SISTEMUL NERVOS

Organizarea sistemului nervos

Din punct de vedere anatomic. Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor
şi structurilor formate în mod predominant din ţesut nervos.
Clasificarea sistemului nervos se face după mai multe criterii.
După criteriul morfologic, sistemul nervos are două componente:
 Sistemul nervos central
 Sistemul nervos periferic

După criteriul funcţional:

 Sistemul nervos somatic
 Sistemul nervos vegetativ
Activitatea sistemului nervos are la bază actul reflex. Substratul material al actului
reflex este arcul reflex.
Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni) şi celule gliale.
Neuronul este o celulă alcătuită din corpul neuronal şi prelungiri (axon şi dendrite).
Neuronii se clasifică după mai multe criterii: forma corpului, funcţie, numărul
prelungirilor.
Fibrele nervoase se clasifică după următoarele criterii: descriptive, de mielinizare, de
funcţie.
Sinapsele realizează legăturile dintre neuroni. Morfologic sinapsa are următoarele
componente: membrana presinaptică. Fanta sinaptică şi membrana postsinaptică. Sinapsele au
rolul de a direcţiona influxul nervos într-un singur sens.
Fasciculele căii nervoase
Calea nervoasă este o înlănţuire de neuroni. Căile nervoase sunt ascendente (senzitive)
şi descendente (motorii).
Fasciculul este o secvenţă dintr-o cale.
Receptorii sunt formaţiuni la nivelul cărora excitantul (stimulul) din mediul extern sau
intern este transformat în influx nervos. Se descriu: exteroceptori, proprioceptori şi
interoceptori.
Tipurile de sensibilitate:
Exteroceptivă:
 tactilă:protopatică şi epicritică
 termică
 dureroasă
Proprioceptivă:
 conştientă
 inconştientă
Interoceptivă

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Măduva spinării
Măduva spinării este porţiunea nevraxului care ocupă canalul vertebral. Este alcătuită
dintr-o serie de segmente suprapuse, numite mielomere (neuromere). Este învelită în
meningele spinal.
 Structura măduvei. Substanţa cenuşie este aşezată la interior, înconjurată de substanţă
albă.
Substanţa cenuşie, pe secţiune transversală. Are forma unui H, având la mijloc canalul
ependimar. Fiecare bară sagitală a H-ului prezintă un corn anterior, un corn posterior şi un
corn lateral. Cele două bare sagitale sunt unite prin comisura cenuşie.
Substanţa albă este organizată în cordoane: anterior, lateral şi posterior.
În cornul anterior sunt situaţi neuromotori alfa şi gamma. În cornul posterior există
neuroni somatosenzitivi şi de asociaţie.
În substanţă cenuşie, o parte din neuroni sunt grupaţi în nuclei.
Nervi spinali au două rădăcini: anterioară şi posterioară, un trunchi şi 4 ramuri. Pe
rădăcina posterioară este situat ganglionul.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali, în afara nervilor toracali, se împletesc şi
formează plexuri: cervical, brahial, lombar şi sacrat. Plexul brahial emite ramuri terminale
care inervează structurile membrului inferior.
Măduva spinării este formată din suprapunerea unor segmente numite mielomere sau
neuromere. Fiecare neuromer emite câte o pereche de nervi spinali.
De sus în jos, măduva spinării prezintă următoarele porţiuni:
 cervicală cu 8 neuromere – C1-C8;
 toracică cu 12 neuromere – T1-T12;
 lombară cu 5 neuromere – L1-L5;
 sacrată cu 5 neuromere – S1-S5;
 coccigiană cu un neuromer.

Configuraţie exterioară
Limitele măduvei spinării sunt:
 superioară, care corespunde unui plan ce trece prin tuberculul anterior şi prin
marginea superioară a arcului posterior al atlasului; pe substanţa nervoasă
limita o constituie extremitatea inferioară a decubaţiei piramidale;
 inferioară – se află la nivelul corpului vertebrei L2.

În sens longitudinal, măduva spinării nu ocupa întregul canal vertebral (numai 2/3
superioare). Această „ascensiune aparentă” a măduvei este consecinţa ritmului mai rapid de
creştere al coloanei vertebrale, comparativ cu cel al măduvei spinării, până în luna a treia de
viaţă intrauterină măduva spinării ocupând întreg canalul vertebral.
Consecinţele „ascensiunii aparente” a măduvei spinării sunt:
 sub corpul vertebrei L2 se găsesc numai firul terminal şi rădăcinile ultimilor
nervi spinali, cu direcţie aproape verticală:
 rădăcinile nervilor spinali au direcţie oblică spre găurile intervertebrale;
 nu mai există corespondenţă între numărul vertebrei şi cel al neuromerului;

Formula lui Chipault exprimă relaţia care există între vertebra (N) şi neuromerul din
dreptul acesteia. Astfel:
 în regiunea cervicală, procesului spinos N îi corespunde neuromerul N+1;
 în regiunea toracală superioară (T1-T5), procesului spinos îi corespunde
neuromerul N+2;
 în regiunea toracală inferioară (T6-T10), procesului spinos N îi corespunde
neuromerul N+3;
 procesului spinos T11 îi corespund neuromerele lombare 3,4,5;
 proceselor spinoase T12-L2 le corespund neuromerele sacrate şi coccigian.
 Forma măduvei spinării este aceea de cordon cilindric uşor turtit anteroposterior, care
prezintă două porţiuni mai îngroşate:
 intumescenţa cervicală, între vertebrele C5-T2, locul de origine al nervilor spinali
ce vor forma plexul brahial;
 intumescenţa lombară, între vertebrele T10-L2, unde îşi au originea nervilor care
vor intra în structura plexurilor lombar şi sacrat.
Extremitatea efilată a intumescenţei lombare se numeşte con terminal şi se prelungeşte
cu firul terminal care se inseră pe faţa posterioară a coccigelui. Firul terminal împreună cu
rădăcinile ultimilor nervi spinali formează „coada de cal”.
Măduva spinării urmează curburile coloanei vertebrale, fiind menţinută relativ imobilă
în porţiunea centrală a canalului vertebral prin mijloacele de fixare ale sale.
Mijloacele de fixare ale măduvei spinării sunt: firul terminal, trabeculele spaţiului
subarahnoidian, ligamentele dinţate ale piei mater şi nervii spinali care sunt fixaţi la nivelul
găurilor intervertebrale prin tecile durale care îi însoţesc până la acest nivel.
Din punct de vedere descriptiv, măduva spinării prezintă o faţă anterioară şi două feţe
laterale.
Faţa anterioară prezintă:
 fisura mediană posterioară;
 şanţurile colaterale anterioare, originea aparentă a rădăcinilor anterioare ale
nervilor spinali;
 cordoanele anterioare.

Faţa posterioară prezintă:

 şanţul median posterior;
 şanţurile colaterale posterioare, origine aparentă a rădăcinilor posterioare ale
nervilor spinali;
 cordoanele posterioare; la nivelul acestora, C1-T3, pe suprafaţa acestora există
şanţul paramedian posterior, care separă la suprafaţă, cele două fascicole
spinobulbare.

Feţele laterale prezintă cordonul lateral, cuprins între şanţul colateral şi cel posterior de
aceeaşi parte.

Raporturile măduvei spinării

Măduva spinării este învelită de meningele spinal, prin intermediul căruia are raporturi
cu pereţii canalului vertebral.
Pe o secţiune transversală, între măduva spinării şi canalul există spaţiu perimedular.
Spaţiul perimedular este divizat de dura mater în:
 spaţiul epidural, în care se găsesc plexul venos vertebral intern şi grăsime
semifluidă;
 spaţiul meningeal, care conţine: arahnoida, spaţiul subarahnoidian şi pia mater.

Raporturile măduvei spinării cu pereţii canalului vertebral sunt:

 anterior – feţele posterioare ale corpilor vertebrali cervicali, toracali şi
lombari, discurile intervertebrale, ligamentul intervetebral longitudinal
posterior;
 posterior – lamele arcului vertebral, ligamentele galbene, baza proceselor
spinoase;
  lateral – pediculii vertebrali, găurile intervetebrale. Baza proceselor articulare.

Structura măduvei spinării

Structura macroscopică a măduvei
Măduva spinării este formată din substanţă nervoasă cenuşie situată la interior care
este înconjurată de substanţă albă.
Substanţa cenuşie are aspectul unei coloane continue, care pe secţiune transversală are
forma literei „H”; în mijloc prezintă un orificiu, canalul ependimar, care se continuă în sus cu
cavitatea ventriculului IV.
Pe secţiune transversală, substanţa cenuşie este formată din două bare sagitale legate
între ele de o bară transversală.
Fiecare bară sagitală prezintă:
 un corn anterior, de formă aproximativ patrulateră, căruia i se descriu un cap şi
o bază;
 un corn posterior, mai lung, mai subţire, care prezintă un vârf, un cap, un col,
şi o bază;
 un corn lateral, între neuroamele C8-L2.
Bara transversală se numeşte comisura cenuşie; este sub împărţită de canalul
ependimar într-o comisură preependimară şi alta retroependimară.
Substanţa albă este organizată în cordoane.

Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este acea porţiune a encefalului care leagă măduvă spinării de
emisferele cerebrale. Este alcătuit din trei etaje: bulbul, puntea şi mezencefalul.
Între trunchiul cerebral şi cerebel, pe de o parte şi emisferele cerebrale se interpune
cortul cerebelului. Între trunchiul cerebral şi cerebel se găseşte cavitatea ventriculului IV.
În sens anteroposterior cele trei segmente ale trunchiului cerebral prezintă:
 piciorul, care conţine mai ales marile căi descendente;
 calota, care conţine marile căi ascendente, nucleii şi formaţiunea reticulată;
 tectumul (la nivelul mezencefalului), format din patru coliculi
cvadrigemeni.

Bulbul, interpus între măduva spinării şi punte, are următoarele limite:

 inferior, un plan ce trece prin extremitatea inferioară a decusaţiei piramidale;
 superior, şanţul bulbopontin.
Conformaţia exterioară. Bulbul are forma unui trunchi de con cu baza mare în sus.
Prezintă de studiat o suprafață anterioară, două feţe laterale şi o fată posterioară. La nivelul
acestora se găsesc atât elementele ce se continuă de la măduvă, cât şi unele proprii bulbului.

Puntea are următoarele limite:

 inferior, şanţul bulbopontin
 superior, şanţul pontopeduncular.
Conformaţia exterioară. Puntea prezintă o faţă anterioară (are raport cu trunchiul
bazilar), o faţă posterioară (ventricului IV) şi două feţe laterale.

Mezencefalul leagă trunchiul cerebral de emisferele cerebrale. Prezintă:

 faţa anterioară, reprezentată de pedunculii cerebrali;
 două feţe laterale;
 faţa posterioară, reprezentată de lama tectală
 Structura trunchiului cerebral. Trunchiul cerebral este constituit din substanţă nervoasă
cenuşie, situată în profunzime, înconjurată de substanţă albă.
Substanţa cenuşie este organizată în nuclei, grupaţi în două categorii.
 nuclei echivalenţi, care au corespondent medular;
 nuclei proprii, care nu au corespondent medular.

Nucleii echivalenţi se clasifică în :

 nuclei somatotomotori: nucleul hipoglosului, abducensului, trohlearului,
oculomotorului, ambiguu, al facialului, trigemenului;
 nuclei somatosenzitivi: solitar, senzitiv al trigemenului, vestibulari,
cohleari.
 visceromotori;
 viscerosenzitivi.
Nucleii proprii sunt: gracil, cuneat şi cuneat accesor, complexul olivar, nucleii pontini,
oliva pontină şi nucleii corpului trapezoid, substanţa neagră, nucleul roşu, nucleii coliculilor
cvadrigemeni.
Substanţa albă a trunchiului cerebral este reprezentată de fascicule ascendente,
senzitive şi descendente, motorii (piramidale şi extrapiramidale).

Cerebelul
Cerebelul este situat în fosa cerebeloasă a cavităţii craniene, posterior de trunchiul
cerebral, de care este legat prin trei pedunculi cerebeloși.
Configuraţia exterioară. Cerebelul prezintă trei părţi: o porţiune mediană- vermisul şi
două porţiuni laterale - emisferele cerebeloase.
Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele, care separă lamele cerebelului.
Unele dintre şanţuri sunt mai adânci şi separă lobii, care sunt subdivizaţi în lobului.
Din punct de vedere al evoluţiei filo şi ontogenetice, dar şi al funcţiei, cerebelul are
trei părţi:
 arhicerebelul;
 paleocerebelul;
 neocerebelul.
Structura cerebelului. Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, alcătuind scoarţa
cerebeloasă şi în interior, formând nucleii.
Conexiunile cerebelului
Arhicerebelul este conectat cu aparatul vestibular. Este legat de funcţia de menţinere a
echilibrului şi de orientarea legată de echilibru.
Paleocerebelul are conexiuni cu măduva spinării şi cu trunchiul cerebral. Prin arcul
paleocerebelos este controlat mai ales tonusul postural al muşchilor somatici şi se reglează
sinergia mişcărilor vieţii de relaţie.
Conexiunile neocerebelului se realizează în special cu scoarţa cerebrală. Neocerebelul
intervine atât pe căile motricităţii voluntare, cât şi pe cele automate.

Diencefalul
Diencefalul este alcătuit din talamus, epitalamus, metatalamus şi hipotalamus.

Talamusul
Talamulsul are o formă ovoidă, cu extremitatea posterioară mai voluminoasă.
Faţa superioară este parţial intraventriculară (ventriculul lateral), la fel ca şi faţa
medială- (ventriculul III). Faţa laterală, prin intermediul capsulei albe interne, vine în raport
cu corpii striaţi. Faţa inferioară vine în raport cu hipotalamusul şi cu regiunea subtalamică.
Extremitatea posterioară vine în raport cu metatalamusul (corpii geniculaţi, medial şi lateral).
Structura talamusului. Talamusul este o masă de substanţă cenuşie, care are şi o
cantitate mică de substanţă albă.
Suprafaţa cenuşie conţine un număr mare de nuclei grupaţi în grupuri şi subgrupuri.
Prin conexiunile pe care le realizează, nucleii talamici sunt de două categorii:
 nuclei de releu, care conţin al treilea neuron al căilor aferente specifice, ce se
proiectează cortical.
 nuclei cu rol asociativ.
Aferenţele talamusului sunt:
 aferenţe senzitivo-senzoriale: de la căile sensibilităţii generale; proprioceptive
conştiente; de la căile gustativă, acustică, optică;
 aferenţe de la neocerebel;
 aferenţe de la hipotalamus;
 aferenţe de la scoarţa cerebrală.

Eferenţele merg la scoarţa cerebrală, corpii striaţi; hipotalamus, nucleul roşu, olivă;
substanţa reticulată.

Hipotalamusul
Este component al diencefalului, constituit din formaţiuni cenuşii dispuse mai ales în
planşeul ventriculului III. Componentele hipotalamusului constituie centrii superiori de
coordonare a sistemului nervos vegetativ. Prin conexiunile cu hipofiza, hipotalamusul
coordonează o mare parte a sistemului endocrin.
Formaţiunile hipotalamice sunt:
 chiasma optică
 tuber cinereum, tija pituitară
 corpul mamilar
 spaţiul interpeduncular (substanţa perforată posterioară)
Structura hipotalamusului. Substanţa cenuşie a hipotalamusului se împarte în trei arii:
 periventriculară;
 medială (nucleii supraoptic, paraventricular, nucleii mamilari)
 laterală.
Conexiunile hipotalamusului sunt numeroase.
Aferenţele principale sunt:
 ascendente, reprezentate de calea sensibilităţii viscerale;
 talamohipotalamice;
 striohipotalamice;
 senzoriale optice;
 olfactive;
 corticale.
Eferenţele sunt:
 ascendente – spre cortex, talamus;
 descendente, spre nucleii visceromotori ai trunchiului cerebral, hipofiză.

Scoarţa cerebrală
 În fiecare girus sub pătura corticală cenuşie pătrunde o lamă de substanţa albă.
Substanţa cenuşie împreună cu substanţa albă imediat subiacentă, alcătuiesc paliumul sau
mantaua.
În raport cu evoluţia filogenetică, funcţie şi substrat morfologic, paliumul are două
zone diferite:
 o porţiune mai veche filogenetic, de dimensiuni reduse, în regres la om şi
cu o structură mai simplă = arhipalium.
 o porţiune mai recentă filogenetic, cu întindere mult mai mare, cu o
structură laminată, bine definită= neopalium.
Structura scoarţei cerebrale. Scoarţa cerebrală cuprinde corpi neuronali, celule gliale,
fibre nervoase amielinice.
Citoarhitectonia scoarţei cerebrale reprezintădescrierea structurii bazată pe repartizarea
corpilor neuronali. În scoarţă se găsesc două categorii esenţiale de neuroni:
 neuroni granulari;
 neuroni piramidali.
La nivelul păturilor granulare se realizează aferenţele corticale, iar la nivelul păturilor
piramidale pornesc eferenţele scoarţei cerebrale.
Ariile corticale
Având la bază criteriul citoarhitectoniei, au fost delimitate în scoarţa cerebrală, zone
cu aspecte histologice destul de bine conturate, numite arii corticale. Brodmann, în 1909
concepe harta citoarhitectoniei corticale şi stabileşte 52 de arii, numite cu cifre de la 1 la 52.
Limitele acestor arii nu sunt nete. Diferitele arii sunt caracterizate şi prin anumite
funcţii corticale:
 rol senzitivo-senzorial
 rol motor
 rol asociativ
Funcţiile psihice nu pot fi legate de un anumit aspect histologic; ele se dezvoltă în
timpul vieţii, fiind legate de educaţie şi de mediul social în care se dezvoltă fiecare individ.
Ariile corticale motorii
1) Aria 4, somatomotorie, motorie voluntară. Este localizată în lobul frontal, girusul
precentral. Ea coordonează activitatea voluntară a întregii musculaturi somatice. Din pătura
piramidală internă pleacă fasciculul corticospinal.
2) Aria 6, premotorie, parapiramidală situată înaintea ariei 4, în partea anterioară a
girusului precentral şi în partea posterioară a girusurilor frontale 1, 2, 3.
3) Aria 8, oculogiră, situată în porţiunea mijlocie a girusurilor frontale 1, 2. Eferenţele
merg cu fascicolul geniculat. În imediata apropiere a ariilor 4,6, 8 există ariile motorii
supresive - 4s, 6s, 8s – capabile să inhibe funcţiile motorii.
4) Aria 44 – în piciorul girusului frontal inferior, este centrul de coordonare al
activităţii muşchilor care intervin în fonaţie (laringe, faringe, văl palatin, limbă, buze). Se mai
numeşte centrul vorbirii.
5) Ariile 45 şi 46, situate anterior de 44, în porţiunea triunghiulară a girusului frontal
inferior = centrul scrierii.
Ariile corticale senzitivo-senzoriale
1) Ariile 3, 1, 2 unt aşezate în girusul postcentral. Sunt ariile sensibilităţii generale =
aria somestezică. Aici se proiectează impulsurile specifice sosite de la căile sensibilităţilor
exteroceptivă şi proprioceptivă conştientă.
2) Ariile 5 şi 7 – în girusul parietal superior şi precuneus pe faţa medială a emisferului.
3) Ariile 40 şi 39 – în girusul parietal inferior. Sunt arii senzitivognozice, unde au loc
procesele de comparare a impulsurilor senzitive sosite, cu cele stocate anterior, activitatea de
sinteză şi percepţia propriuzisă.
 4) Aria 43 – aria gustativă
5) Aria 41 – pe suprafaţa superioară a girusului temporal superior = aria auditivă – aici
se înregistrează sunetele.
6) Ariile 42 şi 22 înconjoară aria 41. Sunt ariile audiognozice şi audiopsihice.
7) Aria 17 = aria vizuală, situată pe faţa medială a lobului occipital, pe buzele fisurii
calcarine.
8) Ariile 18 şi 19 – concentrice în jurul ariei 17 – sunt ariile vizuopsihică şi
vizuognozică

Căile ascendente şi descendente

Toate căile ascendente sunt organizate aproximativ după aceeaşi schemă:
 recepţia este asigurată de receptori;
 transmisia este asigurată prin înlănţuirea a trei neuroni;
 proiecţia se face într-o arie corticală bine individualizată.
Căile ascendente sunt sistematizate în căi ale sensibilităţilor generale şi căi senzoriale.
Căile sensibilităţilor generale se împart în :
 căi exteroceptive;
 căi proprioceptive;
 căi interoceptive.
Căile exteroceptive. Informaţiile sunt culese de către exteroceptorii din tegument.
Calea sensibilităţii tactile protopatice. Protoneuronul este situat în ganglioni spinali.
Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. Axonul, după încrucişare
formează fasciculul spinotalamic anterior, care trece prin trunchiul cerebral spre talamus. Al
treilea neuron este situat în talamus. Axonul acestuia se proiectează în aria somestezică.
Calea sensibilităţii tactile epicritice. Protoneuronul este situat în ganglionul spinal.
Axonul acestuia formează fascicului spinobulbar care în bulb face sinapsă cu deutoneuronul
situat în nucleii gracil şi cuneat. Al treilea neuron este aşezat în talamus, axonul acestuia
proiectându-se în aria somestezică.
Calea sensibilităţii termoalgezice. Protoneuronul este situat în ganglionul spinal.
Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. După încrucişare, axonul
acestuia formează fasciculul spinotalamic lateral, care va face sinapsă cu al treilea neuron în
talamus. Axonul celui de-al treilea neuron se proiectează în aria somestezică.
Căile proprioceptive. Informaţiile proprioceptive sunt culese de proprioceptori situaţi
în structurile aparatului locomotor.
Calea sensibilităţii proprioceptive conştiente are acelaşi suport anatomic cu cel al căii
sensibilităţii tactile epicritice.
Calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente. Protoneuronul este situat în ganglionul
spinal. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei. Axonii deutoneuronilor se
comportă astfel:
 o parte trec în cordonul lateral de aceeaşi parte şi formează fasciculul
spinocerebelos direct;
 cealaltă parte trece în cordonul lateral de partea opusă, formând fasciculul
spinocerebelos încrucişat.
Ambele fascicule spinocerebeloase se proiectează în scoarţa paleocerebelului.
Căile senzoriale sunt:
 calea optică;
 calea acustică;
  calea vestibulară.
Căile descendente sau motorii cuprind:
 neuronul motor central care elaborează influxul nervos;
 succesiune de neuroni interconectaţi;
 neuronul motor periferic;
 plăcile neuromotorii.
Căile motricităţii voluntare
Originea este în aria 4. Axonii formează fasciculul corticospinal şi corticonuclear.
Fasciculul corticospinal coboară prin centrul oval, prin braţul posterior al capsulei albe
interne şi prin trunchiul cerebral. În bulb, 80% din fibre se încrucişează – decusaţia
piramidală, formând fasciculul corticospinal încrucişat. Acesta se termină în cornul anterior al
măduvei spinării, descărcând impulsurile pe neuronii somatomotori alfa. Fibrele
neîncrucişate, formează fasciculul corticospinal direct, care după încrucişare în măduvă fac
sinapsă cu neuronii somatomotori alfa din cornul anterior al măduvei.
Fasciculul corticonuclear se termină cu sinapsă în nucleii somatomotori ai trunchiului
cerebral.
Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj, de
control al mişcării, care asigură execuţia precisă, armonioasă a mişcării comandate. Sistemul
extrapiramidal intervine în reglarea tonusului muscular şi a reflexelor somatice.
Tonusul muscular îmbracă două forme: tonusul de fond şi tonusul de execuţie.
Originea căilor extrapiramidale este în scoarţa cerebrală. De aici pleacă fascicule
descendente care fac legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale, de la care pleacă
fascicule spre zonele de origine şi spre neuronii periferici.
Periferic, căile extrapiramidale se descarcă atât pe neuronul somatomotor alfa, cât şi gamma.
Se formează o serie de circuite:
 inhibitor cortical;
 facilitator cortical;
 inhibitor periferic;
 facilitator periferic.