Introducere

Evoluţia sistemului bancar pe teritoriul Republicii Moldova contemporană este strâns legat de
etapele istorice prin care aceasta a trecut în ascensiunea sa cronologică. Astfel, urmează a se lua în
considerare perioada ocupaţiei ţariste, când Basarabia era parte a Imperiul Rus până la 1918; anii de după
Unirea din 1918 până la anexarea Basarabiei în 1940 de URSS; existenţa Basarabiei în cadrul URSS până la
1991; şi perioada de după 1991, adică după dobândirea independenţei.

Basarabia în componenţa Imperiului Ţarist. În 1864, prin decretul ţarului Alexandru al II-lea din 20
decembrie 1963, a fost deschisă sucursala Băncii de Stat a Imperiului Rus, înfiinţată la 1960. În data de 18
octombrie 1871 a fost adoptat Regulamentul Băncii Comerciale din Chişinău, cu un capital iniţial de 1 milion
de ruble, majoritatea acţionarilor erau marii moşieri, comercianţii, proprietarii de terenuri. Capitalul iniţial
fiind împărţit în 4000 cote de participare egale, a câte 250 de ruble. Domeniul principal de activitate îl
reprezenta atragerea de depozite, acordarea de credite garantate, ş.a. Pe parcursul unei perioade
îndelungate Banca Comercială Chişinău era singura instituţie financiară în gubernia rusească Basarabia, ce
activa pe principiile capitalului privat.

În 1885 în Basarabia este deschisă banca ţărănească, aceasta îndeplinea două funcţii: acordarea de
împrumuturi nobililor ereditare garantate prin ipoteca, şi ajutarea la împroprietărirea ţăranilor, prin
vânzarea terenurilor (asupra cărora s-a exercitat dreptul de ipotecă) ţăranilor şi suplinirea resurselor
financiare lipsă prin împrumuturi avantajoase.

În afară de sucursalele băncilor din Rusia, în Basarabia la începutul secolului XX existau 6 bănci provinciale:
Banca Basarabiei (cu 20 de sucursale); Banca Dunării de Jos (cu 4 sucursale); Banca Soroca; Banca Cetatea
Albă; Banca Comercială Industrială a Basarabiei; Banca Creditul Comercial L.Lijschitz&Co. Dezvoltarea
instituţiilor bancare a contribuit la colectarea economiilor şi creditarea industriei, comerţului, agriculturii şi a
altor ramuri ale economiei Basarabiei.

Basarabia în componenţa României Mari. O deosebită dezvoltare sistemul bancar la cunoscut după
înfăptuirea Marii Uniri, de la 1918, când după obţinerea independenţei noua Republică Democrat
Moldovenească la 27 martie 1918 votează unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, România. Doar în perioada
1918-1928 în România Mare creşte numărul băncilor de la 215 la 1122. Pe teritoriul Basarabiei se deschid
sucursale ale următoarelor bănci: Banca Dacia, Banca Românească, Banca Uniunea Română, Banca Viticolă a
României, Banca Iaşilor, Banca Moldova etc. În perioada crizei 1929-1933 mai multe bănci din toată ţara s-
au prăbuşit, de la numărul menţionat anterior de 1122, rămăseseră către finele crizei doar 873. Mai mult, în
perioada imediat ulterioară, numărul lor nu a crescut, ci sa micşorat şi mai drastic ca urmare a fuziunilor şi
absorbţiilor, către 1941, numărul băncilor a fost de 275, dimensiunile capitalului bancar rămânând practic
neschimbat.

În perioada în care Basarabia era în componenţa României, organul central era reprezentat de Consiliul
Superior Bancar, care a fost instituit prin Legea bancară din 1934. Conform art. 4 comerţul de bancă nu
putea fi exercitat decât cu autorizaţia Consiliului Superior Bancar, printre alte atribuţii ale Consiliului
Superior Bancar erau: supravegherea activităţii bancare în ţară, acordarea de autorizaţii pentru sucursale,
inclusiv decide lichidarea unei bănci. Conform art. 42 Consiliul Superior Bancar funcţionează pe lângă Banca
Naţional Română, astfel nu urmează a fi pus semnul de egalitate între Consiliul Superior Bancar şi o
autoritate de supraveghere bancară din ziua de azi asemenea BNM-ul.

Basarabia în componenţa URSS. În perioada sovietică sistemul bancar al RSSM era încadrat în sistemul
sovietic, luând în considerare comerţul ca atare lipsea în viaţa economică a ţării, tot ce ţine de activitatea
bancară a stagnat. În anul 1945 la Chişinău a fost deschis un birou la nivel republican al Băncii de Stat URSS,
care se subordona direct Consiliului de Administraţie de la Moscova; şi trei birouri regionale: Cahul, Tiraspol
şi Bălţi.

O dată cu reformele economice întreprinse în perioada anilor 1980-1990 în URSS, activitatea bancară nu a
putut fi neglijată, astfel dacă până la acel moment sistemul bancar era centralizat prin Banca de Stat URSS,
după 1988 pe teritoriul URSS-ul au început a activa alte 5 bănci specializate: Banca pentru Relaţii Economice
Externe; Banca pentru Industrie şi Construcţii; Banca Agro-Industrială; Banca pentru locuinţe, servicii
comunale şi dezvoltare socială; cât şi Sberbank-ul.

Republica Moldova. În data de 4 iunie 1991 prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova, Banca
Republicană din Moldova a Băncii de Stat a URSS este reorganizată în Banca Naţională a Moldovei. Prin
Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară din 12 iunie 1991 s-a pus bazele sistemului bancar din ziua de
astăzi. Analiza detaliată a actelor normative ce reglementează şi ce au reglementat activitatea bancară în
Republica Moldova va fi obiectul de studiu al subcapitolului 1.3.

Din momentul declarării independenţei de către Republica Moldova, sistemul bancar activează pe două
nivele: primul – BNM; pe al doilea – băncile comerciale (termen ce nu mai este utilizat de noua lege bancară
nr. 202/2017).

Conform datelor oferite de „Victoriabank” SA, aceasta afirmă că este prima banca comercială înregistrată în
Republica Moldova. Fondată în data de 12 octombrie 1989, tot atunci în cadrul adunării generale aceasta îşi
primeşte denumirea. La 12 aprilie 1990 banca efectuează prima operaţie financiară, interesant este faptul
că prima filială nu a fost deschisă la Chişinău ci la Bălţi, în data 1 februarie 1991. Mai mult, licenţa din partea
BNM-ul este obţinută abia la 1 decembrie 1991, licenţă cu nr. 7. Licenţa cu nr. 1 însă a fost obţinută de către
„Bancosind”, care a fost înregistrată la 11 septembrie 1991 în Registrul Central al Băncilor din Republica
Moldova, astfel „Victoriabank” nu este prima bancă din ţară, chiar dacă „Bancosind” din 1997 nu mai
activează ca urmare a retragerii licenţei şi iniţierii procedurii de lichidare, în data de 25 ianuarie 2018
Agenţia Servicii Publice a Republicii Moldova a anunţat oficial încheierea procedurii de lichidarea în cazul
„Bancosind”.

Sistemul bancar a fost zguduit de mai multe valuri, care au finalizat cu retragerea licenţelor unor bănci
(unele licenţe/autorizaţii au fost retrase ca urmare a depunerii unei cereri în acest sens la BNM):

• în anii 90’ au fost retrase autorizaţiile: „Basarabia”; filialei BCA „Finist Bank” din Rusia; filialei „Dacia-
Felix” SA din România; BCA „Capital-banc”; BCA „Bancosind”; BCA „Bucuriabank”; BCIA „Vias”; Băncii
„Guinea” SA; „BIID MB” SA;

• începutul anilor 2000: BCI „Oguzbank” SA; BC „BTR” Moldova SA; băncii municipale „Chişinău” SA”;
„International Commercial Bank (Moldova)” SA;

• 2005-2010: BC „BUSSINESBANK” SA; BC „INVESTPRIVATBANK” SA;

• 2012: BC „Universalbank” SA;

• 2015: BC „Banca de Economii” SA; BC „UNIBANK” SA; BC „BANCA SOCIALĂ” SA.

În ceea ce ţine de ultimele cazuri de retragere a licenţei şi iniţiere a procedurii lichidării silite, aceste
evenimente au influenţat negativ evoluţia sistemului bancar în RM, practic având un efect de stagnare şi
necesitând redresarea promptă a situaţii economice create, ori până în 2015 aceste bănci erau liderii pieţei
financiare în Moldova.

La momentul actual conform datelor sitului oficial al BNM-ului, în Republica Moldova deţin licenţa 11 bănci:
1. Banca Comercială „COMERŢBANK” SA;

2. Banca Comercială „VICTORIABANK” SA;

3. Banca Comercială „MOLDO-AGROINDBANK” SA;

4. Banca Comercială „Moldindconbank” SA;

5. Banca Comercială „EuroCreditBank” SA;

6. „Banca de Finanţe şi Comerţ” SA;

7. Banca Comercială „ENERGBANK” SA;

8. Banca Comercială „ProCredit Bank” SA;

9. Banca Comercială Română Chişinău SA;

10. Banca Comercial „EXIMBANK – Gruppo Veneto Banca” SA;

11. Banca Comercială „MOBIASBANCĂ – Grupe Societe Generale” SA.

Capitolupl 1 : Aspecte teoretice

a) Resursele proprii ale unei bănci comeciale

Resursele bancare sunt formate prin efectuarea de operațiuni pasive și constau din proprii și atrași. Fonduri
proprii - o combinație de fonduri cu scopuri diferite care asigură independența economică și stabilitatea
băncii. Capitalul bancar include: 1) capital fix; 2) capital suplimentar. Capitalul fix include capitalul social
plătit și înregistrat și rezervele dezvăluite create sau crescute din cauza veniturilor reținute, primelor de
prețuri sociale și contribuțiilor suplimentare ale acționarilor la capital, fondul general de acoperire a
riscurilor.

Ca orice societate, o bancă poseda un capital propriu. Dar acest capital este neînsemnat în raport cu cifra de
afaceri şi constituie mai mult o garanţie faţă de deponenţi.

Acest capital – într-o proporţie mai mare sau mai mică – este imobilizat cu ocazia înfiinţării băncii (clădiri,
materilae, maşini de calcul, calculatoare etc.)

Rezervele sunt formate din prelevări asupra beneficiilor anuale şi care reprezintă fonduri de garanţie.
Rezervele sunt folosite în operaţiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurile şi de a fi uşor transformate în
lichidităţi. Băncile ar putea, fără îndoială, să crească fondurile prin emiterea de obigatiuni în public.

Emiterea de obligaţiuni ar creşte însă sarcinile de plăţi anuale prin achitarea dobânzilor aferente, reducând
astfel suma de destribuit sub forma dividentelor.

În orice caz mărimea capitalului băncii pe o astfel de cale nu ar creşte în mod sensibil posibilităţile acesteia
de acţiune.

Capitalul propriu – o parte necesară a resurselor financiare a oricărei interprinderi. Formarea capitalului
prezintă o etapă obligatorie, care precedeaza începutul activităţii băncii.

În acelaşi timp funcţia, rolul şi mărimea capitalului propriu al băncii au o importanţă majoră în comparaţie
cu alte domenii de antreprenoriat. Aşa cum pe contul capitalului propriu băncile acoperă aproximativ 10%
din necesităţile totale de resurse, pe când corporaţiile nefinanciare raportul acesta constituie 40-55% (în
unele domenii şi mai mare).

Aceasta specifică a băncilor este legată cu un şir de conjuncturi. În primul rând băncile prin rolul său de
intermediar pe piaţa financiară atrag sume mari de capital străin în formă de depozite de la populaţie,
întreprinderi şi instituţii guvernamentale. Tot odată ele asigura o dirijare efectivă şi păstrarea acestor
rezerve.

Într-al doilea rând, sistema guvernamentală de asigurare a depozitelor, introdusă în SUA în anii '30, esenţial
a micşorat riscul de retragere în masă a depozitelor şi a permis băncilor de a micşora resursele proprii,
necesară pentru asigurarea lichidităţii.

În sfârşit, în al treilea rând, activele bancare, prezentate sub diferite aspecte de obligaţiuni financiare, de
regulă, au o lichiditate mai înaltă şi sunt mai repede realizate pe piaţă, decât activele companiilor
nefinanciare. Aceasta permite băncilor posibilitatea de o mobilizare mai rapidă a resurselor băneşti şi efectiv
micşorează necesitatea lor de capital propriu. Că consecinţă, băncile pot menţine o proporţie relativ mică
între capitalul propriu şi active în comparaţie cu companiile nefinanciare.

Mărimea resurselor proprii ale băncii depinde de caracterul operaţiunilor active efectuate de ea. Orientarea
activităţii băncii spre operaţiunile cu un grad înalt de risc necesita o mărire a resurselor proprii a acestor
bănci. Resursele proprii necesare băncii şi mărimea acestor depinde şi de nivelul de dezvoltare a pieţii
resurselor de creditare, precum şi de politica creditară promovată de banca centrală.

Dacă banca este formată că o societate cu răspundere limitată, ea poseda capital statutar divizat în părţi
mărimea cărora se determina prin documentele de formare a băncii, în acelaşi timp participanţii băncii sunt
răspunzători în conformitate cu mărimea părţii sale. La formarea băncii capitalul statutar poate fi format
doar pe mijloace băneşti a activelor materiale.

Resursele bugetului federal şi fondurilor nebugetare, resursele monetare şi alte obiective ale proprietăţii
private, aflate în supravegherea organelor federale ale puterii de stat, nu pot fi folosite pentru formarea
capitalului statutar a băncii.

În conformitate cu formă de organizare are loc şi majorarea capitalului statutar al băncii. Băncile comercilae
organizate ca societăţi pe acţiuni, pentru majorarea capitalului statutar pot emite un număr mai mare de
acţiuni. Pentru atragerea resurselor suplimentare la aşa tip de bănci li se permite de a emite obligaţiuni.
Băncile organizate după tipul societăţii cu răspundere limitată îşi pot majora capitalul statutar prin atragerea
altor participanţi care vor introduce partea lor în capitalul statutar, ori prin majorarea părţii fiecăruia din
participanţii precedenţi.

Fondul de rezervă a băncilor este destinat pentru acoperirea pierderilor de la operaţiunile active în acelaşi
timp fiind utilizate pentru plata dividentelor la acţiunile privilegiate şi procentelor pentru obligaţiunile băncii
în cazul când nu se ajung lichidităţi. Fondul de rezervă se formează pe contul venitului care îl are bancă. Nu
mai puţin de 5% de la venitul curat sunt destinate fondului de rezervă. În rând cu fondurile de rezervă
băncile comerciale formează fonduri pentru dezvoltarea socială a însăşi băncii.

Funcţia de bază a resurselor proprii a băncii este asigurarea deponenţilor băncii, ele pot fi privite ca o
mărime, în limitele căruia banca îşi manifesta deponenţilor garanţia. În practică bancară resursele proprii
sunt socotite resurse de rezervă care permit băncii de a avea o catitate de lichidităţi chiar şi în cazul când
banca lucrează în pierderi.
Mărimea resurselor proprii care se afla în posesia băncii determina tipurile de activităţi ale băncii.
Normativele economice, în general, sunt formate pe baza mărimii resurselor proprii ale băncii. Resursele
proprii se folosesc pentru dezvoltarea de mai departe a bazei materiale a băncii. Pe contul acestor resurse
se procura clădiri, echipamentul necesar etc.

Mărimea resurselor proprii este determinată de fiecare bancă comercială în parte şi depinde de mai mulţi
factori, deoarece mărimea resurselor proprii ale băncii determina operaţiunile active ale băncii, băncile se
orientează la un cerc anumit de clienţi, trebuie să aibă mărimea cuvenită resurselor proprii pentru a putea fi
în stare de a satisface toate cerinţele clienţilor săi neincalcind normativele.

Deasemenea mărimea băncii depinde de specifică clientelei, deci în cazul dacă între clienţii băncii domina
interprinderi majore se necesita o cantitate mai mare a resurselor proprii la acelaşi volum de operaţiuni
active cu o bancă care se orientează la deservirea unui cerc mai mic de debitori.

Deasemenea această mărime depinde şi de caracteristica operaţiunilor active ale băncii. Orientarea băncii la
operaţiuni legate de un risc cu un grad mai înalt, efectiv necesita un volum mai mare a resurselor proprii,
asta se referă îndeosebi la băncile inovaţionale.

Soluţionând problema volumului resurselor proprii, băncile iau în consideraţie că doar aceste resurse nu
determina mărimea venitului. Ele pur şi simplu permit băncii de a alege unele sau altele operaţiuni, de a se
orienta la deservirea unui cerc anumit de clienţi etc.

Mărimea resurselor proprii necesare depinde de nivelul de dezvoltarea a pieţii resurselor creditare şi
politica promovată de Banca Centrală. Liberalizarea politicii creditare în cazul unei pieţe dezvoltate înlesnesc
accesul băncilor comerciale la resursele creditare şi scade nivelul necesar de resurse proprii. O politică
creditară severă în concordanţă cu o piaţă financiară nedezvoltata duc la o creştere continuă a necesităţii de
resurse proprii.

Pot fi folosite două metode de creştere a resurselor proprii a băncii: colectarea venitului ori mărirea
numărului de acţiuni emise. În primul caz venitul se formează sub formă de crearea accelerată a fondului de
rezervă şi alte fonduri ale băncii şi capitalizarea lor posterioara poate avea loc şi capitalizarea unei părţi a
venitului la finele anului. Această metodă este cea mai puţin costisitoarea, ea nu necesită cheltuieli
suplimentare care apar în cazul emiterii de noi acţiuni ori atragerii de noi acţionari. În acelaşi timp această
înseamnă micşorarea dividentelor plătite acţionarilor, ceea ce poate clătină poziţia băncii pe piaţă.

b) Resursele atrase ale băncii

Resursele atrase reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti care sunt utilizate de către bancă în procesul
desfăşurării activităţii, dar care nu-i aparţin cu drept de proprietate şi care necesită rambursare.

Clasificarea resurselor atrase

După sursa de provenienţă:

• Resurse depozitare/ depository resources - acumulate din depozitele persoanelor fizice şi juridice;

• Resurse nedepozitare/ non-depository resources - împrumuturi, credite preluate de bancă de la

Banca Centrală, alte bănci, organizaţii financiare internaţionale, precum şi mijloace băneşti colectate prin
emisiunea certificatelor de depozit şi a obligaţiunilor.

După termen:
• La termen – sunt resursele pentru care e cunoscută data rambursării;

• La vedere - nu este cunoscută data rambursării.

După cost:

• Resurse plătibile – resurse bonificate cu dobândă (pentru conturi de depozit);

• Resurse neplătibile – resurse pentru care banca nu achită dobânda (pentru contul de decontare).

Rolul resurselor atrase :

• Finanţează activitatea băncii;

• Stau la baza exercitării funcţiei principale a băncii şi anume de depozitare;

• Formează imaginea băncii.

În procesul de atragere a resurselor clenţilor băncile comerciale deschid conturi acestora, în scopul ţinerii
evidenţei fluxurilor financiare.

Capitolul 2 : Analiza

DIAGNOSTICA SISTEMULUI BANCAR MOLDOVENESC

TENDINȚELE PRINCIPALE

Având în vedere natura pro-ciclică a sistemului bancar, situația marco-economică relativ favorabilă din
Moldova în perioada 2000-2008 a fost pe deplin reflectată în creșterea penetrării sistemului bancar în
economia națională. Astfel, ponderea creditelor bancare în PIB a crescut de la 25,2% în 2000 până la 40,2%
în 2007. Aceasta s-a diminuat în 2008 până la 39,8%, din cauza creșterii economice încă robuste însoțite de
încetinirea ritmurilor de creditare ca urmare a înăspririi puternice a politicii monetare și așteptărilor
negative asociate cu conturarea primelor semnale recesioniste. Evoluțiile din 2009 și 2010, deși par contra-
intuitive, au avut la bază un efect pur aritmetic: diminuarea pronunțată a PIB-ului și, respectiv, a
numitorului, a dus la creșterea ponderii până la 41,7% în 2009 și relansarea dinamică din 2010 a cauzat
efectul invers, ponderea diminuându-se până la 33,9%. Luând în calcul perioada mai lungă de adaptare a
băncilor comerciale la noile tendințe macroeconomice, în următorii ani nivelul penetrării sistemului bancar
ar putea crește.

În Figura 1 observăm că creșterea integrării sistemului bancar în economia națională din perioada analizată
nu a fost asociată cu o vizibilă diminuare a costului creditelor. Astfel, în anii 2003-2008, ratele dobânzilor s-
au menținut la un nivel relativ constant, atât în termeni nominali, cât și reali. În 2009, pe fondul recesiunii și
a tendințelor deflaționiste, ratele reale au crescut simțitor. Datorită relansării economice pe fondul unei
politici monetare încă relaxate, precum și a diminuării primelor de risc, la finele anului 2010, ratele
dobânzilor s-au diminuat în expresie nominală până la minimum istoric de 16,25%. În termeni reali, însă,
acestea au atins nivelul similar din perioada de până la criză. Mai mult decât atât, tendința respectivă a
continuat și pe parcursul primului semestru a anului 2011, rata creditelor în temeni nominali ajungând la
14.2%, iar în termeni reali – la 6.5%.
Un factor important care a determinat creșterea creditării a fost intensificarea concurenței în sectorul
bancar în urma intrării pe piață a câtorva investitori de talie internațională. Prin urmare, ponderea
investițiilor străine în capitalul băncilor a crescut de la 50,6% în 2005 până la 76,8% după prima jumătate a
anului 2011. Totodată, aceasta a contribuit la diminuarea nivelului de concentrare a pieței: ponderea
activelor celor mai mari 5 bănci în total active s-a diminuat până în 2008 (Figura 2). Totuși, pe parcursul
perioadei de criză nivelul de concentrare a revenit la nivelul anilor 2002-2005. Trebuie să menționăm că
această revenire a fost influențată și de faptul că activele băncii care a falimentat în 2009 au fost preluate de
una din cele mai mari 5 bănci – BC „Banca de Economii”.

În mod evident, creșterea creditării urmărită în perioada de până la criză a condiționat creșterea nivelului de
profitabilitate în paralel cu reducerea treptată a nivelului de lichiditate din sistem. Această tendință este mai
curând una pozitivă decât îngrijorătoare, având în vedere menținerea unui nivel de capitalizare adecvat al
sistemului bancar și utilizarea mai eficientă a activelor bancare. Totodată, extinderea portofoliilor bancare a
îmbunătățit calitatea acestora, fapt reflectat de ponderea creditelor neperformante în total credite și a
fondurilor de reduceri pentru pierderi la credite.

Capitolul 3 : Concluzii și recomandări

Rezultatele studiului relevă faptul că, per ansamblu, sistemul bancar moldovenesc va fi un net
beneficiar în urma semnării unui Acord de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv cu Uniunea Europeană.
Totuși, efectele pozitive vor fi atenuate din cauza unui șir de deficiențe sistemice fundamentale ce țin de
activitatea băncilor comerciale, precum și a economiei naționale în general. Astfel, confidența reciprocă
limitată dintre bănci și populație/companii are implicații negative asupra funcției de intermediere a
sistemului bancar. Prin urmare, în pofida creșterii economice dinamice de pe parcursul ultimilor ani, acesta
a rămas slab integrat în economia națională, plasându-se pe ultimele locuri din regiune la capitolul ponderii
creditării în PIB. Totodată, persistă problema costului înalt al creditelor, fapt determinat de influența a 3
factori majori: nivelele înalte ale costurilor resurselor atrase, ale primelor de risc și ale marjelor bancare.
Partea pozitivă este că o integrare atât de modestă a sistemului bancar în economia națională a permis
băncilor să fie mai imune față de eventualele șocuri macroeconomice. Astfel, nivelul înalt al lichidităților,
datorat reticenței băncilor în activitatea de creditare, asigură o stabilitate mai bună a sistemului.

Concluzia dată este cu atât mai plauzibilă luând în consideraţie faptul că multe dintre băncile autohtone au
ca acţionari bănci mari europene care, o dată cu armonizarea completă a legislaţiei, ar putea aplica aceleaşi
tehnici de management ce le-a permis să devină de succes în ţara lor de origine.