Curs 6

Alegerea culorilor – sugestii pentru un protocol raţional.

Conţinut:
Culoarea în stomatologie.
Alegerea culorii.
Sisteme de analiză şi cuantificare a culorii.
Nuanţa.
Saturaţia.
Luminozitatea.
Cu toată importanţa enormă pe care o are culoarea în reuşita unui tratament dentar, medicii
cunosc, în general, puţine lucruri despre natura culorii şi despre fiziologia cromaticii dentare.
Discromiile dentare, indiferent de etiologia lor, reprezintă forţe segregative care generează
tensiuni vizuale şi aspecte inestetice la nivelul compoziţiei dentare şi dento-labiale.
Deşi culoarea este o entitate de sine stătătoare, ea trebuie privită doar ca o piesă dintr-un
„puzzle” pentru a cărui construcţie sunt necesare o mulţime de alte piese; cu alte cuvinte,
culoarea reprezintă doar unul din parametrii estetici în funcţie de care se apreciază aspectul
estetic sau inestetic al unui surâs sau al unei restaurări.
Este la fel de adevărat însă, că o discordanţă de culoare poate avea un efect mult mai mare în
percepţia estetică de ansamblu, decât neconcordanţa oricărui alt parametru.

Culoarea în stomatologie.
Culoarea este o senzaţie psihofizică determinată de răspunsul organului visual la radiaţiile
luminoase reflectate de pe suprafaţa obiectelor înconjurătoare. Culoarea nu poate exista în
absenţa luminii, după cum percepţia vizuală nu este posibilă în întuneric; dacă reducem treptat
lumina, culoarea dispare. Putem afirma deci că, lumina determină culoarea; ea este cea care dă
diferite gradaţii de valoare culorii.
Lumina este o formă de energie; concret, ea este acea parte a spectrului de radiaţii
electromagnetice la care ochiul uman este sensibil. Spectrul vizibil reprezintă doar un domeniu
restrâns din spectrul electromagnetic (tabel 1.); undele radio, razele X, radiaţiile ultraviolete şi
cele infraroşii fac parte tot din familia radiaţiilor electromagnetice, însă ele nu pot fi sesizate de
sistemul visual uman.
Lumina este radiaţia electromagnetică a cărei lungime de undă variază între 360-780 nm1
(1nm = 10-9 m). Lumina compusă, care conţine toate radiaţiile spectrului vizibil (toate culorile
spectrale), corespunzând luminii naturale de la mijlocul zilei, poartă numele de lumină albă.
Lumina din compoziţia căreia lipsesc parţial sau total, radiaţiile infraroşii („calorice”) poartă
numele de lumină rece; ea se obţine prin fenomene de excitare speciale purtând denumirea
generală de luminescenţă. Calitatea luminii care provine de la orice sursă luminoasă depinde de
puterea relativă de emisie a sursei pentru fiecare lungime de undă a spectrului vizibil1; această
lumină va avea deci o anumită culoare care corespunde unui anumit interval de lungimi de undă
din spectrul vizibil.
Până în prezent, nu s-a putut obţine o sursă luminoasă artificială capabilă să emită o cantitate
egală din fiecare radiaţie a spectrului vizibil, astfel încât, lumina rezultată să fie perfect albă3.
Din această cauză, culoarea unui obiect poate să difere,uneori semnificativ, atunci când este
iluminat artificial, faţă de culoarea percepută la lumina naturală a zilei. Lumina care cade pe
suprafaţa unui obiect poate fi reflectată, refractată, absorbită,dispersată şi /sau transmisă.

Senzaţia de culoare este determinată de totalitatea radiaţiilor luminoase reflectate de pe

obiectele înconjurătoare şi procesate la nivelul scoarţei cerebrale; reflexia angulară a luminii de
pe suprafaţa unui obiect creează senzaţia de strălucire. Un obiect care reflectă toate radiaţiile
luminoase va fi perceput de culoare alb-argintie, după cum unul care absoarbe toate radiaţiile
spectrului vizibil va genera senzaţia de negru.
 Dacă un material absoarbe un anumit procent din toate lungimile de undă, senzaţia vizuală
va fi de gri. În majoritatea cazurilor, o parte din radiaţiile incidente sunt absorbite de materie, iar
o altă parte sunt reflectate: un obiect roşu reflectă radiaţiile cu lungimi de undă corespunzătoare
culorii roşii (650-800nm) şi absoarbe toate celelalte lungimi de undă a radiaţiilor din spectrul
vizibil3.
Acea parte din lumina incidentă care nu este reflectată pătrunde în profunzimea
materialului; din aceasta, o parte va fi transmisă prin material, iar alta va fi absorbită de
moleculele acestuia. Raportul dintre radiaţiile reflectate, cele transmise şi cele absorbite depinde
de structura şi caracteristicile materialului. În cazul materialelor transparente cea mai mare parte
a luminii incidente este transmisă prin acestea, ceea ce face posibilă identificarea imaginilor
situate de cealaltă parte a obiectului sau a mediului respectiv. Gradul de transparenţă al unui
material scade o dată cu cantitatea de lumină absorbită şi dispersată de moleculele materialului
respectiv.
Culoarea este senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase de anumite frecvenţe.
Aceasta permite ochiului să deosebească două părţi vecine, omogene şi egal iluminate ale unui
obiect, privite simultan; dacă cele două porţiuni nu apardistincte, ele au aceeaşi culoare2.
Orice culoare poate fi definită prin trei parametrii: nuanţă, saturaţie şi luminozitate (vezi şi
„Sisteme de ordonare a culorilor”).
Nuanţa culorii este determinată de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice şi reprezintă
familia din care face parte culoarea (cele 7 nuanţe spectrale: roşu, oranj, galben, verde, albastru,
indigo şi violet).
Saturaţia culorii sau puritatea culorii (numită şi croma) este determinată de raportul
cantitativ dintre culoarea spectrală şi culoarea albă. Culorile spectrale, fiind culori pure, prezintă
o saturaţie maximă. Prin adăugarea unor cantităţi diferite de alb la culorile spectrale se obţin
diferite tonuri de culori nesaturate.
Luminozitatea sau valoarea culorii este o proprietate acromatică, determinată de doi factori:
� energia radiantă a corpului emiţător, ori energia reflectată sau transmisă de un corp luminos;
� sensibilitatea organului vizual pentru diferite lungimi de undă a spectrului luminos –
sensibilitate spectrală (maximă pentru verde). Luminozitatea culorilor se măsoară pe o scală de
la alb la negru, unde albul reprezintă gradul maxim de luminozitate, iar negrul gradul minim.
Alegerea culorii.
Percepţia estetică a culorii dinţilor presupune mai mult decât simpla comparare a acestora cu
mostrele de culoare standardizate din cheile de culori; aceasta deoarece,aşa după cum am văzut,
pe suprafaţa aceluiaşi dinte pot să existe zone cu grade diferite de saturaţie şi luminozitate, arii
opalescente sau fluorescente. Pentru reproducerea acestor caracteristici individuale medicul
trebuie să parcurgă cel puţin două etape de analiză cromatică, şi anume: analiza cromatică
grosieră (sau stabilirea culorii de bază a dintelui – fig. 6.1) şi analiza cromatică de fineţe (fig.
6.2), cu precizarea tuturor caracteristicilor (nuanţă, saturaţie, luminozitate, opalescenţă,
transluciditate, fluorescenţă).
 Acolo unde este posibil, este indicat ca analiza cromatică vizuală să se completeze cu cea
digitală, efectuată cu ajutorul instrumentelor optice de măsură (colorimetre, spectrofotometre,
camere digitale, dispozitive hibride etc.)
Metoda clasică de determinare a culorii dinţilor se bazează pe o analiză vizuală comparativă
între culoarea unei probe standardizate (o mostră din cheia de culori) şi cea a dintelui. Prin
această analiză comparativă putem stabili nuanţa de bază a dintelui şi chiar gradul de saturaţie şi
luminozitate a culorii.
 Apariţia şi dezvoltarea materialelor dentare estetice a atras după sine o dinamică accelerată şi
în cazul confecţionării cheilor de culori. Dacă în trecut exista o singură cheie de culori, şi anume
cea utilizată pentru acrilat (considerat la vremea respectivă un material „fizionomic” – fig. 6.3),
astăzi, există o concurenţă acerbă între firmele producătoare pentru a elabora chei de culori care
să răspundă cerinţelor actuale în materie de restaurări dentare estetice; în plus, s-au fabricat şi
chei de culori pentru nuanţele gingivale, iar în momentul de faţă se caută soluţii pentru
standardizarea culorilor în cazul protezelor maxilo-faciale care înlocuiesc porţiuni de piele.

Metoda vizuală de determinare a culorii dinţilor trebuie să se realizeze în anumite condiţii

bine determinate:
- analiza culorii se face întotdeauna după şedinţa de igienizare (detartraj, periaj
profesional), la interval de câteva zile, în funcţie de statusul parodontal. Cu cât gradul de
inflamaţie gingivală este mai accentuat cu atât riscul unei determinări incorecte creşte,
datorită efectelor de contrast; de aceea, este necesar ca în momentul determinării culorii
parodonţiul marginal să nu prezinte semne de inflamaţie;
- din aceleaşi considerente, se impune îndepărtarea rujului şi a fardului precum şi
acoperirea îmbrăcăminţii pacienţilor cu un câmp într-o culoare acromatică (de regulă, alb
sau gri;
- în cazurile pretenţioase, analiza cromatică se va face la începutul zilei de lucru a
medicului, când ochii acestuia nu sunt încă foarte obositi17, în prezenţa structurilor
naturale învecinate şi pe fondul întunecat al cavităţii bucale. Un studio clinic efectuat de
autori18 a evidenţiat diferenţe semnificative în percepţia caracteristicilor cromatice ale
dinţilor analizaţi în stare naturală, faţă de aceeaşi dinţi analizaţi în condiţiile prezenţei
cauciucului de digă de diferite culori (fig. 6.4). Aceste diferenţe se datorează pe de-o
parte efectelor de contrast, iar pe de altă parte, procesului de deshidratare a structurilor
dentare; diferenţele semnalate la analiza vizuală s-au regăsit şi în cazul determinărilor
digitale;
- alegerea culorii trebuie să se facă atât în lumină naturală (în zilele senine între orele 10-12
sau 14-16, cât şi în lumină artificială difuză19 (dacă este posibil,lumină corectată, cu o
temperatură corelată culorii apropiată de 5500K – D55).Atunci când nu există o sursă de lumină
corespunzătoare, determinarea se va face atât în condiţii de iluminare incandescentă, cât şi
fluorescentă; nuanţa care corespunde cel mai bine în toate condiţiile de iluminare (naturale şi
artificiale) este cea mai apropiată de natural;
- în încăperile închise, percepţia cromatică poate fi influenţată de culoarea în care sunt
vopsiţi pereţii, de aceea, este bine ca ambianţa să prezinte o culoare neutră – gri, cu o valoare
Munsell 8(1);
- examinatorul se va poziţiona uşor excentric faţă de pacient, în aşa fel încât dintele
investigat să se situeze la înălţimea ochilor medicului, iar examinarea se va face din diferite
unghiuri. Distanţa indicată pentru examinare este de 25-33 cm, respectiv distanţa standard la care
citim20;
- mostra de culoare (dintele din cheia de culori) trebuie plasată paralel cu dintele analizat şi
dacă este posibil, în acelaşi plan. Mânerul acesteia, mai ales dacă este metalic, trebuie poziţionat
în aşa fel încât să nu interfereze cu structurile analizate;
- durata determinării nu trebuie să depăşească 5 secunde, iar dacă după acest interval există
dubii legate de corectitudinea determinării, aceasta se poate repeta, însă numai după ce privirea
s-a odihnit câteva secunde pe o suprafaţă de
- culoare albastră (deoarece albastru şi galben sunt culori complementare. S-a demonstrat
că acest procedeu ar creşte sensibilitatea ochilor pentru culoarea galbenă – culoarea
predominantă a dinţilor.

Sisteme de analiză şi cuantificare a culorii.

Nuanţa.
Saturaţia.
Luminozitatea.
În medicina dentară analiza şi comunicarea culorii se bazează pe cunoaşterea teoriei culorii, a
particularităţilor percepţiei cromatice, a comportamentului structurilor dentare faţă de radiaţia
luminoasă şi pe înţelegerea metodelor de determinare a culorii dinţilor.
Pentru a obţine performanţe estetice, după etapa de determinare a culorii, medicul trebuie să
analizeze harta cromatică a dintelui; aceasta fie, va fi schiţată manual (dacă determinarea culorii
dinţilor s-a făcut prin metode clasice – fig. A) fie, va fi furnizată de softul specializat
corespunzător instrumentului digital cu care s-a făcut determinarea culorii. Această hartă digitală
(fig.B) poate reda topografia culorilor în nuanţele corespunzătoare cheilor de culori Vita.