensifică diviziunea ţărilor de coeziune şi a celorlalte ţări membre.
În situaţia actuală a Uniunii Europene, care înregistrează o încetinire a procesului de
creştere, raportul Sapir (2003) recomandă prioritatea susţinerii politicilor care stimulează
creşterea economică în regiunile mai puţin dezvoltate, în detrimentul politicii de
redistribuire. Este de fapt o schimbare de paradigmă a conceptului de coeziune, către
stimularea capacităţii regiunilor de a genera venituri, pe baza factorilor care generează
o creştere economică endogenă. Condiţia este ca politicile locale, care completează
ajutorul structural, să promoveze libera iniţiativă a indivizilor, iar proiectele elaborate
să fie testate de piaţă (figura 28).

Strategia politicii Diminuarea decalajelor de Principii

de coeziune dezvoltarea dintre regiuni redistributive

O soluţie mai eficientă

Principii bazate pe abilitatea

regiunilor de a genera venit

Încurajarea iniţiativei 62
Păstrarea condiţiilor antreprenoriale
competitive ale pieţei
 Figura 28. O strategie mai eficientă a politicii de coeziune

Pentru perioada 2007-2013, s-a accentuat rolul politicii de coeziune în reducerea

disparităţilor economice, sociale şi teritoriale, prin reorientarea obiectivelor şi a
instrumentelor folosite, pe trei direcţii (evidenţiate şi de tabelul 7):
 pentru prioritatea „convergenţă”, media PIB/loc a UE-15 va rămâne reperul de
eligibilitate pentru sprijin prin intermediul politicii de coeziune şi în cadrul UE-25
până în anul 2013;
 pentru prioritatea „competitivitate regională şi ocupare”, fondurile vor fi alocate
de Comisia Europeană statelor membre pe baza criteriilor comunitare economice,
sociale şi teritoriale;
 pentru prioritatea „cooperare teritorială europeană”, mărimea populaţiei şi
condiţiile socioeconomice relative vor ghida distribuţia resurselor financiare.
Tabelul următor analizează comparativ coordonatele politicii de coeziune
comunitare pentru perioadele 2000-2006 şi 2007-2013, evidenţiind reorientarea acesteia
pentru următorii şapte ani.

Tabelul 8. Obiectivele şi instrumentele politicii regionale

Perioada 2000-2006 Perioada 2007-2013
(213 mld. euro) (337 mld. euro)
Obiective Instrumente financiare Obiective Instrumente financiare
Fondul de coeziune Fondul de coeziune Convergenţă şi
(pentru ţările de coeziune (10% din total) competitivitate  Fondul European
– PIB/loc. < 90% media Regional de
UE) - 78% din total Dezvoltare
Obiectivul 1  Fondul European - limita de absorbţie pentru  Fondul Social
(pentru regiunile al căror Regional de transferurile către orice European
PIB/loc < 75% media UE) Dezvoltare stat membru este păstrată  Fondul de Coeziune
 Fondul Social la 4% PIB
- dezvoltarea şi ajustarea European - pentru ţările de coeziune,
structurală a regiunilor  Fondul de Orientare pentru regiunile mai
- 70% din fondurile Agricolă puţin dezvoltate şi pentru
structurale  Fonduri pentru regiunile cu „efect
- sumele au fost alocate pescuit statistic”
pentru infrastructură
(41%), mediu
productiv (34%),
resurse umane (23%),
altele (2%)
Obiectivul 2  Fondul European Competitivitate regională
- dezvoltarea regiunilor Regional de şi ocupare  Fondul European
periferice şi a celor cu Dezvoltare - nivel regional; Regional de
industrie în declin  Fondul Social - nivel naţional Dezvoltare
European (18% din total)  Fondul Social
European

63
 Obiectivul 3  Fondul Social
- adaptarea şi European
modernizarea educaţiei
şi a sistemelor de
formare profesională
Interreg  Fondul European Cooperare europeană
- cooperarea între regiuni Regional de teritorială  Fondul European
Dezvoltare ( 4%) Regional de
Equal  Fondul Social Dezvoltare
- combaterea inegalităţii European
şi discriminării pe
piaţa muncii
Urban  Fondul European
- stimularea activităţii Regional de
economice în oraşele Dezvoltare
mici;
Leader  Fondul de Orientare
- suport al zonelor Agricolă
rurale;

opt obiective cinci instrumente trei obiective trei instrumente

Test de autoevaluare 5. Explicaţi motivaţia reformării politicii de coeziune în

perioada 2007-2013. A crescut eficienţa sa în reducerea decalajelor regionale?

3.2. Reforma politicii de coeziune... dincolo de efectele anticipate

Noua strategie a politicii de coeziune recunoaşte importanţa reformării modelelor

anterioare privind creşterea coeziunii în modelul european. Regiunile mai puţin
dezvoltate trebuie să fie ajutate să genereze externalităţi tehnologice pozitive (să incumbe
în sistem forţe centripete puternice). Este necesară revitalizarea stimulentelor şi nu
„obişnuinţa comportamentului de cerşetor” pentru acestea. Politica de coeziune
europeană actuală completează obiectivele Strategiei de la Lisabona; fondurile structurale
alocate ar trebui să vizeze asigurarea unei competitivităţi economice ridicate a regiunilor.
Însă efectele pozitive pot apărea cu un lag semnificativ, deoarece:
a) îmbunătăţirea pregătirii forţei de muncă are un impact redus în regiunile în care
nu există infrastructura de bază (transport eficient, telecomunicaţii şi reţele
energetice, furnizarea apei, servicii de mediu...);
b) regiunile cu condiţii iniţial defavorabile se adaptează mai greu la provocările pe
care le prespune o economie bazată pe cunoaştere;
c) regiunile care dispun de un avantaj iniţial în cercetare-dezvoltare pot atrage
totalitatea activităţilor acestui sector, ceea ce susţine o rată ridicată de creştere
economică. Astfel, structura centru-periferie devine una stabilă (caeteris paribus),
ceea ce evidenţiază impactul creşterii endogene asupra persistenţei disparităţilor
regionale în Uniunea Europeană;
d) îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, care asigură o flexiblitate mai ridicată a
forţei de muncă, poate contribui la creşterea disparităţilor regionale. În acest sens,
Strategia de la Bologna ar putea genera o creştere a mobilităţii tinerilor către
centrul Europei şi crearea unei structuri stabile centru-periferie la nivel comunitar.

64
 Deşi politicile prin care se încurajează apariţia germenilor unei creşteri economice
endogene în regiunile mai puţin dezvoltate sunt singurele recomandabile, totuşi lipsa
coordonării acestora poate induce accentuarea decalajelor de dezvoltare.
Pentru ca politica de coeziune să fie eficientă, ar trebui ca fondurile să fie
acordate regiunilor din apropierea centrului (sub formă de cercuri concentrice, în valuri
spre exterior). Experienţa arată că zonele izolate, beneficiare ale fondurilor structurale, nu
au avut decât creşteri temporare (vezi regiunile Mezzogiorno, Andaluzia, landurile din
Germania de Est etc). În prezent, se acordă o asistenţă financiară tuturor regiunilor mai
slab dezvoltate, iar impactul acestora este de multe ori nesemnificativ. De aceea, o soluţie
ar fi aceea a acordării mai multor fonduri unui număr mai redus de regiuni. Acestea vor
genera externalităţi pozitive, rezultând o capacitate mai mare de extindere a centrului şi
de reducere a periferiei.
De aceea propun alocarea fondurilor structurale numai către regiunile RA şi RE,
aflate în imediata vecinătate a regiunii centru (figura 29). Astfel, acestea ar beneficia de
externalităţile pozitive ale centrului şi de delocalizarea firmelor din aglomerare, dar şi de
asistenţa structurală comunitară. În consecinţă, impactul acestora din urmă va fi unul mai
ridicat, putând genera la rândul lor o influenţă pozitivă asupra regiunilor din imediata
apropiere (RC, RB, RD).

Externalităţi pozitive, delocalizare

RC

RB
RE
Regiunea centru
RA
Fonduri
Fonduri structurale
structurale RD

Figura 29. Alocarea fondurilor structurale sub forma unor cercuri concentrice

Astfel, fondurile structurale ar avea un impact pozitiv pe termen lung asupra ofertei
agregate la nivel regional, fiind practic eliminate efectele negative (asupra coeziunii) ale
alocării acestora. În aceste condiţii s-ar elimina compromisul dintre creşterea naţională şi
coeziunea regională în modelul european.

Test de autoevaluare 6. Comentaţi decizia de acordare a fondurilor structurale

regiunilor aflate în imediata apropiere a aglomerărilor urbane.

Bibliografie
1. de Grauwe Paul – Economics of Monetary Union, Oxford University Press, 8th
edition, 2009

65
2. Dinu M., Socol C., Marinaş M. - Economie europeană, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
3. Krugman, P.R., Geography and Trade, MIT Press, Massachusset, 1991
4. Martin, Ph., A quoi servent les politiques regionale europeennes?, Economie
internationale, issue 1, 1999
5. Martin, Ph., The geography of inequalities in Europe, Swedish Economic Policy
Review. Volume 12, 2004
6. Pelkmans J. – Integrarea europeană. Metode şi analiză economică, Ediţia a doua,
Institutul European din România, 2004
7. Sapir, A. An agenda for a growing Europe. Making the EU economic system deliver,
Report of an independent high-level study group established on the initiative of the
President of the European Commission, Bruxelles, 2003

Bibliografie generală a grupului unităţilor de învăţare

 Aiginger, K., The European Socio-Economic Model, in Giddens, A., Liddle, R.,
Diamond, P. (eds.), Global Europe, Social Europe, Polity Press, Cambridge, 2006
 Aiginger, K., Typologies of Social Models in Europe, WIFO, 2008
 Cerami, A., The Reform Challenges of the Central and Eastern European Welfare
Regime, Sciences Po - Centre d'études Européennes, Working Paper Series, 2006
 de Grauwe Paul – Economics of Monetary Union, Oxford University Press, 8th
edition, 2009
 Dinu M., Socol C., Marinaş M. - Economie europeană, Editura Economică,
Bucureşti, 2004

66
 Esping-Andersen C., The Three Worlds of Welfare Capitalism, Princeton University
Press, Princeton, 1990
 Frankel, J., Rose, A. (1996). The Endogeneity of the Optimum Currency Area
Criteria, NBER Working Paper, nr. 5700
 Kornai, J., The Socialist System: The Political Economy of Communism, Oxford
University Press, Oxford, 1992
 Krugman, P.R., Geography and Trade, MIT Press, Massachusset, 1991
 Martin, Ph., A quoi servent les politiques regionale europeennes?, Economie
internationale, issue 1, 1999
 Martin, Ph., The geography of inequalities in Europe, Swedish Economic Policy
Review. Volume 12, 2004
 Pelkmans J. – Integrarea europeană. Metode şi analiză economică, Ediţia a doua,
Institutul European din România, 2004
 Sapir, A. An agenda for a growing Europe. Making the EU economic system
deliver, Report of an independent high-level study group established on the
initiative of the President of the European Commission, Bruxelles, 2003

67