Reclamatia administrativa in contractul de transport ferovial de marfuri

1.  Definiţie - convenţia prin care o parte, cărăuşul profesionist se obligă în

schimbul unei remuneraţii să efectueze o deplasare de persoane sau de bunuri
pe o anumită distanţă, cu un vehicul corespunzător

Reglementarea legală – cuprinde atât reglementări cu caracter general, cât şi

reglementări cu caracter special.

            Reglementările cu caracter general - (Codul civil, Codul comercial), cuprind

texte izolate referitoare la transporturi, fiind imperios necesară o coroborare a
acestora, ele reprezentând dreptul comun în materie.

            O altă reglementare cu caracter general este şi Ordonanţa Guvernului nr.19 din
18.08.1997 privind transporturile.

            Reglementările cu caracter special – principalele acte normative adoptate în

vederea aplicării diferitelor categorii şi feluri de transport, precum şi instituţiilor care
aparţin fiecărui domeniu.

Natura juridică – literatura de specialitate limitează definiţia contractului de

transport la activitatea de deplasare de mărfuri sau bagaje, în timp ce prevederile
Codului comercial (art.413 alin.1) dau acestei noţiuni un sens mai complex, care
scoate în evidenţă particularităţile contractului de transport, şi anume natura
consensuală şi autonomă a acestuia, precum şi profesionalitatea activităţii cărăuşului.

Contractul de transport ar putea fi calificat ca o convenţie de prestări servicii

(calitatea transportatorului de prestator de servicii, cărăuşul îndeplineşte obligaţiile
contractuale “pe propriul său risc” răspunderea fiindu-i antrenată numai în măsura în
care nu intervine un fapt exonerator de răspundere).

Un alt argument ar fi caracterul oneros al activităţii desfăşurate, aceste prestaţii

fiind în general remunerate.

Alături acestor argumente se adaugă şi natura în genere consensuală a

contractului de prestări servicii, şi implicit a contractului de transport, care iau naştere
prin schimb de ofertă şi acceptare.

CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI

 COMERCIAL DE TRANSPORT

Caracterele juridice generale ale contractului de transport - contractul de

transport prezintă anumite caractere juridice generale care, sunt particularizate
activităţii cărăuşului (transport de pasageri, mărfuri sau bagaje), cât şi a specificităţii
mijloacelor de transport folosite (feroviare, rutiere, aerian, pe apă).

1.     Este un contract bilateral sau sinalagmatic, ceea ce denotă că obligaţiile

expeditorului şi cărăuşului sunt independente şi reciproce, fiecare avându-şi cauza
juridică în cealaltă; cărăuşul se obligă să transporte dintr-un loc de pornire la cel de
destinaţie mărfurile sau pasagerii, iar expeditorul are obligaţia de a plăti preţul
transportului.

2.     Caracterul oneros al contractului de transport presupune obţinerea de către

fiecare parte contractantă a unui echivalent, a unei contraprestaţii în schimbul
obligaţiilor ce îi revin.

3.     Contract comutativ, acest caracter se referă la faptul că de la încheierea

contractului, drepturile şi obligaţiile părţilor au existenţă certă, cât şi o întindere
determinată, ele nedepinzând de un eveniment viitor şi incert (alea) ca şi în cazul
contractelor aleatorii.

4.     Este în principiu consensual, încheindu-se valabil prin simplul consimţământ al

părţilor. Dovada încheierii contractului se face printr-un înscris care poartă
denumirea de bilet sau legitimaţie de călătorie.

5.     Are un caracter real, respectiv nu poate lua naştere decât prin remiterea efectivă
a mărfurilor către cărăuş.

6.     Este un contract de adeziune, datorită faptului că părţile nu pot stabili conţinutul

unor clauze ale contractului de transport, prin negocieri (cu privire la termen, la
viteza de deplasare a mărfurilor, etc.) care pot fi stabilite fie de transportator, fie de
expeditor.

 
Caracterul autonom şi comercial al contractului de transport – trebuie
înţelese ca trăsături indispensabile pentru executarea obligaţiilor expeditorului faţă de
destinatar, obligaţii care îşi au izvorul într-un raport juridic preexistent contractului de
transport.
                Autonomia activităţii de transport, specifică economiei de piaţă se
caracterizează prin faptul că, s-a produs un impresionant salt calitativ, constând în
desprinderea activităţii de transport de ansamblul comerţului de mărfuri, precum şi
individualizarea  acesteia ca o activitate distinctă.

            Caracterul comercial reiese din calitatea de comerciant (subiect de drept

persoană fizică sau juridică) calitate care s-a evidenţiat prin contopirea celor două
calităţi, şi anume calitatea de comerciant de mărfuri şi calitatea de cărăuş al mărfurilor
respective. Activitatea de transport a devenit o activitate comercială distinctă, de sine
stătătoare dobândind o natură juridică comercială.

            Comercialitatea contractului de transport se evidenţiază prin câteva

caracteristici generale:

- organizarea serviciului de transport ca având o periodicitate regulată, atât pentru

persoane cât şi pentru marfă.

- scopul transportatorului de a obţine un profit de pe urma activităţii depuse. 

PĂRŢILE CONTRACTULUI DE TRANSPORT 

            Cărăuşul – persoana care îşi ia însărcinarea ca într-un mod oarecare să

transporte sau să facă să se transporte un obiect oarecare.

Codul comercial are în vedere două accepţiuni a noţiunii de cărăuş:

- prima se referă la întreprinderea de transport care îşi asumă obligaţia de a executa

deplasarea de bunuri sau persoane în nume propriu.

- cea de a doua accepţiune se referă la întreprinderile care transportă mărfuri sau

persoane în mod succesiv şi la aşa-zişii comisionari.

            Întreprinderile de transport sunt cele care desfăşoară organizat şi sistematic,

deplasarea persoanelor şi bunurilor, în scopul obţinerii unui profit în beneficiul
întreprinzătorului, care are sarcina de a organiza şi efectua activitatea de cărăuşie.

            Criterii de calificare ale întreprinderilor de transport:

- întreprinderea de transport are o existenţă obiectivă, determinată de modalitatea de

derulare a 

transporturilor şi de scopul comercial al acestora, potrivit legii.

- are ca obiect principal de activitate un ansamblu omogen de transporturi comerciale,
rezultat al derulării lor în mod organizat.

- scopul specific sau finalitatea activităţii desfăşurate de aceasta şi se concretizează

prin planificarea şi obţinerea profitului comercial.

            Comisionarul-expeditor, în temeiul contractului de expediţie, se obligă, în

schimbul unui comision să încheie în nume propriu, pe seama comitentului (proprietar
sau posesor al mărfurilor) unul sau mai multe contracte de transport, precum şi
anumite operaţiuni materiale specifice transportului de mărfuri.

            Călătorul – sau pasagerul intervine ca parte în contractul de transport de

persoane. Calitatea sa de profesionist sau neprofesionist nu interesează sub nici o
formă, deoarece aceasta nu influenţează natura raporturilor juridice în contractul de
transport de persoane. În literatura juridică se admite că poate avea această calitate şi
persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, mai ales
în cazul transporturilor în comun.

            Expeditorul – este considerat de regulă, a fi orice persoană fizică sau juridică

ale cărei interese se referă la încheierea unui contract de transport de mărfuri şi
bagaje. Expeditorul poate avea şi calitatea de destinatar al mărfii transportate,
plasându-se în categoria contractelor bilaterale de transport unde are două calităţi: cea
de expeditor şi cea de beneficiar al transportului.

            Pot avea calitatea de expeditor, persoanele juridice de drept public şi privat,

indiferent de forma de organizare, companii naţionale, instituţii, societăţi comerciale,
agricole, indiferent de forma capitalului (autohton, străin, mixt), precum şi persoanele
fizice cu capacitate de exerciţiu.

            Destinatarul – este acea persoană fizică sau juridică căreia transportatorul îi

va elibera marfa la locul stipulat în contract (domiciliu, sediu, staţie CFR, aeroport,
etc.). Este indicat de regulă, de expeditor în momentul încheierii contractului.
Drepturile sale se nasc în momentul încheierii contractului între expeditorul-stipulent
şi cărăuşul-promitent, indiferent dacă destinatarul acceptă sau nu dreptul stipulat în
favoarea sa.

CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

DE TRANSPORT 
            Capacitatea părţilor contractante – capacitatea juridică a părţilor se referă la
aptitudinea de a avea capacitate deplină de exerciţiu, adică de a exercita drepturile şi
obligaţiile prin acte juridice încheiate în nume propriu. Capacitatea de exerciţiu
este“capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice”. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii.

            Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice începe în momentul în care acea

persoană juridică are constituite organele sale, adică să aibă desemnate persoanele
fizice care, în calitate de organe sunt abilitate să exprime voinţa juridică a persoanei
juridice, încheind în numele ei, şi pentru, ea acte juridice. Momentul încetării
capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu momentul încetării capacităţii
de folosinţă şi chiar cu cel al încetării personalităţii sale juridice.

            Alături de condiţia capacităţii, cărăuşului i se mai impune calitatea de

“comerciant” în condiţiile Codului comercial. Prin “comerciant” înţelegându-se acea
persoană fizică sau juridică care săvârşeşte în nume propriu şi în baza specializării
sale fapte de comerţ.

            În cazul transportului de persoane, călătorului nu îi este cerută capacitatea de

exerciţiu, minorii sau persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă utilizează
frecvent mijloacele de transport în comun, aceste contracte fiind considerate necesare
vieţii în mod curent.

            Consimţământul părţilor contractante – respectiv manifestarea de voinţă a

hotărârii de a încheia contractul de transport. Consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:

- să provină de la o persoană cu discernământ.

- să fie exteriorizat cu intenţia de a produce efecte juridice.

- să nu fie alterat de vreun viciu.

            Obiectul – constă în obligaţiile la care se îndatorează părţile. În contractul de

transport, principala obligaţie a unităţii de transport este de a transporta marfa,
pasagerii sau bagajele, iar pentru expeditor sau pasager, obligaţia de plată a tarifului
de transport.

            Obiectul material al prestaţiei cărăuşului trebuie să îndeplinească anumite

condiţii:
- să existe.

- să fie determinat sau determinabil.

- să se afle în circuitul civil.

- să fie posibil.

- să fie licit. 

Cauza – se referă la scopul în vederea căruia s-a încheiat contractul de

transport. Pentru cărăuş – obţinerea preţului transportului în care este inclus profitul
său, iar pentru expeditor – deplasarea în spaţiu a mărfurilor, bagajelor conform
intereselor sale.

            Condiţiile de formă ale contractului de transport – fiind în esenţă un

contract consensual, acesta se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, însă
dovada existenţei lui se face printr-un înscris, denumit scrisoare de trăsură pentru
transportul feroviar şi rutier, bilet, tichet, legitimaţie de călătorie, abonament pentru
transportul de persoane şi conosamentul specific transportului maritim.

            Contractul de transport se poate înfăţişa sub forma documentului:

-  nominativ, prin care se identifică părţile contractante prin elemente de identificare

(nume, denumire, domiciliu, sediu).

-   la ordin, caracterizat prin faptul că transmiterea drepturilor către terţe persoane se
realizează prin gir.

-   la purtător, este transferabil către terţi prin simpla predare materială.

La transportul feroviar intern şi internaţional, contractul de transport se întocmeşte

obligatoriu sub forma unui înscris nominativ.

În transporturile rutiere interne şi internaţionale de mărfuri, documentul de

transport poartă denumirea de scrisoare de trăsură sau de foaie de parcurs.

Documentul de transport caracteristic transportului maritim de mărfuri poartă

denumirea de conosament şi reprezintă actul probator al unui contract de transport pe
mare şi al preluării mărfurilor de către cărăuş, care se obligă să le livreze la destinaţie
persoanei care prezintă acest titlu. 
 Cuprinsul documentului de transport – Codul comercial distinge clauze cu
caracter obligatoriu şi clauze facultative ale documentului de transport.

Clauzele obligatorii:

- data încheierii, stabileşte momentul în care începe executarea obligaţiilor asumate

prin contract.

- identificarea mărfii transportate.

- obligaţiile cărăuşului, care constau în deplasarea în spaţiu a mărfurilor, bagajelor

sau     persoanelor, însă numai cunoscând precis destinaţia şi timpul în care trebuie
efectuat transportul, acesta va fi în măsură să-şi execute prestaţia.

- părţile contractului.

- stipularea preţului transportului, care constă în remuneraţia ce-i revine cărăuşului în

urma efectuării transportului.

- semnătura şi sigiliul părţilor.

            Clauzele facultative:

- itinerariul, obligatoriu în transportul maritim.

- clauza penală, acea prevedere prin care părţile stabilesc anticipat întinderea
daunelor-interese pe care cărăuşul va fi obligat să le suporte în caz de neexecutare,
executare necorespunzătoare sau cu întârziere a prestaţiilor la care s-a îndatorat.

OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR ÎN CONTRACTUL

DE TRANSPORT

Obligaţiile cărăuşului la locul de pornire – constau în acceptarea cererii de

transport, procurarea unui mijloc corespunzător naturii bunurilor, preluarea şi
încărcarea mărfii de la expeditor, eliberarea documentului de transport.

            1. Acceptarea cererii de transport – presupune manifestarea voinţei juridice a

cărăuşului de a efectua transportul de mărfuri sau persoane în condiţiile stabilite în
cererea ce i-a fost adresată de către expeditor. În transporturile prin comandă, cărăuşul
nu are posibilitatea de a refuza încheierea contractului de transport datorită ofertei
permanente în care se află.
 2. Obligaţia de procurare a unui mijloc de transport corespunzător – punerea
la dispoziţia expeditorului a autovehicolului adecvat, la data, ora şi locul de încărcare
precizate de către beneficiar, constituie premisa garantării securităţii transportului
bunurilor şi persoanelor. Locul şi momentul când mijlocul de transport sunt puse la
dispoziţia expeditorului sunt stabilite prin contract.

3. Luarea în primire a mărfii – are loc la data şi la locul stabilit în contract.

Primirea mărfurilor de către transportator se realizează în urma operaţiunilor de
încărcare-descărcare, ce pot fi executate de către cărăuş, expeditor sau destinatar,
conform convenţiei dintre aceştia.

4. Cântărirea obligatorie sau facultativă – este legată de luarea în primire a

mărfii. Presupune şi precizarea corectă a greutăţii încărcăturii, operaţiune care se
realizează printr-o cântărire obligatorie sau facultativă. Cântărirea se impune tuturor
categoriilor de mărfuri destinate exportului-importului, cât şi a celor care circulă în
condiţii de expediţie de coletărie sau mesagerie.

5. Eliberarea documentului de transport – transportatorul este obligat să emită

un document care să conţină toate menţiunile referitoare la mărfurile supuse
transportului, locul, data, destinaţia, tariful de transport, etc.

            Obligaţiile cărăuşului în cursul deplasării mărfii – constau în respectarea

ordinii expediţiilor, parcurgerea rutei stabilite prin contract, executarea transportului
în termenul stipulat de părţi, conservarea mărfii pe tot parcursul deplasării până la
momentul predării la destinaţie. În cazul transportului de persoane, cărăuşul are
obligaţia transbordării călătorilor şi a bagajelor în caz de întrerupere ori suspendare a
călătoriei mijlocului de transport, precum şi îndatorirea de a-l despăgubi pe pasager în
cazul unui accident survenit pe parcurs, în măsura în care este angajată răspunderea
căii ferate.

1. Obligaţia de a respecta ordinea expediţiilor – este impusă cărăuşului de

fluenţa expeditorilor care solicită, concomitent sau succesiv deplasarea mărfurilor,
ivindu-se astfel o anumită competiţie între expeditori, fiecare în parte solicitând
executarea transportului în cel mai scurt timp. Transportatorul este dator să facă
expediţia mărfurilor după ordinea în care le-a primit.

2. Parcurgerea rutei stabilite – în cuprinsul contractului de transport care

menţionează itinerariul  de străbătut, această clauză este expresă şi obligatorie,
excluzându-se modificarea ei prin voinţa unilaterală a cărăuşului. În cazul în care
părţile nu au stipulat expres în contract ruta şi dacă există mai multe trasee de acelaşi
fel, cărăuşul este obligat să transporte marfa pe drumul cel mai scurt, care implică cele
mai mici costuri.

3. Obligaţia de a respecta durata transportului – se referă la îndatorirea de a-

şi executa la termen obligaţia principală de a transporta marfa la destinaţie. Termenul
de executare a contractului de transport este intervalul de timp în cadrul căruia
transportatorul este obligat să execute deplasarea mărfurilor sau persoanelor, şi se
socoteşte din momentul predării mărfurilor, bagajelor, îmbarcării pasagerilor şi până
în momentul sosirii lor la destinaţie.

4. Obligaţia de conservare a mărfii – Codul civil îl asimilează pe cărăuş cu un

depozitar, iar contractul de transport se înfăţişează ca un depozit necesar. Depozitul
necesar presupune existenţa unor împrejurări excepţionale care constrâng deponentul
să facă depozitul fără a avea posibilitatea de a alege după voinţa sa pe depozitar. Ca
urmare, în contractul de transport, cărăuşul este şi depozitarul mărfii şi orice altă
alegere din partea expeditorului este exclusă.

            Obligaţiile cărăuşului la destinaţie – identificarea şi avizarea destinatarului,

eliberarea încărcăturii la locul şi data stipulată în contract, la care se adaugă operaţiuni
secundare (descărcarea mărfurilor din mijlocul de transport).

1. Identificarea şi avizarea destinatarului – când transportul s-a efectuat în

baza unui document nominal, acesta indică nominal persoana destinatarului,
nominalizare însoţită de adresa sau sediul acestuia. Alăturat obligaţiei de identificare a
destinatarului, cărăuşului îi revine îndatorirea de a aviza destinatarul de sosirea
transportului.

2. Eliberarea transportului la destinaţie – locul şi data transportului la

destinaţie presupune locul de destinaţie şi timpul în care trebuie făcut transportul.
Orice obligaţie comercială trebuie executată în locul arătat în contract sau în locul
care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor contractante. La stabilirea
locului în care se eliberează transportul se ţine seama de natura sa.

            Reprezentanţii cărăuşului şi ai destinatarului au obligaţia de a verifica

împreună mijlocul de transport, sigiliile şi marcajele, iar la deschiderea vagoanelor
verifică succint conţinutul acestora, urmărind modul de conservare al mărfii pe timpul
transportului precum şi starea ambalajelor.

            Punerea încărcăturii la dispoziţia destinatarului conduce la încetarea posesiunii

exercitate de către cărăuş asupra mărfii transportate, posesie care se transmite astfel în
favoarea destinatarului. În momentul mărfii ia sfârşit şi obligaţia de pază asupra mărfii
şi implicit şi răspunderea contractuală a transportatorului în temeiul contractului de
transport.

3. Recântărirea mărfurilor  - cărăuşul împreună cu destinatarul au obligaţia de

cântărire a mărfurilor în următoarele situaţii:

- expediţiile de coletărie sau mesagerie.

- expediţiile complete dacă poartă urme de violare, de sustragere, de scurgere, de

pierderi sau avariere.

- mărfurile transportate în mijloace de transport complete – vagoane, cisterne au fost

transbordate sau transvazate şi nu au fost cântărite la locul transbordării sau
transvazării în prezenţa beneficiarului transportului sau a reprezentantului acestuia.

- destinatarul sau reprezentantul expeditorului cer în scris recântărirea, iar în staţia de

destinaţie există condiţiile tehnice necesare pentru efectuarea acestei operaţiuni.

- mărfurile transportate cu mijloace auto neînsoţite care au fost predate pentru

transport după greutate.

4. Constatarea lipsurilor cantitative şi calitative ale mărfurilor – dacă în

momentul preluării mărfurilor de la cărăuş se constată la mijlocul de transport, la
cotele, la sigilii, la semne sau marcaje, ori la mărfuri urme de violare, pierderi,
scurgeri, etc. mijlocul de transport nu se deschide sau nu se descarcă.

Cu ocazia verificării conţinutului şi a stabilirii lipsurilor cantitative şi calitative,

cărăuşul este obligat să adreseze invitaţii destinatarului sau expeditorului (în funcţie
de locul în care se face verificarea), întocmindu-se un proces-verbal de constatare care
cuprinde lipsurile cantitative, modul de determinare al acestora, locul şi momentul
producerii prejudiciului, iar dacă este posibil indicarea persoanelor (părţilor) care se
fac răspunzători de aceste lipsuri.

5. Termenul de executare al contractului de transport – este intervalul de

timp în cadrul căruia operatorul feroviar este obligat să execute transportul mărfurilor
şi se socoteşte din momentul predării mărfurilor către expeditor şi până în momentul
sosirii în staţia de destinaţie.

6. Refuzul eliberării mărfii – cărăuşului îi revine în anumite condiţii, expres

prevăzute de lege, dreptul de a refuza eliberarea mărfii la destinaţie, măsură care
intervine cu caracter excepţional:
- Codul comercial instituie în art.433 alin.1 un caz de refuz justificat de eliberare a
mărfii, pentru neplata taxelor de transport.

- un alt caz de refuz justificat al cărăuşului de a elibera marfa destinatarului este
instituit de art.433 alin.3 Cod comercial “dacă scrisoarea de cărat este la ordin sau la
purtător, cărăuşul se poate opune să facă predarea până la restituirea exemplarului
subscris de dânsul”.

- există situaţii de excepţie în care reglementările fitosanitare impun măsuri de

carantină pentru mărfurile provenite din import, caz în care cărăuşul nu va putea
elibera marfa destinatarului până la expirarea duratei de interdicţie. Acestor cauze se
pot alătura şi cele privind mărfurile de contrabandă, nocive, etc., pentru care
autorităţile poliţieneşti şi vamale iau măsuri de oprire temporară sau chiar definitivă a
deplasării.

- instituirea unui sechestru asigurator dispus de către instanţa de judecată.

- în situaţia în care destinatarul se află în stare de faliment şi nu plăteşte expeditorului

preţul mărfii cumpărate şi aflată în curs de transport.

            7. Plata tarifelor de transport – tarifele se stabilesc pe trei categorii:

- tarif pentru expediţii de vagoane complete.

- tarif pentru expediţii de coletărie.

- tarif pentru expediţii de mesagerie.

            Plata tarifului reprezintă contraprestaţia datorată cărăuşului pentru serviciile

sale şi se achită, de regulă, de către expeditor în staţia de predare, fie de către
destinatar, în funcţie de menţiunea făcută de expeditor în scrisoarea de trăsură.

            Obligaţiile expeditorului la locul de pornire – presupun în această fază,

indiferent de tipul activităţii de transport: alegerea şi verificarea mijlocului de
transport, predarea mărfurilor destinate transportului, încărcarea lor, colaborarea la
întocmirea documentului de transport şi plata preţului aferent transportului.

            1. Alegerea şi verificarea mijlocului de transport – sunt obligaţii care decurg

din felul şi natura mărfii. Expeditorul trebuie să verifice înainte de încărcare dacă
mijlocul de transport corespunde din punct de vedere a prevenirii degradării,
denaturării, scurgerii sau pierderii mărfurilor.
 2. Obligaţia de predare a mărfii – se execută la locul convenit, la termenul
fixat şi respectând condiţiile cantitative, calitative precum şi cea de ambalare a
mărfurilor. Locul predării mărfurilor diferă în funcţie de felul transportului. O
deosebită importanţă o reprezintă şi cântărirea mărfii, deoarece în funcţie de aceasta
se va alege mijlocul de transport cu capacitate corespunzătoare, cât şi în vederea
calculării taxelor aferente transportului.

3. Obligaţia de încărcare a mărfii – presupune existenţa a trei îndatoriri

interdependente:

- încărcarea propriu-zisă, se realizează ţinând cont de capacitatea mijlocului de

transport ales, expeditorul având obligaţia de a folosi integral spaţiul de încărcare a
mijlocului de transport.

- aşezarea mărfurilor în interiorul mijlocului de transport pe calea ferată se realizează

prin operaţiuni de stivuire, nivelare, învelire şi legare a ambalajului cu sârme sau alte
materiale.

- măsurile preventive care se iau pentru a preîntâmpina riscul sustragerii mărfurilor

diferă după cum mărfurile sunt deplasate cu mijloace de transport închise sau
deschise.

4. Colaborarea expeditorului la întocmirea documentului de transport –

reprezintă demersul juridic al întocmirii şi eliberării scrisorii de trăsură, situaţiile în
care expeditorul este dator să ofere cărăuşului toate datele şi informaţiile reale
privitoare la marfa ce urmează a fi transportată, itinerariul ce urmează a fi parcurs,
precum şi date privind identificarea destinatarului.

5. Plata preţului transportului – este o obligaţie care incumbă expeditorului

încă din momentul întocmirii documentului de transport. În mod excepţional, această
îndatorire îi poate reveni şi destinatarului. Momentul în care se realizează obligaţia de
plată a transportului este stabilit de părţi în contract şi coincide de cele mai multe ori
cu predarea mărfii cărăuşului.

            Obligaţiile expeditorului în cursul deplasării mărfii – sunt minime şi

eventuale, el aflându-se în expectativă, şi se referă la îngrijirea şi conservarea mărfii
până la destinaţie, obligaţii realizate prin intermediul unui însoţitor, când se transportă
mărfuri ce necesită atenţie specială, ori supraveghetor când transportul se efectuează
în vagoane descoperite. Expeditorului îi revine obligaţia de a pune la dispoziţia
cărăuşului a unor însoţitori pentru categoriile de mărfuri care reclamă o supraveghere
atentă şi permanentă sau chiar o anumită îngrijire pe parcursul transportului.

            Obligaţiile destinatarului la destinaţie – calitatea de terţ beneficiar îi

antrenează anumite obligaţii contractuale: luarea în primire a mărfii transportate, plata
sumelor restante datorate cărăuşului, conservarea acţiunilor arbitrale sau judiciare
împotriva cărăuşului pentru repararea eventualelor daune ivite pe parcursul
transportului.

1. Preluarea mărfii – presupune pe lângă obligaţia de primire a mărfurilor de la

cărăuşi şi anumite verificări anterioare care ar justifica refuzul destinatarului de a
prelua marfa. Destinatarul avizat de eliberarea unei încărcături verifică documentul ce
stă la baza transportului respectiv.

            O altă operaţiune se referă la verificarea încărcăturii transportate. Art.434 ali.1

Cod comercial prevede că “destinatarul are dreptul să verifice pe cheltuiala sa în
momentul predării, starea în care se află lucrurile transportate, deşi ele nu ar
prezenta semne exterioare de stricăciune”. Controlul calitativ şi cantitativ al
mărfurilor la destinaţie parcurge două etape:

- o etapă în care are loc o verificare sumară în momentul primirii mărfurilor de la

cărăuş.

- o etapă în care ale loc o verificare minuţioasă, în depozitele proprii după ridicarea
mărfii de la cărăuş.

            Calea optimă de stabilire a stării mărfii este constatarea bilaterală, operaţiune

îndeplinită de către destinatar şi transportator, în urma căruia se încheie un proces-
verbal constatator, înscris care va face proba stării mărfii.

2. Descărcarea mărfurilor – eliberarea mijlocului de transport trebuie

executată de către destinatar în timp util, fiind, de regulă, stabilită în contractul de
transport

3. Plata sumelor restante sau plata tarifelor şi taxelor datorate cărăuşului –

reprezintă principala obligaţie a destinatarului, având ca temei contractul de transport.
Art.434 alin.2  Cod comercial prevede că “destinatarul care primeşte lucrurile e
obligat să plătească ceea ce datoreşte pentru transport după scrisoarea de cărat,
precum şi toate celelalte cheltuieli”.
            De regulă, obligaţia de plată a transportului aparţine expeditorului, însă părţile
pot stipula în contractul de transport ca plata tarifului să revină destinatarului în
momentul predării bunurilor de către cărăuş.

            Tarifele transporturilor publice se formează liber şi concurenţial pe baza

cererii şi ofertei.

MODIFICAREA CONTRACTULUI DE TRANSPORT 

            Modificarea prin voinţa unilaterală a expeditorului – se realizează şi se

exprimă printr-un act juridic care poartă denumirea de contra-ordin. Conform art.77
pct.1 şi 2 din Regulamentul de transport permite expeditorului să modifice contractul
de transport şi să solicite cărăuşului “retragerea mărfii la staţia de expediţie, oprirea
mărfii pe parcurs, amânarea eliberării mărfii, eliberarea mărfii unei alte persoane
sau la o altă staţie de destinaţie”.

            O modalitate de modificare a contractului de transport se referă la dreptul

expeditorului de a suspenda transportul şi de a cere restituirea lucrurilor transportate,
ceea ce în realitate constituie o renunţare la contract şi are ca efect revocarea acestuia.

            Un alt caz de modificare se referă la predarea mărfurilor aflate în curs de

deplasare unei alte persoane decât cea indicată în documentul de transport,
schimbându-se astfel locul eliberării mărfii.

            Dispoziţiile expeditorului cu privire la modificările contractului de transport

devin obligatorii pentru cărăuş, prevederile legale având caracter imperativ.

           

Modificarea din iniţiativa destinatarului – dacă expeditorul nu a luat în

sarcina sa tarifele aferente transportului, precum şi când nu a făcut în scrisoarea de
trăsură menţiunea “destinatarul nu este autorizat să dea dispoziţii ulterioare”
încheierii contractului. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, destinatarul are dreptul
de a modifica contractul de transport. Aceste modificări pot avea ca obiect fie oprirea
mărfii în parcurs, fie amânarea eliberării ei sau chiar eliberarea mărfii unei alte
persoane decât destinatarul sau la o altă staţie decât cea de destinaţie.

            Dispoziţiile destinatarului cu privire la modificările contractului de transport

devin obligatorii pentru cărăuş, prevederile legale având caracter imperativ.
            Dreptul destinatarului de a modifica contractul de transport încetează în
momentul în care acceptă marfa sosită pe adresa sa şi preia de la cărăuş scrisoarea de
trăsură. 

DETENŢIA CĂRĂUŞULUI ASUPRA MĂRFII TRANSPORTATE 

            Posesia – este o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în

stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra
unui bun, cu intenţia sau voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau
titular al altui drept real.

            Pentru existenţa posesiei sunt necesare cumulativ două elemente: unul

material- corpus şi un altul intenţional sau psihologic-animus.

Elementul material constă într-un ansamblu de fapte materiale de stăpânire,

transformare şi folosinţă exercitate direct asupra bunului şi ansamblul actelor juridice
pe care posesorul le poate încheia cu privire la acel bun.

Elementul psihologic reprezintă intenţia sau voinţa celui care posedă de a

exercita stăpânirea asupra lucrului, pentru sine, ca un adevărat proprietar ori în calitate
de titular al unui alt drept real. Voinţa de a stăpâni bunul pentru sine se prezumă.

Detenţiunea sau posesia precară – constă în exercitarea unei puteri de fapt

asupra unui lucru, fie cu încuviinţarea şi pe socoteala proprietarului, fie conform unei
dispoziţii legale sau judecătoreşti. Detentorul precar nu deţine lucrul cu intenţia de a
se comporta ca un proprietar sau în calitate de titular la unui alt drept real.

Detenţia este o stare de fapt, un drept care rezultă întotdeauna dintr-un titlu, ce
poate avea natură convenţională, legală sau judiciară. Detenţiunea are o durată
limitată în timp, spre deosebire de posesia propriu-zisă care nu este îngrădită în timp. 

TRANSMITEREA PROPRIETĂŢII ŞI RISCURILOR MĂRFII

AFLATE ÎN CURS DE TRANSPORT 

Transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor aferente are loc în mod diferit,

după cum transferul se produce asupra unor bunuri individual determinate sau asupra
unor bunuri generice.

Prin bunuri certe, individual determinate se înţelege acea categorie de bunuri

care sunt individualizate prin particularităţi specifice, de sine stătătoare, care vin să le
deosebească de orice alte bunuri. Pentru aceste categorii de bunuri, transferul
proprietăţii şi a riscurilor aferente se transmite dobânditorului în chiar momentul
încheierii acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost remis ori predat
dobânditorului.

Bunurile generice sunt caracterizate prin caractere comune unei anumite

categorii de bunuri asemănătoare sau identice şi pot fi individualizate prin numărare,
cântărire, măsurare. Dreptul de proprietate se transmite cumpărătorului numai în
momentul individualizării lui, prin măsurare, cântărire, numărare, iar suportarea
riscurilor revine debitorului, căci pierderea nu îl exonerează de obligaţia de predare
datorită faptului că el poate avea sau procura bunuri similare.

DREPTUL DE RETENŢIE AL CĂRĂUŞULUI

ÎN CONTRACTUL DE TRANSPORT 

Dreptul de retenţie – este dreptul care conferă creditorului, în acelaşi timp

debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine
acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor
al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.
Dreptul de retenţie este un drept real imperfect, deoarece retentorului nu i se
recunoaşte atributul de urmărire. Fiind o garanţie pasivă, el poate fi exercitat, deci
poate să fiinţeze atât timp cât creditorul deţine bunul debitorului, încetându-şi efectele
în momentul deposedării voluntare a retentorului.

Condiţiile dreptului de retenţie – presupun:

1.  Existenţa unei creanţe. Fără existenţa unei creanţe, retentorul sau deţinătorul
nu ar avea nici o justificare de a refuza eliberarea bunului aflat asupra sa.

2.   Dreptul de retenţie să fie opus proprietarului exclusiv al bunului. Bunul să

fie invocat faţă de proprietarul actual şi exclusiv al bunului deţinut de către detentor.

3.  Între lucru şi creanţă să existe o conexiune. Conexiunea dintre lucru şi

creanţă se referă la faptul că datoria să aibă legătură cu lucrul stăpânit de retentor. 

Efectele dreptului de retenţie – decurg din caracterul său absolut şi

indivizibil. Potrivit caracterului absolut, dreptul de retenţie este opozabil tuturor, ceea
ce înseamnă că el poate fi valorificat mai întâi împotriva debitorului şi a persoanelor
care au calitatea de avânzi-cauză cu titlu universal ai debitorului, acestora adăugându-
se succesorii cu titlu particular.
 În temeiul caracterului indivizibil, dreptul de retenţie are ca obiect întregul bun
aflat în detenţia retentorului, până în momentul achitării integrale a datoriei. 

Privilegiul cărăuşului asupra mărfii transportate – în Codul comercial sunt

cuprinse dispoziţii referitoare la privilegiul cărăuşului asupra mărfii transportate cu
caracter general, respectiv aplicabil tuturor caregoriilor de contracte de transport, cât
şi dispoziţii aplicabile numai în contractele maritime.

Art.437 Cod comercial prevede “pentru toate creanţele rezultând din

contractul de transport, cărăuşul are privilegiul asupra lucrurilor transportate până
la predarea lor destinatarului”.

            Privilegiul – este dreptul creditorului de a fi plătit cu prioritate faţă de alţi

creditori datorită calităţii creanţei sale (prin calitatea creanţei înţelegându-se cauza sau
faptul juridic din care s-a născut).

            Gajul sau amanetul – este acel contract prin care debitorul sau o terţă
persoană remite creditorului sau unui terţ, un bun mobil corporal sau incorporal în
vederea garantării executării unei obligaţii.

            Atât gajul cât şi amanetul fac parte din categoria garanţiilor reale de care
beneficiază creditorul.

            Deosebirea dintre cele două garanţii se referă la faptul că:

-  gajul este prin natura sa un drept real, care conferă titularului său dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de urmărire este dreptul creditorului de a
putea revendica bunul gajat de la orice persoană la care s-ar afla.

- privilegiul conferă titularului doar atributul de preferinţă. Dreptul de preferinţă

conferă creditorului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul bunului gajat faţă
de alţi creditori.

            Atât în cazul privilegiului cât şi al gajului, titularul acestuia este cărăuşul

transportator al încărcăturii.

            Efectele juridice pe care le produc cele două garanţii (privilegiul şi gajul) sunt
expresia faptului că ele reprezintă categoria garanţiilor reale, deoarece garanţia se
încorporează în bunul pe care îl grevează.
 În temeiul dreptului de retenţie, cărăuşul poate reţine lucrurile aflate în detenţia
sa precară, atâta timp cât debitorul nu plăteşte integral sumele datorate în legătură cu
deplasarea mărfii.

Încetarea gajului şi a privilegiilor cărăuşului sunt consecinţa stingerii creanţei

pe care o garantează, fiindcă acestea rămân fără obiect. Gajul se stinge prin remiterea
voluntară de către cărăuş a mărfii grevate în mâinile destinatarului.

Sechestrarea mărfurilor aflate în curs de transport – în categoria aşa-

zişilor creditori intră alături de cărăuş, care este titularul unui privilegiu special, şi
creditorii chirografari ai expeditorului sau ai destinatarului. Creditorii chirografari
sunt cei care au ca singură garanţie comună şi proporţională a realizării drepturilor lor
de creanţă întregul patrimoniu al debitorului, ceea ce constituie gajul lor general.
Măsura la care pot recurge creditorii chirografari spre a evita riscul de neplată este
sechestrul asigurător.

Sechestrul – măsură care constă în indisponibilizarea unei cantităţi de bunuri

mobile ale debitorului, care se află la el sau la un terţ şi urmează a fi vândute silit
pentru realizarea creanţei reclamantului, dacă în momentul în care a obţinut o hotărâre
definitivă debitorul nu-şi execută obligaţia.

În activitatea de transport, indisponibilizarea se limitează doar la mărfurile

aflate în detenţia cărăuşului în intervalui de timp cuprins între preluarea mărfii de la
expeditor şi predarea mărfii destinatarului.

RĂSPUNDEREA PĂRŢILOR ÎN CONTRACTUL DE

 TRANSPORT 

Cadrul legal al răspunderii – răspunderea civilă se înfăţişează sub două

forme: delictuală şi contractuală.

Răspunderea delictuală derivă fie din delicte, fie din cvasidelicte, care în
ramura transporturilor sunt accidentele ce pot surveni pe parcursul transportului.

Răspunderea contractuală se întemeiază pe ideea de culpă a părţilor în

executarea obligaţiilor asumate. Este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara
prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare
ori cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale. Pentru a putea fi în prezenţa
răspunderii contractuale este necesară încheierea între creditor şi debitor a unui
contract de transport, moment în care aceştia dobândesc calitatea de expeditor şi
cărăuş. 

Condiţiile răspunderii contractuale

1. Fapta ilicită – acea acţiune sau inacţiune care are ca rezultat încălcarea
drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale cocontractantului. Fapta
păgubitoare a cărăuşului este săvârşită prin acte comisive (anumite manevre sau
operaţiuni executate incorect, o depăşire neregulamentară pe şosea în timpul unui
transport, etc.). Omisiunea cărăuşului poate conduce la anumite consecinţe
păgubitoare în activitatea de transport şi anume omisiunea verificării mijloacelor de
transport din punct de vedere tehnic înainte de a pleca în cursă ori omisiunea
transportatorului, care în urma unui accident de circulaţie nu opreşte, caz în care
alături de răspunderea contractuală, faţă de proprii pasageri, este antrenată şi cea
contravenţională sau chiar penală.

Ca urmare, fapta păgubitoare este calificată ca având un caracter obiectiv

constând într-o conduită sau o manifestare umană exteriorizată. În cazul răspunderii
civile şi implicit al răspunderii în contractul de transport, o faptă este ilicită atunci
când contravine legii ori regulilor de convieţuire socială, având ca efect încălcarea
unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al altuia, respectiv al expeditorului,
călătorului sau destinatarului.

Cu aplicabilitate în sfera contractului de transport, răspunderea contractuală se

mărgineşte să sancţioneze vătămarea unui drept de creanţă a cocontractantului.
Vătămarea constă în neexecutarea de către cărăuş a prestaţiei ce-i incumbă sau în
săvârşirea unor acte ce determină întârzierea îndeplinirii obligaţiei de rezultat
asumată, la încheierea contractului.

2. Prejudiciul – acele rezultate dăunătoare, negative, suferite de către creditor

ca urmare a încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime de către debitorul
cărăuş. Prejudiciul este rezultatul faptei ilicite. Prejudiciile pot fi materiale şi morale
sau extrapatrimoniale.

Prejudiciile morale sunt consecinţele dăunătoare care iau naştere din încălcările
drepturilor personale, care nu au conţinut economic. Astfel de consecinţe se referă la
suferinţele cauzate celor apropiaţi prin decesul călătorului sau la suferinţele acestuia
în cazul leziunilor produse de accidente, distrugerea unui obiect cu valoare
sentimentală deosebită pentru destinatar, etc.

Prejudiciul material constă în lezarea unui drept ori interes patrimonial a

creditorului obligaţiei contractuale, lezare care poate fi evaluată pecuniar, cum ar fi:
distrugerea sau degradarea încărcăturii ori avarierea ei în timpul deplasării,
accidentarea unui călător. Paguba materială este alcătuită din paguba efectivă
(damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (pretium dolosis).

3. Raportul de cauzalitate – pentru antrenarea răspunderii cărăuşului este

necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, ca
prejudiciul cauzat să fie consecinţa faptei ilicite.

4. Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care a comis fapta ilicită şi

prejudiciabilă faţă de aceasta şi de urmările faptei. Vinovăţia cunoaşte mai multe
trepte, în funcţie de gravitatea faptei comise de către debitor (cărăuş).

Dolul reprezintă intenţia directă sau indirectă. Când debitorul îşi dă seama de
caracterul antisocial şi prejudiciabil al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi
urmăreşte producerea lor, acţionează cu intenţie directă. În cazul cărăuşului nu poate
fi vorba despre o asemenea formă de vinovăţie.

Intenţia indirectă constă în atitudinea debitorului care prevede consecinţele

faptei sale şi cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii rezultatului.

Culpa prin imprudenţă este prezentă atunci când debitorul prevede consecinţele
faptei sale, însă nu le acceptă, socotind, fără temei, că nu se vor produce, atunci când
debitorul nu prevede consecinţele faptei ilicite deşi putea şi trebuia să le prevadă.

Răspunderea cărăuşului pentru fapta altuia -  debitorul unui corp cert

determinat răspunde de starea bunului ce i-a fost predat, dacă deteriorările sunt
ocazionate nu numai prin fapta sau greşeala sa, ci şi prin aceea a persoanelor pentru
care este responsabil. Cărăuşul răspunde pentru lucrurile primite dacă au suferit
stricăciuni ori au fost furate, chiar dacă faptul a fost comis de către salariaţii
întreprinderii, precum şi dacă a fost săvârşit de către “străini”.

Când un vehicul se răstoarnă, având ca rezultat uciderea unei persoane, cât şi

distrugerea mărfii transportate, întreprinderea de transport răspunde delictual pentru
fapta conducătorului vehiculului aflat în serviciul ei, faţă de moştenitorii victimei, cât
şi contractual faţă de destinatar, pentru deteriorarea sau pierderea mărfii. 

Exonerarea de răspundere a cărăuşului – transportatorul se poate degreva de

răspundere contestând cele imputate sau invocând anumite circumstanţe de natură a-l
elibera de sancţiunile contractuale. Cărăuşul poate fi exonerat de răspundere dacă
dispune de dovezi pertinente, care fie înlătură caracterul ilicit al faptei comise, fie
exclud vinovăţia sa.
 1. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei – legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept subiectiv, consimţământul victimei, îndeplinirea
unei activităţi impuse ori permise de lege sau desfăşurate în virtutea ordinului
superiorului.

2. Cauze care înlătură vinovăţia cărăuşului – evenimentele atmosferice,

cutremurul, inundaţia, înzăpezirea, etc., sunt cauze străine care pot fi de neînlăturat
sau imprevizibile, deci asimilate forţei majore şi duc la exonerarea de răspundere a
cărăuşului. Clauzele menite să-l protejeze pe cărăuş sunt permise doar într-o anumită
măsură, în scopul preîntâmpinării eventualelor abuzuri din partea cărăuşului.

3. Probele în materia răspunderii cărăuşului – creditorul reclamant are

obligaţia în faţa instanţei de judecată să facă dovada susţinerilor sale pentru angajarea
răspunderii cărăuşului. El trebuie să probeze existenţa contractului de transport,
existenţa faptei păgubitoare. Cărăuşul va încerca să combată prin contra probe
dovezile administrate de către solicitantul despăgubirilor, fie va invoca temeiuri
exoneratorii de răspundere, putându-se folosi de orice mijloace de probă în vedera
infirmării susţinerilor reclamantului.

4. Admisibilitatea dobânzilor – prin dobândă se înţeleg sumele socotite în

bani cu acest titlu, alte prestaţii sub orice alt titlu sau obligaţii la care debitorul se
îndatorează drept echivalent al folosinţei capitalului. Părţile pot stabili prin convenţie
în contractul de transport rata dobânzii pentru întârzierea unei obligaţii băneşti. 

Efectele răspunderii cărăuşului – când sunt îndeplinite condiţiile răsounderii

civile a cărăuşului se naşte în sarcina sa obligaţia de a despăgubi expeditorul sau
destinatarul dăunat.

Evaluarea judiciară a prejudiciului reprezintă acea operaţiune de determinare a

întinderii daunelor-interese de către instanţele de judecată în baza principiului
reparării integrale a pagubei. Cuantumul despăgubirilor se stabilesc în funcţie de două
elemente: paguba suferită (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum
cessans).

Evaluarea legală a prejudiciului se încadrează în sfera obligaţiilor care au ca

obiect prestaţia de a da o sumă de bani. În domeniul dreptului transporturilor această
problemă se iveşte atunci când cărăuşul trebuie să restituie cocontractantului o
anumită sumă de bani, respectiv atunci când a încasat o valoare mai mare decât cea
tarifară pentru activitatea de transport.
 Evaluarea convenţională a prejudiciului se realizează prin intermediul acordului
de voinţă al creditorului şi debitorului, ce intervine înainte de producerea prejudiciului
(clauză penală).

Răspunderea expeditorului şi a destinatarului

1. Răspunderea expeditorului – intervine în toate cazurile în care obligaţiile

ce-i  revin din contractul de transport sunt considerate neîndeplinite sau îndeplinite
necorespunzător:

- răspunde de exactitatea şi identitatea mărfurilor raportat la datele înscrise în actele

de livrare şi în documentul de transport.

- dacă recurge la o declaraţie inexactă a felului mărfii în scrisoarea de trăsură, în

scopul aplicării unor tarife reduse, va plăti ca o penalitate dublul diferenţei dintre
tariful corespunzător felului real al mărfii şi cel stabilit după denumirea indicată de
expeditor.

- răspunde şi de consecinţele unei încărcări defectuase a mijloacelor de transport.

- răspunde faţă de destinatar pentru lipsurile cantitative şi avariile ivite pe parcursul

deplasării, atunci când acestea sunt datorate fie unor ambalaje necorespunzătoare, fie
nerespectării normelor tehnice de încărcare şi fixare a mărfurilor în mijlocul de
transport, precum şi pentru neasigurarea mijloacelor de transport închise cu sigilii sau
a mijloacelor de transport deschise cu semne şi marcaje.

- răspunde şi în cazul depăşirii termenului de încărcare a mijlocului de transport

stabilit în contract, fiind astfel obligat la plata de locaţii.

            Expeditorul este scutit de răspundere în toate aceste cazuri dacă face dovada
că neîndeplinirea obligaţiilor se datorează forţei majore ori unei cauze posterioare
momentului trecerii detenţiei mărfii de la cărăuş la destinatar.

            2. Răspunderea destinatarului – odată cu aderarea destinatarului la

contractul de transport, chiar dacă are calitatea unui terţ beneficiar, îi revin anumite
obligaţii a căror îndeplinire necorespunzătoare sau neîndeplinire atrag răspunderea sa:

- refuzul primirii mărfurilor de către destinatar îndreptăţeşte transportatorul să

perceapă anumite taxe (locaţii).

- atunci când destinatarului i se instituie obligaţia de a plăti taxa de transport şi alte

taxe eventuale.
 Particularităţi ale răspunderii cărăuşului în transportul terestru de
mărfuri

1. Durata răspunderii cărăuşului – este determinată în primul rând de

dispoziţiile Codului comercial, care dispune că transportatorul este “răspunzător
de pierderea sau stricăciunea lucrurilor ce le-au fost încredinţate spre transport din
momentul în care le primeşte până la acela al predării lor destinatarului”.
Regulamentul de transport pe CFR dispune: “calea ferată care a primit la transport
marfa cu scrisoarea de trăsură este răspunzătoare de executarea transportului şi de
integritatea mărfii pe întreg parcursul până la eliberare”. Se observă existenţa a două
momente: cel iniţial al răspunderii cărăuşului şi momentul final.

În punctul iniţial se naşte răspunderea cărăuşului şi coincide cu momentul

primirii mărfurilor spre a fi transportate.

Punctul final ce coincide cu stingerea răspunderii cărăuşului se suprapune

momentului eliberării mărfii la destinaţie.

2. Răspunderea anterioară încheierii contractului de transport –

întreprinderile de transport aflându-se în stare de permanentă ofertă faţă de clientelă,
îşi asumă obligaţia de a accepta cererile expeditorilor fie profesionişti, fie ocazionali.

            În aceste cazuri, nefiind vorba despre un contract valabil încheiat sau de un
acord de voinţă în acest sens, nu se poate angaja răspunderea contractuală a cărăuşului
în caz de refuz a efectuării transportului ci, eventual răspunderea delictuală.

            Uneori, refuzul cărăuşului de a contracta este justificat de ivirea unor

împrejurări care determină transportatorul să renunţe la încheierea unui anumit
contract: “calea ferată nu este obligată să primească mărfurile pentru a căror
încărcare, transbordare sau descărcare sunt necesare mijloace speciale, numai dacă
staţiile dispun de asemenea mijloace”.

            Odată încheiat acordul de voinţă dintre expeditor şi cărăuş, se naşte şi

răspunderea acestuia faţă de destinatar pentru faptul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i
incumbă din contractul de transport. Răspunderea cărăuşului este antrenată în cazul
pierderii mărfii, avarierii acesteia ori datorită nerespectării termenului de executare a
transportului.

            3. Răspunderea cărăuşului pentru pierderea mărfii – prin pierdere a mărfii

se înţelege orice neeliberare a mărfii la destinaţie datorită distrugerii, deteriorării,
rătăcirii, folosirii ei de către cărăuş, etc. Pierderea poate să fie totală sau parţială.
            În cazul în care marfa nu este eliberată destinatarului în 30 de zile de la
împlinirea termenului de executare a contractului de transport, operează prezumţia de
pierdere a mărfii din culpa cărăuşului şi este antrenată răspunderea sa.

            Răspunderea cărăuşului se concretizează în plata unei despăgubiri băneşti,

calculată după preţul curent al mărfii sau după preţul mărfurilor de aceeaşi natură şi
calitate, la data încheierii contractului. Cărăuşul mai este îndatorat la plata tarifului de
transport, a taxelor vamale, precum şi la toate anexele plătite de client necesare
recuperării mărfii pierdute.

            4. Răspunderea cărăuşului pentru avarierea mărfii – prin avarierea mărfii

se înţelege orice degradare, depreciere a calităţii mărfii survenită pe timpul deplasării
încărcăturii, astfel încât în momentul ajungerii la destinaţie, aceasta nu mai prezintă
aceleaşi caracteristici sau însuşiri tehnico-economice în comparaţie cu momentul
predării ei. Avarierea poate consta în denaturare, alterare, spargere, diluare.

            În toate cazurile în care avarierea mărfurilor este imputabilă cărăuşului, acesta
este obligat la plata unei despăgubiri băneşti echivalentă cu valoarea mărfii depreciate.
Totodată, acesta trebuie să restituie partea din tariful încasat, care se stabileşte
proporţional cu procentul de avariere a mărfii.

            5. Răspunderea cărăuşului pentru nerespectarea termenului de executare

a contractului – în caz de depăşire a termenului contractului de transport, calea ferată
este obligată să plătească un procent de 2% din tariful de transport pentru fiecare zi de
întârziere, aşa ca suma totală să poată depăşi jumătate din tariful de transport. În cazul
transporturilor combinate, la care participă un număr mai mare de operatori de
transport, răspunderea operează în ceea ce priveşte depăşirea termenului de executare
a contractului. Despăgubirile vor fi suportate de acel operator care se face culpabil de
producerea întârzierii şi de producerea prejudiciului.

Particularităţi ale răspunderii cărăuşului în transportul maritim şi aerian

de mărfuri

În temeiul contractului de transport maritim, cărăuşul preia încărcătura la data

la care bunurile trec balustrada navei, moment care coincide cu antrenarea răspunderii
cărăuşului pentru mărfuri pe durata deplasării, până în momentul predării lor
destinatarului. Astfel, transportatorul maritim răspunde pentru integritatea încărcăturii
din momentul în care a preluat-o de la expeditor, chiar dacă îmbarcarea are loc
ulterior. Răspunderea transportatorului există pe toată durata călătoriei, până la
eliberarea bunurilor în posesia destinatarului sau a unui terţ autorizat.
 Codul aerian român nu reglementează distinct răspunderea cărăuşului, însă,
Convenţia de la Montreal privind transportul aerian internaţional stabileşte durata
răspunderii transportatorului aerian, limitele valorice ale despăgubirilor datorate cât şi
cauzele exoneraratoare de răspundere a acestuia. Conform art.18 din Convenţia de la
Montreal, operatorul aerian este răspunzător pentru dauna survenită prin distrugere,
pierdere sau deteriorare a mărfii, cu condiţia ca evenimentul care a provocat
prejudiciul să se fi produs în timpul transportului aerian.

Particularităţi ale răspunderii cărăuşului în transportul de persoane şi

bagaje

1. Transportul de persoane – în contractul de transport de persoane, durata

răspunderii cărăuşului este limitată în timp, de momentul în care pasagerul urcă în
mijlocul de transport şi de acela al părăsirii lui la destinaţie. Calea ferată răspunde de
paguba care rezultă din moartea, rănirea sau orice altă vătămare a integrităţii fizice sau
mintale a unui călător provocate printr-un accident în legătură cu exploatarea
feroviară, produs în timpul în care călătorul se afla în vehicule, intră sau iese din
acestea.

Înainte sau după momentele amintite, în eventualitatea producerii unor

accidente pe peron, în sala de aşteptare a gării, etc. nu se poate angaja răspunderea
cărăuşului decât în măsura în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile
delictuale, deoarece raporturile părţilor nu sunt contractuale, depăşind sfera
contractului de transport.

În cazul accidentelor care survin datorită faptei călătorului, răspunderea

cărăuşului este eliminată. Cărăuşul este exonerat de răspundere şi când accidentul se
datorează faptei unui terţ.

Atunci când rănirea sau moartea sunt datorate culpei cărăuşului, acesta este
obligat să plătească daune-interese, astfel:

- în caz de rănire sau vătămare a integrităţii fizice, daunele vor cuprinde cheltuilelile
necesare, atât pentru tratament cât şi pentru transport la care se cumulează sumele
pentru repararea prejudiciului cauzat, fie prin incapacitatea de muncă parţială sau
totală, fie “prin sporirea trebuinţelor”.

 - în caz de moarte, daunele-interese vor cuprinde cheltuielile necesare înmormântării,

transportului cadavrului ori incinerării, la care se pot adăuga şi daunele-interese
enunţate mai sus, atunci când decesul nu a survenit imediat după producerea
accidentului.
            Răspunderea operatorului de transport aerian: pentru dauna cauzată ca urmare
a decesului ori vătămării personale a pasagerilor, cu condiţia ca accidentul care a
provocat consecinţele să se fi produs la bordul aeronavei sau în timpul operaţiunilor
de îmbarcare sau debarcare.

            2. Transportul de bagaje – situaţia juridică a bagajelor este diferită de cea a

bunurilor care constituie obiect al transportului de mărfuri, deoarece bagajele nu sunt
considerate a fi mărfuri propriu-zise, ci bunuri personale sau de uz personal ale
călătorului.

Prin bagaje se înţeleg acele bunuri destinate uzului călătorului sau acele obiecte
destinate scopurilor călătoriei, conţinute în cufere, geamantane, panere, valize, saci de
voiaj, cutii sau alte ambalaje:

- fotolii portative sau pe roţi pentru bolnavi.

- cărucioare pentru copii.

- instrumente muzicale în cutii sau huse.

- materiale pentru reprezentaţiile artiştilor, ambalate corespunzător.

- săniuţe, schiuri, vele şi alte materiale sportive.

- animale sau păsări închise în cuşti sau colivii.

            Marea categorie a bagajelor cuprinde atât bagajele de mână ale pasagerului,

cât şi bagajele care vor fi înregistrate.

            Bagajele de mână sunt cele care se transportă alături de pasager, în acelaşi

vehicul, necomportând un regim special. Ele rămân tot timpul la dispoziţia şi în grija
călătorului, cărăuşul nefiind răspunzător, deoarece nu le preia în paza sa.

            Bagajele înregistrate sunt cele care circulă independent de detenţia şi paza

pasagerului, aflându-se în detenţia şi paza cărăuşului. Din momentul predării şi
înregistrării lor şi a eliberării recipisei de bagaje, se naşte răspunderea cărăuşului
pentru integritatea lor, care se întinde pe tot parcursul călătoriei, până la destinaţie.

            Regimul despăgubirilor cărăuşului în cazul în care îi este antrenată

răspunderea este cel aplicabil şi transportului de mărfuri, cu precizarea că valoarea
dezdăunării pentru bagaje este plafonată la un anumit maxim, pe care expeditorul îl
acceptă prin contractul încheiat cu cărăuşul.
            Particularităţi ale răspunderii în transporturile succesive – transporturile
succesive sunt acele deplasări de persoane sau marfă de către doi sau mai mulţi
cărăuşi, care folosesc, pentru a parcurge distanţa de la punctul de pornire până la
destinaţie, mijloace de transport de tip diferit pe o anumită porţiune din itinerariul
convenit.

            1. Răspunderea în transporturile succesive efectuate de cărăuşi

independenţi – transporturile succesive efectuate de către mai mulţi cărăuşi
independenţi unul de altul se particularizează de alte categorii de transporturi, prin
faptul că deplasarea pe o anumită distanţă este efectuată de către un cărăuş, iar în
continuarea deplasării până la destinaţie de către unul sau mai mulţi cărăuşi diferiţi.
Fiecare dintre aceştia încheie cu clientul contracte de transport distincte, fiecare
transportator fiind răspunzător în nume propriu şi independent faţă de clientul lor. În
cazul ivirii unor prejudicii, cărăuşii vor fi răspunzători doar pentru ruta pe care şi-au
desfăşurat activitatea de transport.

            În cazul în care pierderea sau degradarea mărfii nu poate fi localizată pe

itinerariul parcurs, ultimul cărăuş răspunde pentru daunele constatate.

            2. Răspunderea în transporturile succesive efectuate prin intermediul

unor comisionari – transporturile succesive realizate prin intermediul unui
comisionar sunt realizate de cărăuşii independenţi în activitatea de transport, dar în
baza mai multor contracte de transport, încheiate de către fiecare cărăuş şi comisionar.

            La acest tip de transport, expeditorul intră în raport doar cu comisionarul său.
Dacă pe parcursul executării contractului de transport se aduc prejudicii, expeditorul
solicită repararea pagubei direct de la comisionarul său, care are obligaţia să-l
despăgubească. Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca
şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie.

            3. Răspunderea în transporturile succesive efectuate în temeiul unui

document unic de transport – aceste transporturi se încheie între expeditor şi cărăuş
în baza unui titlu unic de transport, respectiv scrisoarea de trăsură internaţională.

            Transporturile omogene se execută cu aceleaşi mijloace de transport pe întreg

itinerariul, de mai mulţi cărăuşi. Orice cerere de despăgubire trebuie îndreptată contra
primului sau ultimului cărăuş.

            Transporturile multimodale se realizează cu mijloace de transport diferit: tren-

camion, tren-navă maritimă, etc. Legislaţia română nu conţine reglementări pentru
transportul multimodal, astfel că literatura de specialitate propune ca răspunderea să
fie cârmuită de principiul că fiecare cărăuş răspunde în temeiul propriului regim şi să
existe solidaritate pasiv între cărăuşi.

Exonerarea de răspundere a cărăuşului în contractul de transport de

mărfuri pe calea ferată – calea ferată este scutită de răspundere dacă pierderea sau
avarierea mărfii transportate ori depăşirea termenului de executare a contractului de
transport au fost cauzate de culpa celui prejudiciat, un viciu propriu al mărfii sau
anumite împrejurări pe care calea ferată nu le putea înlătura şi evita.

Înlăturarea răspunderii cărăuşului pentru următoarele cauze:

- culpa expeditorului sau a destinatarului, la care se adaugă împuterniciţii acestora

(mandatarii, comisionarii, prepuşii) independent de culpa cărăuşului.

- natura mărfii transportate, care cauzează deprecierea calităţii sau cantităţii ei.

- împrejurări pe care calea ferată nu le poate evita ori ale căror urmări nu le poate
înlătura.

 Cazul fortuit şi forţa majoră – împrejurările pe care calea ferată nu le poate

evita şi ale căror urmări nu le poate înlătura sunt forţa majoră şi cazul fortuit. Sunt
considerate în practică asemenea împrejurări de neevitat: declanşarea unei ploi
torenţiale care face imposibilă manipularea mărfii, rechiziţionarea mărfii aflată în curs
de deplasare pentru necesităţile războiului, etc.

RECLAMAŢIA ADMINISTRATIVĂ 

Reclamaţia administrativă reprezintă o cale procedurală obligatorie de

soluţionare a litigiilor rezultate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor izvorâte din contractul de transport.

Reclamaţia administrativă este instituită pentru transportul feroviar de

Regulamentul de transport pe CFR, iar în transportul rutier de Convenţia CMR.

Procedura reclamaţiei administrative este impusă de către Convenţia de la

Montreal, procedură care are ca obiect doar bagajele şi mărfurile.

Avantajele acestei proceduri constau în operativitatea cu care se valorifică

pretenţiile reclamaţiilor cu consecinţa degrevării organelor judecătoreşti de un număr
relativ mare de litigii ivite ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a
contractelor de transport. Un alt avantaj se referă la costurile minime pe care le
implică introducerea unei reclamaţii administrative, în raport cu cheltuielile pe care le
comportă intentarea unei acţiuni în justiţie, întrucât reclamaţia administrativă nu este
supusă obligativităţii timbrării şi se soluţionează de către transportator fără a fi
necesară prezenţa reclamantului.

Reclamaţia administrativă este obligatorie în situaţia transportului feroviar,

precedând calea acţiunii în faţa instanţelor judecătoreşti.

Reclamaţia administrativă poate fi formulată şi depusă de către expeditor sau

de către destinatar după primirea mărfii şi a scrisorii de trăsură. Se va anexa unicatul
(duplicatul) documentului de transport care poate fi scrisoarea de trăsură, recipisa de
bagaje sau buletinul de mesagerie, în funcţie de calitatea reclamantului de expeditor
sau destinatar. Va fi formulată în scris şi va fi expediată în termenul stipulat în
convenţie.

Obligativitatea reclamaţiei administrative – este instituită expres de

Regulamentul de transport pe CFR pentru următoarele situaţii:

- acţiunea în daune pentru pierderea totală a încărcăturii.

- acţiunea în daune pentru pierderea parţială, avarierea sau eliberarea cu întârziere a

mărfurilor.

- acţiunile privind plata sau restituirea tarifului de transport, a tarifelor accesorii sau a
celor suplimentare, ori cele privind rectificarea în caz de aplicare incorectă a unui
tarif, sau de greşeală de calcul sau de încasare.

- acţiunile privind plata unui tarif suplimentar reclamată de organele vamale sau de
alte autorităţi administrative.

            Reclamaţia administrativă facultativă – în anumite situaţii, reclamaţiile

administrative nu sunt obligatorii, şi anume:

- acţiunile pentru daune-interese, întemeiate pentru răspunderea căii ferate în caz de

moarte şi de rănire a călătorilor.

- acţiunile ce izvorăsc dintr-o pagubă rezultată dintr-o acţiune sau omisiune ce au la

bază intenţia de a o provoca sau când transportatorul a acceptat producerea ei.

- acţiunea pentru plata unui ramburs încasat de calea ferată de la destinatar.

- acţiunea pentru plata unui rest din preţul unei vânzări efectuate de calea ferată.

            Efectele reclamaţiei administrative – depunerea şi înregistrarea reclamaţiei

administrative la organul competent are ca principal efect suspendarea cursului
termenului de prescripţie.

ACŢIUNILE ÎN JUSTIŢIE REZULTATE DIN

CONTRACTUL DE TRANSPORT 

            1. Acţiunile privind plata tarifului de transport – acţiunile promovate pot

viza achitarea taxei de transport neplătită sau restituirea integrală ori parţială a taxei
plătite. În această categorie de acţiuni intră şi cele privitoare la taxele accesorii şi
adiacente transportului (taxele de încărcare, transbordare, descărcare, etc.).

            2. Acţiuni având ca obiect plata despăgubirilor – acţiunile în despăgubire

pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor născute din
contractul de transport sunt legate de executarea transportului, de paza mărfii şi de
eliberarea ei la termenul stipulat în contract, în aceeaşi cantitate şi calitate.

            3. Acţiunile în regres – pot fi utilizate în raporturile dintre cărăuşii succesivi,

în cazul în care primul a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru pagubele cauzate
de cel de al doilea sau un alt cărăuş. În această situaţie, cărăuşul reclamant utilizează
aşa-numita acţiune în regres, în care ceilalţi cărăuşi au calitatea de pârâţi şi au
obligaţia de a restitui cărăuşului reclamant cota-parte de despăgubire ce îi revine.

            4. Titularul acţiunilor împotriva transportatorului – persoanele care pot

exercita dreptul de acţiune împotriva CFR sunt cele care posedă legitimaţie de
călătorie sau recipisa de bagaje, ori scrisoarea de trăsură, precum şi acea persoană care
dovedeşte dreptul în alt mod:

- în caz de rănire acţiunea aparţine persoanei rănite, iar în caz de moarte prin accident,
moştenitorilor săi legali.

- acţiunea în restituire a unei sume plătite în virtutea contractului de transport aparţine

aceluia care a efectuat plata.

- acţiunea relativă ia rambursele prevăzute de Regulament aparţinând expeditorului.

- celelalte acţiuni care derivă din contractul de transport aparţin fie expeditorului, atâta
timp cât el nu are dreptul să modifice contractul, fie destinatarului din momentul în
care a primit scrisoarea de trăsură, ori din momentul în care şi-a valorificat drepturile
care îi aparţin.

            5. Cazuri speciale de stingere a dreptului la acţiune – orice acţiune a celui

îndreptăţit, în caz de moarte sau rănire a călătorilor se stinge dacă nu se semnalează în
scris accidentul survenit călătorului, într-un termen de 6 luni de la cunoaşterea
pagubei.

            Acţiunea nu se stinge dacă nu a fost semnalat sau a fost semnalat cu întârziere

datorită unor împrejurări neimputabile celui îndreptăţit; cel îndreptăţit dovedeşte că
accidentul s-a datorat culpei căii ferate.

            Răspunderea pentru pierderea totală a bagajelor se stinge dacă timp de 14 zile

de la sosirea trenului cu care trebuia să fie transportate nu au fost cerute în staţia de
destinaţie, cu excepţia cazului în care coletul este găsit.

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ AVÂND IZVOR

CONTRACTUL DE TRANSPORT 

            1. Termenele de prescripţie extinctivă – orice drept subiectiv civil este

însoţit de un drept la acţiune în sens material, adică de posibilitatea acordată titularului
de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru a obţine, chiar prin forţa de constrângere
a statului, realizarea dreptului său. Legea stabileşte că acest drept la acţiune trebuie să
fie exercitat în limitele unui anumit termen, după împlinirea căruia dreptul la acţiune
se stinge prin prescripţie extinctivă.

            Termenele prescripţiei extinctive în materia dreptului transporturilor pot fi

grupate în două categorii:

-  termenul de prescripţie ordinar

-  termene de prescripţie scurte, care la rândul lor sunt termene scurte de drept comun
şi termene scurte particularizate în funcţie de diferite categorii de transporturi
(feroviar, rutier, aerian, maritim).

            Termenul de drept comun al prescripţiei extinctive este de 3 ani, atât în

materie civilă, cât şi în materie comercială, incluzând în această categorie şi acţiunile
ce au izvorul în contractul de transport. Termenul de 3 ani începe să curgă din
momentul în care se naşte dreptul la acţiunea judiciară sau arbitrală.
            Termenele scurte de prescripţie referitoare la transporturi sunt reglementate
atât de Decretul nr.167/1958, cât şi de Codul comercial şi legi speciale cum ar fi
Regulamentul de transport pe CFR.

            Decretul nr.167/1958 prevede termene de prescripţie mai scurte decât cel de

drept comun şi anume de 6 luni în ceea ce priveşte dreptul la acţiune izvorât dintr-un
contract de transport terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva unei organizaţii
socialiste de transport.

            2. Abrogarea termenelor scurte de prescripţie reglementate de D

167/1958 – dispoziţiile referitoare la organizaţiile socialiste au rămas fără argument.
Curtea Constituţională a decis ca în domeniul prescripţiei extinctive se vor aplica după
caz “normele privitoare la prescripţia extinctivă care decurg din natura civilă sau
comercială a raportului juridic în legătură cu care s-a născut litigiul”.

            3. Prescripţia reglementată de Codul comercial – dispoziţiile de drept

comun ale Codului comercial stabilesc în domeniul transporturilor un termen de 6 luni
şi un altul de 1 an.

            Termenul de 6 luni se aplică dacă transportul a fost efectuat în următoarele arii

geografice: în Europa, cu excepţia Islandei şi a Insulelor Feroe, pe piaţa maritimă a
Asiei sau a Africii, pe Mediterana, Marea Neagră, Canalu Suez şi Marea Roşie, ori
dintr-o piaţă de pe uscat legată prin cale ferată cu o piaţă maritimă de zonele amintite.

            Termenul de 1 an se aplică dacă transportul s-a făcut în alt loc, respectiv pe

alte distanţe decât cele enumerate.

            Momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie:

- în caz de pierdere totală, termenul de 6 luni sau 1 an curge din ziua în care lucrurile
transportate trebuiau să ajungă la destinaţie.

- în caz de pierdere parţială, avarie sau întârziere, termenul curge din ziua eliberării
mărfurilor destinatarului.

            Aceste dispoziţii se aplică doar în materia transporturilor de măsfuri,

excluzându-se transportul persoanelor, numai dacă acţiunea judiciară sau arbitrală se
introduce împotriva cărăuşului şi numai dacă ea derivă din contractul de transport.

            4. Prescripţia extinctivă în materia contractului de transport terestru de

mărfuri şi persoane – acţiunea izvărâtă din contractul de transport de mărfuri pe
CFR se prescrie prin trecerea unui termen de 1 an.
            Regulamentul de transport prevede un termen de 2 ani în următoarele cazuri:

-  acţiunea are ca obiect plata unui ramburs încasat de operatorul feroviar de la

destinatar.

- acţiunea are ca obiect plata unui rest din preţul vânzării mărfii efectuate de către
operatorul feroviar.

- acţiunea este izvorâtă dintr-un contract de transport de mărfuri multimodal sau

combinat.

- acţiunea are ca obiect un prejudiciu rezultat în urma unei acţiuni sau omisiuni a
operatorului feroviar ori a prepuşilor săi, făcută cu intenţia de a provoca o pagubă, ori
numai dacă operatorul feroviar a acceptat producerea prejudiciului.

            Termenul de prescripţie pentru transportul feroviar intern de persoane este de

3 ani socotiţi din ziua următoare celei în care s-a produs accidentul sau decesul
pasagerului.

            Termenele de prescripţie extinctivă în transportul rutier ne sunt oferite doar de

Convenţia CMR, urmând ca pentru transportul rutier intern să fie aplicate termenele
stipulate de Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi cele ale Codului
comercial. Astfel:

- termenul de 1 an, atunci când acţiunile se referă la acţiunile introduse împotriva

cărăuşului sau expeditorului ori destinatarului.

- termenul de 3 ani, ori de câte ori se impută transportatorului săvârşirea unui dol sau
a unei culpe echivalente dolului în cursul executării obligaţiilor contractuale.

            5. Punctul de pornire al termenelor de prescripţie – termenele de

prescripţie încep să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Nici o prescripţie
nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de
stingere.

            Art.93 din Regulamentul de transport pe CFR dispune:

- în cazul pierderii totale a mărfurilor, prescripţia curge din cea de-a 30-a zi care
urmează după împlinirea termenului de executare a contractului.
- în situaţia pierderii parţiale a mărfurilor, avarierii sau depăşirii termenului de
executare a contractului, termenul de prescripţie curge din ziua în care a avut loc
eliberarea mărfii.

- în cazul restituirii unor sume de bani care reprezintă tarife de transport suplimentare
sau accesorii, termenul va curge, dacă s-a făcut plata, din ziua efectuării ei, ori dacă
obligaţia de plată revine beneficiarilor de transport, cursul începe pentru expeditor în
ziua predării mărfii, iar pentru destinatar, în ziua ridicării scrisorii de trăsură de la
operatorul feroviar.

- în situaţia în care cărăuşul a vândut marfa şi şi-a încasat preţul, termenul va curge
din ziua în care s-a făcut vânzarea mărfurilor.

            Prescripţia acţiunii privind expediţiile de călători şi bagaje pe CFR decurge

astfel:

- în caz de moarte sau rănire a călătorilor, termenul curge din ziua următoare celei în
care s-a produs accidentul.

- în situaţia unor pierderi totale, termenul curge după sosirea trenului cu care bagajele
trebuiau să fie transportate.

- în caz de eliberare parţială, avariere, termenul curge din ziua în care a avut loc
eliberarea.

- pentru restituirea tarifului de transport, termenul curge din ziua plăţii sau din ziua în
care plata ar fi trebuit să se facă.

            Momentul în care începe să curgă prescripţia extinctivă instituită de Convenţia

CMR:

- începând de la expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de

transport.

- în caz de pierdere parţială, avariere sau întârziere, din ziua în care marfa a fost
eliberată.

- în caz de pierdere totală, începând cu a 30-a zi după expirarea termenului convenit,
iar dacă nu a fost convenit un termen, începând cu cea de-a 60-a zi de la primirea
mărfii de către transportator.
            6. Suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei – ca  orice termen de
prescripţie şi termenul în care se poate exercita o acţiune izvorâtă din contractul de
transport este supus suspendării şi întreruperii.

            Cursul prescripţiei se suspendă în următoarele cazuri:

- până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit la despăgubiri

sau restituiri, însă cel mai târziu la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la
înregistrarea reclamaţiei.

- cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să
facă acte de întrerupere.

- pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate ale ţării, iar acestea
sunt puse pe picior de război.

            Prescripţia se suspendă în următoarele cazuri:

- prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripţia.

- prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost
introdusă la o instanţă judecătorească incompetentă.

- printr-un act începător de executare.

            7. Prescripţia extinctivă în materia contractului de transport aerian şi

maritim

            În privinţa transportului aerian intern de mărfuri şi pasageri se aplică

reglementările dreptului comun, adică termenele prevăzute de art.956 Cod comercial
pentru transportul aerian de mărfuri, şi cel de 3 ani pentru transportul de persoane.

            Convenţia  de la Montreal prevede dreptul la despăgubire introdusă împotriva

transportatorului în termen de 2 ani. Acest termen curge de la data sosirii la destinaţie
sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească, ori de la data încetării
transportului.

            Acţiunile izvorâte din contractul de închiriere a unui vas se prescriu prin

trecerea unui an de la împlinirea călătoriilor.
            Pentru transportul maritim de mărfuri efectuat cu navele de linie, termenul de
prescripţie este cel de drept comun.

            Pentru transportul maritim de persoane, termenul de prescripţie este de 3 ani.