10
Zina ŞOFRANSKY
NOŢIUNI DESPRE NATURA LUMINII ŞI CULORII
În prezent, ştiinţa culorii ocupă un loc major în
domenii teoretice şi aplicative, fiind una din puţinele
discipline corelate cu ramuri dintre cele mai variate ale
cunoaşterii: artă, biologie, fizică, chimie, psihologie,
geologie, mineralogie etc., probând o certă interdisci-
plinaritate.
Culoarea este o proprietate a materialelor şi a obi-
ectelor, reprezentând o parte constitutivă a experienţei
umane în evoluţia civilizaţiei, natura, plasticienii şi
tehnicienii producând-o în moduri diferite. Coloranţii
şi pigmenţii sunt principalele surse ale culorii prin
absorbţie selectivă a unor radiaţii din lumina vizibilă,
asociată cu o reflexie selectivă.
Fenomenele cromatice naturale, determinate de
reflexia, refracţia, difracţia şi dispersia luminii (cur-
cubeul, răsăritul şi apusul soarelui etc.) sau succesiunea
anotimpurilor, au influenţat pregnant existenţa omului,
generând credinţe, legende şi dorinţa de cunoaştere.
Strălucirea mineralelor şi gemelor (pietre pre-
ţioase translucide) colorate, policromia lumii vegetale şi
animale au fascinat omul, i-au generat setea de frumos,
dorinţa de a crea valori artistice şi materiale, utilizând
culoarea ca mijloc de exprimare. Materiale naturale
albe (cretă, marnă, var), negre (cărbune) sau ocru (gal-
ben, oranj, roşu) amestecate cu lianţi de provenienţă
animală sau vegetală (cleiuri, răşini, ceruri, uleiuri,
grăsimi), utilizate de maeştri anonimi ai artei rupestre,
au produs imagini impresionante în peşterile de la Al-
tamira (Spania), Lascaux (Franţa) sau Tassili (Sahara,
Algeria).
Date despre culori şi materiale colorate se găsesc
în tăbliţele de lut ale asirienilor şi babilonienilor, în pa-
pirusurile egiptene, în scrierile lui Herodot, Dioscoride
şi Plinius cel Bătrân.
Mărturii nu mai puţin convingătoare pentru
fascinaţia culorii şi implicarea ei în civilizaţia antică
oferă ceramica, ornamentaţia templelor şi palatelor,
mozaicurile etc.
În sculptură, în vitraliile gotice, în tapiserii, gra-
vuri şi miniaturi, simbolurile de imagine şi culoare
sunt frecvente şi inevitabile.
Lumea modernă este inseparabilă de culoare şi
artă, care sunt prezente în toate detaliile existenţei co-
tidiene, de la obiectele deliberat colorate la arhitectura
agrementată prin repere cromatice, de la ambianţa par-
curilor şi străzilor la interioare, în care tablourile aduc
o pată de culoare şi de lumină în suflet.
Sensibilitatea la culoare, discreţia, rafinamentul
şi fantezia în utilizarea culorii, influenţează echilibrul
biologic şi psihic. Sub aspect istoric, utilizarea culorii
s-a constituit ca artă, care a evoluat lent, generând un
grup coerent de cunoştinţe.
Secolul al XVII-lea marchează debutul interpre-
tării culorii ca fenomen fizic în baza teoriei culorii for-
mulate de Newton.
Pentru cercetările efectuate asupra percepţiei
cromatice, a naturii culorii şi luminii s-au conferit mai
multe premii Nobel.
Societatea modernă organizează institute pen-
tru cercetarea şi utilizarea culorii, valorificându-se
contrastele şi combinaţiile cromatice pentru amena-
jarea interioarelor, vestimentaţie, publicitate, in-
dustrie, comerţ, transporturi şi circulaţie, artă şi
arhitectură, sănătate, diagnostic psihic şi caracter-
izare comportamentală, pentru arta fotografică, afişe,
expoziţii, cinematografie, televiziune, pentru dezvoltar-
ea inteligenţei, creativităţii, fanteziei şi imaginaţiei.
Utilizată cu discernământ, culoarea creşte un mai
mare randament fizic şi intelectual, contribuie la dimin-
uarea oboselii şi deconectarea nervoasă, creează o stare
de confort fizic şi psihic, de bună dispoziţie, satisfacţie
şi înviorare, conferă funcţii de cunoaştere, avertizare
şi semnalizare, sporeşte performanţele memoriei şi ale
capacităţii de învăţare, ne face mai buni, mai echilibraţi
şi mai generoşi.
Culoarea asigură cea mai firească interferenţă în-
tre ştiinţă, industrie şi artă.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, coloranţii au
fost obţinuţi exclusiv din surse naturale. Deşi coloranţii
naturali au fost utilizaţi mii de ani, în prezent se dove-
desc aplicabili la scară industrială doar 10–15%, în
corelaţie cu instabilitatea structurală şi dificultăţile de
obţinere.
Domeniile de selecţie în aplicarea coloranţilor
naturali sunt cele legate de artizanat-etnografie, arte
plastice, precum şi de valorizarea în scopuri medicale,
farmaceutice, cosmetice şi alimentare.
Legăturile istorice şi generice între artă şi indus-
tria chimică includ probleme cum sunt: natura lumi-
nii şi culorii, modificarea luminii de către obiectele
colorate pentru a produce senzaţii de culoare, parti-
cularităţile moleculare sau de structură cristalină care
asigură culoarea, proprietăţile fizice ale coloranţilor şi
pigmenţilor adecvaţi pentru utilizarea în pictură, sin-
teză şi condiţionarea pigmenţilor aplicabili în artă sau
domenii industriale etc.
Se ştie că ochiul uman absoarbe unde electro-
magnetice, adică „vede”, în intervalul 400–760 nano-
metri şi „desluşeşte” culorile galben, portocaliu, roşu,
albastru, verde, violet şi indigo. Culoarea albă prezintă
lipsă de absorbţie a undelor „vizibile”. Culoarea neagră
semnalează că sunt absorbite toate radiaţiile „vizibile”.
În afară de aceasta, unele culori se obţin prin amestec-
area aşa–numitor culori primare.
Cu alte cuvinte, ceea ce numim „culoare” este
ceva subiectiv, datorită structurii ochiului nostru.
Unii oameni cu defecte de vedere (daltoniştii) „văd” –
descifrează mai puţine nuanţe cromatice. Este cazul să
semnalăm că ochiul unor animale şi păsări „desluşeşte”
mai puţine culori faţă de cel uman, uneori numai o
singură culoare. Însă este cazul să subliniem şi faptul
că mamiferul ren (Rangifer tarandus) distinge mai mult
de 9 mii de nuanţe de culori.
Menţionăm că prin amestecul culorilor primare
(galben, roşu, albastru) se obţin culori precum: verde,
portocaliu, brun şi altele. Fiecare culoare are numero-
ase nuanţe, legate de luminozitate, intensitate, dar şi de
prezenţa nuanţelor (tonurilor) de alte culori.

Pentru a elucida această problemă mai amplu, ne
vom referi, mai întâi de toate, la noţiunile de bază de-
spre lumină şi culoare, la proprietăţile unor fiinţe vii, a
unor substanţe sau organisme vii de a emite lumină. De
asemenea, la organul vederii – Ochiul – instrument de
percepere a luminii şi culorii.
Noţiuni interdisciplinare despre ochi, văz, lumină
şi culoare
Lumină – radiaţie sau complex de radiaţii elec-
tromagnetice emise de corpuri luminiscente, care im-
presionează ochiul omenesc, efectul acestor radiaţii
(Сhihaia, 1999, 556).
O explicaţie a efectului luminii după Dicţionarul Enci-
clopedic Biologic, redactor G. Ghilearov, înseamnă – vedere
în culori, percepere în cromatică – capacitatea ochiului
de a distinge culorile, adică de a percepe diferenţe în
componenţa spectrală a radiaţiei vizibile şi în culoarea
obiectelor. Vederea în culori este proprie multor specii
de animale (unele cefalopode, crustacee, insecte, verte-
brate – de la peşti până la mamifere) şi omului.
Vederea cromatică este o componentă importantă
a orientării vizuale, îmbunătăţeşte distingerea obiec-
telor şi asigură informaţia suplimentară despre ele,
lărgeşte posibilitatea animalului de a-şi dobândi hrana
şi a se feri de pericole.
Vederea cromatică este determinată de prezenţa
în retină a unor diverse tipuri de fotoreceptori (doi,
trei, uneori mai mulți) care conţin diferiţi pigmenţi fo-
tosensibili şi care au o sensibilitate spectrală diferită.
Multe vertebrate (unele specii de peşti, amfibii,
maimuţe, omul) au trei tipuri de receptori cromatici
(celule vizuale cu con), care determină vederea în cu-
loare tricromatică. La insecte, partea vizibilă a spectru-
lui este deplasată spre razele ultrascurte, inclusiv dia-
pazonul razelor ultraviolete. La om diversele senzaţii
cromatice apar la excitarea a trei tipuri de celule vizuale
cu con, care receptează culorile albastru, verde şi roşu
(Гиляров, 1989, 681).
Ochiul – instrument de percepere a luminii şi culorii
Ocel – ochi simplu, constituit din celule fotosensi-
bile. Se întâlneşte la nevertebrate (Alexeiciuc, 2003, 115).
Ochi (Crăciun, 1989, 194) – (lat. oculus) – organul
vederii. Variază mult de la un grup la altul de animale
de la oceli (meduze, vermi), la ochiul complex, exis-
tent la vertebrate şi cefalopode; la aceste ultime două
grupe ochiul are asemănări de convergenţă. Insectele
şi crustaceele au ochi compuşi, care se caracterizează
prin aceea că celulele pigmentare nu formează pături
uniforme, ci sunt dispuse în grupe sau elemente
separate, denumite omatidii, fiecare dintre acestea
funcţionând ca un ochi simplu, de unde şi denumirea
de ochi compuşi, dată ochilor acestor antropode. Fiec-
are omatidie corespunde unei singure faţete a corneei
(deci ochii sunt faţetaţi), numărul acestora putând var-
ia de la o singură faţetă (la furnicile lucrătoare) la peste
20.000 la insectele zburătoare. În funcţie de structura
ochiului şi de distribuţia pigmentului între omatidii,
ochiul poate forma: a) – imagini prin opoziţii, când
fiecare omatidie recepţionează numai acele raze lumi-
noase care cad paralel cu axa ei lungă (fiecare dintre
omatidii primind imaginea unui singur punct lumi-
nos), ca urmare, imaginea în ansamblu este alcătuită
din puncte izolate, aşezate unul lângă altul (vedere în
mozaic); b) – imagini prin superpoziţie, în care celulele
11
vizuale ale unei omatidii pot recepţiona două tipuri de
raze, în linie dreaptă şi oblică; ca urmare se obţine o
imagine suprapusă în superpoziţie. Obişnuit, vederea
prin opoziţie este caracteristică insectelor nocturne şi
crepusculare; între aceste două tipuri există forme de
trecere. La om, ochiul este un organ pereche format
din: glob ocular şi organe anexe ale globului ocular.
Globul ocular se găseşte în orbită, fiind format din tu-
nici – tunica fibroasă externă (alcătuită din sclerotică
şi cornee), tunica vasculară mijlocie (coroidă, corp
ciliar şi iris) şi tunica nervoasă internă (retina sau tu-
nica nervoasă) – şi medii refringente cornea, cristalinul,
umoarea apoasă şi corpul vitros (care formează siste-
mul dioptric al ochiului). Organele anexe ale corpu-
lui ocular sunt: organele de mişcare (muşchii globului
ocular) şi organele de protecţie (sprâncene, pleoape şi
aparatul lacrimal). Sub acţiunea excitantului specific,
lumina, ochiul funcţionează în felul următor: razele de
lumină, pătrunzând prin cornee în interiorul globu-
lui ocular, sunt refractate, potrivit legilor refracţiei,
de către mediile refringente ale globului ocular şi
formează pe retină, imaginea obiectului aşezat în faţa
ochiului, fiind un sistem convergent, sistemul optic al
ochiului formează o imagine reală, răsturnată şi mai
mică.
Ochi compus – organ alcătuit dintr-o mulţime de
ochişori simpli numiţi omatidii, caracteristici pentru
majoritatea artropodelor. Omatidia este alcătuită dintr-
un aparat compus refractar de lumină, format dintr-o
cuticulă externă care acoperă cristalinul, sub care se
află 6–8 celule retinale, care înconjoară o suprafaţă
fotosensibilă, rhabdomul. De la celulele retinale por-
nesc terminaţii nervoase ce dau naştere nervului op-
tic. Omatidiile sunt strâns apropiate, separate una de
alta prin straturi fine de pigment. Ochii compuşi, de-
seori sunt situaţi pe nişte prelungiri speciale mobile ale
capului, numite pedunculi.
Omatidie (Dima, 2007, 1313) – fiecare dintre el-
ementele vizuale care intră în alcătuirea ochiului com-
pus al insectelor şi care este formată din grupe de celule
retiniene şi pigmentare.
„Ochi mic”
Celule fotoreceptoare (conuri şi bastonaşe) (Alex-
eiciuc, 2003, 31) – celule fotosensitive situate în stratul
extern al retinei, care vin în contact cu neuronii bipo-
lari, iar aceştia, la rândul lor, cu neuronii ganglionari.
În retina ochiului uman există circa 7 mln. conuri şi
circa 125 mln. de bastonaşe. Conurile sunt mult mai
sensibile, de aceea conurile reprezintă vederea diurnă
(în timpul zilei) şi vederea cromatică, în culori, iar
bastonaşele – vederea nocturnă (alb-negru). Sensibili-
tatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare, cu
cât mai mult pigment conţin (rodopsină, iodopsină,
porfiropsină). Cantitatea de pigment din conuri şi
bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină
sau întuneric.
În continuare ne vom referi la unele exemple de
forma ochilor a nevertebratelor: moluşte, antropode,
crustacee şi insecte.
Originea culorii
Domeniul vizibil al spectrului radiaţiilor electro-
magnetice, corespunzător sensibilităţii ochiului uman,
cuprinde radiaţii: roşu, oranj, galben, verde, albastru,
indigo şi violet, între limitele energetice 1,72 şi 3,1 volţi
12
Culorile spectrului solar (Gorduza, 2006, 2; Прохоров, 1983, 75, 664; Marian, 1882, 550).
Lungimea de undă absorbită
Culoarea spectrală absorbită
(nm)
620–760 Roşu
590–620 Portocaliu
575–590 Galben
510–575 Verde
480–510 Albastru
450–480 Indigo
390–450 Violet
(760–400 nm), conform datelor prezentate în tabelul
2.I. şi 3.I
Lumina vizibilă este absorbită de corpuri când
electronii sunt excitaţi din starea fundamentală într-o
stare de energie mărită, starea excitantă. Valoarea di-
ferenţei de energie dintre stările implicate corespunde
luminii absorbite, adică culorii îndepărtate din spec-
tru. Culoarea observată nu este cea absorbită, ci cea
complementară acesteia. Difuzia luminii (Прохоров, 1983,731). La disper-
Dacă un obiect absoarbe radiaţie roşie, este ob-
servat ca fiind verde. Similar, dacă verdele este obser-
vat ca lumină reflectată de un obiect semitransparent,
atunci este perceput ca roşu prin lumina transmisă de el.
Astfel, conform teoriei culorii:
– un corp transparent apare colorat în culoarea
complementară celei absorbite, pentru care este opac;
– dacă nu se produce absorbţie, corpul este trans-
parent şi incolor;
– un corp opac apare colorat în culoarea pe care o
reflectă şi care este complementară celei absorbite;
– un corp care reflectă integral toate radiaţiile
apare opac, de culoare albă;
– un corp opac care absoarbe toate radiaţiile este ne-
gru.
Culoarea pe care o are un corp poate fi rezultată
în mai multe moduri:
a) Când corpul absoarbe radiaţii cu o lungime de
undă, el apare colorat în culoare complementară culorii
corespunzătoare lungimii de undă absorbite. De exem-
plu, dacă corpul absoarbe radiaţii cu L=760 nm (culoa-
re roşie), el apare verde (culoare complementară).
b) Când corpul absoarbe toate radiaţiile luminii
albe, cu excepţia uneia singure, el apare colorat în cu-
loarea corespunzătoare radiaţiei neabsorbite. De exem-
plu, dacă corpul absoarbe toate radiaţiile afară de cele
cu L=530 nm, el apare verde.
c) Când corpul absoarbe radiaţii cu două lun-
gimi de undă diferite, el apare cu o culoare de amestec.
De exemplu, dacă absoarbe radiaţii cu L=590 nm şi
L=430 nm, el apare verde.
Cele şapte culori fundamentale ale spectrului so-
lar (vizibil) sunt: galben, portocaliu, roşu, verde, albas-
tru, indigo şi violet (Mardare, 2007, 5).
Interferenţa undelor de lumină (Gorduza, 2006, 3)
este o sursă de culoare, fiind răspunzătoare de culoarea
peliculelor de ulei pe apă, a cochiliilor de stridii, a ari-
pilor unor fluturi, etc.
Tabelul 3.I.
Culoarea
complementară
Albastru-violet
Albastru
Violet-albastru
Violet
Roşu
Albastru
Verde-galben
Sticla antică şi piesele Luster şi Tiffany au irizaţii
impresionante datorită interferenţei.
Interferenţa se produce când o peliculă subţire
de substanţă transparentă este dispusă pe o substanţă
reflectantă. Producerea unei interferenţe în fază sau de-
fazaj cu undele reflectante depinde de grosimea filmu-
lui şi lungimea de undă a luminii. Culorile în lumina
reflectată şi transmisă sunt complementare.
sarea particulelor într-un mediu gazos, lichid sau solid,
lumina este reflectată în moduri diferite, în dependență
de dimensiunea particulelor.
Fenomenul de difuzie a luminii se înregistrează
dacă dimensiunea particulelor este mai mică decât 0,1
L, în care L este lungimea de undă a radiaţiei incidente.
Lumina violetă cu lungimea de undă de 425 nm este
dispersată de circa 10 ori mai eficient decât lumina
roşie, de 625 nm.
Astfel, culoarea cerului nu este pur şi simplu cea
care ni se pare. Dacă se urmăreşte apusul sau răsăritul
soarelui, ochiul vede lumina care a traversat particulele
de praf şi apă în atmosferă. Deoarece lumina albastră
este dispersată spre margini, lungimile de undă mai
mari, care sunt cu o mai mică eficientă difuzie (roşu
şi galben), trec spre observator. Deci, culorile albastru
şi roşietic ale cerului sunt rezultatul difuziei selective a
luminii de către particulele de materie.
În conexiune cu aceasta, artiştii pictează munţii
în depărtare în albastru şi nu în verde. Printre pictorii
care au ţinut seama de efectele de difracţie a luminii se
numără maeştrii secolului al XV-lea: Jan van Eyck şi
Hans Memling.
Lacurile italiene, utilizate în secolele XVI–
XVIII, în special roşii şi galbene, rezultate ca suspensie
coloidală a unor produse de oxidare a uleiului de in,
realizau efectul de colorare prin difracţia luminii.
Percepţia culorii
După cum demonstrează cercetătorii în domeniu,
percepţia culorii depinde de reflectanta spectrală a obi-
ectului, sensibilitatea spectrală a ochiului şi distribuţia
spectrală a sursei de lumină. Culoarea observată este
rezultatul însumării acestor trei factori, pentru fiecare
lungime de undă. Din figura 1 se observă că ochiul este
mai sensibil la lumina verde şi galbenă.

Figura 1. Curba sensibilităţii ochiului uman
Senzaţia de lumină este percepută de terminaţiile
nervoase, care sunt prelungiri ale nervului optic şi apar
la nivelul retinei sub formă de conuri (sensibili la cu-
loare).
Fotosensibilitatea retinei se coordonează cu ca-
pacitatea de a transforma excitaţia luminoasă în exci-
taţie nervoasă şi se datorează prezenţei unor pigmenţi
fotosensibili, ce suferă transformări fotochimice rever-
sibile.
Retina prezintă trei perechi de senzori: pentru
verde-roşu, albastru-galben şi alb-negru, a căror calitate
este mutual exclusivă. Informaţia tricoloră este prelu-
crată în retină şi codificată în două culori, sub formă
de semnal închis-deschis, care se transmite la centrii
vizuali din creier. Ochiul este un detector sensibil, iar
creierul este computerul care ia deciziile logice.
Posibilităţile cromatice ale ochiului şi abaterile de
la normă
Sensibilitatea ochiului uman la lumină este dife-
rită. Cea maximă pentru L=555 nm.
Lucrul acesta este foarte important, deoarece mai
bine de 85% din impresiile omului revin simţului vede-
rii. S-a stabilit că ochiul omului oboseşte mai repede la
receptarea culorii roşii şi albastre, decât a celei verzi, că
sub acţiunea culorii roşii presiunea intraoculară creşte,
iar sub a celei verzi – scade (în comparaţie cu obişnuita
lumină albă), culoarea albastră are o acţiune de calmare
asupra bolnavilor psihici (care suferă de mania perse-
cuţiei). S-a constatat de asemenea că productivitatea
muncii sporeşte cu până la 25% dacă pereţii încăperilor
de producţie sunt vopsiţi în culori diferite. Toate aceste
particularităţi de receptare cromatică a omului sunt lu-
ate în considerare la elaborarea problemelor de estetică
a producţiei.
Domeniul receptării cromatice la animale poate
fi cu totul diferit decât în cazul omului. De exemplu, al-
bina vede bine în lumină ultravioletă şi deosebeşte alte
culori ale spectrului, în afară de culoarea roşie, care i se
pare neagră (Некрасов, 1970, 18).
Animalele abisale, printre acestea sunt: peşti,
crustacee, echinoderme, viermi etc., adaptate la întu-
neric complet și presiune mare, au suferit modificări
ale organelor de vedere (care pot fi atrofiate sau exa-
gerat de mari, unele pot să aibă organe care produc
13
lumină, fiind fotogene) şi ale organelor tactile: antene,
tentacule (Crăciun 1989, 9).
Miopia – anomalie a vederii, în cazul când glo-
bul ocular este alungit şi imaginea se focalizează în faţa
retinei, din care cauză obiectele îndepărtate nu sunt
văzute clar. Pentru corectarea miopiei se recomandă
folosirea ochelarilor cu lentile divergente (biconvexe),
care focalizează imaginea pe retină (Alexeiciuc, 2003,
102).
Cecitate cromatică – maladie ereditară ce se ca-
racterizează prin incapacitatea de percepere a culorilor.
Este cauzată de prezenţa unei gene recesive, localiza-
tă în cromosomul X, de aceea boala este răspândită în
special în rândul bărbaţilor, femeile fiind doar purtă-
toare. Se manifestă mai ales pentru culorile roşu, verde
(Alexeiciuc, 2003, 30).
Daltonism – boală ereditară, caracterizată prin
incapacitatea de a percepe culorile roşu şi verde. Este
localizată în cromosomul X. Sunt afectaţi mai mult
bărbaţii decât femeile. Boala a fost descrisă în sec. al
XVIII-lea de fizicianul englez J. Dalton (Alexeiciuc,
2003, 46).
Daltonism – imposibilitatea distingerii unor cu-
lori – verde şi roşu; este o boală ereditară determinată
de gene mutante recesive, localizate în cromosomul X
(cele pentru roşu şi verde), iar gena pentru albastru este
localizată în cromosomul X–7. Boala a fost descrisă în
sec. al XVIII-lea de marele fizician englez J. Dalton,
prin prezentarea propriului caz fiziologic, de unde şi
denumirea de daltonism (Crăciun 1989, 86).
Literatura
Alexeiciuc A., Grati V. Dicţionar de biologie. Chişinău:
ARC, 2003.
Сhihaia L., Chifor L., Ciobanu A. Dicţionar Enciclo-
pedic ilustrat. Chişinău: Cartier, 1999.
Crăciun T., Crăciun L.-E. Dicţionar de biologie.
Bucureşti: Albatros, 1989.
Dima E., Cobeţ D., Manea L. etc. Dicţionar explicativ
ilustrat al limbii române. Imprimat în Italia: Arc şi Gunivas,
2007.
Gorduza V.-M. Natura luminii şi culorii. Iaşi: Manu-
scris, 2006.
Mardare M. Fascinaţia culorilor. Chişinău: Ruxanda,
2007.
Marian S. Fl. Cromatica poporului român // Analele
Academiei Române. Seria II. T. 5. Bucureşti, 1882.
Биологический энциклопедический словарь. Под
ред. Н. Гилярова. М.: Советская Энциклопедия, 1989.
Некрасов Б. В. Основы общей химии. Т. III. Химия.
М., 1970.
Физический энциклопедический словарь. Под ред.
А. М. Прохорова. М.: Советская Энциклопедия, 1983.
Rezumat
În articol s-au făcut referiri la noţiuni despre natura lu-
minii şi culorii, şi la elemente din teoria culorii. De asemenea,
au fost aduse informaţii despre structura ochiului şi despre
procesul de formare a imaginii în creierul uman. Pentru perce-
perea culorii au fost folosite noţiuni din fizică – lumina vizibilă
cu un interval relativ îngust (400–760 nm) de unde electron-
ice care, ajungând la retina ochiului uman, dau „senzaţia” de
culoare albă, adică culoarea nu este o capacitate reală a obiec-
tului dat, ci reprezintă o senzaţie imaginară specifică, datorită
anumitor perceptori de unde electromagnetice. Noţiunile in-
dicate, cât şi unele legităţi din teoria culorii, au permis de a
14
percepe sensul termenului cromatică (ştiinţă despre culori) şi
de a le utiliza pe parcursul întregului studiu.
Cuvinte-cheie: lumină, culoare, ochi, raze, ultravio-
let, radiaţii, undă, optic, imagini, electromagnetic, reflexia,
refracţia, difracţia, cromatic.
Резюме
В статье рассмотрены понятия. касающиеся приро-
ды света и цвета, а также приведены элементы из теории
света. Даны сведения о структуре глаза и о формирова-
нии изображений в мозгу человека. Для выяснения раз-
личных цветов были использованы законы физики – види-
мый цвет расположен в узком интервале (400–760 nm)
электромагнитных волн, которые, достигая сетчатки гла-
за, формируют «ощущение» о белом цвете. Иными сло-
вами цвет – это не реальное свойство данного предмета,
а лишь результат специфического воображения, возни-
кающий благодаря определенным рецепторам электро-
магнитных волн. Приведенные понятия, как и некоторые
законы теории цвета, позволили осмыслить научный тер-
мин хроматика (наука о цвете) и применить в данной
статье.
UNELE PARTICULARITĂŢI ALE TRADIŢIILOR ALIMENTARE ALE UCRAINENILOR
DIN REPUBLICA MOLDOVA
(în baza investigaţiilor de teren)
Tradiţiile alimentaţiei ucrainenilor din sudul
Republicii Moldova, precum şi din alte localităţi din
spaţiul menţionat, sunt bazate pe produsele obţinute
din materiile prime locale, rezultate din principalele
domenii ale gospodăriei – agricultura şi vităritul. O
largă răspândire au obţinut pomicultura şi vinificaţia.
Principala cultură cerealieră folosită în alimentaţie este
grâul; secara practic nu se cultivă din cauza tempera-
turilor ridicate în regiune. În gospodării se creşte car-
toful, varza, sfecla, ardeiul, ceapa, usturoiul. Creşterea
vitelor este bazată pe întreţinerea vitelor cornute mari
şi celor mici, porcinelor şi păsărilor. Cel mai frecvent
se folosesc în alimentaţie carnea de porc, miel, pasăre
din produsele lactate – laptele, lapte acru, caşul, brânza
preparată din lapte de vacă şi oi. Anume aceste pro-
duse, corelate cu cerealele, determină tipul nutriţiei,
specific pentru întregul teritoriu. Fructele variate şi
strugurii completează substanţial alimentaţia.
Reieşind din considerentele că tradiţiile alimen-
taţiei la ucrainenii din sudul Republicii Moldova prac-
tic nu sunt cercetate, în procesul elaborării comparti-
mentului în cauză, autorul s-a fundamentat, în general,
pe materialele cercetărilor de teren, culese nemijlocit
în satele Musait şi Ferapontievca, dar şi în satele ucrai-
nene din centrul Moldovei (Bălţata, Ivancea) şi nordul
ţării (Mărcăuţi, Pervomaiscoe).
Mirodenii şi condimente1
Ucrainenii din Moldova, precum şi semenii lor
etnici din Ucraina, în procesul de preparare a bucatelor
folosesc pătrunjel, mărar («кріп»), mintă («м`ята»),
ţelină («сендерей»/ «шиндерей»). Astfel, pătrunjelul şi
mărarul sunt adăugate în borşuri, supe, sosuri cu carne,
în umplutura pentru sarmale, verdeaţa de ţelină şi de
mărar sunt puse în murături, minta – în sosul cu carne
Ключевые слова: свет, окраска, глаз, оптический, луч
света, ультрафиолетовый, радиация, волна, оптический,
изображение, электромагнитный, отражение, преломле-
ние, дифракция, хроматика.
Summary
In the article there were elucidated the notions about
nature, light and color, the elements of color theory. There is
also given the information about the structure of the eye and
the process of image formation in the human brain. In order
to distinguish the color there were used terms from physics –
visible light with relatively short interval (400–760 nm) of
electromagnetic waves. Reaching the human eye retina they
give a sensation of white color. It means the color isn’t a real
quality of the given object, but a specific imaginary percep-
tion, appearing due to certain electromagnetic waves. The
mentioned notions as well as some rules allowed to under-
stand the term chromatics (science about colors) and to use
them during the whole study.
Key words: light, colour, eye, ray, ultraviolet, radia-
tion, wave, optical, image, electromagnetic, reflexion, dif-
fraction, chromatics.
Diana NICOGLO
de miel. În alimentaţie se folosea piper măcinat negru
şi roşu, frunza de dafin, usturoiul amestecat cu sare şi
ulei, denumit de ucrainenii din sudul ţării «муждей»
(rom. «mujdei») (Musait, Ferapontievca), iar în centrul
şi nordul ţării – «соломаха» (Bălţata). Cimbrul, unul
din condimentele indispensabile din tradiţiile alimen-
tare ale moldovenilor, găgăuzilor și bulgarilor, nu s-a
înceteţenit în bucătăria ucraineană, fiind unul neobiş-
nuit, posibil, din cauza aromei sale specifice consisten-
te. În schimb, leuşteanul («леуштян»), cunoscut în
Ucraina sub termenul de «любисток», cu o aromă mai
puţin pronunţată, a intrat cu siguranţă în sortimentul
condimentelor folosite de ucrainenii din sudul Repu-
blicii Moldova. Acesta este adăugat, în genere, în supe
şi borşuri. Condimente similare sunt răspândite în zo-
nele din centrul şi nordul Moldovei (Bălţata, Ivancea,
Pervomaiscoe, Mărcăuţi).
În afară de aceasta, se foloseşte pe larg pasta din
ardei roşu, denumită în satul Musait «красний перець»,
iar în Ferapontievca – «червонило». După cum am
menţionat anterior, în sudul Moldovei acest condiment
este prezent în două variante: sub formă de pastă şi sub
forma unui praf uscat măcinat. În satele ucrainene din
sudul Moldovei se preferă varianta din pastă. Reieşind
din situaţia că ultimul timp ardeiul a devenit un produs
destul de costisitor, el este amestecat în pastă cu mor-
covul dat prin maşina de tocat carne (Ferapontievca).
Cercetările de teren relatează că în centrul şi nordul ţă-
rii acest condiment nu a obţinut o uzualitate largă. Per-
soanele vârstnice din satele ucrainene menţionează că în
trecut pasta nu se prepara şi era adusă din satele din sudul
Moldovei (Bălţata, Ivancea, Pervomaiscoe, Mărcăuţi).
Unul din componentele principale ale borşului
ucrainesc se consideră slănina stinsă cu ceapă («здор»).
Cel mai bun condiment se considera cel din slănina din