Sunteți pe pagina 1din 28

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………….3

1.EVOLUȚIA, OBIECTUL SCOPUL ȘI FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI …......................4

1.1 Evoluția criminologiei ……………………….......………….…………….………..……4

1.2 Obiectul scopul și funcțiile criminologiei ….…………………………………….……...9

2. CRIMINOLOGIE ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR PENALE. PROBLEME ACTUALE


ALE CRIMINOLOGIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA …………………………….…….14

2.1.Criminologie în sistemul științelor penale ......……………………………….....……….14

2.2 Probleme actuale ale criminologiei în Republica Moldova ……………………………..19

2.3 Nivelul infracţionalităţii în Republica Moldova în anul 2019 comparativ cu anul 2015..22

CONCLUZII………………………………………………………………………………...27

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………… 29

1
INTRODUCERE
În ultimii ani, problemele legate de criminalitate ocupă un spaţiu din ce în ce mai
important. Omenirea nu s-a confruntat niciodată cu asemenea amenințări și pericole.
Criminalitatea, în toată complexitatea ei, indiferent de forma de manifestare, reprezintă astăzi un
fenomen tot mai agresiv, astfel încît societatea umană este amenințată atît la bazele ei morale, cît
și în structurile pe care este întemeiată.
Criminalitatea este considerată a fi un fenomen social şi, totodată, un fenomen juridic.
Prin ”criminalitate” se înţelege săvârşirea de crime; totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un
teritoriu, într-o anumită perioadă.
Criminalitatea este un fenomen multidimensional şi multicultural, incluzând aspecte şi
dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică şi psihiatrică, fiind generată de
cauze şi condiţii obiective şi subiective, generale şi particulare, sociale şi individuale, ceea ce
conduce la analiza şi explicarea lui din diverse perspective teoretice şi practice.
De-a lungul mileniilor societatea luptă continuu împotriva celui mai mare flagel al tuturor
timpurilor – criminalitatea. În această luptă omenirea a cunoscut atât succese, cât şi înfrângeri. În
anumite perioade istorice unele state aveau realizări considerabile, reducând fenomenul
infracţionalităţii la minimum, astfel încât oamenii încetau a se mai teme de criminali,
deplasându-se liber pe teritoriul ţării, renunţând la lacăte şi uşi bronate.
Omenirea cunoaşte chiar fenomene de lipsă totală a criminalităţii – în unele state existau
anumite zone, în care lipseau crima şi criminalul. De regulă, acestea erau centrele religioase, iar
cultura acestora excludea comportamentul deviant de la normele generale. Dar niciodată, nici
unui stat, nici unui sistem social nu i-a reuşit să se izbăvească completamente de fenomenul
criminalităţii.
Mai mult ca atât, la anumite etape istorice acest fenomen era privit ca un satelit obligatoriu
al dezvoltării sociale. Astfel, criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte
ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea, ca fenomen social, apare odată cu primele comunităţi
umane: “Acolo unde nu există norme şi morală, nu există nici crime”.

2
1.EVOLUȚIA, OBIECTUL SCOPUL ȘI FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI
1.1 Evoluția criminologiei
Idei criminologice cu privire la fenomenul criminalităţii pot fi evidenţiate în lucrările
savanţilor din diferite perioade de evoluţie a civilizaţiei umane, putem vorbi despre formarea
criminologiei ca ştiinţă separată doar după ce aceasta s-a desprins de ştiinţa dreptului penal, prin
concretizarea elementelor care formează obiectul ei de studiu. În acest context, o bună parte a
cercetătorilor în domeniu sunt de părerea că criminologia s-a constituit ca ştiinţă abia la finele
secolului al XIX-lea, având la bază trei etape decisive.
Prima etapă este marcată de activitatea lui Cesare Lombroso prin celebra lucrare „Omul
delincvent” (1876);
a doua etapă este atribuită activităţii lui Enrico Ferri prin lucrarea „Sociologia criminală” (1881)
a treia etapă, care aduce de fapt consacrarea termenului în cercetarea fenomenului infracţional, o
constituie activitatea lui Rafaele Garofalo prin lucrarea sa „Criminologia” (1885).
Anume această triadă italiană a stabilit conturul cercetărilor criminologice, fapt pentru care
sunt consideraţi de majoritatea savanţilor drept fondatori ai ştiinţei criminologiei. Unii autori [6,
p. 55; 8, p. 212; 11, p. 5] atribuie pe deplin acest merit fondatorului antropologiei criminale
Cesare Lombrozo, care a realizat un şir de cercetări asupra delincvenţilor infractori, prin care
fapt a trezit un viu interes cercetătorilor în ceea ce priveşte analiza mai profundă a persoanelor ce
comit infracţiuni, precum şi a problemei criminalităţii în general.
Apariţia criminologiei ca ştiinţă este generată în mare măsură de ideile unor şcoli de drept penal
şi criminologie, unde cercetarea ştiinţifică a fenomenului criminalităţii capătă un caracter
sistemic. Prin urmare, în evoluţia criminologiei pot fi evidenţiate trei perioade:
perioada şcolii clasice (sec. al XVIII-lea),
perioada şcolii pozitiviste (ultimele decenii ale sec. XIX - primele decenii ale sec. XX),
perioada şcolii criminologice moderne (începînd cu anii , 30 ai sec. XX - pînă în prezent)
[16, p. 12; 18, p. 66].
Perioada clasică a criminologiei derivă nemijlocit din ideologia curentelor iluministe
existente în epoca trecerii de la feudalism la capitalism (sec. XVII-XVIII). Etapa respectivă
anticipează, iar mai apoi însoţeşte reorganizările vieţii statale, sociale şi duhovniceşti, care au
demarat după revoluţia burghezo-democratică din Europa.
În acest răstimp, ştiinţa se îndepărtează de interpretarea teologică predominantă a
infracţiunii ca rezultat al influenţei unor forţe supranaturale, încercând să dea explicaţii teoretice
raţionale a motivelor şi cauzelor concrete care determină săvârşirea infracţiunilor de către unii
indivizi.

3
La această etapă infractorii încep a fi trataţi mai uman în cazul aplicării pedepselor penale
de către organele statale de reprimare. Un rol determinant în apariţia acestei şcoli l-a avut
iluminismul reprezentat de Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, Kant, Ferguson ş. a.
Anume sub influenţa iluminiştilor apar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea lucrări
care vor avea un rol deosebit de important în evoluţia ulterioară a ştiinţelor penale, fiind vorba,
în special, de monografia lui Cesare Beccaria (1738- 1794) „Despre infracţiuni şi pedepse”,
apărută în 1764, şi de lucrările savantului englez Jeremy Bentham (1748-1833). Considerată ca
un veritabil monument al filosofiei juridice, opera lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului
penal modern, punând pe primul plan umanismul şi raţiunea, pledând pentru ridicarea omului
împotriva violenţei şi a sistemului inchizitorial, subliniind importanţa deosebită a prevenirii
crimelor [1, p. 17].
Astfel, ideile lui Beccaria au revoluţionat gândirea juridică, deschizând noi orizonturi în
problematica infracţiunii (infracţionalităţii) şi a justiţiei penale.
Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria considera că aplicarea acesteia este lipsită
de raţiune, deoarece serveşte drept exemplu de manifestare a cruzimii pentru oameni. Din
considerentele respective, el propune înlocuirea pedepsei capitale cu detenţiunea pe viaţă, care
este o sancţiune mult mai umană şi mai eficientă [13, p. 172-175]. De asemenea, autorul susţine
că pedeapsa trebuie să fie corespunzătoare nu numai faptei comise, dar şi personalităţii
infractorului, acceptând că acesta din urmă poate fi influenţat de anumiţi factori externi, factori
de mediu fizic şi sociali. La aplicarea pedepsei urmează să se ţină cont şi de particularităţile
individuale ale infractorului.
Beccaria urmează a fi considerat drept unul dintre cei mai vestiţi promotori ai ideilor
criminologice din acea perioadă, iar şcoala clasică a dreptului penal – şcoala criminologiei,
deoarece, în unul din compartimentele lucrării sale „Despre infracţiuni şi pedepse”, s-a referit
detaliat la problema cauzelor diferitor categorii de infracţiuni şi la aspectele ce ţin de prevenirea
acestora [16, p. 16] – elemente ce formează obiectul de cercetare al criminologiei moderne.
Astfel, în paragraful ce se referă la infracţiunea de furt, autorul constată că starea
economică are un rol decisiv în geneza acestei infracţiuni, relevând, totodată faptul că furtul este
rezultatul mizeriei şi al disperării, fiind săvârşit de acea parte nenorocită a populaţiei, căreia
dreptul de proprietate nu i-a lăsat decât simpla existenţă [13, p. 146].
Anume autorului în cauză îi aparţine vestita sintagmă despre faptul că „...e mai bine să
previi infracţiunea, decât să aplici ulterior sancţiunea.
În aceasta şi constă scopul oricărei legi bune...”. În planul prevenirii criminalităţii, ca
importante puncte de plecare pentru criminologie, Beccaria a propus câteva soluţii care şi-au
păstrat importanţa până în zilele noastre: luminarea oraşelor pe timpul nopţii, organizarea unor

4
gărzi de cartier, combaterea parazitismului social, elaborarea unei legislaţii simple, clare şi
accesibile tuturor membrilor societăţii, perfecţionarea procesului educativ al infractorilor [5, p.
24].
Perioada pozitivistă a avut drept premise perceperea de către societatea europeană în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea a nivelului de creştere a criminalităţii, pe de o parte, şi
dezvoltarea rapidă a ştiinţelor reale şi umanitare, pe de altă parte. În ştiinţele care studiau
individul uman au fost introduse procedee împrumutate din disciplinele exacte, fapt care a
determinat apariţia antropologiei, sociologiei şi statisticii. În comparaţie cu ştiinţa abstractă a
perioadei clasice, criminologia pozitivistă diferă prin utilizarea pe larg a datelor statistice şi a
altor date faptice cu privire la infracţiunile săvârşite.
Prin urmare, criminologia pozitivistă se dezvoltă prioritar în două direcţii: biologică şi
sociologică. Cu toate că divergenţele de opinii dintre aceste două curente erau evidente iniţial,
ulterior acestea s-au prăbușit într-o oarecare măsură, evidenţiindu-se prin unele viziuni
reciproce, care s-au materializat odată cu apariţia unor teorii de orientare psihologică în
criminologie.
Drept fondator al antropologiei criminale (orientare biologică) şi iniţiator al pozitivismului
în ştiinţele penale este considerat savantul italian Cesare Lombroso (1835-1909), care publică în
anul 1876 celebra lucrare „Omul delincvent” (L`uomo delinquente). Activând în calitate de
medic militar într-un penitenciar din oraşul italian Torino, Lombroso a investigat un număr
esenţial de condamnaţi şi, apelând la o serie de metode antropologice, a ajuns la concluzia că
infractorul tipic poate fi recunoscut după unele stigmate (anormalităţi) înnăscute de natură
anatomică (asimetria craniului şi a feţei, anormalitatea creierului, lungimea şi forma mâinilor,
fruntea teşită, îngustă, păroasă şi încreţită, ochii mici şi fără expresie, gura, buzele şi dinţii
deformaţi, părul abundent, barbă rară sau spână, anomalii ale unor organe interne etc.),
fiziologică (tatuajul, daltonismul, stângăcia, tulburări ale unor reflexe, forţa musculară redusă,
infantilismul şi sensibilitatea prematură etc.) şi psihologică (cruzimea, lipsa sau diminuarea
instinctului de conservare, ura, răzbunarea, inteligenţa redusă, perfidia, cinismul, pasiunea pentru
jocuri de hazard, viaţa destrăbălată etc.) [3, p. 14-15].
Cercetările ştiinţifice realizate de Lombroso se bazează pe studiul a 383 cutii craniene a
defuncţilor, 3839 cranii ale oamenilor vii, în total fiind investigaţi 26 886 criminali, care au fost
comparaţi cu 25 447 studenţi, ostaşi şi reprezentanţi din alte pături necriminale ale societăţii [15,
p. 47].
Lombroso a formulat punctul său de vedere, pe care a încercat să-l argumenteze
experimental, precum că există un tip de criminal înnăscut, purtător al unor atavisme, asemănător

5
alienatului mintal şi iresponsabil de faptele sale, ocupându-se îndeosebi, pe linia concepţiei
biologice, de cauzele determinante cu caracter endogen ale criminalităţii.
Astfel, ideea principală a lombrosianismului, constă în faptul că criminalul este înnăscut,
fiind un tip antropologic distinct de tipul omului normal, iar comportamentul criminal se
transmite ereditar prin atavism, stigmatele criminalităţii reflectându-se la urmaşi chiar peste mai
multe generaţii.
Iniţial, Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor.
Ulterior, sub efectul criticilor aduse, a limitat acest procent la „35-40%” [17].
Totodată, el a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul înnăscut,
tipurile pasional, epileptic, ocazional şi din obişnuinţă.
În urmă, Lombroso acceptă că infracţiunea este nu numai un fenomen biologic, dar şi unul
cu caracter social (alcoolismul, instrucţia precară, mizeria etc., constituind factori sociali care
generează comportamentul criminal), considerând totuşi că factorii biologici sunt predominanţi
în etiologia crimei. Ideile lui Lombroso au provocat, în perioada sa, replici dure din partea unor
savanţi şi specialişti în domeniu, care au remarcat lipsa de fundament ştiinţific a conceptelor
utilizate, precum şi erorile de ordin metodologic admise în cercetare.
Deşi a pus bazele etiologiei biologice a comportamentului criminal, linie de cercetare care
s-a conturat ulterior sub forme noi, destul de interesante, totuşi, manifestând o încredere în sine
prea mare, Lombroso a respins justiţia, criticând categoric toate doctrinele juridice existente la
momentul respectiv. Astfel, soluţia iniţială, de a se folosi tratamentul medical în locul celui
juridic, a eşuat totalmente.
În timp ce Lombroso s-a preocupat de cauzele determinante endogene (organice sau
psihice) ale criminalităţii, Enrico Ferri (1856- 1929), profesor în drept şi sociologie, avocat şi
parlamentar, a studiat în mare măsură cauzele exogene ale fenomenului criminal, pe care le-a
expus în lucrarea sa din 1881 „Sociologia criminală”.
Din studiul comparativ al operelor celor doi savanţi, rezultă că pe Cesare Lombroso l-a
completat Enrico Ferri în sensul că la studiul antropologic unilateral al lui Lombroso asupra
criminalului, Ferri a adăugat studiul factorilor sociali şi fizici, a făcut un studiu mai complex al
criminalităţii (denumit studiu de sociologie criminal)[4, p. 99].
Ideia principală a lui Feri era că fapta infracţională se datorează unui număr imens de
factori, cum ar fi:
factorii fizici (climă, localizare geografică, temperatură, efecte sezoniere etc.)
factorii antropologici (vârstă, sex, condiţii psihologice şi organice)
factorii sociali (densitatea populaţiei, religie, obiceiuri, forme de organizare, condiţii
economice şi industriale).

6
Renunţând la ideea că pedeapsa nu are nici un caracter expirativ şi nici retributiv, Ferri
susţine că ea trebuie să devină o măsură de apărare socială necesară, ideia preluată ulterior şi în
criminologia contemporană. În acest context, savantul apreciază corect că lupta împotriva
criminalităţii nu poate fi realizată cu succes doar prin aplicarea pedepselor represive, fiind
necesare şi alte măsuri cu caracter economic, politic, familial şi educativ, denumite şi
substitutive penale.
Cel de-al treilea reprezentant de vază al şcolii pozitiviste, care, pe lângă Lombroso şi
Ferri, a contribuit esenţial la formarea criminologiei ştiinţifice, este Rafaele Garofalo (1851-
1935), profesor de drept penal, devenind pe parcursul carierei sale procuror general, iar ulterior
prim-preşedinte al Curţii de Casaţie şi Justiţie din Roma. Garofalo este autorul „Criminologiei”
(1885), care a fixat definitiv denumirea disciplinei. Spre deosebire de Enrico Ferri, care a
continuat ideile lombrosianismului, remodelându-le cu elemente sociologice, Rafaele Garofalo
încearcă să expună o nouă viziune de orientare psihologică. Deviind de la ideia lui Lombroso
care vizează existenţa unui tip antropologic al criminalului, el susţine că în realitate există tipuri
psihologice dinainte stabilite şi distincte de tipul normal, de infractori pe diferite profiluri, cum
ar fi hoţii, ucigașii, perverşii etc.
La baza acestor tipuri psihologice criminale se află o predispoziţie necesară, o anumită
anomalie morală, care determină individul marcat la săvârşirea anumitor infracţiuni şi care
devine activă în prezenţa unor circumstanţe exterioare favorabile [5, p. 36].
Intenţionând să depăşească greutăţile cu care se confruntă criminologia datorită
dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, Garofalo a încercat să formuleze conceptul
criminologic de crimă.
Crima naturală, în opinia savantului, este fapta care, încălcând simţământul moral al
comunităţii umane, se pedepseşte în toate ţările şi în toate timpurile, simţământul moral fiind
alcătuit din sentimentele umane fundamentale – milă şi probitate (cinste) [6, p. 74].
Fiecare din ei şi-a păstrat personalitatea distinctă, abordînd problema crimei şi criminalului
într-un mod distinct. Fiind reprezentanţi ai aceleiaşi idei fundamentale, au susţinut în unanimitate
teza conform căreia infracţiunea rezidă înainte de toate în organism şi există o predispoziţie
organică, ce este cauza iniţială a actului infracţional.
Perioada criminologiei moderne se evidenţiază prin faptul că studiile nu sunt concentrate
spre comportamentul infracţional şi mecanismul desfăşurării acestuia, dar spre elucidarea şi
analiza proceselor din societate prin care se derulează anumite comportamente criminale,
cercetarea victimei infracţiunii şi a formelor de reacţie socială împotriva criminalităţii [18, p. 66-
67].

7
1.2 Obiectul, scopul și funcțiile criminologiei
Obiectul de studiu al criminologiei il constitue criminalitatea ca fenomen social. Fapta
penală comisă, faptuitoul, victim și reacția social impotriva criminalitații
Avînd în vedere importantele acumulări  ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei,  precum  şi problematica  majoră  analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei
discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include:
1. Criminalitatea ca fenomen social – ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un
sistem cu proprietăţi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. De
asemenea, se face distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.
 Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea  faptelor penale
săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.
 Criminalitatea aparentă  cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei
penale şi înregistrate ca atare.

 Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat


hotărîri de condamnare rămase definitive.
2. Infracţiunea –  ca element component  al sistemului,  infracţiunea reprezintă manifestarea 
particulară  a fenomenului infracţional.
3. Infractorul – este persoana care, cu vinovăţie, săvîrşeşte o faptă sancţionată de
legea penală. Din  punct  de  vedere  criminologic,  conceptul  de  infractor  are  o  semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea.

4. Victima – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii


complexe între  făptuitor  şi  victimă,  constatîndu-se că, în producerea actului  infracţional,
contribuţia victimei nu poate fi exclusă,aceasta avînd şi un rol în producerea şi consumarea
infracţiunii.

5. Reacţia socială împotriva criminalităţii – includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu


al  criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la
realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor
(greşelilor)  permite elaborarea unor studii utile atît nivelului instituţionalizat al politicii penale,
cît şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de prevenire şi combatere a criminalităţii.
La fel ca și obiectul său de studiu, scopul criminologiei devine permanent, odată ce
evolueză cercetările științifice în domeniu, din ce în ce mai clar, mai bine conturat și mult mai
précis, avînd în vedere permanenta sa confruntare cu realitatea infracțională, a fost necesar să
își reanalizeze și să se reorienteze în ceea ce privește scopul cercetării sale și a introdus
în obiectul de studiu măsurile de prevenire a criminalității.
8
Scopurile criminologiei pot fi clasificate în 2 categorii:
Scopul general – îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să
determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Identic cu scopul ştiinţelor penale,
scopul general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de concretizare, criminologia
fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul  penal  fiind  o  ştiinţă  normativă.
  Scopul imediat – o altă deosebire se evidenţiază în privinţa scopului imediat al celor
două discipline. În timp ce  dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale,
criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii.
Criminologia îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia descriptivă . Principalele concepte operaţionale de ordin descriptiv, pe care
criminologia le utilizează sunt: mediul, terenul, personalitatea şi actul.
Mediul este un concept operaţional care are mai multe sensuri:
- mediul fizic (geografic) ce reprezintă mediul natural, înconjurător, în care locuiesc
oamenii;
- mediul social (la nivel macrosocial sau microsocial) ce poate lua formele de mediu
ecologic, economic, cultural etc.
La rândul său mediul social se divizează în mediu social global şi mediu personal:
- mediul social global cuprinde totalitatea factorilor de natură istorică, culturală etc., care
determină influenţele comune asupra tuturor membrilor societăţii;
- mediul personal (numit şi psihosocial) cuprinde scopurile şi acţiunile colective ale
oamenilor, diferite modele de comportament, scheme de valori şi norme.
Terenul se foloseşte pentru desemnarea trăsăturilor de ordin bioconstituţional ale individului.
În scopul determinării sferei acestui concept, J.Pinatel face următoarele precizări:
- la baza acestor trăsături se află ereditatea (moştenirea genetică);
- dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice se obţine nativul;
- adăugând la nativ anumite modificări intervenite asupra fătului, obţinem congenitalul;
- la congenital, dacă adăugăm modificările somatice ce intervin o dată cu creşterea, obţinem
constituţionalul;
- dacă, la final, am adăuga la constituţional modificările determinate de influenţele fizice şi
psihice de-a lungul existenţei umane – am obţine terenul.
Personalitatea. Psihologia defineşte personalitatea ca un subiect uman ce posedă o unitate
bio-psiho-socială, ce poartă funcţii epistemice, pragmatice şi axiologice.
Personalitatea ca un concept criminologic cuprinde noţiunea psihosocială şi noţiunea
juridico-penală a infractorului. Astfel, o putem defini ca reprezentând ansamblul trăsăturilor,

9
biopsihologice specifice şi stabile ale unui om care cu vinovăţie a săvârşit o faptă, prevăzută de
legea penală ca infracţiune.
Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei situaţii anumite. În
criminologia clinică, complexul “personalitate – situaţia premisă”, şi “situaţie premisă –
personalitate”, constituie schema fundamentală a funcţiei descriptive, denumită şi “drumul
omului criminal”.
În acelaşi timp, funcţia descriptivă implică explicarea caracterelor definitorii ale
fenomenului criminalităţii, precum şi corelaţia dintre criminalitate şi factorii politici, economici,
culturali, demografici etc.
În realizarea acestei funcţii complexe se folosesc metode şi tehnici adecvate, între care cel
mai frecvent este utilizată statistica judiciară penală. Criminologia nu dispune, însă, de un sistem
statistic propriu, fiind nevoită să apeleze la datele statistice întocmite în alte domenii de
activitate: judiciar, economic, cultural, demografic etc.
În concluzie, funcţia descriptivă constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul
criminalităţii într-o unitate dimensional-temporală. Tot prin funcţia descriptivă se realizează
cunoaşterea structurii criminalităţii. De asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin cunoştinţe
privind felurile criminalităţii după vârsta autorilor (criminalitate minoră – majoră), după locul
săvârşirii (criminalitate urbană – rurală). În sfârşit, obţinem date necesare privind corelaţia
criminalităţii cu alte fenomene sociale (crize economice etc.).
Fiind de acord cu importanţa cercetărilor de ordin descriptiv, majoritatea criminologilor
consideră, însă, că ştiinţa criminologiei nu se poate limita doar la latura cantitativă a fenomenului
criminalităţii.
2. Funcţia explicativă.Cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special cunoaşterea
cauzelor, se realizează prin funcţia explicativă a criminologiei, care conduce la o analiză mai
adâncă a crimei, la o explicare mai largă a naturii, esenţei, cauzelor care determină sau
favorizează fenomenul infracţional.
Funcţia explicativă este bazată pe următoarele concepte operaţionale: cauză, condiţie,
efect, factor, mobil şi indice. Acestea sunt nişte categorii filosofice:
- cauza este un element care determină producerea fenomenului;
- condiţia este elementul favorizator;
- factorul este elementul care, într-o măsură mai mare sau mai mică, are legătură cu crima.
În timp ce factorul criminogen poate fi orice element obiectiv care intervine în producerea
infracţiunii;
indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului
studiat.

10
În cazul funcţiei explicative au apărut concepte noi ale fenomenului criminal, care se
exprimă în anumite idei sau concepte ştiinţifice necesare. Astfel sunt:
- conceptul de persoană care comite infracţiunea (conceptul de personalitate);
- conceptul de criminogeneză (cauzele producerii crimei);
- conceptul de criminodinamică (cursul, mişcarea, dezvoltarea criminalităţii);
- factor criminogen (cauză criminogenă).
3. Funcţia predicativă – importanţa fenomenului infracţional, sub aspectul gravelor prejudicii 
pe care le produce, face imperios necesară aprecierea ştiinţifică a dinamicii sale pe termen  lung,
în scopul identificării şi evaluării măsurilor ce se impun pentru prevenirea şi combaterea
acestuia. Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele ştiinţifice din
alte domenii ale cunoaşterii, de la modelele matematice, pînă la cele informatice şi euristice.
Apariţia noilor forme de criminalitate preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale.
În lucrarea “Societatea criminogenă”, J.Pinatel afirmă: “Dacă până în ultima vreme
criminalitatea se afla sub dependenţa variabilelor geografice, economice, culturale şi politice
naturale sau regionale, vedem că ea este guvernată în prezent de un factor comun care este
factorul ştiinţific şi tehnic. Acest factor tinde să unifice eforturile şi evoluţia generală a
criminalităţii şi să reducă influenţa variabilelor naţionale sau regionale”.
Conceptele operaţionale de ordin predictiv sunt şi ele foarte variate. Printre acestea sunt şi:
prezentul, viitorul, probabilitatea, similitudinea, extrapolarea, hazardul, riscul, prognosticul
(sau prognoza).
Predicţia urmăreşte cel puţin două obiective:
1)anticiparea unor schimbări ale fenomenului criminalităţii (volum, intensitate, structură,
frecvenţă, consecinţe etc.), în perioade determinate de timp (ore, zile, săptămâni, luni, ani);
2) evaluarea probabilităţii producerii infracţiunilor (aici se încearcă să se evalueze posibilitatea
producerii evenimentului la o vârstă timpurie precum şi posibilitatea repetării evenimentului
(posibilitatea recidivei).
4. Funcţia profilactică (mai este numită şi preventivă). Asemănător medicinii, criminologia
clinică are meritul de a fi adus în prim plan cerinţa studierii problematicii profilaxiei
criminalităţii, a problemelor studierii unor mijloace de tratament menite a contribui la prevenirea
criminalităţii. Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor
privind etiologia criminalităţii, în îmbinarea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem de
măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Valoarea profilactică şi, mai ales, eficienţa profilactică a criminologiei generale şi speciale
depind de măsura în care sunt realizate şi celelalte funcţii ale criminologiei moderne.

11
Conceptele operaţionale pe care criminologia le utilizează în domeniul preventiv –
profilaxie generală, reacţie socială generală, tratament criminogen general etc., sunt
corespunzătoare obiectului criminologiei generale, iar conceptele: profilaxie specială, reintegrare
socială a infractorului, tratamentul victimei se află în perimetrul criminologie – partea specială.
În concluzie putem afirma că funcţia profilactică a criminologiei se materializează în
sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii, iar conceptele de ordin profilactic, pe
care criminologia le utilizează sunt: tratament, reintegrare, resocializare etc.

12
2.CRIMINOLOGIE ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR PENALE. PROBLEME
ACTUALE ALE CRIMINOLOGIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
2.1 Criminologia în sisemul științelor penale

Abordarea problematicii referitoare la caracterele criminologie de ştiinţa autonomă, unitară


şi complexă nu înseamnă că duce implicit la afirmația că ea este total separată de celelalte ştiinţe
umane şi naturale. Concluzia aceasta nu a reieşit nici din problematica capitolului anterior, ci a
rezultat clar că această ştiinţa tânără - criminologia - este în strânsă legătură cu ştiinţele penale şi
cu cele care studiază comportamentul uman individual şi în grup.
Criminologia şi dreptul penal
Legătura cu dreptul penal şi poziția criminologiei faţă de această ştiinţă este cea mai
importantă temă, mai ales că în timp, dreptul penal este primar, criminologia fiind o ştiinţă
ulterioară şi al cărui domeniu de studiu este stabilit de dreptul penal.
Deosebirile dintre aceste două ştiinţe le putem, explica în lumina a mai multor criterii, aşa
cum: obiectului de studiu, scopului, funcțiilor şi metodelor acestora.
a) Obiectul celor două este numai parțial comun, în privință criminalității. Dreptul penal, fiind
o ştiinţă juridică, abordează acest fenomen tocmai sub acest aspect, interesând nu cauzalitatea
criminalității ci doar infracțiunea, răspunderea penală şi pedepsele.
Criminologia este ştiinţă socială, nejuridică care studiază fenomenul criminalității în
vederea explicării ei şi stabilirii factorilor săi favorizanți. Studierea criminalității, pentru ştiinţele
penale se face diferit în privinţa momentelor şi etapelor acestui fenomen social.
In timp ce abordarea problematicii în criminologie începe din copilăria infractorului, de la
formarea primelor convingeri antisociale, continuându-se cu naşterea situaţiilor conflictuale,
trecerea la act şi apoi, după sancţionarea sa, terminându-se cu resocializarea acestuia. Pentru
dreptul penal comportamentul infratorului începe să fie studiat din etapa actelor preparatorii,
terminându-se cu consumarea faptei penale.
Dimensiunile obiectului de studiu, sunt diferite, dreptul penal referindu-se numai la
criminalitatea legală, a cărei mărime este cunoscută, în timp ce criminologia se ocupă de "cifra
neagră" a criminalității, de acea criminalitate necunoscută, dată de infractori care nu au fost
descoperiţi şi neaduşi în faţa justiției.
b) Scopul este un alt aspect care diferențiază cele două ştiinţe, în sensul că dreptul penal
apără valorile fundamentale ale societății faţă de criminalitate, iar criminologia stabileste
veridicitatea teoriile privind etologia criminalității, stabilind modalitățile "practice de prevenire a
acesteia şi a tratamentului infractorilor ".

13
c) In privința funcțiilor, deosebirea este aceea că dreptul penal urmăreşte, în principal,
perfecţionarea pedepselor, funcția sa fiind îndeosebi o funcţie represivă, iar criminologia, prin
funcțiile sale, interesează un segment destul de vast al realităţii sociale.
d) Diferența între aceste ştiinţe este dată şi de metodele de cercetare folosite, în timp ce
criminologia utilizează metode care aparţin ştiinţelor sociale, adaptate specificului fenomenului
investigat, dreptul penal foloseşte metode proprii ştiințelor juridice.
Domeniul criminologiei este stabilit de dreptul penal, el întinzându-se "până acolo până
unde dreptul penal îi permite".
Datele şi informațiile puse la dispozitie de criminologie, legislatorilor şi practicienilor
dreptului penal, privind criminalitatea şi consecintele sale periculoase, au fundamentat, de cele
mai multe ori, procesul de creație a legii penale şi a regimului sancționator aplicat delicvenţilor.
Acestea demonstrează că ştiinţele în cauză se completează reciproc şi nu se subordonează
una față de cealaltă.
Criminologia şi Dreptul Procesului - Penal
Conexiunea dintre aceste ştiinţe o relevăm în primul rând prin aceea că, în desfăşurarea
procesului penal, în dosarele penale, criminologia găseşte permanent izvorul de date referitoare
la cauzele, starea şi dinamica criminalității, la personalitatea delicvenților şi victimelor.
Pe baza studiului realizat în acest domeniu, comparativ cu rezultatele obținute din studierea
reacției sociale asupra criminalității, în multe cazuri, legislațiile penale şi procesual penale au
fost modificate tocmai ca urmare a influenţei criminologiei.
Un aspect concret al influenței criminologiei în domeniul practic al dreptului procesual
penal, este "fişa criminologică", care se foloseşte tot mai des în toate fazele procesului penal,
unde, în sinteză, se înscriu date criminologice care definesc personalitatea delicventului, a
victimei, fişa care contribuie la desfăşurarea pe baze ştiinţifice a urmăririi penale şi la
fundamentarea verdictelor de condamnare."
Criminologia-Penalogia şi Ştiinţa penitenciară
Prin penalogie se înţelege acea disciplină care are ca obiect de studiu căile de combatere a
criminalității prin aplicarea pedepselor celor vinovați de comiterea crimelor. Această ştiinţă
inițial era inclusă ştiinței penitenciare care avea ca obiect de studiu pedepsele în mediu închis,
dar datorită diversificării sistemului sancțiunilor prin introducerea de sancțiuni alternative,
neprivative de libertate, se produce separarea lor.
Anterior, în Franţa ştiinţa penitenciară, la începuturile ei era asimilată cu criminologia
După acest model şi la noi în ţară, în anii 1970-1980, la facultăţile de drept, disciplina
criminologiei, chiar dacă nu includea şi pe cea penitenciară, acestea se studiau împreună.
Deosebirile dintre criminologie şi aceste ştiinţe sunt evidente, menționând că influenţa

14
criminologiei în acest domeniu este de necontestat, mai ales în privința concluziilor studiului
referitoare la conținutul criminogen al pedepselor privative de libertate.
Deşi se deosebesc, aceste trei ştiințe se întâlnesc pe terenul preocupărilor comune
referitoare la delicvent, la tratamentul şi resocializarea acestuia.
Criminologia şi Politică Penală
Politica penală reprezintă disciplina care are ca obiect de studiu organizarea activităţii de
prevenire şi combatere a criminalității prin elaborarea unor strategii globale de luptă împotriva
acesteia. Ea formulează teoriile, metodele şi mijloacele de combatere a criminalități, atât
preventive cât şi represive.
După opinia criminologului francez, Marc Ancei, "politica penală nu este numai o ştiinţa ci
şi o artă", pentru că formulează cele mai bune legi penale pe baza concluziilor puse la dispoziție
de criminologie - în urma investigării criminalității. Dacă acestea sunt conexiunile dintre cele
două ştiinţe, deosebirile se referă la: viziunea specifică în care este abordată criminalitatea ca
obiect de studiu, unde remarcăm că politica penală analizează criminalitatea ca un factor politic
iar criminologia ca un factor socio-uman; nivelul de generalitate pe care-1 au este diferit, cel al
politicii penale fiind superior față de cel al criminologiei.
Criminologie şi Criminalistică
Deseori s-au făcut confuzii, este drept de persoane insuficient avizate, între aceste ştiinţe din
următoarele motive:
-etimologic denumirea lor este foarte apropiată;
-cel puțin în ţara noastră există o societate de criminalistică şi criminologie;
-şcoala enciclopedică austriacă, reprezentată de Hans Gross, Grass Berger şi Seeling
îngloba alături de dreptul penal şi criminalistica în criminologie.
Aceste ştiinţe sunt conexe pentru că îşi pun una alteia la dispoziție cunoştinţe de valoare,
rezultate în urma investigării propriilor domenii de cercetare.
Criminologia ajută la perfecționarea metodelor de identificare prin cunoştinţele aferente
privind personalitatea infractorilor şi victimelor. În schimb, criminalistica oferă criminologiei
cunoştinţe privind modul de operare în comiterea unor tipuri de crimă, relațiile dintre criminal şi
victimă.
Deosebirile dintre aceste ştiinţe sunt evidente, deosebiri date de obiectul de studiu diferit,
criminologia studiind un fenomen socio-uman - criminalitatea, iar criminalistica metodele şi
tehnicile folosite în exploatarea urmelor criminalistice, în identificarea criminalilor, dovedirea
vinovăției acestora şi împreună cu dreptul procesual penal şi dreptul poliţienesc, punerea la
dispoziția justiției a persoanei criminalului pentru a fi judecat. Sintetic putem afirma că, în timp

15
ce criminologia răspunde la "de ce"? s-a comis crima, criminalistica răspunde la întrebările
"cine"? şi "cum"? s-a comis crima.
Criminologia şi Sociologia
Ele sunt conexe, în primul rând pentru că ambele studiază relațiile dintre oameni şi
instituţiile din orânduirea socială existentă. In acelaşi timp se deosebesc prin aceea că, în timp ce
sfera domeniului sociologiei este vastă, interesând de comportament uman în societate, cea a
criminologiei se rezuma la comportamentele umane socialmente periculoase.
Legătura dintre cele două discipline se realizează şi în privinta metodelor de studiu pe care
şi sociologia le-a pus la dispoziția criminologiei (anchetele sociale, chestionare, interviurile,
experimente, observații, etc), metode pe care aceasta le-a adaptat la specificul său, mai precis la
specificul obiectului său de studiu, criminalitatea.
Criminologia şi alte ştiinţe
Aceste "alte ştiinţe" la care ne referim sunt psihologia, psihiatria şi biologia, ştiințe care au
altă finalitate în studiile lor asupra omului. Secvenţional şi ele se referă, în investigațiile lor
asupra criminalității, ale căror rezultate sunt preluate de criminologie în virtutea scopului ei
general şi imediat, de stabilire a etiologiei crimei, în metodele de prevenire ale acesteia şi în
tratamentul aplicat criminalilor.
a) Psihiatria este ştiinţa care studiază bolile mintale, începând chiar de la Cesare
Lombroso. Ulterior, în perioada contemporană, când evoluţia ştiinţelor a pus la dispoziție
posibilități deosebite de investigaţie şi analiză, a făcut posibilă explicarea genezei crimei chiar în
compoziția psihicului uman. La presiunea criminologiei, în practica judiciară s-a impus
obligatoriu efectuarea expertizei psihiatrice la infracțiunile deosebit de grave.
b)Psihologia, fiind ştiinţa care studiază modul de manifestare şi evoluţia
comportamentului uman, este normal să fie conexă cu criminologia deoarece aceasta din urmă
are ca obiect de studiu, ifractorul - un comportament uman.
c) Biologia, și în special cea care se referă la infractori - biologia criminală - studiază
trăsăturile anatomofiziologice, genetice, biochimice şi biosociale ale infrctorilor pentru
stabilirea unor diagnostice medicale şi tratamente corespunzătoare, în vederea prevenirii
recidivei.
În sistemul coerent  şi complex al  ştiinţelor chemate să servească  descoperirii  şi
combaterii faptelor penale, cunoaşterii  şi prevenirii fenomenului infracţional, studierii
ansamblului acestui fenomen, în sensul său cel mai larg, Criminologia ocupă  un loc distinct si,
în prezent, destul de clar conturat. 
Problema locului criminologiei în sistemul ştiinţelor a reprezentat un subiect de discuţie
între specialiştii din acest domeniu. Unii autori consideră că criminologia este auxiliară

16
sociologiei, definind-o ca o ştiinţă socială nejuridică. Alţii consideră că criminologia este
disciplina care a invadat toate ştiinţele. Constituirea ei ca disciplină autonomă nu are
semnificaţia unei rupturi definitive cu disciplinele care au găzduit-o.
Cercetările criminologice nu se pot realiza decât printr-o conlucrare continuă a
criminologiei cu domeniile respective. Şi este foarte important, ca aceste raporturi să fie corect
stabilite şi înţelese.
Locul criminologiei în sistemul ştiinţelor este dat, în primul rând, de obiectivul său de
studiu, care determină caracterul interdisciplinar al disciplinei. Criminologia contemporană nu
este auxiliară în raport cu ştiinţele juridice, sociologice sau alte ştiinţe sociale.
După cum relatează O.Trăsnea, procesul contemporan de diferenţiere şi integrare a ştiinţei
determină apariţia unor noi discipline, astfel:
1) prin crearea unor ştiinţe noi, ce apar la hotarele a două sau mai multe ştiinţe deja
constituite;
2) prin transformarea unor capitole sau ramuri ale unei ştiinţe în discipline relativ
autonome;
3) prin construirea unor ştiinţe sociale noi, cu statut propriu.
Am putea, defini ştiinţa criminologiei ca fiind o ramură autonomă a ştiinţelor penale
moderne care constă într-o totalitate de idei, concepţii, reguli şi principii referitoare la domeniul
său de cercetare şi anume criminalitatea şi profilaxia ei.
Criminologia este o ştiinţă autonomă, acest fapt fiind o realitate de necontestat:
1) are un domeniu propriu de cercetare;
2) are un caracter de ştiinţă penală autonomă, interdisciplinară;
3) este o ştiinţă socială (penală), având un caracter profilactic;
4) are funcţii proprii specifice, ce o fac să se deosebească de celelalte ştiinţe.
Criminologia reuneşte în sistemul său idei, principii, metode şi tehnici din cele mai variate
ştiinţe moderne: drept penal, criminalistică, psihiatrie, psihologie, sociologie, penalogie,
victimologie etc., pe care le adaptează specificului său. În acelaşi timp, criminologia îşi creează
şi elaborează reguli şi principii, metode şi tehnici proprii, necesare domeniului său de cercetare.

Criminologia nu este o “ştiinţă a ştiinţelor”, care să se limiteze la simpla absorbire a


funcţiilor altor ştiinţe, ci este o ştiinţă unitară, omogenă, autonomă în sistemul ştiinţelor
moderne. [ 1,p 65]

17
2.2 Probleme actual de criminologie în Republica Moldova
Statisticile mondiale evidenţiază faptul că, în fiecare an, în întreaga lume, se pierd sute de
mii de vieţi umane, ca urmare a infracţiunilor comise prin violenţă, milioane de oameni sunt
afectaţi din punct de vedere economic în urma crimelor contra patrimoniului.
Constituirea criminologiei ca ştiinţă propriu-zisă implică însă o schimbare de atitudine,
însăşi criminologia trebuie să devină obiect al atenţiei ştiinţifice, atît în ipostaza sistemului de
cunoştinţe, cît şi în cea de activitate socială distinctă. De acum încolo, e nevoie a supune ştiinţa
criminologică, sub ambele aspecte, unei critici necontenite, întru optimizarea dezvoltării
teoretice şi sporirea utilităţii practice a acesteia.
Pînă în anul 1991, în Republica Moldova, lipsită de tradiţii criminologice, nu exista nici
un criminolog profesionist. Astăzi însă atestăm conturarea unei şcoli criminologice autohtone.
Studenţii de ieri, tinerii cercetători şi profesori universitari, entuziasmaţi de ideile criminologice,
au devenit făuritorii unui areal criminologic, propagatori ai ştiinţei şi cunoştinţelor
criminologice.
Apariţia criminologiei ca ştiinţă, dezvoltarea ei este condiţionată de necesităţile sociale ce
ţin de asigurarea teoretică a măsurilor de contracarare a criminalităţii. Într-adevăr, eficacitatea
măsurilor de control asupra criminalităţii constă în rezolvarea justă a problemelor referitoare la
cunoaşterea esenţei fenomenului crimă, de justa apreciere a stării şi tendinţelor criminalităţii în
republică, de descoperirea cauzelor acestui fenomen, a factorilor şi împrejurărilor ce favorizează
săvîrşirea infracţiunilor, pronosticarea criminalităţii şi a altor devieri sociale, modelarea noii
realităţi sociale visavis de procesele economice, culturale ce se derulează în republică. Dacă în
Republica Moldova astăzi continuă practica luării deciziilor privind combaterea criminalităţii
doar în baza bunului simţ.
Elaborînd şi realizînd programe de dezvoltare social-economică, politicienii, iau în
consideraţie opiniile criminologilor cu întîrziere, atunci, cînd efectele negative ale deciziilor
adoptate nu mai pot fi controlate, de aceea devine indispensabilă asigurarea unor măsuri de
combatere a criminalităţii, elaborînd totodată o solidă bază teoretică. Credem că a venit şi timpul
ca factorii de decizie să conştientizeze faptul că nu există o piedică mai mare în organizarea
activităţii privind controlul asupra criminalităţii decît incompetenţa noastră. Elaborarea măsurilor
de prevenire şi de control ale fenomenelor negative necesită cunoştinţe speciale. Aşa cum nu pot
fi ignorate legităţile în domeniul economiei, este inadmisibil a nu ţine cont de legităţile
dezvoltării şi manifestării acesteia în combaterea criminalităţii.
O problemă pe care putem să o abordăm este relaţia dintre criminologie şi politică. Într-
adevăr, care este atitudinea statului faţă de ştiinţa. Investigaţiile criminologice depind în mare
măsură de interesele şi pasiunile cercetătorului, investigaţii determinate de necesităţile sociale.
18
Fiind însă destinate practicii combaterii criminalităţii, problematica unor investigaţii ce ţine de
comanda de stat.
În această ordine de idei, o deosebită importanţă o are poziţia civilă a criminologului,
deoarece lui îi revine sarcina de a studia procesele şi aspectele negative din viaţa socială şi
administrarea socială, de aceea, de multe ori, criminologul, care scoate în evidenţă deficienţele
din activitatea guvernanţilor şi politicienilor, este tratat ca oponent politic.
Par a fi trecute în istorie timpurile cînd criminologia avea menirea să fundamenteze
teoretic interesele puterii privind combaterea infracţionalismului, bazîndu-se pe nişte postulate
pur ideologice. Acesta ar fi încă un motiv pentru care structurile oficiale nu sunt interesate în
dezvoltarea ştiinţei criminologice în ţară. Fără îndoială, criminologia nu poate fi doar oficială,
este nevoie de a crea un sistem de instituţii, organizaţii, centre criminologice nu numai pe lîngă
structurile statale, ci şi în cadrul instituţiilor de învăţămînt, de cercetări ştiinţifice şi pe lîngă
organizaţiile non guvernamentale.
În prezent criminalitatea, atît în Moldova, cît şi în alte ţări din spaţiul ex-sovietic, diferă
nu numai cantitativ, ci şi calitativ de criminalitatea anilor 70–80. Anume atunci au fost elaborate
şi aplicate majoritatea metodelor de cercetare criminologică. Noua situaţie criminogenă necesită
noi metode de cercetare, o nouă mentalitate criminologică, iar prin urmare, - şi o nouă
criminologie. Trecem printr-o perioadă în care vor fi supuse revizuirii chiar problemele
conceptuale ale criminologiei, cum ar fi metodologia ştiinţei, locul şi rolul acesteia în sistemul
ştiinţelor, obiectul şi scopul criminologiei. E bine, cel puţin, că nu mai e necesar a dovedi
necesitatea existenţei ca ştiinţă a criminologiei, a suveranităţii şi identităţii ei ca ramură a ştiinţei.
Apariţia noilor idei în criminologie trebuie să se bazeze pe cunoaşterea perfectă a teoriilor
criminologice contemporane, a istoriei criminologiei, pe o analiză şi o atitudine critică faţă de
toate conceptele şi teoriile criminologice. Uneori, căutarea unor idei poate fi chiar absurdă şi
poate depăşi limitele acceptate în prezent în criminologie. Asemenea idei şi concepte apar la
intersecţia dintre diferite ştiinţe, care sunt departe de jurisprudenţă, de aceea criminologii trebuie
să insiste asupra unor studii interdisciplinare, în scopul cunoaşterii profunde a proceselor care au
loc în societate şi care duc la transformări sociale, economice, politice, la schimbarea mentalităţii
oamenilor. Aceasta este foarte important, deoarece nu de puţine ori reformele sunt iniţiate şi se
derulează sub influenţa unui interes criminal.
Actualmente, în procesul de structurizare şi fondare a unei şcoli criminologice autohtone,
au o importanţă majoră investigaţiile criminologice comparate. E necesar a studia criminalitatea
din Republica Moldova în contextul tendinţelor mondiale şi regionale, deoarece, o dată cu
trecerea de la un sistem social la altul, la economia de piaţă, criminalitatea în ţara noastră capătă
trăsături şi tendinţe identice cu cele ale criminalităţii din ţările înalt dezvoltate. Studiile

19
comparate ar permite verificarea propriilor construcţii criminologice, orientîndu-ne spre
aspectele pozitive şi ocolindu-le pe cele negative cu care au avut deja a face diferite ţări.
Crearea unei şcoli criminologice devine imposibilă fără elaborarea unui sistem eficient
de instruire criminologică în ţară, care ar permite crearea unei culturi criminologice în societate,
formarea unei mentalităţi criminologice, ridicarea culturii juridice a specialiştilor antrenaţi în
combaterea acestui flagel.
Din aceste motive ar fi bine venit predarea cursului de criminologie nu numai la
facultăţile de drept, dar şi la cele de sociologie, psihologie, politologie, şi de pedagogie. Pentru
instruirea criminologică se cere unificarea programelor de studii la disciplina Criminologie
pentru toate instituţiile de învăţămînt din republică, revizuindu-se concomitent şi conceptul de
predare a criminologiei, care ar combina o pregătire teoretică fundamentală cu instruirea
practică.
E necesar a trezi interesul pentru problemele criminologice, a demonstra valoarea şi
importanţa practică a acestora, a stimula gîndirea critică, pentru ca student să poată rezolva de
unul singur problemele ce vor apare în viitoarea lui activitate practică. El trebuie să ştie să
analizeze şi să generalizeze faptele, să elucideze tendinţele şi determinantele fenomenului
studiat, să poată vedea esenţa lucrurilor în mulţimea de fapte şi particularităţi.
Din cunoaşterea relaţiilor dintre criminalitate şi factori sociali, în baza datelor statistice
din ultimii 25-30 de ani, se impune găsirea unei metode optime de cercetare criminologică a
transformărilor structurale ale criminalităţii ca reacţie la realitatea socială, metodă ce ar putea fi
aplicată ca model în viitoarele investigaţii criminologice.
Este necesar de a elabora, cel puţin în linii generale, un model criminologic unic privind
conceptul criminalităţii şi determinarea acestuia din urmă, selectarea metodelor de cercetare a
fenomenului crimă, a personalităţii infractorului, a eficienţei măsurilor de contracarare şi de
combatere a criminalităţii.
În prezent apar atît probleme referitoare la manifestări noi ale criminalităţii, care necesită
o interpretare criminologică, cît şi cele cunoscute deja, însă care au luat alte contururi
criminogene şi de aceea cer o intervenţie criminologică.
Spre exemplu, trebuie supusă unei noi analize legătura dintre criminalitatea de violenţă,
în domeniul economic. Actuală rămîne şi problema criminalităţii în rîndurile minorilor şi
tineretului, criminalitatea organizată, criminalitatea latentă, aspectul criminologic al aplicării
diferitelor tipuri de pedepse.
Necesită o dezvoltare continuă şi teoriile criminologice speciale – victimologia,
criminologia grupărilor criminale, criminalitatea profesională şi recidivistă etc.

20
Una dintre direcţiile de investigaţii ar fi studierea factorilor ce influenţează eficacitatea
normelor juridico-penale, funcţia lor preventivă prin stimularea comportamentului licit şi
abţinerea de la săvîrşirea de infracţiuni sub pericolul pedepsei. Cu alte cuvinte, este vorba de
aspectul criminologic al procesului legislativ de criminalizare şi decriminalizare.
Trebuie supuse cercetării şi mecanismele de interconexiune a proceselor ce se derulează
în sfera economică, politică, a culturii, de drept şi a criminalităţii.
Paralel cu cunoaşterea determinantelor fundamentale, de esenţă, ale criminalităţii, se
impune şi cunoaşterea influenţei nemijlocite a condiţiilor social-economice şi săvîrşirea
diferitelor tipuri de infracţiuni, adică e necesar a deplasa puţin accentul de pe investigaţiile ce ţin
de determinantele criminalităţii ca fenomen social şi a cauzelor săvîrşirii infracţiunilor pe factorii
ce determină schimbările negative ale criminalităţii. În acest sens ar fi nevoie de realizarea unor
investigaţii comparate, istorico-criminologice şi de o analiză amplă a situaţiei criminologice din
lume.
În prezent, apar probleme referitoare la persoanele care nu lucrează şi nici nu învaţă, care
consumă droguri, şi probleme privind migranţii. Importantă rămîne şi problema statutului social
şi comportamental al infractorilor. Schimbările ce au loc în stratificarea socială impun
criminologilor un studiu privind influenţa acestui proces asupra comportamentului infracţional al
reprezentanţilor diferitelor categorii sociale.
Probleme ale criminologiei sunt şi cele aparţinînd conştiinţei juridice, tolerării fața de
comportamentului infracţional, deprinderii şi admiterii modelului ilicit de realizare a intereselor
şi necesităţilor.
Devine actuală şi problema criminalităţii persoanelor juridice, problema asigurării
securităţii criminologice în condiţiile „privatizării unor funcţii poliţieneşti”.
Antrenarea criminologilor în elaborarea cadrului juridic ar fi bineveită, ce ar corespunde
realităţii criminogene şi ar anticipa procesele negative din republică, formularea strategiei şi
politicii statale în vederea controlului asupra criminalităţii, elaborarea unui mecanism de
securitate criminologică integrat în sistemul securităţii naţionale.

2.3 Nivelul infracţionalităţii în Republica Moldova în anul 2019


Biroul Naţional de Statistică prezintă informaţia privind situaţia infracţionalităţii în anul 2019.
Numărul infracţiunilor înregistrate este în scădere
Conform informaţiei Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2019 pe teritoriul Republicii
Moldova au fost înregistrate 31,7 mii infracţiuni, fiind în scădere cu 20,4% comparativ cu anul
2015. Rata infracţionalităţii constituie 118 infracţiuni la 10 mii locuitori, comparativ cu 141
infracţiuni în anul 2015.

21
Imaginea nr. 1 Rata infracționalității, 2015-2019
Nivelul infracţionalităţii este mai mare în mediul urban
Cele mai multe infracțiuni sunt comise în mediul urban. Fiecare a 3-a infracțiune a avut loc în
mun. Chișinău - 33,1% din numărul total de infracţiuni şi mun. Bălţi - 5,3% din total infracţiuni.
Totodată, o pondere mai mare a infracțiunilor a fost înregistrată în raioanele Cahul – 3,7% ,
Orhei – 2,8% și Ialoveni – 2,5%. Cea mai mică pondere a fost înregistrată în Dubăsari – 0,5%.
Aproape fiecare a șasea infracţiune este din categoria celor excepţional de grave, deosebit de
grave şi grave
Din infracţiunile înregistrate 17,7% sunt infracțiuni excepţional de grave, deosebit de grave
şi grave, inclusiv 3,1% revin infracţiunilor excepţional de grave şi deosebit de grave, iar 14,6%
revin celor grave. În ultimii 5 ani, se înregistrează o scădere a infracţiunilor deosebit de grave (-
36,3%), a celor mai puţin grave (-15,5%) şi uşoare (-22,3%).

Imaginea nr.2 Ponderea infracțiunilor grave în total infracțiuni înregestarte,2015-2019


Fiecare a treia infracţiune este comisă în locuri publice, iar fiecare a noua este comisă de
către persoane în vârstă aptă de muncă, dar fără ocupație
Fiecare a treia infracţiune a fost săvârşită în locuri publice (28,8%). Cu aplicarea armelor
de foc, explozivelor şi grenadelor au fost săvârşite 110 infracţiuni, inclusiv: 32 cazuri de
huliganism, 23 cazuri de vătămări intenţionate, 15 cazuri de omor şi 8 cazuri de tâlhării. Din
numărul total de infracţiuni înregistrate, 11,4% au fost săvârşite de persoane în vârstă aptă de
muncă, dar fără ocupaţie (comparativ cu 15,5% în anul 2018).
22
Numărul infracţiunilor săvârşite de minori este în descreştere
În anul 2019, de către minori sau cu participarea acestora au fost comise 664 infracțiuni,
ceea ce reprezintă 2,1% din total infracţiuni înregistrate. Comparativ cu anul precedent, se
remarcă o reducere cu 3,5% a infracţiunilor săvârşite de minori, în special a infracţiunilor contra
patrimoniului. La 100 mii copii în vârstă de până la 18 ani revin circa 113 infracţiuni comise de
minori, comparativ cu 165 infracțiuni în anul 2015, când a fost înregistrat cel mai mare nivel al
ratei infracţionalităţii juvenile din ultimii 5 ani. Minorii cel mai frecvent sunt implicaţi în
săvârşirea furturilor - 63%, după care urmează jafurile –6,1% şi huliganismul –4,3%.

  2015 2016 2017 2018 2019


Infracţiuni săvârşite de minori inclusiv: 998 941 798 688 664
de către fete 78 78 103 86 102

de către băieţi 920 863 695 602 562

Rata infracţionalităţii juvenile, cazuri la


100 mii copii cu vârsta 0-17 ani 165 156 134 117 113
Tabelul 1. Infracţionalitatea juvenilă, 2015-2019, cazuri
Aproape fiecare a doua infracţiune este din categoria infracțiuni contra patrimoniului, iar
fiecare a șasea din domeniul transporturilor.
În structura infracţiunilor înregistrate, aproape fiecare a doua infracţiune comisă este contra
patrimoniului (47,7%), după care urmează infracţiunile în domeniul transporturilor (16,0%),
infracţiunile contra autorităților publice (5,0%) şi cele contra securităţii publice (4,8%).

Imaginea nr.3 Structura infracțiunilor pe categorii de infracțiuni, în anul 2019

23
Mai multe infracţiuni contra justiției și autorităților publice dar mai puţine infracțiuni
economice, contra sănătății publice și conviețuirii publice
În anul 2019, au fost înregistrate mai multe infracţiuni contra justiției (+54,2%) și
autorităților publice (+11,4%) comparativ cu anul 2018. De asemenea, a crescut numărul
infracţiunilor privind viața sexuală (+5,4%), inclusiv a violurilor (+24,4%). În același timp, au
fost înregistrate mai puține cazuri de infracțiuni economice (-38,9%), contra sănătății publice și
conviețuirii sociale (-20,3%), contra vieții și sănătății persoanei (-7,5%).
Fiecare a treia persoană decedată a suferit în urma unui accidente rutier iar fiecare a cincea
din cauza unui omor
În anul 2019, numărul persoanelor decedate în urma infracţiunilor înregistrate a constituit
620 persoane. Astfel, aproape fiecare a treia persoană a decedat în urma unui accident rutier
(35,3%), după care urmează decesul din cauza omorurilor (20,6%) şi vătămărilor intenţionate
(11%). Cele mai multe persoane au decedat în rezultatul infracţiunilor excepțional de grave,
deosebit de grave și grave - 476 persoane.

  2015 2016 2017 2018 2019


Total persoane
decedate inclusiv 596 642 585 608 620
Excepţional de grave 72 84 63 80 82
Deosebit de grave 164 171 123 124 123
Grave 260 279 298 275 271

Puţin grave 98 103 98 128 140

Uşoare 2 5 3 1 4
Tabelul 2. Persoane decedate în urma infracţiunilor înregistrate, 2015-2019
Cel mai des victime ale violenței domestice sunt femeile, în special cele în vârstă de 18-34 ani
În urma violenței domestice, în anul 2019, au suferit 539 persoane, 69,2% din victime au
fost femei. Atât femeile cât și bărbații, victime ale violenței, preponderent au vârsta de 35-64 ani.
Totodată, ponderea băieților de 0-17 ani care suferă în urma violenței domestice este triplă față
de cea a fetelor, de aceeași vîrstă - 18,7% față de 6,2%.

24
Imaginea nr.4 Structura victimelor violenței domestice pe vîrste și sexe, 2017-2019

Numărul persoanelor care au comis infracţiuni este în scădere, iar cei mai mulți infractori
sunt bărbați
În anul 2019, au fost relevate 13,0 mii persoane care au comis infracţiuni, în scădere cu
6,2% comparativ cu anul precedent. Rata persoanelor care au comis infracţiuni constituie 48,7
infractori la 10 mii populaţie, faţă de 51,9 infractori în anul 2018. La 10 mii copii în vârstă de
până la 18 ani, revin în medie 20,6 minori infractori.
Cel mai înalt nivel al infracţionalităţii este înregistrat în rândul bărbaţilor, femeile
constituind o cotă mai mică în numărul persoanelor care au comis infracţiuni (8,6%). Femeile
sunt implicate în comiterea infracţiunilor grave în proporţie de 12,6% din totalul femeilor,
comparativ cu 16,0% din bărbaţi. La 10 mii femei revin în medie 8 femei care au comis
infracţiuni, iar în cazul bărbaţilor acest indicator constituie 94 persoane. Bărbații sunt implicaţi
mai mult în săvârşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor, infracțiunilor legate de droguri,
huliganism, iar femeile în săvârşirea furturilor și escrocheriilor.
Cel mai des infractorii sunt condamnaţi pentru infracţiuni în domeniul transporturilor,
furturi şi huliganism.

25
Imaginea nr.6 Structura condamnaților după principalele categorii de infracțiune, în anul 2019

În majoritatea cazurilor, delicvenţii au fost condamnaţi pentru infracţiuni în domeniul


transporturilor – 31,4%, savârşirea furturilor – 12,9%, acte de huliganism – 8,6%, infracţiuni
legate de droguri – 7,5%, precum și infracțiuni contra autorităților publice și securității de stat –
4,5 %, etc.

CONCLUZII
În interpretarea ştiinţifică contemporană, criminalitatea este privită ca fenomen social
complex cu elemente sistemice, care este o consecinţă a interacţiunii unei multitudini de factori
cu o tentă vădit negativă în dezvoltarea societăţii. Ea dispune de caracteristici calitative şi
cantitative care ne demonstrează starea, structura şi dinamica.
Elaborarea măsurilor de contracarare a criminalităţii presupune relevarea mecanismelor
concrete de determinare care sunt cauzate în diferite domenii şi la diferite niveluri: local,
regional şi internaţional la obiective concrete, în diferite grupări sociale şi entice.
Concomitent, este necesar de studiat nu numai situaţia stabilită obiectiv în domeniul
economic, politic, social şi spiritual al societăţii, dar şi caracteristicile diferitor propuneri şi
structure sociale, comunităţi ş.a., precum şi faptul cum anume se realizează dirijarea proceselor
sociale la fiecare nivel şi în mediulsocial concret. În acelaşi timp, trebuie să se ţină cont şi de
reformele social-economice şi politice ce au loc în Republica Moldova şi în lume în întregime
care sunt dialectic interdependente.
Problema criminalităţii poate fi soluţionată, în mod real, numai cu implicarea savanţilor,
specialiştilor din domeniul ramurilor de drept, a politicienilor, economiştilor, sociologilor,
26
mijloacelor de informare în masă. Numai după o analiză ştiinţifică multilaterală a acestui
fenomen complicat, după determinarea dimensiunilor de răspîndire a pericolului social, a
cauzelor şi condiţiilor ce favorizează apariţia lui, pot fi formulate la concret principalele direcţii
în lupta contra criminalităţii.
În acest sens, este necesar de realizat, şi în primul rând în domeniul justiţiei, asigurării
ordinii de drept şi combaterii criminalităţii. Trebuie să menţionăm şi să recunoaştem insuficienţa
eforturilor ramurilor puterii de stat întru realizarea normelor ConstituţieiRM, care reglementează
protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Combaterea criminalităţii este o cerinţă necesară şi obiectivă a societăţii care edifică un
stat de drept. Direcţia principală a acestei lupte este prevenirea infracţiunilor, depistarea şi
eliminarea cauzelor şi condiţiilor care contribuie la săvârşirea lor.
În scopul creării unui mecanism naţional de asigurare criminologică a proceselor
economice, sociale, legislative, culturale ce se desfăşoară în societate şi a măsurilor de combatere
şi prevenire a infracţionalităţii propunem:
1. A adopta, o hotărîre referitoare la asigurarea ştiinţifică a măsurilor de control asupra
criminalităţii şi dezvoltării ştiinţei criminologice în Republica Moldova. A prevedea în
Programele de stat realizarea obligatorie a cercetărilor ştiinţifice referitoare la unele probleme
fundamentale şi aplicative ce ţin de securitatea naţională în general şi de combaterea
criminalităţii în particular.
2. A prevedea în Programele de stat realizarea obligatorie a cercetărilor ştiinţifice
referitoare la probleme fundamentale şi aplicative ce ţin de combaterea criminalităţii.
3. A forma în cadrul Centrului criminologic o direcţie informativ–analitică cu un bloc
republican unic de statistică şi informaţie în domeniul combaterii criminalităţii.
4. A realiza măsuri îndreptate spre crearea unui sistem de pregătire şi reciclare a
criminologilor, a se lua măsuri concrete, care ar stimula cercetările ştiinţifice ale criminalităţii şi
ar prevedea dezvoltarea ştiinţei criminologice în republică.
Scopul nostru este mult mai modest şi anume: a scoate în evidenţă unele probleme de
care se loveşte azi criminologia în Republica Moldova; a contura problematica de cercetare,
precum şi unele măsuri care ar favoriza dezvoltarea acestei ştiinţe în republică.

27
BIBLIOGRAFIE:

1.IGOR CIOBANU, CRIMINOLOGIE, Univ. de Stat din Moldova. Chișinău Vol. I-2007. – 210 p.
2.V. Bujor, O. Bejan, S. Ilie, S. Casian, Elemente de criminologie,Editura Ştiinţa, Chişinău,1997, p.8.
3. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura ALL EDUCATIONAL S.A., Bucureşti, 1998, p.2.
4.Криминология /Под ред. В.Н.Кудрявцева и В.Е. Эминова/, Юрист, Москва, 1995, рp.16-17.
5. Иншаков С., Зарубежная криминология, Москва, 1997, p.5.
6. Bîrgău M. Criminologie (Curs universitar), Ed.A 2-a, rev.şi compl. – Ch.:“Print-Caro” SRL, 2010,
p. 417.
7. Revistă ştiinţifico-practică Nr.2/2015 Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova
8. Gheorghe Gladchi, Criminologie generală, Chişinău, Ed. „MUSEUM”, 2001.

28