VISCERELE CAPULUI ŞI GÂTULUI

Viscerele capului

Capul are o importanță deosebită datorită formațiunilor organelor pe care le conține.

Din punct de vedere topografic, capul se subdivide în etajul neural și etajul facial.

Etajul facial al capului

Porțiunea facială sau viscerală, cel de al doilea segment al capului, este situat în partea anterioară și
inferioară a acestuia.
Fața cuprinde atât regiuni superficiale pe care le putem considera regiuni somatice, cat și regiuni
profunde, care la rândul lor se subdivid în regiuni somatice și regiuni viscerale.
Acestea cuprind: cavitatea nazală și cavitățile paranazale, cavitatea bucală, vestibulul faringian și
faringele cefalic.

1. Regiunea cavității nazale – este o regiune mediană profundă a feței, situată înapoia piramidei
nazale și protejată de aceasta, dedesubtul etajului anterior al bazei craniului, deasupra cavității bucale
și între cele două orbite.
Cavitatea nazală comunică înainte cu exteriorul prin cele două orificii narinare iar înapoi se deschide
în faringe prin cele două choane.

2. Regiunea cavității bucale – este o regiune profundă și mediană, situată dedesuptul cavității nazale,
deasupra regiunii hioidiene, înaintea vestibului faringelui.
Reprezintă segmentul inițial al tubului digestiv.
Caviatea bucală se întinde de la orificiul bucal până la istmul orofaringian.
Cavitatea bucală este alcatuită din două părți:
1. Vestibulul bucal
2. Cavitatea bucală propriu-zisă

1. Vestibulul bucal este un spațiu în formă de potcoavă, marginit de arcadele alveo-dentare, de buze
și obraji.

Are 2 pereți:
- exterior, musculo-cutanat;
- interior, osteo-dentar.

Șanturile
- prezintă o plică a mucoasei numită frâul buzei;
- permit explorarea porțiunilor alveolare ale maxilei și mandibulei;
- permit anestezia nervilor infraorbitali și mentonieri.
Prin șantul vestibular superior se patrunde în trepanarea sinusului maxilar;
În vestibulul bucal se deschide ductul parotidian (Stenon);

2. Cavitatea bucală propriu-zisă

- e porțiunea gurii circumscrisă anterior și pe părțile laterale de arcadele alveolodentare;
- e cuprinsă între bolta palatină și limbă;
- comunică posterior prin ismul bucofaringian cu vestibulul faringian.

Pereții cavității bucale (în număr de 6):

1. Anterior - buzele;
2-3. Doi marginali - obrajii;
4. Inferior - limba și regiunea sublinguală;
5. Superior - bolta palatină;
6. Posterior - vălul palatului și istmul bucofaringian.

Pereții gurii sunt tapetați pe fața lor profundă de mucoasa bucală (ex: mucoasa labială, palatină,
geniană etc).
Buzele sunt două formațiuni musculo-membranoase care alcătuiesc peretele anterior, mobil al
cavității bucale.
- au rol elastic, participă la mimică;
1
- au valoare antropologică;
- distingem: o buză superioară și o buză inferioară.
Orificiul bucal: este delimitat de buze și unghiurile bucale;

LIMBA

Este un organ musculo-membranos, foarte mobil;

Este organul gustului; are formă conică,
Are rol digestiv (participă la masticație și deglutiție), și un rol fonator;
Prezintă papile gustative fungiforme, filiforme, foliate și valate

La nivelul limbii sunt percepute cele patru gusturi primare:

Dulce – la vârful limbii
Sărat – pe marginile limbii
Acru – pe marginile limbii spre bază
Amar – la baza limbii

ANEXELE CAVITĂȚII BUCALE

a) GINGIILE;
b) DINȚII;
c) GLANDELE SALIVARE.

a) GINGIILE sunt porțiunea modificată a mucoasei bucale, care acoperă procesele alveolare;
- au 3 porțiuni: vestibulară, bucală, intermediară;
- au structura mucoasei bucale.

b) DINȚII sunt organe dure, de culoare albicioasă;

- sunt implantați în alveolele maxilarelor;
- fac parte din aparatul dento-maxilar;
Există 2 dentiţii: de lapte (temporară) şi permanentă
Dinţii temporari - apar în primii 2 ani de viaţă
Dinţii permanenţi – apar între 6 şi 13 ani
Dentiţia permanentă este formată din (32 dinți):
INCUSIVI – 8: 4 centrali (2 sup şi 2 inf) şi - 4 laterali (2 sup-2 inf)
CANINI – 4 (1-1 sup şi 1-1inf)
PREMOLARI – 8 (2-2 sup şi 2-2 inf)
MOLARI – 12 (3-3 sup şi 3-3 inf)
Fiecare dinte prezintă 3 regiuni: coroana, rădăcina şi gâtul
Structura unui dinte: - smalț, dentină, cavitatea coronară, cementul, canalul radicular, orificiul apical.

Viscerele gâtului

Gâtul este segmentul care face legătura între cap și trunchi.

Viscerele regiunii cervicale sunt dispuse în trei planuri, denumite după funcția lor principală.
Dinspre superficial spre profund el sunt:
1. planul digestiv: faringele și esofagul
2. planul respirator: laringele și traheea
3. planul endocrin: glanda tiroidă și glandele paratiroide

FARINGELE este un conduct musculo-membranos situat înaintea coloanei cervicale şi înapoia

foselor nazale şi a cavităţii bucale.
Superior se întinde până la baza craniului iar inferior se continuă cu laringele şi esofagul (limita fiind
reprezentată de un plan orizontal ce trece prin marginea inferioară a cartilajului cricoid şi a vertebrei
C6).
Faringele reprezintă locul de intersecţie al caii digestive cu cea respiratorie, existând pericolul
pătrunderii alimentelor în căile respiratorii, acest lucru petrecându-se doar in condiţii anormale.

2
Rolul funcţional al faringelui:
- participă în actul deglutiţiei,
- în articularea sunetelor şi
- în ventilaţia urechii mijlocii.

Dimensiuni:
- lungimea faringelui este de 14-15 cm;
- diametrul transversal 4-5 cm la nivelul porţiunii nazale, 4 cm la nivelul porţiunii bucale diminuând
treptat către extremitatea inferioară.

Forma:
- are forma unei pâlnii incomplete, lipsindu-i peretele anterior.
Faringele prezintă: o bază, un vârf și trei pereţi: unul posterior şi doi laterali.

Diviziune:
Faringele este o cavitate reală pe toată întinderea sa. Prezintă o conformaţie externă (exofaringele) şi
o conformaţie internă (endofaringele).

Exofaringele are:
-o porţiune cefalică - în partea capului
-o porţiune cervicală – în partea gâtului.

Endofaringele comunică de sus în jos cu:

- fosele nazale – nazofaringe;
- cavitatea bucală – orofaringe;
- laringele – laringofaringe.
Faringele vine în raport cu coloana cervicală, muşchii paravertebrali şi fascia prevertebrală prin
intermediul spaţiului retrovisceral.
Între farige şi fascia prevertebrală se delimitează o fisură transversală, numită spaţiul retrofaringian.
Acesta este un spaţiu îngust în care se găseşte ţesut lax ce permite mobilitatea faringelui în deglutiţie.
În ţesutul retrofaringian, se găsesc ramuri ale arterei faringiene, vene faringiene ce se varsă în plexul
venos perifaringian şi nodurile limfatice retrofaringiene, acestea aflându-se între tunica musculară şi
adventicea faringiană.
În spaţiul retrofaringian se pot dezvolta colecţii purulente.
Rinofaringele se explorează coloana cervicală în cazuri de fracturi, luxaţii şi mai ales în cazuri de
tuberculoză vertebrală.
Segmentul cervical vine în raport cu elemente vasculo-nervoase ale gâtului (arterele tiroidiană
superioară, linguală şi facială, nervul hipoglos) și este acoperit de mușchiul sternocleidomastoidian şi
de planurile regiunii carotidiene. În partea inferioară faringele vine în raport cu lobii glandei tiroide.
Segmentul cefalic al feţelor laterale vine în raport cu spaţiul mandibulo-vertebro-faringian, fiind
împărţit în spaţiul glandular şi spaţiul subglandular.
Compartimentul glandular adăposteşte glanda parotidă.
Compartimentul subglandular denumit şi spaţiul parafaringian conţine diafragma stiliană care divide
acest spaţiu într-o lojă anterioară şi una posterioară.
Muşchii şi ligamentele care participă la formarea diafragmei stiloidiene constituie buchetul lui Riolan
(muşchiul stilofaringian, stilohioidian, stiloglos, ligamentul stilohioidian, ligamentul stilomandibular).
Loja prestiliană conţine: muşchii pterigoidieni mediali şi laterali, ramuri din artera maxilară şi nervul
mandibular.
Loja retrostiliană conţine: artera carotidă, vena jugulară, nervul vag, nervul glosofaringian, nervul
accesor, nervul hipoglos şi trunchiul simpaticului cervical.
Extremitatea craniană fixează faringele la baza craniului.
Extremitatea caudală reprezintă porţiunea cea mai îngustă a faringelui şi se continuă cu esofagul.

Endofaringele se întinde de la baza craniului iar în porţiunea inferioară, se continuă cu esofagul.

Acesta este mai larg în porţiunea superioară formând bolta faringelui şi mai strâmt către esofag.

Cavitatea endofaringelui este o cavitate reală, comunicând în jos cu esofagul, înainte cu fosele nazale
prin coanele nazale, cu cavitatea bucală prin istmul buco-faringian şi cu laringele prin orificiul faringian
3
al acestuia.
Cuprinde:
- Nazofaringele
- Orofaringele
- Laringofaringele
Se întinde de la baza craniului până la marginea liberă a vălului palatin.
Prezintă 5 pereți:
- un perete anterior - la nivelul căruia se face comunicarea cu fosele nazale prin choanele nazale,
- un perete posterior,
- un perete superior ce corespunde bazei craniului şi la acest nivel se află tonsila faringiană
- doi pereţi laterali - pe fiecare se poate observa, din anterior în posterior: orificiul faringian al tubei
care poate explica modul în care o infecţie faringiană se poate propaga la nivelul casei timpanului
(otite) -recesul faringian (fosa lui Rosenmüller).

Orofaringele se întinde de la un plan ce trece prin marginea liberă a vălului palatin, în sus până la un
plan ce trece prin osul hioid, în jos prezintă:
- un perete anterior – un vast orificiu, limitat de vălul palatului şi de arcul palatofaringian
- doi pereţi laterali – prezintă numeroase formaţiuni limfoide care fac parte din inelul limfatic al lui
Waldeyer.

Hipofaringele este cuprins între un plan ce trece prin osul hioid şi alt plan ce trece prin marginea
inferioară a cartilajului cricoid, formând porţiunea inferioară a faringelui.

Structura faringelui este alcătuit din patru tunici: fibroasă, musculară și mucoasă.

Muşchii constrictori – orientaţi circular.

Constrictorul superior fiind format din următoarele 4 porţiuni: pterigofaringiană, bucofarigiană,
milofaringiană și glosofaringiană
Constrictorul mijlociu se inseră pe cornul mare şi pe cornul mic al osului hioid de unde fibrele lui
iradiază ca un evantai.
Constrictorul inferior (laringofaringian) se inseră pe laringe.
- muşchii ridicători orientaţi longitudinal sunt muşchiul palatofaringian și muşchiul stilofaringian.

Arterele faringelui : provin din artera faringiană ascendentă, aceasta fiind ramură a arterei carotide
externe.
Faringele mai primeşte mici ramuri din:
→ artera palatină ascendentă - ramură din artera facială;
→ artera palatina descendentă - ramură din artera maxilară;
→ ramuri pterigopalatine;
→ artera vidiană;
→ ramuri din artera maxilară internă;
→ ramuri dorsale ale limbii - din artera linguală.

Venele faringelui provin din vena jugulară internă și formează plexuri venoase:
- plexul perifaringian sau superficial ce colectează venele faringiene şi se varsă în vena jugulară
internă;
- plexul submucos ce se varsă în plexul pterigoidian, care la rândul său este colectat de vena jugulară
internă prin trunchiuri colectoare laterale.
- plexul profund se află între tunica musculară şi tunica mucoasă.

Limfaticele formează 2 reţele situate în submucoasă şi musculară, fiind drenate de urmatoarele noduri
limfatice:
- nodurile limfatice parotidiene profunde;
- nodurile limfatice cervicale laterale profunde şi superioare;
- nodurile limfatice submandibulare;
- nodul limfatic jugulodigastric;
- nodurile limfatice retrofaringiene;
- nodurile limfatice cervicale anterioare profunde.

4
Nervii faringelui realizează inervaţia senzitivă, motorie şi vegetativă a faringelui.
Inervaţia motorie este asigurată de nervul glosofaringian pentru muşchii constrictori superiori şi
stilofaringian; ceilalţi muşchi fiind inervaţi de nervul vag şi nervul accesor.
Inervaţia senzitivă pentru bolta faringelui de nervul faringian, iar inervaţia senzitivă a mucoasei
faringiene este asigurată de nervul glosofaringian.
Inervaţia vegetativă asigură secreţia glandelor faringiene şi vasomotricitatea faringelui.

Patologie:
Principalele boli ale faringelui sunt inflamațiile sau tumorile.
lnflamațiile faringelui sau faringitele afectează izolat sau în același timp rinofaringele (rinofaringita) și
orofaringele (angina).
Tumorile faringelui sunt de cele mai multe ori maligne decât benigne (polipi, angioame, fibroame
nazofaringiene). Cele ale rinofaringelui sunt cauzate de virusul Epstein-Barr, cele ale orofaringelui și
hipofaringelui de alcool și tutun. Tratamentul constă în ablația chirurgicală a leziunilor, chimioterapie și
o radioterapie.

ESOFAGUL

Limite:
Superior : Marginea inferioară a fasciculului cricoidian al constrictorului inferior al faringelui. Planul
dintre faringe și esofag corespunde marginii inferioare a cartilajului cricoid și se proiectează pe
marginea inferioară a corpului celei de a 6-a vertebre cervicale.
Inferior : Cardia, orificiu prin care esofagul se deschide în stomac. Acest punct se proiectează înapoi
pe vertebra a 11-a toracica, iar înainte la articularea celui de al 7-lea cartilaj costal stâng cu sternul

Traiect
Strabate regiunea gâtului, a toracelui, diafragma și ajungând în abdomen, se termină în stomac.
Topografic, i se disting 4 regiuni : cervicală, toracică (mediastinală), diafragmatică și abdominală.
Descrie inflexiuni, atât în plan sagital, cât și în plan frontal. În plan sagital, esofagul nu ramâne aplicat
pe coloana vertebrală, ci se desprinde de ea, descriind o curbă cu concavitatea anterioară.
În plan frontal, prezintă două curburi, una superioară, cu concavitatea la dreapta și una inferioară cu
concavitatea la stânga.
Esofagul are în medie 25 cm lungime (5 cm porțiunea cervicală, 16 cm porțiunea toracică și 4 cm
porțiunea diafragmo-abdominală).
Forma și calibrul esofagului variază după cum acesta este în stare de vacuitate sau în stare de
distensie.
În stare de vacuitate : are aspectul unei panglici musculare.
În stare de distensie : prezintă porțiuni dilatate și porțiuni îngustate.
Zonele îngustate: o porțiune inițială, alta mijlocie și a treia în porțunea terminală; sunt strâmtorile
fiziologice cricoidiană, bronho-aortică și diafragmaticaă.
Strâmtoarea cricoidiană: se găsește sub cartilajul cricoid. Apare datorită contracției fibrelor inferioare
ale constrictorului inferior al faringelui.
Strâmtoarea bronho-aortică: cauzată de prezența aortei și a bronhiei stângi.
Strâmtoarea diafragmatică: este la nivelul orificiului esofagian al diafragmei și este produsă de
contracția inelului muscular diafragmatic.
Între porțiunile îngustate se găsesc porțiuni dilatate : segmentul crico-aortic, segmentul
bronhodiafragmatic și segmentul subdiafragmatic.
Calibru: 2,5cm pentru porțiunile dilatate; 1,5-2 cm pentru porțiunile îngustate.
Structura:
Esofagul este format din 4 tunici: o tunică musculară, o tunică submucoasă și una mucoasă; la
suprafața lui exterioară există adventicea esofagului, care se continuă cu adventicea faringelui.
(Grosimea peretelui este de 3-4 mm).

Arterele esofagului se desprind din artera tiroidiană inferioară pentru porțiunea cervicală; din arterele
eso-traheale, bronhice, intercostale sau chiar direct din aortă pentru porțiunea toracică; din arterele
diafragmatice inferioare și artera gastrică stângă pentru porțiunea frenoabdominală.
Datorită anastoozelor precare dintre ramurile arteriale, esofagul are părți sărac vascularizate (ex :
porțiunea de sub bifurcația traheei).

5
Venele formează un plex submucos din care pleacă ramuri, care, după ce strabat musculara,
constituie un plex periesofagian; de aici venele se varsă, la gât în venele tiroidiene inferioare; în
torace in venele diafragmatice, bronhice, azigos și hemiazigos; în abdomen în vena gastrică stângă.

Nervii provin din vag și simpatic, formând un plex în stratul muscular și altul în cel submucos.

Limfaticele iau naștere la nivelul mucoasei; formează un plex în submucoasă și părăsind esofagul se
termină la nivele diferite în limfonodurile regionale. Din porțiunea cervicală și toracală suprabronhică
limfa se scurge spre nodurile cervicale profunde, traheale, traheobronsice și mediastinale posterioare.
Din porțiunile toracală subbronhică, diafragmatică și abdominală, limfa este condusă spre nodurile
abdominale: gastrice, pilorice și pancreato-splenice.

Patologia esofagului

Stenoza esofagiană - îngustarea lumenului esofagian datorită oricărui mecanism cu excepția

cicatrizării vicioase
Strictura - cicatrizare vicioasă
Etiopatogenie
- leziuni mecanice- corpi străini
- esofagite în cursul bolilor infecțioase(angina difterică,febra tifoidă etc.)
- ingestie voluntară sau accidentală de substanțe caustice (cauza cea mai frecventă)
- ulcerul peptic esofagian
- sifilisul, etc.

LARINGELE este segmentul căilor respiratorii intercalat între faringe şi trahee, fiind în acelaşi timp
organul principal al fonaţiei.
Aşezare.
Este situat în partea antero-mediană a gâtului, inferior de osul hioid, corespunzător vertebrelor
cervicale C3-C6. Laringele este aşezat înaintea porţiunii laringiene a faringelui în care proemină şi
înapoia lobilor glandei tiroide şi a muşchilor subhioidieni.
Situaţia laringelui variază cu vârsta: la noul născut este așezat la nivelul primelor patru vertebre
cervicale; pentru ca la vârsta de 12-14 ani să ocupe poziţia lui definitivă.
Situaţia laringelui este de obicei determinată de mai mulţi factori: sexul- la femei, laringele este mai
ridicat cu aproximativ 0,5-1 cm decât la bărbaţi; mişcările coloanei cervicale; masticaţie; deglutiţia;
vorbirea.
Mobilitatea laringelui se manifestă în trei direcţii: verticală, transversală şi antero-posterioară.
Mişcările verticale ale laringelui sunt însoţite de cele antero-posterioare astfel, în timpul mişcărilor de
ridicare, laringele se deplasează înainte şi revine înapoi în timpul mişcărilor de coborâre.
În mişcările laringelui intervin muşchii: subhioidieni; suprahioidieni; ridicători ai faringelui care imprimă
mişcări ale osului hioid şi ale faringelui acţionează asupra laringelui ridicându-l sau coborându-l.
O parte din aceşti muşchi acţionează direct asupra laringelui.

Cartilajele laringelui sunt în număr de 11 la care se adaugă un număr inconstant de 3 cartilaje

(acestea pot sau nu exista), cele 11 cartilaje se clasifică astfel:
- Cartilaje neperechi:
1. cartilaj tiroid; 2. cartilaj cricoid; 3. cartilaj epiglotic.
- Cartilaje perechi:
4-5. cartilaje aritenoide; 6-7. cartilaje corniculate (Santorini);
8-9. cartilaje cuneiforme (Wrisberg); 10-11. cartilaje sesamoide.
- Cartilaje inconstante:
12. cartilaj interaritenoid (triticee); 13-14. cartilaje sesamoide posterioare.

Cartilajele neperechi
A. Cartilajul tiroid este impar; este format din două lame dreptunghiulare: dreaptă şi stângă, unite
anterior între ele într-un unghi diedru cu deschidere posterioară.
La nivelul său se evidețiază:
Proeminenţa laringiană (mărul lui Adam) reprezentată de marginea anterioară a laringelui (locul de
unire a celor două lame dreptunghiulare);
Incizura tiroidiană superioară care este o scobitură pe marginea superioară a cartilajului;
6
Incizura tiroidiană inferioară aflată pe marginea inferioară a cartilajului;
Linia oblică situată pe suprafaţa laterală a fiecărei lame;
Tuberculul tiroidian superior este o proeminenţă ovalară la extremitatea superioară a liniei oblice;
Tuberculul tiroidian inferior situat la nivelul extremităţii inferioare a liniei oblice,
Cornul superior – pereche, mai lung şi orientat superior;
Cornul inferior – pereche, scurt şi orientat inferior;
Gaura tiroidiană este inconstantă, situată inferior de tuberculul tiroidian inferior. Serveşte pentru
trecerea arterei şi venei laringiene superioare.

B. Cartilajul cricoid este situat inferior de cel tiroid și are formă inelară;
Este format dintr-o porţiune antero-laterală subţire numită arcul cartilajului cricoid şi o porţiune
posterioară, plată, numită lama cartilajului cricoid.

C. Cartilajul epiglotic este situat în partea antero-superioară a laringelui și formează scheletul

epiglotei;
Are formă ovalară, convexă superior şi anterior, prelungindu-se inferior într-un mâner (peţiolul
epiglotei) care se fixează de incizura tiroidiană superioară prin ligamentul tireo-epiglotic.

Cartilajele perechi

A. Cartilajele aritenoide sunt în număr de două și sunt cele mai mari cartilaje perechi ale laringelui;
Sunt situate pe marginea superioară a lamei cartilajului cricoid și au formă de piramidă triunghiulară
prezentând: bază, vârf şi trei feţe.
Baza prezintă o faţă articulară pentru lama cartilajului cricoid.
Faţa antero-laterală are formă triunghiulară prezentând următoarele elemente descriptive:
- procesul vocal –pentru inserţia ligamentului vocal;
- creasta arcuată - o proeminenţă oblică a feţei antero-laterale care se termină superior cu un colicul.
Ea determină 2 fosete: una inferioară – foseta oblonga şi una superioară – foseta triunghiulară.
Faţa medială priveşte spre faţa medială a cartilajului aritenoid de partea opusă.
Faţa posterioară priveşte către peretele posterior al părţii laringiene a faringelui. Prezintă: vârful
cartilajului aritenoid orientat spre posterior articulându-se cu cartilajul corniculat și procesul muscular
situat la nivelul unghiului postero-inferior al feţei, pe el inserându-se m. crico-aritenoidian.

B. Cartilajele corniculate ale lui Santorini sunt 2 noduli mici în raport cu vârful cartilajelor
aritenoide și prezintă un mic tubercul corniculat pentru ridicarea mucoasei din porţiunea inferioară a
aditusului laringian.

C. Cartilajele cuneiforme ale lui Wrisberg sunt formaţiuni mici, aflate lateral de cartilajele
corniculate și prezintă mici tuberculi cuneiformi.

CARTILAJELE INCONSTANTE

A. Cartilajele triticee sunt cartilaje mici, inconstante, situate pe marginea posterioară a ligamentului
tiro-hioidian.
B. Cartilajele sesamoide sunt inconstante, situate în grosimea muşchiului vocal.

MUŞCHII LARINGELUI sunt muşchi striaţi ce se împart într-un grup extrinsec şi altul intrinsec.
Muşchii extrinseci: se inseră cu unul din capete pe laringe, iar cu celălalt pe organele învecinate.
Aceştia sunt:
- constrictorul inferior al faringelui;
- mușchiul longitudinal superior al limbii – porneşte de pe cartilajul epiglotic şi pătrunde în limbă;
- palatofaringianul – are un fascicul ce urcă de pe cartilajul tiroid şi intră în constituţia vălului palatin;
- stilofaringianul – cu inserţii inferioare pe cartilajul epiglotic, tiroid şi cricoid;
- tirohioidianul și sternotiroidianul;

Aceşti muşchi imprimă laringelui diferite mişcări.

MUŞCHII INTRINSECI AI LARINGELUI

Se inseră cu ambele capete pe cartilajele laringiene și se clasifică în trei mari grupe:

A. Muşchii tensori ai corzilor vocale: - muşchiul cricotiroidian.
7
B. Muşchii dilatatori ai glotei: - muşchiul crico-aritenoidian posterior.
C. Muşchii constrictori ai glotei:
- muşchiul crico-aritenoidian lateral;
- muşchiul tiro-aritenoidian inferior;
- muşchiul tiro-aritenoidian superior;
- muşchiul interaritenoidian

CAVITATEA LARINGELUI este căptuşită de tunica mucoasă care este aderentă membranei fibro-
elastice. Se continuă superior cu mucoasa faringiană şi a limbii, iar inferior cu cea a traheei.
Conţine numeroase glande laringiene, foliculi limfatici şi prin reflexia ei la nivelul anumitor structuri
formează plici.
Pe o secţiune frontală, cavitatea laringelui are aspectul unei clepsidre, prezentând un aditus şi 3 etaje.
Cavitatea laringelui realizează comunicarea între hipofaringe şi cavitatea laringiană și are formă
ovalară, înclinat oblic şi postero-inferior;
Prezintă următoarele limite:
- epiglota situată anterior este legată de rădăcina limbii prin plicile glosoepiglotice;
- plica ari-epiglotică - aşezată simetric pe partea laterală a aditusului;
- tuberculul cuneiform şi tuberculul corniculat
- proeminenţa cartilajelor omonime în partea posterioară a plicilor ariepiglotice;
- incizura interaritenoidiană situată posterior între cele două cartilaje aritenoide.

Vestibulul laringian realizează comunicarea între hipofaringe şi cavitatea laringiană și are formă
ovalară, înclinat oblic şi postero-inferior. Prezintă următoarele limite:
- epiglota situată anterior şi legată de rădăcina limbii prin plicile glosoepiglotice;
- plica ari-epiglotică - aşezată simetric pe partea laterală a aditusului, repliu dat de trecerea mucoasei
peste muşchiul ariepiglotic;
- tuberculul cuneiform şi tuberculul corniculat - proeminenţa cartilajelor omonime în partea posterioară
a plicilor ariepiglotice;
- incizura interaritenoidiană – situată posterior între cele două cartilaje aritenoide.

Cavitatea infraglotică (etajul infraglotic) este porţiunea inferioară a cavumului laringian situată
inferior de fanta glotică. Este îngustă superior, lărgindu-se în porţiunea inferioară, unde se continuă cu
lumenul traheei

VASELE ŞI NERVII LARINGELUI

Vascularizaţia arterială
Artera laringiană superioară (din artera tiroidiană superioară) - emite ramuri pentru muşchii de pe faţa
antero-laterală a laringelui; apoi perforează membrana tirohioidiană şi se distribuie mucoasei şi
muşchilor din interiorul laringelui.
Artera laringiană inferioară (din artera tiroidiană inferioară) – emite ramuri pentru muşchii de pe faţa
posterioară a laringelui şi mucoasa etajului infraglotic.
Între cele două artere există numeroase anastomoze intramusculare şi intramucoase.
Artera laringiană posterioară (din artera tiroidiană inferioară) pentru muşchii regiunii posterioare şi ai
mucoasei.

Venele sunt satelite arterelor şi sunt afluenţi ai venelor glandei tiroide.

Majoritatea venelor drenează în vena tiroidiană superioară şi de aici în jugulara internă.

Limfaticele
Formează un plex limfatic mucos bogat, drenat de nodurile limfatice regionale astfel:
- etajul supraglotic – vasele limfatice însoţesc vena laringiană superioară, traversează membrana
tiro-hioidiană şi ajunge în ganglionii căii jugulare interne,
- etajul subglotic – prezintă:
un grup anterior → membrana crico-tiroidiană → ganglionii pretraheali şi prelaringieni → ganglionii
jugularei interne.
două grupuri postero-laterale → membrana crico-traheală → ganglionii căii recurenţiale sau jugulare
interne.

8
Nervii provin din ramurile nervului vag (X) conţinând atât fibre somato-motorii cât şi somato-senzitive
cât şi filete vegetative.
Articulaţiile şi muşchii laringelui dispun şi de o inervaţie proprioceptivă fină necesară pentru
coordonarea funcţiilor laringelui.
Nervul laringeu superior: emite o ramură externă motorie pentru muşchiul crico-tiroidian şi o ramură
internă senzitivă şi vegetativă pentru mucoasa etajului glotic şi a vestibulului.
Nervul laringeu inferior: este ramură terminală a nervului laringian recurent; emite fibre motorii pentru
toţi muşchii laringelui cu excepţia crico-tiroidian şi fibre senzitive şi vegetative pentru mucoasa
infraglotică.
Între cei doi nervi se formează ansa anastomotică a lui Galen, ce emite filete senzitive pentru
mucoasa părţii posterioare a laringelui.

FUNCŢIILE LARINGELUI

1.Funcţia respiratorie
Laringele, ca segment al căilor respiratorii permite circulaţia aerului prin fanta glotică.

2. Funcţia fonatorie
Emiterea sunetului glotic (producerea vocii) se realizează prin tensiunea ligamentelor vocale şi prin
modificarea fantei glotice. Calitatea sunetului laringian este apoi modificată prin tubul fonetic format
de cavitatea faringiană şi bucală.
Vocea articulară este rezultatul acţiunii simetrice a muşchilor limbii, vălului palatin, orofaciali şi
mobilizatori ai mandibulei.
Funcţia fonatorie are loc în porţiunea intermembranoasă a fantei glotice, sub acţiunea muşchilor
tensori, abductori şi adductori ai laringelui.
Vocea are următoarele caractere:
- intensitatea care este proporţională cu presiunea aerului din trahee şi cu amplitudinea vibraţiilor
corzilor vocale;
- înălţimea sau tonul este dependent atât de frecvenţa vibraţiilor corzilor vocale cât şi de lungimea,
grosimea şi forma lor; tonurile care pot fi emise variază între vârstă şi sex;
- timbrul vocii este determinat de cutia de rezonanţă şi de structura aparatului vocal. Se modifică cu
poziţia laringelui deosebindu-se registrul grav sau de torace, superior sau de cap şi mijlociu.

3. Funcţia sfincteriană
Are rol de protecţie a căilor aeriene inferioare faţă de pătrunderea corpilor străini.

4. Funcţia de tuse şi expectoraţie

Aceasta se produce prin închiderea glotei, creşterea presiunii intratoracice şi apoi expulzarea bruscă
a aerului care îndepărtând corzile vocale antrenează înafară şi secreţiile din trahee.

5. Funcţia de fixare toracică

Închiderea glotei şi creşterea presiunii intratoracice în urma unui inspir profund asigură rigiditatea
necesară pentru ca membrele superioare care execută un efort fizic mai mare să găsească un sprijin
eficient.

6. Funcţia laringelui în circulaţia sângelui

Constă în asigurarea variaţiilor de presiune endotoracice cu efect de pompă.

EXPLORARE. CĂI DE ACCES

Se poate efectua prin:
1. laringoscopie:
- directă: cu ajutorul unui tub flexibil, numit laringoscop se introduce prin cavitatea bucală şi prin
faringe până în laringe;
- indirectă.
2. examinarea radioscopică: radioscopia şi radiografia laringiană permit examinarea cartilajelor şi a
gradului lor de calcifiere evidenţiind tumorile laringiene, edemele, corpii străini, etc.
3. Examinare chirurgicală: deschiderea laringelui – laringotomie.
Intubaţie laringiană: constă în introducerea unui tub flexibil cu scopul de a asigura pătrunderea aerului
la nivelul laringelui, în caz de obstrucţie laringiană, edem glotic, corpi străini.

9
TRAHEEA este un conduct aeric, impar, median, simetric, format din cartilaj şi membrană
fibromusculară, tapetat intern de mucoasă, cuprins între extremitatea inferioară a laringelui şi originea
bronhiilor.

Limite:
- superior– C5–C6
- inferior– T4–T5, nivel la care se împarte în cele două bronhii principale, dreaptă şi stângă.
La făt traheea este situată mai sus, la nivelul vertebrelor C4–C5.

Direcţie- oblică, de sus în jos şi dinainte înapoi

Situaţie
Traheea este situată iniţial în partea anterioară şi inferioară a gâtului; coboară posterior de stern,
ocupând partea superioară a toracelui, fiind situată anterior de esofag.

Dimensiuni
Lungimea traheii este variabilă:
L = 10–11 cm la femeie
L = 12–13 cm la bărbaţi.
La copii, dimensiunile traheii sunt mai reduse, fiind mai mobilă şi plasată mai profund.
Traheea nu are o lungime fixă: se alungeşte la ridicarea laringelui sau în extensia coloanei vertebrale,
şi scade la coborârea laringelui sau flexia trunchiului.
Diferenţa care există între dimensiunile sale extreme este de aproximativ 2–3cm, această plasticitate
datorându–se existenţei fibrelor de elastină în structura cartilajelor traheale.
Diametrul transvers extern este de 2 cm la bărbaţi şi 1,5 cm la femei.
Diametrul transvers intern este de aproximativ 12 mm, şi creşte după deces, prin relaxarea
musculaturii netede de la nivelul feţei sale posterioare.

Mobilitate
Traheea este relativ mobilă, extensibilă şi elastică, astfel încât poate să-şi modifice uşor lungimea: în
inspir profund, nivelul bifurcaţiei poate ascensiona la T6 .

Forma
Forma traheei este cea a unui tub cilindric a cărui parte superioară este înlocuită printr–o suprafaţă
plană. În porţiunea mijlocie cilindrul traheal este mai puţin regulat, pentru ca inferior să devină uşor
turtit antero–posterior.
Suprafaţa sa externă prezintă o serie de amprente mai mult sau mai puţin accentuate, din care două
sunt mai importante: amprenta aortică pe partea stângă, imediat deasupra bifurcaţiei, dată de crosa
aortei și amprenta tiroidiană, tot pe partea stângă, dată de lobul stâng al glandei tiroide.
Forma traheei pe secţiune transversală este aproximativ cilindrică, cu variaţii individuale, prezentând,
în general, forma literei D.

Raporturile traheei cervicale

Traheea este învelită de o teacă de ţesut conjunctiv lax care îi favorizează mişcările şi prin intermediul
căreia traheea vine în raport cu o serie de structuri cervicale şi toracice importante. Traheea
prezintă două regiuni, cervicală şi toracică
Anterior
- piele
- fascia superficială şi profundă
- muşchii strenohioidian şi sternotiroidian
- arcul jugular
- istmul glandei tiroide care încrucişează cartilajele traheale 2–4; deasupra istmului se găseşte arcada
arterială supraistmică între arterele tiroidiene superioare dreaptă şi stângă
- anteroinferior se află fascia pretraheală, venele tiroidiene inferioare, resturi timice şi artera thyroidea
ima

Posterior
1. esofagul care se afla între trahee şi coloana vertebrală, uşor deviat spre stânga, de care este
conectat prin ţesut conjunctiv lax, care conţine fibre elastice

10
2.nervul laringeu recurent drept care urcă pe faţa posterioară a traheii
3. nervul laringeu recurent stâng care trece prin unghiul format între trahee şi esofag

Lateral
- lobii glandei tiroide care coboară până la al 5–6–lea cartilaj traheal; creşterea în volum a lobilor
tiroidieni poate duce la fenomene de sufocare
- artera carotidă comună
- arterele tiroidiene
- vena jugulară internă
- nervul vag

Constituție
Traheea este formată dintr-o succesiune de inele de cartilaj hialin incomplete unite la extremităţile lor
posterioare prin ţesut fibros şi muşchi neted şi tapetate cu mucoasă pe suprafaţa interioară
Scheletul cartilaginos
Cartilajele traheale sunt în număr de 16–20, fiecare fiind un inel incomplet, cu 2/3 anterioare ale
circumferinţei; posterior sunt dehiscente, tubul traheal fiind turtit şi completat cu ţesut fibroelastic şi
muşchi neted. Cartilajele traheale sunt situate în plan orizontal, separate prin intervale de 4mm
vertical şi 1mm orizontal, au o suprafaţă internă convexă şi o suprafaţă externă concavă, turtită
vertical. Deseori cartilajele sunt unite parţial sau incomplet, câte două–trei, sau se bifurcă la
extremităţi.
Cartilajele sunt alcătuite din ţesut hialin care se poate calcifica odată cu înaintarea în vârstă.
Primul, penultimul şi ultimul cartilaj traheal diferă de celelalte:
- primul este cel mai larg cartilaj traheal, care, deseori, se bifurcă la o extremitate şi se uneşte prin
ligamentul cricotraheal cu marginea inferioară a cartilajului cricoid
- ultimul cartilaj traheal este mai gros central, mai înalt, iar marginea sa inferioară prezintă un proces
triunghiular, încurbat posteroinferior, care pătrunde între bifurcarea bronhiilor; şi formează pe fiecare
parte un inel incomplet care include primul cartilaj bronhic.
- penultimul cartilaj traheal este mai gros în partea sa centrală decât celelalte
Membrana fibroasă are forma unui cilindru care ocupă întrega suprafaţă traheală.
Fiecare cartilaj este inclus în pericondru care se continuă cu o membrană fibroasă densă, situată între
cartilajele adiacente şi care ocupă partea posterioară a traheii.
Membrana şi pericondrumul sunt alcătuite din colagen şi fibre elastice, care se încrucişează în
diagonală, permiţând modificări ale diametrului luminal.
Tunica musculară
Fibrele musculare netede apar la nivelul membranei posterioare, fiind în majoritate transversale şi
ataşate pericondrumului la extremităţile cartilajelor.
Tunica mucoasă
Continuă inferior mucoasa laringeală şi se continuă inferior cu cea bronhică. Este alcătuită dintr-un
epiteliu cilindric ciliat pseudostratificat, care conţine numeroase limfocite, vase de sânge, glande
seromucoase tubulare (traheale).

Vascularizaţie
Artere
- artera tiroidiană inferioară
- artere bronşice care se anastomozează cu tiroidiană inferioară

Vene
- venele traheale drenează în plexul venos tiroidian inferior

Limfatice
- limfaticele drenează în nodulii limfatici pre şi paratraheali

Inervaţie
- ramuri traheale din vag
- nervii recurenţi laringieni
- trunchiuri simpatice

GLANDA TIROIDĂ
11
Este un organ impar şi median, în partea antero-inferioară a gâtului, înaintea şi pe laturile conductului
laringotraheal.
Are forma literei “H”, cu două braţe verticale voluminoase (lobii dr. şi stg.) Porţiunea mijlocie a glandei,
ce leagă lobii, e îngustă, dispusă transversal și se numește istm. De pe istm porneşte o prelungire a
glandei numită lob piramidal. Uneori în locul lobului se află una sau mai multe tiroide accesorii.
Are culoare cenuşie, iar în perioada de activitate devine roşiatică, chiar albăstruie, ca urmare a
creşterii debitului sangvin.
Mijloace de fixare, ligamentele tiroidiene: lig. median, care suspendă istmul de cart. cricoid; lig.
laterale (dr. şi stg.) ce leagă faţa post. a lobilor de cart. cricoid şi de primele cart. traheale; m. ridicător
al tiroidei, ce fixează şi ridică tiroida în timpul deglutiţiei sau fonaţiei.
Raporturile tiroidei se realizează prin intermediul capsulei peritiroidiene, care e un înveliş fibros,
lamelar, de grosime variabilă.
Istmul glandei e o lamă turtită antero-posterior, cu 2 extremităţi, 2 feţe şi 2 margini:
- extremităţile dr. şi stg. se continuă cu lobii glandei
- faţa ant. e în raport cu: fascia pretraheală, m. sternocleidomastoidian, lama superficială a fasciei
cervicale, m. pielos al gâtului, venele jugulare anterioare şi pielea
- faţa post. e în rap. cu al 2-lea, al 3-lea şi al 4-lea inel traheal
- marginea sup. corespunde primului inel traheal
- marginea inf. - la al 4-lea inel traheal.
Lobii laterali (dr. şi stg.)
- forma unei piramide triungghiulare cu vârful în sus cu 3 feţe, 3 margini, o bază şi un vârf:
- faţa antero-laterală - în raport cu aceleaşi elemente anatomice ca şi faţa anterioară a istmului;
- faţa medială e aplicată de sus în jos, pe porţiunea post.-inf. a cart. tiroid, pe faţa lat. a cartilajului
cricoid şi pe faţa lat. a primelor 5 sau 6 inele traheale; e în raport posterior cu faringele şi esofagul şi
în porţiunea sup. cu nervii laringei recurenţi, cu vasele tiroidiene inferioare şi cu calea limfatică
recurenţială;
- faţa post. vine în raport cu pachetul vasculo-nervos al gâtului.
Pe faţa post. a lobilor laterali sunt aplicate în interiorul capsulei peritiroidiene, glandele paratiroide.
- marginea ant. - în rap. cu ramura ant. sau internă a a. tiroidiene sup.
- marginea lat. - în rap. cu v. jugulară internă şi cu nodulii limf. cervicali profunzi
- marginea postero-medială – în rap. cu cartilajul tiroid, cartilajul cricoid, primele inele traheale şi
unghiul diedru traheo-esofagian
- vârful atinge mijlocul marginii post. a cartilajului tiroid și e în rap. cu vasele tiroidiene şi filetele
nervoase
- baza e rotunjită şi se află la ~ 2 cm deasupra articulaţiei sternoclaviculare, în dreptul inelului 5
traheal; e în raport cu vasele tiroidiene inferioare

Structura glandei tiroide

E învelită de o dublă capsulă conjunctivă numită capsulă fibroasă. Capsula proprie cu septele ce se
desprind din ea formează stroma conjunctivă a glandei, ce delimitează parenchimul glandei.
Stroma conjunctivă e formată din capsula proprie şi din septe conjunctive ce se desprind din aceasta.
Capsula proprie conţine un bogat plex vascular şi din ea pornesc septele perilobulare ce separă lobii
tiroidei.
Din septele perilobulare se desprind în continuare septele perifoliculare. Septele perilobulare şi
perifoliculare sunt străbătute de vase şi nervi.
Parenchimul glandular e format din lobulii tiroidieni, iar aceştia de foliculii tiroidei; foliculii și septele
perifoliculare formează unitatea morfo-funcţională a glandei.
Foliculii sunt vezicule cu pereţi epiteliali, conţin o substanță coloidală în care se acumulează iodul şi
hormonii tiroidieni. Hormonii tiroidieni sunt secretaţi de celulele epiteliale ale foliculilor.
Celulele secretotrii sunt: celule foliculare, principale-secretă triiodotironina şi tetraiodotironina
(tiroxina) şi celule parafoliculare, în parenchim, dar mai ales în septele perifoliculare-secretă
tirocalcitonina.

Vase şi nervi:

Arterele, sunt 5: 4 principale, perechi şi simetrice reprezentate de a.tiroidiene sup. şi inf. şi 1

accesorie, nepereche, subţire şi inconstantă, formată din a. tiroidiană a lui Neubauer:

12
- a. tiroidiană sup. din carotida externă, se termină la nivelul lobului lateral al gld. prin 3 ramuri:
internă, externă şi post.
- a. tiroidiană inf. din a. subclavie, merge la extremitatea inf. a lobulul lateral al tiroidei şi se termină
prin 3 ramuri: inf., post. şi internă.
- a. tiroidiană a lui Neubauer, când există, ia naştere din arcul aortic sau din trunchiul arterial brahio-
cefalic; se termină la nivelul marginii inf. a istmului, în arcada subistmică.

Venele
- din reţelele perifoliculare, formează între capsula peritiroidiană şi capsula proprie, un plex foarte
bogat, din care se formează trei grupe de vene: superioare, mijlocii şi inferioare:
- v. tiroidiană sup. porneşte de la vârful lobului lateral şi se varsă în trunchiul venos tiro-linguo-facial
- v. tiroidiană inferioară pleacă de la baza lobului lateral şi se varsă în v. jugulară internă;
- v. tiroidiană mijlocie se desprinde de la nivelul jumătăţii inferioare a lobului lateral şi se termină în v.
jugulară internă.

Limfaticele:
- formează o reţea perifoliculară aplicată intim pe pereţii foliculului şi subcapsular; apoi au două
direcţii opuse: vasele limfatice ascendente ajung la nodurile jugulare profunde din partea superioară şi
la nodurile prelaringiene; vasele limfatice descendente merg de-a lungul vv. tiroidiene, ajung la
nodurile jugulare profunde din partea inferioară şi la nodurile pretraheale; vasele limf laterale ajung la
nodurile jugulare.

Nervii:
Sunt de natură simpatică din lanţul simpatic cervical şi din ganglionul simpatic cervico-toracal.
O mică parte din filetele nervoase sunt parasimpatice vagale fac plexuri perivasculare, însoţind vasele
până în parenchim.
Fibrele vegetative asigură vasomotricitatea şi secreţia glandulară, iar cele senzitive asigură
perceperea durerii din teritoriul tiroidei.

GLANDELE PARATIROIDE sunt foarte mici, cât un bob de linte, cu greutatea de 50 mg fiecare, toate
nedepăşind 150 mg.
De obicei sunt în număr de 4, dar pot fi 2 sau 3, alăturate glandei tiroide.
Pe lângă cele 4 paratiroide mai există paratiroide accesorii, ce pot suplini parţial paratiroidele
principale, îndepărtate accidental.
Forma: ovalară sau lenticulară, iar suprafaţa netedă.
Culoarea: galben-roşiatică sau brun-roşiatică, în raport cu vârsta şi cu debitul sanguin.
Consistenţa - mai moale decât a tiroidei.
Paratiroidele superioare (dr. şi stg.), aflate pe mijlocul feţei postero-laterale a lobilor tiroidieni, sunt
situate în ţesutul conjunctiv lax dintre capsula peritiroidiană şi capsula proprie a tiroidei, uneori pot fi
îngropate în gld. tiroidă.
Paratiroidele inferioare (dr. şi stg.) sunt situate la baza lobilor tiroidieni; sunt mai superficiale
comparativ cu cele sup., fiind ataşate la fascia peritiroidiană.
Structura
Glandele au o capsulă conjunctivă fină, din care pleacă septe subţiri ce delimitează parţial lobulii
glandulari.
Celulele parenchimului, dispuse în cordoane anastomozate între ele, sunt de două feluri: celule
principale, ce secretă parathormonul şi celule oxifile, al căror rol nu este cunoscut.

Vase şi nervi:

Arterele: o arteră proprie, din a. tiroidiană inferioară, sau prin anastomoza ei cu a. tiroidiană
superioară.
Venele: foarte mici sunt unice pentru fiecare glandă; se formează dintr-o reţea subcapsulară şi se
varsă în venele tiroidiene.
Limfaticele se drenează în nodulii limfatici ai căilor recurenţiale şi uneori în cei ai căilor jugulare
interne.
Nervii: sunt bogat inervate de ramuri ce provin din simpaticul cervical şi din nervii recurenţi şi plexurile
nervoase perivasculare ale arterelor tiroidiene.

13
NERVII CRANIENI sunt 12 perechi.

I - OLFACTIV

II - OPTIC

III - OCULOMOTOR

IV - TROHLEAR

V - TRIGEMEN

VI - ABDUCENS

VII - FACIAL

VIII - VESTIBULOCOHLEAR

IX - GLOSOFARINGIAN

X - VAG

XI - SPINAL SAU ACCESOR

XII - HIPOGLOS

14