1.

-Coordonarea organismului prin intermediul mesagerilor chimici

-Structura chimica si sinteza hormonilor
Exista 3 categorii generale de hormone:
1. Proteine si polipeptide,categorie care include ionii secretati de hipofiza
anterioara si posterioara, pancreas (insulin si glucagon), glandele
paratiroide (paratormonul)
2. Steroizii secretati de corticosuprarenala (cortisol si aldosteron), ovare
(estrogen si progesterol), testicule (testosterone), si placenta (estrogen si
progesterone)
3. Derivati ai aminoacidului tirozina, secretati de tiroida (tiroxina,
triiodotironina) si de medulosprarenala (epinefrina si norepinefrina)
-Secretia, transportul si eliminarea din circulatie a hormonilor
Fiecare dintre hormoni prezinta un debut al efectului si o durata de actiune
caracteristice pentru indeplinirea functiei sale. Anumiti hormone, precum
norepinefrina si epinefrina sunt secretati la cateva secunde de la momentul
stimularii glandei, iar actiunea lor este secretata intr-un interval de secunde
sau minute.
Concentratiile sangvine ale hormonilor variza dintre 1 picogram pe mililitru
de sange si un maxim de cateva micrograme . Deci, ratele de secretie al
diferitilor hormone sunt foarte mici , de obicei in micrograme sau miligrame
pe zi.
-Controlul secretiei hormonale prin mecanism de Feedback
Mecanism de feedback negative:aigura un nivel al activitatii hormonale la
nivelul tesuturilor tinta; secretia hormonala indusa de un stimul determina
conditii care au tendinta de a inhiba ulterior eliberarea hormonului, cu alte
cuvinte feedback negative impiedica secretia hormonala excesiva sau
hiperactivitatea.
Mecanism de feedback pozitiv: actiunea biologica induce amplificarea
secretiei acestuia. Un exemplu, este eliberarea unei cantitati mari de hormon
luteizant, care apare ca urmare a efectului stimulator ecercitat ovulatiei.
-Transportul hormonilor in sange
Hormonii hidrosolubili (peptide si catecolamine) se dizolva in plasma si sunt
transportati de la locul de sinteza pana la tesuturile tinta , unde traverseaza
liber prin peretele capilar ajungand in lichidul interstitial si in cele din urma
la celula tinta. Spre deosebire de acestea , hormonii steroidieni si cei
tiroidieni circula in sange legati de protein plasmatice. Cantitatile relative
crescute de hormonii legati de proteine au rolul unui rezervor completand
concentratiile hormonilor liberi dupa ce acestea interactioneaza cu receptorii
specifici sau se pierd din circulatie.
-Eliminarea hormonilor din circulatie
Sunt doi factori care pot amplifica sau reduce concentratia hormilor in sange
: - este ratade secretia a hormonilor in circualtie, iar al doilea este viteza de
inlaturare a hormonilor din sange, ce poarta numele de ‘’rata de clearance
metabolic’’. Acestea se exprima sub forma numarului de mililitri de plasma
de care sa inlaturat hormonal in interval de un minut.
Hormonii sunt inlaturati din plasma prin urmatoarele modalitati:
1. Metabolizarea la nivel tisular 2.legarea de tesuturi 3.excretia hepatica
in bila 4.excretia renala in urina
2. Hormonii sunt degradati uneori la nivelul celulelor tinta prin mecanisme
enzimatie care induc endocitoza complexului hormon-receptor de pe
membrane celulara

2.Mecanismul de actiune a hormonilor

-Receptorii hormonali si activarea acestora
Prima etapa in actiunea hormonilor consta in legarea acestora de
receptori specifici ai celulei tinta. Interactiunea dintre hormon si
receptorul sau determina de obicei , inetirea unei cascade de reactii la
nivel cellular, a caror intensitate se amplifica cu fiecare etapa.
Diferite tipuri de receptori hormonali au in general urmatoare localizari :
1. in membrane celulara sau pe suprafata acesteia. Receptorii de
membrane sunt specifici mai ales hormonilor proteici, peptidici si
catecolaminelor.
2. In citoplasma celulara. Receptorii primar pentru diversi hormone
steroidieni sunt localizati in principal intracitoplasmatic
3. In nucleu. Receptorii pentru hormonii tiroidieni se gasesc in nucleus i
se considera o asociere directa intre receptor si unul sau mai multi
cromozomi.
-Semnalizarea intracelulara dupa activarea receptorului hormonal
Prima actiune pe care o exercita un hormon la nivelul tesuturilor sale este
formarea complexului hormone-receptor. Ca urmare apar modificari a
functiei receptorului, iar receptorul activat initiaza efectele hormonale.
Tipuri de interactiuni :
1.Receptori asociati cu canale ionice: deschid sau inchid canale pentru
ionii de sodium, altii pentru potasiu, iar altii pentru calciu
2.Receptori cuplati cu protein G: anumiti hormone sunt cuplati cu protein
G inhibitoare , in timp ce altii se leaga de protein G stimulatoare, diminua
activitatea enzimelor
3.Receptori hormonali asociati cu enzime : acesti receptori sunt protein
care traverseaza membrane celulara o singura data . semnalizarea
intracelulara include fosforilarea unor protein cu rol de transductor al
semnalului si activator al transcriptiei
4. Receptori hormonali intracelulari: complexul hormone-receptor activat
se leaga ulterior de o secventa reglatoare specifica si formarea ARNm, ca
urmare , dupa un intervat de minute, ore sau chiar zile dup ace hormonal
a patruns in celula apar protein nou sintetizate cu rol de control al unor
functii celulare noi.

-Mecanismele de mediere intracelulara a functiilor hormonale prin

mesagerii secunzi
Unul dintre mijloacele prin care hormonii isi exercita actiunile in
interiorul celulei consta in stimularea formarii mesagerului second AMPc
al nivelul membrane celulare. AMPc va determina ulterior actiunile
intracelulare ale hormonului. In consecinta, unicul effect direct pe care
hormonal il are la nivelul celulei este activarea unui singur tip de receptor
membranar; restul acciunilor cad in sarcina mesagerului secund. AMPc
nu este dsingurul mesager utilizat, alti doi sunt:
1. Ionii de calciu asociati cu calmodulina : patrunderea calciului poate fi
initiate prin (1) modificari ale potentialului de membrane care deschid
canale de calciuc (2) un hormone care interactioneaza cu receptori de
mebrana ce deschid canalele de calciu
2.produsii de degradare ai fosfolipidelor membranare: aceasta enzima
catalizeaza degradarea anumitor fosfolipide din membrane celulara , in
special a fosfatidil inositol difosfatul (PIP2)
-Hormoni cu actiune predominanta la nivelul aparatului genetic al
celulei
O alta modalitate prin care hormonii acctioneaza la nivel cellular- mai
specific hormonii steroidieni secretati de corticosuprarenale,
ovare,testicule – consta in iducerea sintezei de protein in celulele tinta .
Succesiunea de evenimente declansata de actiunea hormonilor steroidieni
este urmatoarea :
1. Hormonul steroidian traverseaza liber prin membrane celulara si intra
in citoplasma celulei, unde se leaga de o proteina receptor specifica.
 2. Complexul hormone-receptor patrunde apoi liber sau prin
mecanismede transport in nucleu.
3. Complexul se leaga de regiuni specific ale lantului de AND, activand
in acest fel procesul de transcriptie a unor anumite gene si formare de
ARNm
4. ARNm difuzeaza in citoplasma, unde promoveaza procesul de
translatie la nivelul ribozomilor in vederea sinzei proteinei.

Hormonii tiroidieni amplifica transcriptia gentica in nucleul celulei. Hormonii

tiroidieni – tiroxina si triiodtironina amplifica transcriptia genelor specific in
nucleu. In acest scop, hormonii se leaga direct de receptori proteici din nucleu;
acesti receptori sunt probabil molecule de protein localizate in cadrul complexului
cromozomial, cu rol de a controla functia promotorilor. La nivel nuclear au loc
urmatoarele actiuni : - acesti hormone activeaza mecanisme getice si determina
formarea multor tipuri de protein intraceluare ; -odata legati de receptorii
intranucleari , hormonii tiroidieni isi pot exercita efectele de control in acelasi timp

3.-Determinarea concentratiilor hormonale din sange.

Majoritatea hormonilor se gasesc in sange in cantitati mici, pentru
aceasta a fost dezvoltata o metoda de determinare a concentratiilor
hormonilor, a precursorilor si a produsilor de degradare metabolica a
acestora, numita radioimunodazare.
-Radioimunodozarea
Metoda de efectuare a radioimunodozarii:
- in prima etapa este produs un anticorp cu specificitate inalta pentru
hormonal care urmeaza sa fie masurat;
-In etapa a doua , o cantitate mica din acest hormone este amestecata
cu o cantitate de lichid ce contine hormonal care trebuie masurat si
amestecat ca o cantitate de hormone purificat. In consecinta, hormonal
natural din lichidulsupus investigarii si hormonal standard radioactive
vor concur pentru situsurile de legare ale anticorpilor
- in etapa a treia, complexul hormonal-anticorp este separate din restul
de solutie
-in etapa a patra, procedurile de radioimunodozare sunt effectuate
pentru solutii standard de horman nemarcat, la diverse concentratii.

-Testul de imunoabsorbtie enzimatica (ELISA)

Testele de imunoabsorbtie enzimatica (ELISA) pot fi folosite pentru
dozarea aproape a oricarei protein, inclusive a hormonilor. Testul
combina specificitatea anticorpilor cu sensibilitatea determinarilor
enzimatice simple. Metoda ELISA este utilizata pe scara larga in
laboratoarele clinice deoarece nu utilizeaza izotopi radioactivi, o mare
parte din test este automatizata prin utilizarea placii cu 96 de alveole.

4.- Hipofiza si relatia acesteia cu hipotalamusul

- Sistemul vascular port hipotalamo-hipofizar al hipofizei
anterioare
Hipofiza anterioara este un organ extreme de bine vascularizat, iar
intre celulele glandulare exista o retea sinusuri capilare. Cantitatea de
sange patrunde in aceste sinusuri a traversat anterior, sangele ajunge
apoi prin intermediul sistemului vascular port hipotalamohipofizar.
Neuronii speciali din hipotalamus sintetizeaza si secreta hormoni
eliberatori sau inhibitori care controleaza secretia hormonilor
hipofizei anterioare.
Functia hormonilor eliberatori sau inhibitori este de a controla secretia
hormonilor hipofizei anterioare. Principalii hormone hipotalamici
eliberatori sau inhibitori, care sunt urmatorii:
1. Hormonal e eliberare a tirotropinei (TRH), care determina secretia
hormonului tirostimulant
2. Hormonul de eliberare a corticotropinei (CRH), care determina
secretia adenocorticotropinei
3. Hormonal de eliberarea hormonului de crestere
4. Hormonal de eliberare a gonadotropinelor, care determina secretia
a doi hormone gonadotropi
5. Hormonul de inhibare a prolactinei, care inhiba secretia
prolactinei.

5.-Efectele fiziologice ale hormonului de crestere

-stimuleaza cresterea dimensiunilor celulare si amplificarea
mitozelor, dar si diferentierea specifica a unor tipuri celulare
precum cele responsabile de cresterea osului.
-Efectele metabolice ale hormonului de crestere
-stimuleaza acumularea proteinelor in tesuturi
-amplifica sinteza proteinelor
-stimuleaza utilizarea depozitelor lipidice si conserva glucidele
-Somatemedinele
Multe dintre efectele hormonului de crestere sunt exercitate cu
ajutorul unor substante intermediare denumite somatemedinele.
Acestea au un effect puternic in amplificarea etapelor cresterii
 osoase; efectele sunt similar cu insulina, de aceea are factor de
crestere similar insulinei. Au fost identificate cel putin patru
somatomedine, iar cea mai importanta este C, greutatea ei e de
aproximativ 7500, iar concentratia ei plasmatica este proportional
cu rata de secretie a hormonului de crestere.
Hormonal de crestere se leaga slab de proteine plasmatice din
sange, trece rapid din circulatie in tesuturi, avand un timp de
injumatatire, in circulatie si in contrast se leaga puternic de o
proteina de transpot din sange si este produsa ca raspuns la
actiunea hormonului de crestere.
-Reglarea secretiei hormonului de crestere
-Hormonul de crestere este secretat intr-o maniera pulsatile, cu
cresteri si descresteri
-secretia hormonului de crestere este stimulate in primele doua ore
de somn profund
-Anomalii ale secretiei hormonului de crestere
- Panhipopituitarimul- reducerea secretiei tuturor hormonilor
hipofizei anterioare
-Nanismul-deficit al secretiei hormonilor hipofizei anterioare
instalat in perioada copilariei (uncopil de 10 ani poate prezenta
dezvoltarea fizica a unuia de 4; perioada de pubertare e absenta,
deoarece nu sunt secretate hormone gonadotropi)
-Gigantismul-cand hormonii de crestere devin extreme de active
(vor avea deabet zaharat deoarece cellule Langherhans din
pancreas devin hyperactive)
-Acromegalia –tumoare acidofila ce se dezvolta dupa adolescent
(cresterea in dimensiuni la nivelul mainilor si ale fetei)
6. -Hipofiza posterioara si relatia acesteia cu hipotalamusul
Hipofiza posterioara este alcatuit in princiupiu din celulea
semanatoare celulelor gliale numite pituicite, cu rol de sustinere a
unui numar de fibre si prelungiri nervoase terminale ale tracturilor
nervoase care isi au originea in nucleii supraoptic si paraventricular ai
hipotalamusului. Aceste tracturi ajung la neurohipofiza prin tija
hipofizara. Astfel, daca tija hipofizara este sectionata superior de
hipofiza, dar cu mentinerea intacta a hipotalamusului, secretia
hormonilor hipofizei va continua sa fie normal.
Hormonii lobului posterior al hipofizei: hormonul antidiuretic (ADH)
si oxitocina
 -sunt sintetizate in nuceliii hipotalamici si sunt impachetate in granule
secretoare cu neurofizine
-traverseaza prin axon pentru a fi eliberat in lobul posterior al
hipofizei.
-Structura chimica a ADH-ului si a oxitocinei
Hormonul antidiuretic ADH :
-isi are originea primara in nucleii supraoptici ai hipotalamusului
-regleaza osmolaritatea serului prin cresterea permiabilitatii in
tubii distali si ducturile colectoare;
Oxitocina:
-isi are originea primara in necleii paraventriculari ai
hipotalamusului;
Atat oxitocina cat si ADH sunt polipeptide, fiecare continand noua
aminoacizi . Similititudinea acestor doua structuri explica
asemanarea functionala a hormonilor.

-Efecte fiziologice ale ADH-ului

-permiabilitatea de H2O ai tubilor distali si tubilor colectori
(receptori V2 cu mecanism AMP ciclic)
-constrictia muschilor netezi vasculari (receptor V1 cu mecanism
IP3)
-insuficienta ADH- diabet insipid (fara gust)
-Oxitocina
1. contractia celulelor mioepitelialea glandei mamare
-laptele este fortat din alveole in ducturi si livrat
bebelusului)
2. Contractia uterului
-pe parcursul sarcinii, numarul receptorilor pentru
oxitocina creste cu apropierea nasterii
-oxitocina poate fi utilizata pentru a induce nasterea si a
reduce hemorogia postpartum.
7. Sinteza si secretia hormonilor metabolici tiroidieni.
-fiecare pas in sinteza hormonilor tiroidieni este stimulat de hormonul
tirostimulant (TSH)
-Pompa de iod - captarea iodului
-este prezenta in celule epiteliale foliculare ale tiroidei
-transporta activ I (iod) in celulele tiroidiene
1. oxidarea (transformarea ionilor iodura intr-o forma oxidata de
iod)
 -este catalizata de catre o enzima oxidaza in membrana
foliculara externa. I2 este o forma reactiva care va fi organificata
prin combinarea cu tirozina.
2. Organificarea I2.
-tireoglobulina este sintetizata pe ribozomii celulelor foliculare
tiroidiene, este impachetata in vezicule secretorii in aparatul Golgi, si
este ulterior elimenata in lumenul folicular.
-in lumenul foliculului, tirozina (din tireoglobulina) si formeaza
monoiodtirozina (MIT) si diiodtirozina (DIT).
3.reactia de cuplare
-fiind inca parte a tiroglobulinei, MIT si DIT pot sa se cupleze:
a) Daca 2 molecule de DIT se combina, atunci de formeaza tiroxina
(T4)
b) Daca o molecula de DIT se combina cu MIT, se formeaza
triiodtironina (T3)
-Tiroglobulina, structura chimica a tirozinei si formarea
triiodotironinei
-este depozitata in lumenul folicular pentru eliberarea mai tarzie a
hormonilor tiroidieni.
Celulele tiroidiene au o structura tipica de celule glandulare secretoare
de proteine. Fiecare molecula de tiroglobulina contine aproximativ 70
de aminoacizi de tirozina, acestea constituie substratul principal care
se combina cu iodul pentru a induce formarea hormonior tiroidieni.
-Eliberarea tiroxinei si triiodtironinei din glanda tiroida
Tiroxina si triiodotironina pentru a fi eliberata trebuie sa sufere initial
un proces de separare de molecula de tiroglobulina, pentru a fi ulterior
eliberate ca hormoni liberi.
Acest proces se desfasoara in urmatoarele etape:
-suprafata apicala a celulelor tiroidiene trimite prelungiri de tip
pseudopode , formand vezicule de pinocitoza
-lizozomii se vor uni rapid cu aceste vezicule
-cantitatea mare de proteaze din cadrul acestor enzime va determina
scindarea moleculei de tiroglonulina si eliberarea tiroxinei si a
triiodotironinei in forma libera.
-Transportul catre tesuturi al tiroxinei si triiodtironinei.
-datorita afinitatii crescute pentru hormonii tiroidieni a proteinelor de
legare plasmatice, sunt eliberati lent catre celulele tesuturilot tinta.
Prin captarea de catre tesuturi, cantitatea de tiroxina din sange se
injumatateste in aproximativ 6 zile , in timp ce, datorita afinitatii mai
mici, cantitatea de triiodtironina se injumatateste intr-o zi.
La nivelul celulelor tinta, atat tiroxina cat si triiodotironina se leaga
din nou de proteine intracelulare; legarea tiroxinei fiind mai puternica
8. Efectele fiziologice ale hormonilor tiroidieni
-rol in crestere cresterea (asigura o dezvoltare normala+ dezvolt.
Tisulara in special a oaselor)
-dezvoltarea+ maturizarea sistemuluinevos (stimuleaza
neuronogeneza si mielinizarea)
-Efectele hormonilor tiroidieni aupra cresterii
-hormonii tiroidieni actioneaza cu hormonul cresterii si somatomedina
pentru ajutarea formarii oaselor
-hormonii tiroidieni stimuleaza maturarea oaselor ca rezultat al
osificarii si fuziunii plachetelor de crestere. In deficienta hormonilor
tiroidieni, varsta oaselor este mai mica ca varsta cronologica.
-Efectele hormonilor tiroidieni asupra unor mecanisme specifice
ale organismului
In general, metabolismul e majorat, cauza este utilizarea marita a ratei
de O2
-absorbtia glucozei In tractul gastrointestinal
-glicogenoliza, gluconeogenza si oxidarea glucozei
-lipoliza
-sinteza si degradarea proteinelor. Toate aceste efecte sunt consecinta
stimularii globale a enzimelor metabolice induse de catre hormonii
tiroidieni.

9. Reglarea secretiei hormonilor tiroidieni.

-controlul hipotalamo+pituitar - TSH si TRH
a) TRH este secretat de catre hipotalamus si stimuleaza secretia TSH
de catre adenohipofiza
b) TSH mareste atat sinteza cat si secretia hormonilor tiroidieni de
catre celulele foliculare prin mecanism AMP ciclic. Marirea cronica a
TSH-ului cauzeaza hipertrofia glandei tiroide
c) Utilizarea feed-backului negativ, T3 si T4 inhiba secretia TSH din
adenohipofiza prin micsorarea sensibilitatii celulelor secretoare de
TRH.

10.Hipertiroidismul
 Boala lui Graves; producerea de anticorpi pentru receptorii TSH;
Neoplasmtiroidian
-Simptomele hipertiroidismului
-cresterea ratei metabolismului
-pierderea in greutate
-cresterea transpiratiei
-dispnee
-tremor, slabiciune,bilant azotat negativ

-Hipotiroidismul
Tiroidida autoimuna ; deficienta ionilor de iod
Simptome:
-scaderea ratei metabolice
- adaos in greutate
-bilant azotat pozitiv
-crestere si retard mintal
-Cretinismul - scaderea TRH sau TSH
Este consecinta unui grad extrem de hipotiroidism instalat in perioada
fetala, de nou-nascut sau copilarie.
-crestere deficitara si retard mintal
-incapacitatea glanei de a produce hormoni tiroidieni din cauza unui
defect genetic sau lipsa iodului.

11.Principiile de reglare a concentratiilor de calciu si fosfat din

lichidul extracelular si din plasma
-0,1% din cantitatea totala de calciu din organism se gaseste in
lichidul extracelular, aproximativ 1% se afla in celule,iar restul este
depozitat in oase.
-Calciul din plasma si din lichidul interstetial
Calciu se gaseste sub 3 forme:
1. 41% din cantitatea totala este legat de proteine plasmatice si nu
poate traversa prin difuzie membrana capilara
2. 9% poate traversa membrana capilara, dar nu este ionizat.
3. 50% este intr-o forma ionizata si are capacitatea de a difuza prin
membrana capilara.
Concentratia normala a ionilor de calciu din plasma si din lichidul interstetial este
de aprox 1,2 mmol\L ceea ce reprezinta jumatate din concentratia plasmatica totala
de calciu. Acest calciu ionic are rol important pentru majoritatea efectelor
calciului, inclusiv cele asupra cordului, a sistemului nervos si a formarii oaselor.
-Fosfatul anorganic din lichidul extracelular
Fosfatul anorganic din plasma se gaseste in 2 forme principale : HPO4
si H2PO4. Atunci cand cantitatea de fosfat creste, acest efect se
reflecta in nivelul ambilor tipuri de ioni fosfat. In plus, atunci cand
pH-ul lichidului extracelular devine mai acid - creste concentratia de
H2PO4 si se reduce HPO4, iar cand pH-ul devine mai alcalin ,
modificarile sunt in sens opus.
-Efectele fiziologice ale modificarii concentratiilor de calciu si
fosfat din organism, altele decat cele de la nivelul osului.
*hipocalcemia
- apare cand concentractia ionilor de calciu din lichidul extracelular
scade sub valoarea normala ;
-este ocauza de tetanie, deoarece odata ce fibrile nervoaseperiferice au
o excitabilitate atat de mare incat apar descarcari spontane care
initiaza impulsuri nervoase ce ajung la nivelul musculaturii scheletice
periferice, inducand contractia musculara tetanica.
*hipercalcemia
- apare atunci cand la nivelul calciului din circulatie depaseste valorile
normale, ce constata o deprimare a sistemului nervos;
-cristalele de fosfat de calciu vor precipita in diverse regiuni ale
organismului, astfel ulterior acestea vor fi prezentate in contextul
intoxicatiei paratiroidiene.
Absorbtia si excretia calciului si a fosfatului
Aportul obisnuit este de aproximativ 1000 mg/zi atat pentru calciu cat
si fosfor. Cu toate acestea vitamina D stimuleaza absorbtia intestinala
a calciului, astfel incat de obicei se absoarbe aprox 35% sin calciul
integral; calciul ramas va fi excretat in materiile fecale ; aproximativ
10% din calciu ingerat se excreta prin urina. Astfel,in mod normal,
99% din calciu filtrat este reabsorbit la nivelul tubilor renali, ulterior
reabsorbtia de 10% este dependenta de concentratia sangvina a ionilor
de calciu. Atunci cand concentratiile calciului sunt reduse, reabsorbtia
este foarte intensa.
Excretia renla poate fi controlata printr-n mecanism de prea-plin.

12.Osul si relatia sa cu calciul si fosfatul din lichidul extracelular

-osul este alcatuit dintr-o matrice organica solida, care este alcatuita
90% din fibre de colagen si restul un mediu gelatinos numita si
substanta fundamentala; care aceasta este alcatuita din lichid
extracelular si proteoglicani, in special acid hialuronic si controitin
fosfat.
Fibrele de colagen ale psului au o rezistenta marcata la tractiune, in
timp ce sarurile de calciu sunt extrem de rezistente la comprimare.
Asocierea acestor doua proprietati, la care se aduaga legaturile stranse
intre fribrele de colagen si cristale, confera structurii osoase o
rezistenta atat la comprimare cat si la tractiune.
-Precipitarea si resorbtia calciului si a fosforului la nivelul osului -
echilibrul cu lichidul extracelular.
Concentratiile ionilor de calciu si de fosfat din lichidul extralecular
sunt mult mai mari decat cele necesare precipitarii hidroxipatiei.
Stadiu de formarea osului consta din secretia moleculeor de colagen si
a substantei fundamentale; tesutul format poarta numele de osteoid; la
cateva zile dupa formarea osteoidului, sarurile de calciu incep sa
precipite la suprafata fibrelor de colagen; sarurile de calciu care se
depun initial nu sunt cristale de hidroxiapatita ci compusi amorfi.
Astfel, dupa neutralizarea pirofosfatului, afinitatea naturala a fibrelor
de colagen pentru sarurile de calciu determina precipitarea.
-Schimburile de calciu intre os si lichidul extracelular.
-osul contine o cantitate de calciu disponibilpentru schimburi, care se
afla intotdeuna in echilibru cu ionii de calciu in lichidul extracelular
-acest calciu diponibil pentru schimburi este important deoarece el
asigura un mecanism de tamponare rapida, care impiedica cresterile si
scaderile excesive ale concentratiilor ionilor de calciu din lichhidul
extracelular, in perioadele tranzitorii de crestere sau reducere a
disponibilitatii
-Controlul secretiei si resorbtia osului - remodelarea osoasa
- formarea osoasa este realizata de catre osteoblaste , dar in procesul
de resorbtie continua - in prezenta osteoblastelor
-Cel mai important reglator al homeostaziei minerale este
parathormonul (PTH), secretat de glandele paratiroide (stimulul
principal fiind reprezentat de scăderea calcemiei). Celulele
paratiroidiene normale prezintă un receptor membranar specific; în
cazul hipocalcemiei are loc scăderea stimulării acestui receptor și
secreție consecutivă de PTH.În condiții fiziologice PTH menține
calcemia în limite normale prin stimularea resorbției osoase
osteoclastice, a reabsorbției renale a calciului la nivelul tubului
contort distal cât și prin efecte indirecte mediate de calcitriol, a cărui
sinteză o stimulează. De asemenea PTH crește excreția fosfaților prin
inhibarea reabsorbției renale a acestora
 13. Parathormonul.
Parathormonul (hormonul paratiroidian, PTH) este un hormon secretat de catre
glandele paratiroide, care asigura reglarea repartitiei calciului si fosforului in
organism.
Secretia de parathormon este reglata in primul rand de cantitatea de calciu ionic din
sange; o cantitate redusa de calciu determina o crestere a secretiei de parathormon,
pe cand o cantitate crescuta de calciu o inhiba.
-Efectele parathormonului asupra concentraţiilor calciului şi fosfatului din
lichidul extracelular.
Principala functie a PTH-ului este mentinerea concentratiei calciului ionic in
lichidul extracellular
- fie prin stimularea resorbtiei osoase cu eliberarea calciului si fosforului din oase,
- fie prin cresterea reabsorbtiei calciului si inhibarea reabsorbtiei fosforului,
-fie prin stimularea indirecta a productiei de vitamina D3, care va creste absorbtia
intestinala a calciului si fosforului.
In concluzie efectul final al actiunii PTH la orice nivel este cresterea concentratiei
de calciu si scaderea concentratiei de fosfor seric.
Hiperparatiroidia va avea, deci, ca efect hipercalcemia cu hipercalciurie si
hipofosfatemie. Consecintele ar fi demineralizarea osoasa cu osteoporoza, litiaza
renala, deshidratare etc
-Controlul secreţiei de parathormon de către concentraţia ionilor de calciu
Sinteza și eliberarea PTH sunt dependente de concentrația ionilor de Ca din plasmă
prin feedback negativ (hipocalcemia stimulează PTH, în timp ce hipercalcemia are
un efect contrar). Receptorii sensibili la calciu situați pe celulele glandei
paratiroide sunt activați atunci când calciul ionic seric este scăzut. Receptorii de
calciu cuplați cu proteina G pot percepe nivelul de calciu extracelular și pot fi
găsiți pe suprafața celulelor pe multe țesuturi din corp: creier, inimă, piele,stomac.
-Calcitonina.
Calcitonina, un hormon peptidic secretat de celulele parafoliculare C din glanda
tiroida, inhiba resorbtia osoasa prin reglarea numarului si activitatii osteoclastelor.
Este secretata ca raspuns direct la nivelurile serice crescute de calciu. Hormonul
impiedica aparitia schimbarilor bruste in concentratiile serice de calciu si pierderile
excesive ale acestuia.
Insulina şi efectele ei metabolice

Insulina este un hormon anabolic care provoacă efecte metabolice pe tot corpul.
În pancreas, țesutul exocrin cunoscut sub numele de insulele Langerhans conține
celule beta. Celulele beta sunt responsabile pentru sinteza insulinei. Prin
monitorizarea nivelurilor de glucoză, aminoacizi, cetoacizi și acizi grași care circulă
în plasmă, celulele beta reglează în consecință producția de insulină. Rolul general
al insulinei este de a controla conservarea și utilizarea energiei în timpul stărilor
de hrănire și de post.

Efectele insulinei asupra metabolismului glucidic şi lipidic

Role in Glucose Metabolism

Homeostazia metabolismului glucozei este realizată de 2 cascade de semnalizare:

absorbția de glucoză mediată de insulină (IMGU) și secreția de insulină stimulată
de glucoză (GSIS). Cascada IMGU permite insulinei să crească absorbția de glucoză
din mușchii scheletici și țesutul adipos, precum și să suprime generarea de
glucoză de către celulele hepatice. Activarea semnalizării în aval a cascadei de
insulină începe atunci când insulina interacționează extracelular cu subunitatea
alfa a receptorului de insulină. Această interacțiune duce la modificări
conformaționale în complexul insulină-receptor, ducând în cele din urmă la
fosforilarea tirozin kinazei a substraturilor receptorilor de insulină și la activarea
ulterioară a fosfatidilinozitol-3-kinazei. Aceste evenimente din aval determină
translocarea dorită a transportorului GLUT-4 de la intracelular la extracelular pe
membrana plasmatică a celulei musculare scheletice. Intracelular, GLUT4 este
prezent în vezicule. Viteza la care aceste vezicule GLUT4 sunt exocitate crește
datorită acțiunilor sau exercițiilor fizice ale insulinei. Astfel, prin creșterea
prezenței GLUT-4 pe membrana plasmatică, insulina permite intrarea glucozei în
celulele musculare scheletice pentru metabolismul în glicogen.

Rolul în metabolismul glicogenului

În ficat, insulina afectează metabolismul glicogenului prin stimularea sintezei

glicogenului. Proteina fosfataza I (PPI) este molecula cheie în reglarea
metabolismului glicogenului. Prin defosforilare, PPI încetinește rata glicogenolizei
prin inactivarea fosforilazei kinazei și fosforilazei A. În schimb, PPI accelerează
glicogeneza prin activarea glicogenului sintază B. Insulina servește la creșterea
activității specifice substratului PPI pe particulele de glicogen, la rândul său,
stimulând sinteza glicogenului din glucoza din ficat.

Există o varietate de enzime metabolice hepatice sub controlul direct al insulinei

prin transcrierea genelor. Acest lucru afectează expresia genelor în căile
metabolice. În gluconeogeneză, insulina inhibă expresia genică a etapei de
limitare a vitezei, fosfoenolpiruvatul carboxilază, precum și fructoza-1,6-
bisfosfataza și glucoza-6-fosfataza. În glicoliză, crește expresia genică a
glucokinazei și piruvat kinazei. În lipogeneză, expresia este crescută a acidului gras
sintază, piruvat dehidrogenază și acetil-CoA carboxilază.
Role in Lipid Metabolism

După cum sa menționat anterior, insulina crește expresia unor enzime lipogene.
Acest lucru se datorează glucozei stocate ca lipide în adipocite. Astfel, o creștere a
generării de acizi grași va crește absorbția glucozei de către celule. Insulina
reglează în continuare acest proces prin defosforilarea și ulterior inhibarea lipazei
sensibile la hormoni, ducând la inhibarea lipolizei. În cele din urmă, insulina scade
nivelurile de acizi grași fără ser

Efectele insulinei asupra metabolismului proteic şi asupra creşterii

Role in Protein Metabolism

Rata de rotație a proteinelor este reglementată parțial de insulină. Sinteza

proteinelor este stimulată de creșterea insulinei în absorbția intracelulară a
alaninei, argininei și glutaminei (aminoacizi cu lanț scurt), precum și prin expresia
genică a albuminei și a alfa cu lanț greu de miozină musculară. Reglarea
descompunerii proteinelor este afectată de reducerea regimului de insulină al
enzimelor hepatice și ale celulelor musculare responsabile de degradarea
proteinelor. Enzimele afectate includ proteaze dependente de ATP-ubiquitină și
proteaze lizozomale și hidrolaze independente de ATP.

Rolul esențial al insulinei în creștere este confirmat în continuare de faptul că se

crede că efectele hormonului de creștere asupra creșterii sunt mediate indirect
de generarea de somatomedine, cunoscute și sub numele de factori de creștere
asemănători insulinei (IGF), care acționează într-un autocrin. , paracrin sau
endocrin pentru a favoriza creșterea. Dintre acestea, IGF-I este un factor
dependent de hormonul de creștere, dar probabil și insulinodependent. Acest
articol analizează baza fiziologică, biochimică și moleculară a acțiunii insulinei ca
factor de creștere. De asemenea, analizează situațiile clinice în care secreția
excesivă de insulină este asociată cu o creștere excesivă chiar și în absența
hormonului de creștere, în timp ce secreția sau acțiunea de insulină afectată este
asociată cu o creștere slabă chiar și în prezența hormonului de creștere excesiv.

Mecanismul de secreţie a insulinei

D-glucoza este inițiatorul fiziologic major al eliberării insulinei. Din rolul crucial al
insulinei în homeostazia zahărului din sânge se poate anticipa că mecanismul de
eliberare a insulinei răspunde rapid și cu o sensibilitate ridicată la concentrația
extracelulară de glucoză, așa cum este și cazul. Se constată că relația dintre
concentrația extracelulară de glucoză și producția de insulină este sigmoidală.
Eliberarea de insulină este puternic stimulată atunci când concentrația de glucoză
este crescută de la 5 la 20 mM. Acest lucru înseamnă că celulele 3 sunt extrem de
sensibile la modificările nivelului de glucoză în intervalul fiziologic. O altă
caracteristică a eliberării de insulină stimulată de glucoză este răspunsul rapid și
bifazic. O creștere bruscă a concentrației de glucoză în jurul celor 3 celule are ca
rezultat o rată secretorie stimulată în decurs de 1 minut. Prima fază a secreției de
insulină durează 5-10 minute și este urmată de o a doua fază care se menține atât
timp cât celulele 3 sunt expuse la concentrații mari de glucoză.

Reglarea secreţiei de insulină

Celulele beta pancreatice integrează semnale de la mai mulți metaboliți și
hormoni pentru a controla secreția de insulină. În general, glucoza declanșează
secreția de insulină, în timp ce alți factori pot amplifica sau inhiba cantitatea de
insulină secretată ca răspuns la glucoză. Factorii care măresc secreția de insulină
includ hormonii incretinici Polipeptida insulinotropă dependentă de glucoză (GIP
și peptida-1 asemănătoare glucagonului (GLP-1), acetilcolina și acizii grași. Factorii
care inhibă secreția de insulină includ adrenalina și noradrenalina. Creșterea
nivelului de glucoză din sânge din carbohidrații din dietă joacă un rol dominant în
eliberarea insulinei din celulele beta ale pancreasului. Catabolismul glucozei din
celula beta este transductorul care leagă nivelurile crescute de glucoză de
eliberarea insulinei. Asimilarea glucozei și glicoliza generează piruvat citosolic;
piruvatul este transportat în mitocondrii și transformat atât la oxaloacetat care
crește nivelul intermediarilor ciclului TCA, cât și la acetil-CoA care este oxidat la
CO2 prin ciclul TCA. se închid, membrana se depolarizează și se deschid canalele
de calciu cu tensiune din membrană. Concentrațiile ridicate de calciu din
apropierea membranei plasmatice determină secreția de insulină în două faze: o
rată inițială ridicată în câteva minute de stimulare a glucozei și o eliberare lentă și
susținută care durează mai mult de 30 de minute. În faza inițială, 50-100 de
granule de insulină deja ancorate la membrană sunt exocitate. Exocitoza este
redusă dependent de calciu de Synaptotagmin V / IX, o proteină de membrană
care leagă calciul situată în membrana granulei ancorate, deși acțiunea exactă a
Synapototagminului ca răspuns la calciu este necunoscută. Calciul provoacă, de
asemenea, o translocare a granulelor de rezervă în interiorul celulei către
membrana plasmatică pentru eliberare în a doua fază susținută de secreție.
Celulele umane conțin canale de calciu de tip L (redeschidere continuă), de tip P /
Q (rafală lungă), de tip R (rafală lungă) și de tip T (rafală scurtă), care parțial
reprezintă diferențele dintre cele două faze ale secreţie.

Alţi factori care stimulează secreţia de insulină

Aminoacizi. Pe lângă stimularea secreției de insulină prin excesul de glucoză din
sânge, unii dintre aminoacizii au un efect similar. Cele mai puternice dintre
acestea sunt arginina și lizina. Acest efect diferă de stimularea glucozei a secreției
de insulină în felul următor: Aminoacizii administrați în absența unei creșteri a
glicemiei provoacă doar o mică creștere a secreției de insulină. Cu toate acestea,
atunci când este administrat în același timp în care concentrația de glucoză din
sânge este crescută, secreția de insulină indusă de glucoză poate fi la fel de mult
ca dublată în prezența excesului de aminoacizi. Astfel, aminoacizii potențează
puternic stimulul glucozei pentru secreția de insulină. Stimularea secreției de
insulină de către aminoacizi este importantă, deoarece insulina, la rândul său,
promovează transportul aminoacizilor în celulele tisulare, precum și formarea
intracelulară de proteine. Adică insulina este importantă pentru utilizarea corectă
a excesului de aminoacizi în același mod în care este importantă pentru utilizarea
carbohidraților.

Hormonii gastrointestinal. Un amestec de mai mulți hormoni gastrointestinali

importanți - gastrină, secretină, colecistokinină și peptidă inhibitoare gastrică
(care pare a fi cea mai puternică) - determină o creștere moderată a secreției de
insulină. Acești hormoni sunt eliberați în tractul gastro-intestinal după ce o
persoană mănâncă o masă. Apoi, acestea determină o creștere „anticipativă” a
insulinei din sânge în pregătirea absorbției glucozei și aminoacizilor din masă.
Acești hormoni gastro-testinali acționează în general la fel ca aminoacizii pentru a
crește sensibilitatea răspunsului insulinei la creșterea glicemiei, aproape dublând
rata secreției de insulină pe măsură ce crește nivelul glicemiei.

Rolul insulinei (şi al altor hormoni) în "alternanţa" între metabolismul

glucidic şi cel lipidic

Insulina este hormonul cheie al metabolismului glucidic, influențează și

metabolismul grăsimilor și proteinelor. Scade glicemia crescând transportul
glucozei în mușchi și țesutul adipos și stimulează sinteza glicogenului, a grăsimilor
și a proteinelor. Acțiunea anabolică a insulinei este antagonizată de acțiunea
catabolică a glucagonului. Acest hormon stimulează glicogenoliza și
gluconeogeneza. Raportul insulină molar: glucagon este un parametru pentru o
situație anabolică sau catabolică. Epinefrina, de asemenea, antagonizează
acțiunea insulinei. La fel ca glucagonul stimulează glicogenoliza. În plus, reduce
sensibilitatea la insulină a țesuturilor periferice și inhibă eliberarea insulinei.
Hormonul de creștere scade absorbția glucozei în mușchi și gluconeogeneza
țesutului adipos în ficat. În prezența insulinei, hormonul de creștere stimulează
sinteza proteinelor. Efectele metabolice nete ale unui singur hormon sunt direct
legate de activitatea altor hormoni sinergici sau antagonici.

Glucagonul si efectele acestuia

Glucagonul este un hormon care este implicat în controlul

nivelului de zahăr din sânge (glucoză). Este produs de celulele
alfa, găsite în insulele Langerhans, în pancreas, de unde este
eliberat în sânge. Celulele alfa secretoare de glucagon
înconjoară celulele beta secretoare de insulină, ceea ce reflectă
relația strânsă dintre cei doi hormoni.

Rolul Glucagon în organism este de a preveni scăderea prea

mică a nivelului de glucoză din sânge. Pentru a face acest lucru,
acționează asupra ficatului în mai multe moduri:
Stimulează conversia glicogenului stocat (în ficat) în glucoză,
care poate fi eliberată în sânge. Acest proces se numește
glicogenoliză.
Promovează producția de glucoză din moleculele de aminoacizi.
Acest proces se numește gluconeogeneză.
Reduce consumul de glucoză de la nivelul ficatului, astfel încât
cât mai multă glucoză să poată fi secretată în fluxul sanguin
pentru a menține nivelul glicemiei.
Glucagonul acționează și asupra țesutului adipos pentru a
stimula descompunerea depozitelor de grăsime în sânge.
Efectele asupra metabolismului glucozei

Glucagonul joacă un rol cheie în metabolismul glucozei in vivo.

Administrarea glucagonului exogen crește nivelul glucozei .În
concordanță cu rolul său de hormon contrareglator al insulinei,
glucagonul crește nivelul glucozei plasmatice ca răspuns la hipoglicemia
indusă de insulină. De fapt, administrarea de glucagon este utilizată
clinic pentru a trata hipoglicemia la oameni .Numeroase studii ex vivo
sau in vitro au demonstrat direct că glucagonul stimulează producția de
glucoză din ficat rezultat atât din creșterea glicogenolizei, cât și a
gluconeogenezei. În mod similar, glucagonul stimulează și producția de
glucoză din hepatocitele primare din cultură

Reglarea secreţiei de glucagon .

Cel mai puternic regulator al secreției de glucagon este glucoza

circulantă. Hipoglicemia stimulează celula alfa pancreatică să
elibereze glucagon și hiperglicemia inhibă secreția de glucagon
(Fig. 2) (11). Mecanismul celular din spatele acestei reglări
dependente de glucoză a secreției de glucagon implică
absorbția glucozei de către transportorul de glucoză 1 (GLUT1)
în membrana celulară a celulelor alfa pancreatice și glicoliza
ulterioară care în cele din urmă generează adenozin trifosfat
(ATP) în mitocondriile celulei alfa . Astfel, nivelul intracelular de
ATP din celula alfa reflectă nivelurile de glucoză plasmatică.
Hipoglicemia și nivelurile ATP intracelulare scăzute rezultate în
celula alfa închid canalele de potasiu sensibile la ATP (canalele
KATP), prin care efluxul de potasiu (K +) este redus. Acest lucru
determină o depolarizare a membranei celulare care, la rândul
său, deschide canale de Ca2 + dependente de tensiune
permițând fluxul de Ca2 +. Acest lucru mărește nivelurile
intracelulare de Ca2 +, principalul declanșator al exocitozei
granulelor de glucagon din celulele alfa (Fig. 2). În schimb,
creșterea nivelului de glucoză în circulație crește influxul de
glucoză către celula alfa generând o creștere a concentrației
intracelulare de ATP, care deschide canalele KATP. Acest lucru
duce la un potențial de membrană care închide canalele de Ca2
+ dependente de tensiune, prevenind astfel influxul de Ca2 + și
secreția de glucagon

Diabetul zaharat
Diabetul este o boală cronică care apare atunci când
pancreasul nu mai este capabil să producă insulină sau
când organismul nu poate folosi bine insulina pe care o
produce. Insulina este un hormon produs de pancreas,
care acționează ca o cheie pentru a lăsa glucoza din
alimentele pe care le consumăm să treacă din fluxul
sanguin în celulele din corp pentru a produce energie.
Toate alimentele cu carbohidrați sunt descompuse în
glucoză în sânge. Insulina ajută glucoza să pătrundă în
celule. Neputința de a produce insulină sau de a o utiliza
eficient duce la creșterea nivelului de glucoză în sânge
(cunoscută sub numele de hiperglicemie). Pe termen
lung, nivelurile ridicate de glucoză sunt asociate cu
deteriorarea organismului și eșecul diferitelor organe și
țesuturi.

Există trei tipuri principale de diabet - tip 1, tip 2 și gestațional.

Aproximativ 10% din totalul persoanelor cu diabet zaharat au diabet de

tip 1.

Diabetul de tip 1 este cauzat de o reacție autoimună în care sistemul de

apărare al corpului atacă celulele care produc insulină. Ca urmare,
organismul produce foarte puțină insulină sau deloc. Cauzele exacte ale
acestui fapt nu sunt încă cunoscute, dar sunt legate de o combinație de
condiții genetice și de mediu.

Diabetul de tip 1 poate afecta oamenii la orice vârstă, dar de obicei se

dezvoltă la copii sau adulți tineri. Persoanele cu diabet de tip 1 au
nevoie zilnică de injecții cu insulină pentru a-și controla nivelul
glicemiei. Dacă persoanele cu diabet de tip 1 nu au acces la insulină, vor
muri
Factorii de risc pentru diabetul de tip 1 sunt încă cercetați. Cu toate
acestea, având un membru al familiei cu diabet de tip 1 crește ușor
riscul de a dezvolta boala. Factorii de mediu și expunerea la unele
infecții virale au fost, de asemenea, legate de riscul apariției diabetului
de tip 1.

Simptomele diabetului de tip 1

Cele mai frecvente simptome ale diabetului de tip 1 includ:

Sete anormală și gură uscată

Pierderea bruscă în greutate

Urinare frecventa

Lipsă de energie, oboseală

Foame constante

Vedere neclara

Umezirea patului

Diagnosticarea diabetului de tip 1 poate fi dificilă, de aceea pot fi

necesare teste suplimentare pentru confirmarea diagnosticului.

Diabetul de tip 2 este cel mai frecvent tip de diabet, reprezentând

aproximativ 90% din toate cazurile de diabet.

În general, se caracterizează prin rezistență la insulină, în care corpul nu

răspunde pe deplin la insulină. Deoarece insulina nu poate funcționa
corect, nivelul glicemiei continuă să crească, eliberând mai multă
insulină. Pentru unele persoane cu diabet de tip 2, aceasta poate epuiza
pancreasul, rezultând ca organismul să producă din ce în ce mai puțină
insulină, provocând niveluri chiar mai mari de zahăr din sânge
(hiperglicemie).
Diabetul de tip 2 este cel mai frecvent diagnosticat la adulții mai în
vârstă, dar se observă din ce în ce mai mult la copii, adolescenți și adulți
mai tineri datorită creșterii nivelului de obezitate, inactivității fizice și
alimentației slabe.

Piatra de temelie a managementului diabetului de tip 2 este o dietă

sănătoasă, o activitate fizică crescută și menținerea unei greutăți
corporale sănătoase. Medicația orală și insulina sunt, de asemenea,
frecvent prescrise pentru a ajuta la controlul nivelului de glucoză din
sânge.

Simptomele diabetului de tip 2 sunt similare cu cele ale diabetului de

tip 1 și includ:

Sete excesivă și gură uscată

Urinare frecventa

Lipsă de energie, oboseală

Rani de vindecare lente

Infecții recurente la nivelul pielii

Vedere neclara

Furnicături sau amorțeală în mâini și picioare.

Aceste simptome pot fi ușoare sau absente și, prin urmare, persoanele
cu diabet zaharat de tip 2 pot trăi câțiva ani înainte de a fi
diagnosticate.

Aspecte fiziologice ale diagnosticului diabetului zaharat

Factori calitativi

Stimuli adecvați care declanșează eliberarea insulinei în sănătos

omul este, pe lângă glucoză, aminoacizi și proteine

Complexitatea endocrinului răspunsul la ingestia unui anumit substrat

este cel mai bine descris după o sarcină orală de glucoză, care
stimulează eșirea splanchnică a insulinei, a peptidei C și în mod
tranzitor de asemenea, cea a polipeptidei pancreatice , în timp ce
eliberarea de glucagon și hormonul de creștere sunt suprimate. Aceste

modificările sunt însoțite de o creștere precoce a plasmei norepinefrină

și o creștere tardivă a concentrației plasmatice de epinefrină. În paralel,
secreția de insulin poate fi modulat de o varietate de factori stimulatori
și inhibitori. Acestea includ, ca stimulatori ai insulinei secreție, creșterea
activității vagale, precum și a hormonilor gastrointestinali, pancreatici,
suprarenali și hipofizari,în timp ce insulina însăși , proinsulina la nivel
farmacologic concentrația , somatostatina și agoniștii alfa-adrenergici
acționează ca inhibitori.

Pulsatilitatea disponibilității insulinei

Fiziologic, insulina, peptida C și glucagonul sunt eliberate la om într-un

mod pulsatil,cu o periodicitate cuprinsă între 8-30 min, cu frecvența
impulsurilor și suma amplitudinilor din insulin concentrația care
determină disponibilitatea globală a insulinei.Această periodicitate este
bine corelată cu glucoza indusă oscilații ale activității electrice în
insulele pancreatice ,dar pare a fi mai episodic decât ciclic dacă este
măsurat bazal și în timpul administrării de arginină într-un

vena hepatică .Concentrația de insulină indusă în serul venos sau

arterial periferic în starea postabsorptivă (post) variază între 73-146
pmol / 1(10-20 mU / 1), în timp ce concentrația portalului este de trei
orila fel de sus. Timpul de înjumătățire aparent al insulinei libere a fost
raportat a fi de ordinul a 5,2 __ + 0,7 min și poate fi crescut la pacienții
diabetici cu anticorpi insulinici mari titruri
Drenajul insulinei eliberat de celula B se face prin vena portă și patul
hepatic, care curăță aproximativ 50%a unei anumite sarcini de insulină.
Fracțional hepatic asociat extracția insulinei, deși constantă în timpul
exogenului administrarea insulinei, poate cădea temporar în timpul

ingestia de glucoză. Rolul fiziologic al clearance-ului insulinei hepatice,

care foarte bine ar putea fi nespecific, deoarece ficatul prinde aproape
orice, de la aur la albumina microagregată, este de a reduce
glicogenoliza dependentă de glucagon după ingestia de carbohidrați . În
plus, insulina este eliminată de rinichi și într-o măsură cantitativ mai
mică de țintă perifericăcelulelor după internalizarea complexului
receptorului de insulină În plus, inhibarea feedback-ului de către
insulină și proinsulina a eliberării insulinei bazale, dar nu a stimulării
poate ajuta la reglarea fină a secreției de insulin atele de producție.
Această caracteristică ar fi greu de mimat în timpul administrării
exogene de insulină.

Tratamentul diabetului
Scopul principal în tratarea diabetului de tip 1 și de tip 2 este controlul
nivelurilor de zahăr din sânge (glucoză) în intervalul normal, cu excursii
minime la niveluri scăzute sau ridicate.

Diabetul de tip 1 este tratat cu:

insulină,

activitate fizica

dieta diabet zaharat tip 1.

Diabetul de tip 2 este tratat:

Mai întâi cu reducerea greutății, o dietă de diabet de tip 2 și exerciții
fizice

Medicamentele pentru diabet (orale sau injectate) sunt prescrise atunci

când aceste măsuri nu reușesc să controleze nivelul crescut de zahăr
din sânge al diabetului de tip 2.

Dacă alte medicamente devin ineficiente, poate fi inițiat un tratament

cu insulină.

O alimentație adecvată este esențială pentru toate persoanele cu

diabet. Controlul nivelului de glucoză din sânge este doar un obiectiv al
unui plan de alimentație sănătoasă. O dietă diabetică ajută la atingerea
și menținerea unei greutăți corporale normale, prevenind în același
timp complicațiile cardiace și vasculare obișnuite ale diabetului.

Nu există un plan de dietă prescris pentru diabet și nici o „dietă de

diabet” unică. Planurile de alimentație sunt adaptate pentru a se potrivi
nevoilor fiecărei persoane, programelor și obiceiurilor alimentare.
Fiecare plan de dietă pentru diabet trebuie să fie echilibrat cu aportul
de insulină și alte medicamente pentru diabet. În general, principiile
unei diete sănătoase pentru diabet sunt aceleași pentru toată lumea.
Consumul diferitelor alimente într-o dietă sănătoasă include cereale
integrale, fructe, produse lactate fără grăsimi, fasole, carne slabă,
înlocuitori vegetarieni, păsări de curte sau pește.

Persoanele cu diabet pot beneficia de mese mici pe parcursul zilei, în

loc să mănânce una sau două mese grele. Niciun aliment nu este
absolut interzis persoanelor cu diabet. Atenția la controlul porțiilor și
planificarea avansată a meselor poate ajuta persoanele cu diabet să se
bucure de aceleași mese ca toți ceilalți.Indicele glicemic și încărcarea
glicemică sunt considerente suplimentare în luarea în considerare a
unui plan de masă pentru persoanele cu diabet. Alimentele cu indice
glicemic scăzut și încărcare cresc glicemia mai încet decât indicele
glicemic ridicat / încărcarea alimentelor. Indicele glicemic se referă la o
măsurare standardizată, în timp ce încărcarea glicemică ține cont de
dimensiunea tipică a porțiunii.Momentul mesei și cantitatea de
administrare a insulinei sunt considerate atunci când planificați o dietă
pentru persoanele cu diabet de tip 1.

Reducerea în greutate și exerciții fizice

Reducerea în greutate și exercițiile fizice sunt tratamente importante

pentru diabetul de tip 2. Reducerea în greutate și exercițiile fizice cresc
sensibilitatea organismului la insulină, contribuind astfel la controlul
creșterii glicemiei.

Insulinomul — hiperinsulinismul
Insulinoamele, cea mai frecventă cauză a hipoglicemiei legate de
hiperinsulinismul endogen, apar la 1-4 persoane pe milion din populația
generală. Simptomele autonome comune ale insulinomului includ
diafroreza, tremurul și palpitațiile, în timp ce simptomele
neuroglucopenice includ confuzie, modificări de comportament,
modificări ale personalității, tulburări vizuale, convulsii și comă.
Diagnosticul cazurilor suspectate se bazează pe teste endocrine
standard, în special pe testul de post prelungit. Procedurile de
imagistică neinvazivă, cum ar fi tomografia computerizată și imagistica
prin rezonanță magnetică, sunt utilizate atunci când a fost pus un
diagnostic de insulinom pentru a localiza sursa de secreție de insulină
patologică. Modalitățile invazive, cum ar fi ultrasonografia endoscopică
și eșantionarea venoasă de stimulare arterială, sunt extrem de precise
în localizarea preoperatorie a insulinoamelor și s-au dovedit frecvent a
fi superioare tehnicilor de localizare neinvazive. Gama de tehnici
disponibile pentru localizarea insulinoamelor înseamnă că rezecția
oarbă poate fi evitată. Palparea manuală intraoperatorie a pancreasului
de către un chirurg experimentat și ultrasunografia intraoperatorie sunt
ambele metode sensibile cu care se finalizează localizarea
insulinoamelor. O proporție mare de pacienți cu insulinoame poate fi
vindecată prin intervenție chirurgicală. La pacienții cu insulinoame
maligne, se recomandă o abordare medicală agresivă, incluzând
rezecția pancreatică extinsă, rezecția ficatului, transplantul de ficat,
chemoembolizarea sau ablația prin radiofrecvență, pentru a îmbunătăți
atât supraviețuirea, cât și calitatea vieții. La pacienții cu insulinoame
irezecabile sau incontrolabile, cum ar fi insulinomul malign al
pancreasului, ar trebui luate în considerare mai multe tehnici, inclusiv
administrarea ocreotidei și / sau monitorizarea continuă a glucozei,
pentru a preveni episoadele de hipoglicemie și pentru a îmbunătăți
calitatea vieții

Sinteza şi secreţia hormonilor corticosuprarenalieni.

1. Zona glomeruloasă, un strat subțire de celule care se află chiar
sub capsulă, constituie aproximativ 15% din cortexul suprarenal.
Aceste celule sunt singurele din glanda suprarenală capabile să
secrete cantități semnificative de aldosteron, deoarece conțin
enzima aldosteron sintază, necesară pentru sinteza
aldosteronului. Secreția acestor celule este controlată în principal
de concentrațiile de lichid extracelular de angiotensină II și
potasiu, ambele stimulând secreția de aldosteron
2. 2. Zona fasciculata, stratul mijlociu și cel mai larg, constituie
aproximativ 75% din cortexul suprarenal și secretă glucocorticoizii
cortizol

Secreția hormonilor suprarenali prin diferitele zone ale cortexului

suprarenal și secreția catecolaminelor de către medulla suprarenală.

corticosteron, precum și cantități mici de androgeni și estrogeni

suprarenali. Secreția acestor celule este controlată în mare parte de
axul hipotalamo-hipofizar prin intermediul hormonului
adrenocorticotrop (ACTH). 3. Zona reticularis, stratul profund al
cortexului, secretă androgenii suprarenali dehidroepiandrosteron
(DHEA) și androstendion, precum și cantități mici de estrogeni și unii
glucocorticoizi. ACTH reglează, de asemenea, secreția acestor celule,
deși pot fi implicați și alți factori, cum ar fi hormonul cortical androgen-
stimulator, eliberat din hipofiză. Cu toate acestea, mecanismele de
control al producției suprarenale de androgeni nu sunt aproape la fel
de bine înțelese ca și cele pentru glucocorticoizi și mineralocorticoizi.

Secreția de aldosteron și cortizol este reglată prin mecanisme

independente. Factori precum angiotensina II care cresc în mod specific
producția de aldosteron și provoacă hipertrofia zonei glomeruloase nu
au niciun efect asupra celorlalte două zone. În mod similar, factori
precum ACTH care cresc secreția de cortizol și androgeni suprarenali și
provoacă hipertrofie a zonei fasciculate și a zonei reticularis au un efect
redus sau deloc asupra zonei glomeruloase.

Hormonii adrenocorticali sunt steroizi derivați din colesterol.

Toți hormonii steroizi umani, inclusiv cei produși de cortexul

suprarenal, sunt sintetizați din colesterol. Deși celulele cortexului
suprarenal pot sintetiza de novo cantități mici de colesterol din acetat,
aproximativ 80% din colesterolul utilizat pentru sinteza steroizilor este
asigurat de lipoproteine cu densitate mică.

(LDL) în plasma circulantă. LDL-urile, care au concentrații mari de

colesterol, difuzează din plasmă în lichidul interstițial și se atașează la
receptori specifici conținuți în structuri numite gropi acoperite pe
membranele celulare adrenocorticale. Gropile acoperite sunt apoi
interiorizate prin endocitoză, formând vezicule care în cele din urmă se
fuzionează cu lizozomii celulari și eliberează colesterolul care poate fi
utilizat pentru sintetizarea hormonilor steroizi suprarenali.

Transportul colesterolului în celulele suprarenale este reglementat de

mecanisme de feedback care pot modifica semnificativ cantitatea
disponibilă pentru sinteza steroizilor. De exemplu, ACTH, care
stimulează sinteza steroizilor suprarenali, crește numărul de receptori
ai celulelor suprarenale pentru LDL, precum și activitatea enzimelor
care eliberează colesterolul din LDL.

Odată ce colesterolul intră în celulă, acesta este livrat în mitocondrii,

unde este scindat de enzima colesterol desmolază pentru a forma
pregnenolonă; acesta este pasul de limitare a ratei în eventuala
formare a steroizilor suprarenali (Figura 77-2). În toate cele trei zone
ale cortexului suprarenalian, această etapă inițială în sinteza steroizilor
este stimulată de diferiții factori care controlează secreția produselor
hormonale majore aldosteron și cortizol. De exemplu, atât ACTH, care
stimulează secreția de cortizol, cât și angiotensina II, care stimulează
secreția de aldosteron, cresc conversia colesterolului în pregnenolonă.

Căi sintetice pentru steroizi suprarenali. Figura 77-2 prezintă etapele

principale în formarea produselor steroidiene importante ale cortexului
suprarenal: aldosteron, cortizol și androgeni. În esență, toți acești pași
apar în două dintre organele celulei, mitocondriile și reticulul
endoplasmatic, unele etape care apar într-una dintre aceste organite și
altele în cealaltă. Fiecare etapă este catalizată de un sistem enzimatic
specific. O modificare a unei singure enzime din schemă poate provoca
formarea unor tipuri foarte diferite și a unor proporții relative de
hormoni. De exemplu, cantități foarte mari de hormoni sexuali
masculinizați sau alți compuși steroizi care nu sunt prezenți în mod
normal în sânge pot apărea cu activitate modificată doar a uneia dintre
enzimele din această cale.

 Efectele mineralocorticoizilor – aldosteronul

Mineralocorticoizii joacă un rol critic în reglarea concentrațiilor de minerale - în
special sodiu și potasiu - în fluidele extracelulare. pierderea acestor hormoni duce
rapid la anomalii care pun viața în pericol în echilibrul electrolitic și fluid.

Ținta principală a aldosteronului este tubul distal al rinichiului, unde stimulează

schimbul de sodiu și potasiu. Rezultă trei efecte fiziologice primare ale
aldosteronului:

 Creșterea resorbției sodiului: pierderea de sodiu în urină este scăzută sub

stimularea aldosteronului.
 Creșterea resorbției apei, cu consecința expansiunii volumului de lichid
extracelular. Acesta este un efect osmotic direct legat de resorbția crescută
a sodiului.
 Creșterea excreției renale de potasiu.

Principalul steroid cu activitate mineralocorticoidă este aldosteronul. Cortizolul,

principalul glucocorticoid are activitate mineralocorticoidă slabă, ceea ce are o
anumită importanță, deoarece cortizolul este secretat mult mai abundent decât
aldosteronul. O mică parte din răspunsul mineralocorticoid din organism se
datorează mai degrabă cortizolului decât aldosteronului.

Receptorul mineralocorticoid leagă atât aldosteronul, cât și cortizolul cu afinitate

egală. Aceeași secvență de ADN servește ca element de răspuns hormonal pentru
formele activate (legate de steroizi) atât ale receptorilor mineralocorticoizi, cât și
ai receptorilor glucocorticoizi.

In celulele receptive la aldosteron, cortizolul este distrus în mod eficient, permițând

aldosteronului să își lege receptorul fără concurență. Celulele țintă pentru aldosteron exprimă
enzima 11-beta-hidroxisteroid dehidrogenază, care nu are niciun efect asupra aldosteronului, dar
convertește cortizolul în cortizon, care are doar o afinitate foarte slabă pentru receptorul
mineralocorticoid. În esență, această enzimă „protejează” celula de cortizol și permite
aldosteronului să acționeze corespunzător. Unele țesuturi (de exemplu, hipocampul) exprimă
receptori mineralocorticoizi abundenți, dar nu 11-beta hidroxisteroid dehidrogenază - prin
urmare, nu prezintă răspunsuri la aldosteron, deoarece aldosteronul nu este prezent în cantități
suficiente pentru a concura cu cortizolul.

 Efectele circulatorii şi renale ale aldosteronului

aldosteronul exercită alte efecte asupra rinichilor, vaselor de
sânge și inimii, care pot avea consecințe fiziopatologice, în special
în prezența unui aport ridicat de sare. Aldosteronul este implicat
în procesele renale inflamatorii și fibrotice, precum și în leziunile
podocitelor și proliferarea celulelor mezangiale. În sistemul
cardiovascular, aldosteronul are efecte hipertrofice și fibrotice
specifice și poate modifica funcția endotelială. Aldosteronul (aldo)
joacă un rol cheie în controlul echilibrului de sodiu și potasiu în
tubul distal al rinichiului, reglând astfel conținutul corpului de apă
și tensiunea arterială (TA). Aldo acționează prin receptorul
mineralocorticoid (MR), care este un factor de transcripție activat
de ligand. Alterarea cascadei de semnalizare aldo și MR duce la
sindroame irositoare de sare sau hipertensiune arterială.

 Mecanismul celular al acţiunii aldosteronului

Acțiunile clasice ale aldosteronului sunt mediate de receptori

intracelulari care se translocează în nucleu după legarea
ligandului. Receptorul de steroizi activat modulează expresia
genelor funcționând ca factor de transcripție. Două mecanisme
moleculare distincte, definesc acțiunile receptorilor nucleari
asupra expresiei genelor. Mecanismele clasice implică activarea și
reprimarea prin interacțiune directă cu situsurile de legare a ADN-
ului [denumite elemente de răspuns la steroizi (SRE) și elemente
de răspuns negativ (nSRE)]. Studii mai recente privind funcția
receptorului glucocorticoid: au stabilit un mecanism
complementar nou prin care steroizii afectează transcripția .În
acest proces, interferența transcrierii sau sinergia sunt mediate de
interacțiunile proteină-proteină între receptorii steroizi activi și
 alți factori. În acest al doilea mecanism, receptorul de steroizi nu
leagă fizic ADN-ul, chiar dacă mecanismul afectează expresia
genelor. Au fost descrise multe gene induse de aldosteron.
Represiunea genică este, în parte, necesară pentru acțiunea
aldosteronului.Recent, au fost identificate o serie de transcripții
reprimate de aldosteron și este acum evident că aldosteronul
reprimă aproape atâtea gene pe care le induce.Reprimarea genei
sensibile la aldosteron joacă un rol important dar încă nedefinit în
răspunsul celular final. Genele reprimate probabil codifică factori
care suprimă transportul sau care sunt implicați în reglarea
feedback-ului transportului.
Posibile acţiuni nongenomice ale aldosteronului şi ale altor hormoni
steroidieni

Conform modelului tradițional, hormonii steroizi modulează transcripția genelor și

sinteza proteinelor. Latența considerabilă a acestor efecte steroidice genomice este
consecința acestor pași de acțiune care necesită mult timp. De-a lungul anilor, a
devenit din ce în ce mai clar că există acțiuni rapide ale steroizilor care sunt
incompatibile cu acest model genomic de acțiune „clasic”. Aceste efecte rapide,
nongenomice, care s-au arătat recent pentru practic toate grupurile de steroizi, sunt
susceptibile de a fi transmise de receptori specifici ai membranei.

Pentru efectele rapide ale aldosteronului, un exemplu important de cascadă

receptor / efector pentru efectele steroidice nongenomice a fost descris în diferite
tipuri de celule. sunt implicați receptori de membrană neclasici cu o afinitate mare
pentru aldosteron, dar nu și pentru cortizol. Ca un al doilea mesager important,
[Ca2 +] i este crescut constant în câteva minute după adăugarea aldosteronului.
Efectele sunt jumătate maxime la concentrațiile fiziologice ale aldosteronului liber
(aproximativ 0,1 nmol / L), în timp ce antagonistul clasic al mineralocorticoizilor
canrenonă este ineficient în blocarea acțiunii aldosteronului. cortizolul este activ
numai la concentrații supramicromolare. Aldosteronul acționează rapid asupra altor
sisteme de semnalizare celulară, de exemplu, hidroliza fosfoinozidelor și generarea
AMPc.

Reglarea secreţiei de aldosteron

Secreția aldosteronului mineralocorticoid major din cortexul suprarenal este un proces bine
reglementat care permite acestui hormon să regleze homeostazia sodică și să contribuie astfel
la controlul tensiunii arteriale. Nivelul circulant al aldosteronului este rezultatul diferitelor
mecanisme de reglare, cele mai semnificative fiind cele controlate de sistemul renină-
angiotensină și nivelurile plasmatice de potasiu. nivelurile excesive de aldosteron, sau cele prea
ridicate pentru starea de sodiu, pot provoca hipertensiune și exacerba efectele tensiunii
arteriale crescute asupra mai multor organe, contribuind la boli renale, accident vascular
cerebral, pierderi vizuale și insuficiență cardiacă congestivă. Mecanismele care reglementează
producția de aldosteron în celulele zonei glomeruloase, cu un accent deosebit pe căile de
semnalizare implicate în răspunsul secretor la principalii controlori ai producției de aldosteron,
sistemul renină-angiotensină II, nivelurile serice de potasiu și hormonul adrenocorticotrofic.
Căile de semnalizare implicate includ hidroliza fosfoinozidelor mediate de fosfolipază C, inozitol
1,4,5-trisfosfat, niveluri de calciu citosolic, căi de influx de calciu, protein kinaze dependente de
calciu / calmodulină, diacilglicerol, protein kinaze C și D, acid 12-hidroxieicostetraenoic,
fosfolipaza D, căile protein kinazei activate de mitogen, tirozin kinazele, adenilat ciclaza și
proteina kinază dependentă de AMPc. O înțelegere completă a evenimentelor de semnalizare
care reglementează biosinteza aldosteronului poate permite identificarea unor ținte noi pentru
intervenții terapeutice în hipertensiune arterială, aldosteronism primar, insuficiență cardiacă
congestivă, boli renale și alte tulburări cardiovasculare.

 Efectele glucocorticoizilor

Glucocorticoizii sunt eficienți în oprirea inflamației dăunătoare cauzate

de multe tulburări ale sistemului imunitar. Aceste medicamente au, de
asemenea, multe alte utilizări. Cu toate acestea, ele vin și cu efecte
secundare. Acestea pot fi severe, mai ales dacă utilizați aceste
medicamente prea mult timp. Au multe funcții. Una dintre acestea este
întreruperea inflamației prin mutarea în celule și suprimarea
proteinelor care continuă să promoveze inflamația. De asemenea, ajută
corpul să răspundă la stres și să regleze modul în care corpul
dumneavoastră folosește grăsime și zahăr. Deoarece glucocorticoizii au
atât de multe funcții, glucocorticoizii sintetici sau artificiali au fost
dezvoltați pentru a ajuta la tratarea multor afecțiuni diferite.

 Efectele cortizolului asupra metabolismului glucidic, proteic şi

lipidic

Cortizolul crește disponibilitatea tuturor substraturilor de combustibil prin mobilizarea

glucozei , a acizilor grași liberi și a aminoacizilor din depozitele endogene. Cel mai cunoscut
efect metabolic al cortizolului și al altor glucocorticoizi asupra metabolismului este capacitatea
lor de a stimula gluconeo-geneza de către ficat, crescând adesea rata gluconeogenezei până la
6- 10 ori. Acest lucru rezultă în principal din două efecte ale cortizolului.
1.Cortizolul crește enzimele necesare pentru a converti aminoacizii în glucoză în
celulele hepatice. Acest lucru rezultă din efectul glucocorticoizilor de a activa
transcripția ADN-ului în nucleii celulelor hepatice în același mod în care
funcționează aldosteronul în celulele tubulare renale, cu formarea de ARN
mesager care, la rândul lor, conduc la gama de enzime necesare pentru
gluconeogeneză.

2. Cortizolul determină mobilizarea aminoacizilor din țesuturile extrahepatice în

principal din mușchi. Ca rezultat, mai mulți aminoacizi devin disponibili în plasmă
pentru a intra în procesul de gluconeogeneză al ficatului și, astfel, pentru a
promova formarea glucozei.

Unul dintre efectele principale ale cortizolului asupra sistemelor metabolice ale
corpului este reducerea depozitelor de proteine în esența tuturor celulelor
corpului, cu excepția celor ale ficatului. Acest lucru este cauzat atât de scăderea
sintezei proteinelor, cât și de catabolismul crescut al proteinelor deja în celule.
Ambele efecte pot rezulta din scăderea transportului aminoacizilor în țesuturile
extra-hepatice. Cortizolul crește proteinele hepatice și plasmatice

Efectele cortizolului asupra metabolismului lipidic sunt controversate și pot

implica stimularea atât a lipolizei, cât și a lipogenezei. În același mod în care
cortizolul promovează mobilizarea aminoacizilor din mușchi, promovează
mobilizarea acizilor grași din țesutul adipos. Acest lucru crește concentrația de
acizi grași liberi în plasmă, ceea ce crește și utilizarea lor pentru energie. Cortizolul
pare, de asemenea, să aibă un efect direct pentru a spori oxidarea acizilor grași
din celule. o parte din efect rezultă din diminuarea transportului glucozei în
celulele adipoase. a-glicerofosfatul, care este derivat din glucoză, este necesar
atât pentru depunerea, cât și pentru menținerea trigliceridelor în aceste celule și,
în absența acesteia, celulele grase încep să elibereze acizi grași.

 Rolul cortizolului în rezistenţa la stres şi în inflamaţie, alte

efecte ale cortizolului.

Efectele sistemice ale Cortisolului joacă multe roluri în efortul organismului de a-și
desfășura procesele și de a menține homeostazia. cortizolul joacă, de asemenea,
un rol important în nutriția umană. Reglează energia selectând tipul și cantitatea
potrivită de substrat (carbohidrați, grăsimi sau proteine) de care are nevoie corpul
pentru a satisface cerințele fiziologice impuse acestuia. Atunci când este crescut
cronic, cortizolul poate avea efecte dăunătoare asupra greutății, funcției imune și
riscului de boli cronice. Cortizolul (împreună cu partenerul său de adrenalină) este
cel mai bine cunoscut pentru implicarea sa în răspunsul „luptă sau fugă” și
creșterea temporară a producției de energie, în detrimentul proceselor care nu
sunt necesare pentru supraviețuirea imediată. Dezechilibrele biochimice și
hormonale rezultate se rezolvă din cauza unei bucle de feedback negativ conduse
hormonal. Următorul este un exemplu tipic al modului în care funcționează
răspunsul la stres ca mecanism de supraviețuire:

1.O persoană se confruntă cu un factor de stres.

2. Rezultă o cascadă hormonală complexă, iar suprarenalele secretă cortizol.

3. Cortizolul pregătește corpul pentru un răspuns de luptă sau fugă, inundându-l

cu glucoză, furnizând o sursă de energie imediată mușchilor mari.

4. Cortizolul inhibă producția de insulină în încercarea de a preveni stocarea

glucozei, favorizând utilizarea imediată a acesteia.

5. Cortizolul îngustează arterele în timp ce epinefrina crește ritmul cardiac,

ambele forțând sângele să pompeze mai tare și mai repede.

6. Individul abordează și rezolvă situația.

7. Nivelurile hormonale revin la normal.

Cortizolul funcționează pentru a reduce inflamația în organism, ceea ce este bine,

dar în timp, aceste eforturi de reducere a inflamației suprimă și sistemul imunitar.
Inflamația cronică, cauzată de factori ai stilului de viață, precum dieta slabă și
stresul, ajută la menținerea nivelului de cortizol în creștere, făcând ravagii asupra
sistemului imunitar. Un sistem imunitar necontrolat, care răspunde la inflamații
neîncetate, poate duce la nenumărate probleme: o susceptibilitate crescută la
răceli și alte boli, un risc crescut de cancer, tendința de a dezvolta alergii
alimentare, un risc crescut de asortiment de probleme gastro-intestinale și,
eventual, de un risc crescut de boală autoimună

 Mecanismele celulare ale acţiunii cortizolului

Cortizolul, ca și alți hormoni steroizi, își exercită efectele interacționând mai

întâi cu receptorii intracelulari din celulele țintă. Deoarece cortizolul este
liposolubil, se poate difuza cu ușurință prin membrana celulară. Odată ajuns în
interiorul celulei, cortizolul se leagă de receptorul său de proteine din
citoplasmă, iar complexul hormon-receptor interacționează apoi cu secvențe
ADN reglatoare specifice, numite elemente de răspuns glucocorti-coid, pentru a
induce sau reprima transcrierea genei. Alte proteine din celulă, numite factori
de transcripție, sunt, de asemenea, necesare pentru ca complexul hormon-
receptor să interacționeze corespunzător cu elementele de răspuns glucocorti-
coidă.

Glucocorticoizii cresc sau scad transcrierea multor gene pentru a modifica

sinteza ARNm pentru proteinele care mediază efectele lor fiziologice multiple.
Astfel, majoritatea efectelor metabolice ale cortizolului nu sunt imediate, dar
necesită 45 până la 60 de minute pentru ca proteinele să fie sintetizate și până
la câteva ore sau zile să se dezvolte pe deplin. Dovezi recente sugerează că
glucocorticoizii, în special la concentrații mari, pot avea, de asemenea, unele
efecte nongenomice rapide asupra transportului ionic al membranei celulare
care pot contribui la beneficiile lor terapeutice.

 Reglarea secreţiei de cortizol de către hormonul

adrenocorticotrop secretat de hipofiza anterioară

Hormonul adrenocorticotrop (ACTH) eliberat din hipofiza anterioară stimulează

secreția glucocorticoizilor, cum ar fi corticosteronul sau cortizolul din cortexul
suprarenal (care mărește concentrațiile de glucoză din sânge, inhibă inflamațiile
care pot apărea ca răspuns la leziuni și potențează excitația în nervul central
sistem și fenomene precum învățarea locului în hipocampusul sistemului limbic al
creierului). ACTH se produce în celulele corticotrofe ale glandei pituitare
anterioare, unde este eliberat în explozii în sânge și transportat în jurul corpului.
La fel ca cortizolul, nivelurile de hormon adrenocorticotrop sunt în general mari
dimineața când ne trezim și cădem pe parcursul zilei (atingând nivelul cel mai
scăzut în timpul somnului). Aceasta se numește ritm diurn (circadian). Odată ce
hormonul adrenocorticotrop ajunge la glandele suprarenale, acesta se leagă de
receptori, determinând glandele suprarenale să secrete mai mult cortizol,
rezultând niveluri mai ridicate de cortizol în sânge. De asemenea, crește producția
de compuși chimici care declanșează o creștere a altor hormoni, cum ar fi
adrenalina și noradrenalina.

Hormonul care eliberează corticotrofina din hipotalamus acționează asupra

hipofizei (inserție), care secretă ACTH. ACTH se deplasează către glandele
suprarenale prin fluxul sanguin (săgeată). Cortizolul de la suprarenale se
alimentează apoi înapoi la hipotalamus pentru a opri ciclul.

 Hormonii androgeni suprarenalieni

Androgenii suprarenali (AA) sunt 19 steroizi de carbon (C19) care sunt
secretați de cortexul suprarenal prin căi biosintetice complicate, care
sunt reglate de mecanisme complexe care nu sunt încă înțelese până
acum. Producția AA este coordonată de un număr mare de regulatori
suprarenali și non-suprarenali. Acești steroizi exercită o serie de efecte
în fiziologia normală și excesul lor poate provoca mai multe tipuri
diferite de tulburări. Androgenii suprarenali (AA), secretați în mod
normal de zona suprarenală fetală și zona reticulară a cortexului
suprarenal, sunt hormoni steroizi cu activitate androgenă slabă.
Producția de Testeron de către glandele suprarenale este minimă . Deși
androgenii suprarenali nu par să joace un rol major la bărbatul complet
androgenizat, par să joace un rol la femeia adultă și la ambele sexe
înainte de pubertate. Fetele, femeile și băieții prepubertali pot fi
afectați negativ de hipersecreția AA, spre deosebire de bărbații adulți.

Fiziologia androgenilor suprarenali urmărește diferitele perioade ale

vieții începând cu perioada fetală. În această perioadă, secreția acestor
hormoni din suprarenala fetală este importantă. Nu este clarificat încă
rolul său în dezvoltarea sau supraviețuirea fetală, în timp ce are o
importanță majoră pentru naștere. Dehidro-Epiandrosteron este cel
mai răspândit hormon steroid din organism. După naștere,
concentrațiile de Dehidroepiandrosteron-sulfatscad rapid odată cu
involuția suprarenalei fetale și cresc lent în timpul copilăriei, accelerând
la suprarenale înainte de debutul pubertății.

 Anomaliile secreţiei corticosuprarenaliene.

Anomaliile secreţiei corticosuprarenaliene sunt urmatoarele : Hipocorticismul - boala
Addison. Hipercorticismul - sindromul Cushing. Hiperaldosteronismul primar (sindromul Conn).
Sindromul adrenogenital.

 Hipocorticismul - boala Addison

Boala Addison apare ca urmare a incapacității corticalei suprarenaliene de a produce hormoni,
incapacitale determinată cel mai adesea de atrofia primară a corticosuprarenalelor. In
aproximativ 80% din cazuri atrofia este indusă de un proces autoimun îndreptat împotriva
corticalei. Hipofunctia suprarenalei este cauzata adesea și de distrugerea glandelor suprarenale de
catre infectia tuberculoasa sau de invazia corticosuprarenalelor de catre un proces neoplazic.
Tulburarile prezente in boala Addison Sunt urmatoarele: Deficitul de mineralocorticoizi;
Deficitul de glucocorticoizi; Pigmentația melanică
Deficitul de mineralocorticoizi.=>Lipsa secretiei de aldosteron determinä scăderea marcata a
reabsorbtiei renale tubulare de sodiu şi permite pierderea consecutivă a unor cantitaļi mari de
ioni de sodiu și clor și a apei in urinā, Rezaltatul final va fi scaderea murcatã a volumului
lichidului extracelular. In plus se dezvola hiponatremia, hiperpotasemia şi un grad uşor de
acidoză, ca urmare a imposibilititii seerețici ionilor de potasiu și de hidrogen in schimbul
reahsorbtici ionilor de sodiu.
Pe måsura ce lichidul extracelular se reduce, volumul plasmatic seade, concentratia eritrocitelor
creste marcat, debitul cardiac se recduce, iar deccsul se prociuce prin şne. In absenja
tratamentului, decesul survine dupi o perioadă cuprinsa intre 4 zile şi 2 sáptärnini de la incetarea
secrețici de mineralocorticoizi.
Deficitul de glucocorticoizi.=>Dispariția secreției de cortizol la persoanele ce suferä de boală
Addison determină incapacitatea menținerii unui nivel normal al glicemiei intre mese, din cauza
imposibilitäții sintezei unor cantitāți semnificative de glucoza prin gluconeugeneza. In plus, lipsa
cortizolului reduce mobilizarca proteinelor şi a lipideler din tesuturi, inhibánd astfel multe dintre
celelalie procese metabolice ale organismului. Aceastà lentoare a mobilizarii energiei in absenta
cortizolului esle unul dintre principalele efecte negative ale delicitului de gluencorti- coizi. Chiar
şi atunci cánd sunt disponibile cantitați mari de glucoză sau alți nutrienți, existä o slābiciune
musculara care atestă faplul că glucocorticoizii sunt necesari yi pentru buna desfiyurare a altor
funcții metabolice tisulare, în atara metabolismului cnergetic. In lipsa unei secreții adecvate de
glucocnrticoizi, pacientul cu boală Addison prezintă o sensibilitate crescută la electele distructive
ale diferitelor tipuri de agresiuni, astlel încăt o baunală infecție respiratorie poste conduce la
deces.

Pigmentația melanică.a mucoaselor și a tegumentelor.Melanina nu este intotdeauna distribuitā

în mod uniform și uncori este depozitată în anumite regiuni sub formā de pete, mai ales în
zonele cu tegumente subțiri, precum mucoasele buzelor și tegumentul subțire din jurul
mameloanelor. Oaltă caracteristică Cauza apariției acestor depozite de melanină pare a fi
următoarea: dacă secreția de cortizol este redusă, mecanismul normal de feedback negativ asupra
hipotalamusului și a hipofizei anterioare va fi la rândul său inhibat, ceea ce permite secreția unor
cantități extrem de mari de ACTH, dar şi secreția concomitentă a unor can- tități crescute de
MSH.Cantitățile mari de ACTH determină probabil in cea mai mare parte efectul de pigmentare,
deoarece corticotropina poate stimula formarea de melanină în melanocite în acelaşi mod ca și
MSH-ul.

Tratamentu bolii ADDISON:absenja instituirii tratamentului la persoanele cu distrucție totala a

glandelor suprarenale, decesul survine in câteva zile sau săptămâni ca urmare a slăbiciunii
musculare şi a socului circulator. Insă, administrarea zilnică a unor cantități mici de
mineralocorticoizi și glucocorticoizi permite supraviețuirea timp de mai mulți ani.
Criza addisoniană. Dupå cum a fost menționat anterior în acest capitol, cantități crescute de
glucocorticoizi pot fi secretate ocazional ca răspuns la diferitele tipuri de stres fizic sau psihic. In
cazul pacienților cu boală Addison, secreția de glucocorticoizi nu crește în timpul perioadelor de
stres. Cu toate acestea, ori de câte ori pacientul suferă diverse tipuri de traumatisme, boli sau alte
evenimente stresante, precum intervențiile chirurgicale, acesta va nece- sita cantități mai mari de
glucocorticoizi, iar în unele cazuri doza de glucocorticoizi trebuie crescută de 10 ori sau chiar
mai mult pentru a împiedica decesul. cantității de glucocorticoizi, precum și starea de slăbiciune
severă asociată perioadelor de stres poartă numele de criză addisoniană. Accastă necesitate
imperioasă de suplimentare a cantitatii de glucocorticoizi precum si starea de slabiciune severa
asociata perioadelor de stress poarta numele de Criza addisoniana

 Hipercorticismul - sindromul Cushing

Hipersecreția hormonilor corticosuprarenalieniinduce cascadă complexă de modificări care

poartă numele de sindrom Cushing. Majoritatea anomaliilor din sindromu Cushing sunt
consecința hipersecreției de cortizol, dar si secreția excesivă de androgeni poate induce efecte
importante. Hipercorticismul poate avea numeroase cauze printre care (1) adenoame ale
hipofizei anterioare ce secretă cantități mari de ACTH, care induce la rândul său hiperplazie
suprarenaliană și hipersecreție de cortizol; (2) anomalii funcționale ale hipotalamusului ce se
manifesta prin niveluri crescute ale hormonului de eliberare a corticotropinei (CRH), care
stimulează eliberarea excesiyă de ACTH: (3) "secreția ectopică" de ACTH de către o tumoră
localizată în altă regiune a corpului, cum ar fi un carcinom abdominal; și (4) adenoame
corticosuprarenaliene. Când sindromul Cushing este secundar unei hipersecreții de ACTH a
hipofizei anterioare, afecțiunea poartă numele de hoală Cushing. Secreția excesivă de ACTH este
cea mai frecventă cauză a sindromului Cushing și se caracterizează prin niveluri plasmatice
crescute ale ACTH-ului și ale corti- zolului. Hipersecreția primară de cortizol a glandelor
suprarenale este responsabilă pentru 20-25% din cazurile clinice de sindrom Cushing și se
asociază de obicei cu niveluri scăzute de ACTH, din cauza inhibiției prin feed- back negativ
indusă de cortizol asupra secreției hipolizare de ACTH. Administrarea unor doze mari de
dexametazonă, un glucocorticoid sintetic, este utilă în diferențierea tipului de sindrom Cushing
ACTH-dependeni de cel 4CTH- independent. La pacienții cu hipersecretie de ACTH cauzată de
un adenom hipofizar secretant de ACTH sau de o disfuncție hipotalamo-hipofizară., nici măcar
dozele marn de dexametazonă nu inhibă secreția de ACTH. Pe de alla parte, pacienții cu
hipersecreție de cortizol de cauza primară suprarenaliană (ACTH-independentă) prezinta de
obicci niveluri scăzute sau nedetectabile de ACTH.

Efectele asupra metabolismelor glucidic si proteic =>Hipersecretia de cortisol duce la

cresterea glicemiei, uneoi pina la un nivel de 200 mg/dl dupa mese – valoare amai mare de 2 ori.
Asupra catabolismului proteic = determinao reducere importnata a proteinelor tisulare aproape
in tot organismal cu exceptia ficatului

Tratamentul sindromului Cushing =consta in excizia tumorii suprarenalienesau reducerea

secretiei de ACTH

 Hiperaldosteronismul primar (sindromul Conn).

Ocazional, la nivelul celulelor zonei glomerulare se poate dezvolta o tumoare de dimensiuni
reduse care secretă cantități crescute de aldosteron; afecțiunea este numită hiperaldosteronism
primar sau sindrom Conn. De asemenea, in unele situații, corticala suprarenaliană hiperplaziată
secretă aldosteron și nu cortizol.Efectele excesului de aldosteron ==Cele mai importante sunt
hipopotasemia, creșterea uşoară a volumului lichidului extracelular și a volumului sangvin,
creșterea foarte discretă a concentrațiilor plasmatice ale sodiului (de maxim 4-6 mEq/L), și,
aproape intotdeauna,hipertensiunea arteriala.In hiperaldosteronismul primar, de interes particular
sunt episoadele de puralizie musculara periodică induse de hipopotasemie. Paralizia este cauzata
de efectele de deprimare pe care concentruțiile scăzute ale potasiului extracelular le exercită
asupra transmiterii potențialului de acțiune in fibrele nervoase, după cum a fost explicat in
Capitolul 5. Umul dintre criteriile de diagnostic al hiperaldos- teronismului primar il constituie
scăderea concentrațiilor plasmatice ale reninei. Accasta apare ca suprimării prin mecanism de
feedback a secreției de renină indusă de excesul de aldosteron, de volumul crescut al lichidului
extracelular sau de hipertensiunea arterială secundarà hiperaldosteronismului. Tratamentul
hiperal- dosteronismului primar constä de obicei in excizia pe cale chirurgicală a tumorii sau a
unei mase mari din tesutul suprarenalian, atunci când cauza este hiperplazia.

 Sindromul adrenogenital
Uneori tumorile corticosuprarenaliene secretă cantități excesive de care determinā efecte
masculinizante intense in tot organismul.Dacă acest lucru se întâmplă in cazul unei femei,
aceasta va dezvolta semne de virilizare, care includ pilozitate la nivelul bărbiei, ingroşarea vocii,
ocazional alopecie dacă există o predispoziție genetică pentru această modificare, distribuția de
tip masculin a pilozității corporale și pubiene, hipertrofía clitorisului care capătă un aspect
peniform, și depunerea de proteine in tegumente și în special in muşchi, ce conferă caracteristici
fenotipice masculine.La băieții aflați in perioada prepubertară, o tumoră adrenală virilizantă va
determina aceleași transformări ca și la femeie și, în plus, dezvoltarca rapidă a organelor sexuale
masculine, La bărbatul adult, efectele virilizante ale sindromului adrenogenital sunt de obicei
estompate de caracteristicile sexuale normale determinate de testosteronul secretat de testicule.
Diagnosticul de sindrom adrenogenital este adesea dificil de stabilit la bărbatul adult. In
sindromul adrenogenital, excreția de 17- cetosteroizi (care sunt derivați de androgeni) în urină
poate fi de 10-15 ori mai mare decât valorile normale.Această determinare poate fi utilă în
diagnosticarea boli.

 Anatomia funcţională a organelor sexuale

masculine.

Testiculul este alcătuit din până la 900 de rubi veminiteri contorti, fiecare având o lungime
medie de peste o jumătate de metru, în care se formea/á spermatozoizii. Spermato- zoizii sunt
eliberați ulterior în epididim, un alt tuh contort cu o lungime de aproape 6 metri. Epididimul se
continuă cu vayul deferent, care prezintă o porțiune mai larga numită ampula veasului deferent,
imediat inainte ca vasul să pătrundă în corpul glandei prostate. Cele două vezicule seminale,
localizate câte una de ficcare parte a prostatei, işi elimină scerețiile în terminatia prostatică a
ampulei, iar conținutul ampulei și a veziculelor seminale va trece apoi într-un duct ejaculator,
traversånd corpul prostatei și climinându-se în uretra internă. Ductele prostatice, la rândul lor,
evacucază secrețiile prostatei în ductul ejaculator, și de aici în uretra prostatică. In slärșit, uretra
constituie ultimul segment de legătură între testicul și exte- rior. La acest nivel se găscște
mucusul secretat de numeroasele glande uretrale de dimensiuni mici localizate pe întreaga
lungime a acesteia, și în special de glandele bulbouretrale bilaterale (glandele Cowper) localizate
în proximitatea originii uretrei.

 Spermatogeneza.

In timpul formării embrionului, celulele germinale primordiale migrează la nivelul testiculelor,

devenind celule germinale imature numite spermatogonii, dispuse in doua sau trei straturi pe
suprafața intermă a lubilor seminiferi
Spermatogoniile suferă, începând de la pubertate, mai multe diviziuni mitotice și continuă să
prolifereze și să se diferențicze, trecând prin diferite faze de dezvoltare, până la formarea
spermato- zoizilor

Etapele spermatogenczei
Spermatogeneza se desfășoară pe întreaga durată a vieții sexuale active în tubii seminiferi, ca
rezultat al stimulării exercitate de hormonii gonadotropi ai hipofizei anterioare; acest proces
debutcază în medie la värsta de 13 ani și continuă pe tot par- cursul vieții, reducându-se însă
marcat odată cu înaintarca în vârstă. În prima etapă a spermatogenezei, spermatogoniile
migrează printre celulele Sertoli către lumenul central al tubilor seminiferi. Celulele Sertoli sunt
celule de dimensiuni mari, prevăzute cu prclungiri citoplasmatice care înconjoară spermatognia
aflata in dezvoltaree pe intregul parcurs catre lumenul central al tubului seminifer.

Meioza.Spermatogoniile care traversează bariera consti- tuită de stratul de celule Sertoli se

modifică treptat măresc, devenind spermatocite primare. Fiecare dintre acestea va suferi o
diviziune mciotică, cu formarca a două spermatocite secundare. Dupā alte câteva zile, acestea se
vor divide și ele, formând spermatide, care vor fi supuse unor ultime modificări înainte de a
deveni spermatozoizi.

 Actul sexual la bărbat

Glandul penian este sursa cea mai importana de impulsuri nervoase senzoriale care induc
initierea actului seexualla barbat. Acsta are in component sa un system special determinații
nervoase senzitive și senzoriale ce transmite către sistemul nervos central un tip special de
senzații numite senzațiile sexuale. Efectul de masaj pe care actul sexual îl exercită asupra
glandului induce stimularea terminațiilor senzoriale, impulsurile sexuale fiind transmise ulterior
pe calea nervilor ruşinoşi, apoi prin plexul sacral către regiunea sacrală a măduvei spinării, și în
cele din urmă ascendent prin måduvă către regiuni neidentificate ale creierului. Impulsurile
nervoase care ajung la măduva spinării pot proveni și din regiuni adiacente penisului, și au rolul
de a facilita stimularea în timpul actului sexual. De exemplu, stimularea epiteliului anal, a
scrotului și, în general, a structurilor perineale, poate determina trimiterea către măduvă a unor
semnale care amplifică senzațiile sexuale.Senzațiile sexuale pot avea originea și în structuri
interne, precum zone din uretră, vezica urinară, prostată, veziculele seminale, testicule sau vas
deferent. Una dintre cauzele "instinctului sexual" este acumularea secrețiilor in organele sexuale.
Infecțiile sau inflamațiile uşoare ale acestor organe pot determina uneori o dorință sexuală
aproape continuă, iar "afrodisiace", precum cantaridina, amplifică dorința sexuală prin efectul
iritant pe care îl au la nivelul vezicii urinare și al mucoasei uretrale, ce induce inflamație și
congestie vasculară.