CAPITOLUL 4

CONICE

In urma parcurgerii acestui capitol:

ƒ veţi şti definiţii ale conicelor ca locuri geometrice,
ƒ veţi reactualiza ecuaţia generală şi ecuaţiile canonice ale conicelor şi veţi dispune de o
modalitate de reducere a ecuaţiei generale la cele canonice,
ƒ veţi şti un mod de predare a problemelor de tangenţă privind conicele,
ƒ veţi şti proprietăţile optice ale conicelor.

§ 1. CONSIDERAŢII GENERALE

În evoluţia geometriei ca studiu al figurilor geometrice din plan şi spaţiu, metodei de a

raţiona direct pe figură, numită şi metoda sintetică, i s-a adăugat metoda analitică propusă în
esenţă de R. Descartes.
Această metodă prin care calculul algebric vine în sprijinul geometriei şi care a
impulsionat într-o măsură considerabilă studiul algebrei, s-a extins încât a lăsat într-o anumită
umbră metoda sintetică şi a impus, printr-un abuz, termenul de geometrie analitică.
Geometria nu poate fi decât una. Metodele ei pot fi mai multe.
Raportul între metodele sintetică şi analitică, generator de dispute în matematica
şcolară, a influenţat permanent programele şcolare şi expunerile din manuale.
Adepţii metodei sintetice susţin că această metodă dezvoltă în mai mare măsură
gândirea elevilor şi componentele psihice ale creativităţii. Susţinătorii metodei analitice
apreciază că raţionamentul sintetic este prea greoi pentru elevi şi cred că metoda sintetică
poate să le bareze unora dintre ei accesul spre geometrie.
Metoda analitică a câştigat teren după cel de al doilea război mondial mai ales în ţările
din Europa de Vest şi SUA, iar recent şi în ţările est-europene.
Acest fapt poate fi uşor constatat printr-o analiză a manualelor [1], [6], [7].
În România, extensiunea metodei analitice se probează prin iniţierea în această
metodă începînd cu clasa a IX-a şi nu cu clasa a XI-a cum se proceda până în 1980.
Subliniem că metoda analitică a generat un progres al geometriei atât prin rezolvarea
unor probleme vechi, cât şi prin ridicarea a noi probleme şi extinderea unor rezultate. Această
metodă a făcut posibilă conceperea spaţiilor cu mai mult de trei dimensiuni, a stat la baza
introducerii metodei diferenţiale. Pe scurt, ea se află la originea geometriei moderne.
Revenind la disputa între metodele sintetică şi analitică fără intenţia de a alege
neapărat o cale de mijloc, considerăm că cele două metode trebuie să fie folosite într-o
combinaţie cu dozaj dictat de utilitate şi comoditate. Cu alte cuvinte, să tratăm problemele
ridicate de geometrie cu metoda care le face cât mai clare, cât mai accesibile şi care necesită
cât mai puţin timp. Este un ideal spre care ar trebui să tindem. Un exemplu de manual foarte
aproape de acest ideal este [4], deşi se numeşte tradiţional de "Geometrie analitică".
În mod obişnuit, curbele plane: elipsa, hiperbola şi parabola se numesc secţiuni,
conice, pe scurt conice.
Este de notat faptul interesant că denumirile lor provin de la probleme antice de
construcţii geometrice [4]. Astfel, Pitagora (500 î.e.n.) şi şcoala lui pusese şi rezolvase
următoarele probleme:
Conice 68

a) Să se facă parabola unei arii, adică, dat un segment p şi o arie y 2 , să se

construiască un segment x încât dreptunghiul de laturi p şi x să fie echivalent (parabolă, în
greacă) cu pătratul de arie y 2 . Segmentele x şi y satisfac deci ecuaţia y 2 = px , adică ele pot
fi socotite drept coordonatele unui punct al parabolei reprezentate de această ecuaţie.
b) Să se facă elipsa unei arii, adică, dat un segment p, aria y 2 şi numărul astract m 2 ,
să se construiască segmentul x în aşa fel ca aria y 2 să fie egală cu aria dreptunghiului de
laturi p şi x micşorată (elipsă, în greacă) cu de m 2 ori aria pătratului de latură x. Segmentele x
şi y satisfac deci ecuaţia y 2 = px − m 2 x 2 , adică pot fi socotite drept coordonatele unui punct
al elipsei reprezentate de această ecuaţie.
c) Să se facă hiperbola unei arii, adică dat fiind un segment p, aria y 2 şi un număr
abstract m 2 , să se construiască segmentul x astfel ca aria y 2 să fie egală cu aria
dreptunghiului de laturi p şi x mărită (hiperbolă, în greacă) cu de m 2 ori aria pătratului de
latură x. Segmentele x şi y satisfac ecuaţia y 2 = px + m 2 x 2 şi deci pot fi socotite drept
coordonatele unui punct al hiperbolei reprezentate de această ecuaţie.
Denumirile de "parabolă" (echivalenţă), "elipsă" (lipsă) şi "hiperbolă" (exces) au fost
transferate mai târziu la curbele de secţiune ale unei suprafeţe conice de rotaţie cu diferite
plane, curbe numite conice. Descoperitorul conicelor este considerat Menechmos (300 î.e.n.).
Mai tîrziu, Apollonius din Perga (170 î.e.n.) a scris un tratat asupra conicelor, cea mai
importantă operă matematică a antichităţii, după "Elemente" de Euclid.
Fie σ o suprafaţă conică de rotaţie. Dacă un plan taie numai o pînză a suprafeţei
conice, secţiunea este o elipsă (cerc, dacă planul este perpendicular pe axa de rotaţie). Dacă
un plan secţinează ambele feţe, secţiunea este o hiperbolă, iar dacă planul secant este paralel
cu una din

Fig. 1

generatoare, atunci secţiunea este o parabolă (fig. 1).

Evident că la început teoria conicelor a fost dezvoltată pe cale sintetică. Introducerea
metodei analitice a condus la soluţii noi pentru probleme vechi precum şi la probleme noi.
Totodată ea a lăsat în umbră unele rezultate frumoase ale căror demonstraţii analitice necesită
calcule laborioase sau mare abilitate în conducerea lor.
69 Capitolul 4

Metoda analitică a evidenţiat faptul că dacă alegem în plan un reper xOy, atunci
coordonatele (x,y) ale punctelor conicelor apar ca soluţii ale unor ecuaţii algebrice de gradul
al doilea. Acest fapt a condus la studiul mulţimii soluţiilor ecuaţiilor algebrice generale de
gradul al doilea în două variabile. Prin extensiune, aceste mulţimi se numesc tot conice. Mai
precis se formulează definitia [5]:
O mulţime (Г) a planului π este o conică dacă coordonatele (x,y) ale punctelor M ∈ Γ,
în raport cu un reper ortonormat xOy din π sunt soluţiile unei ecuaţii de forma:
(1) f(x, y)=a11 x2+2a12xy+a22y2+2b1 x+2b2y+c = 0
cu coeficienţii a11, a12, a22 nu toţi nuli.
Se arată că această definiţie nu depinde de reper.
Prin schimbări convenabile de reper se obţin forme ale ecuaţiei (1) care evidenţiază că
soluţiile ei pot fi, pentru unele valori ale coeficienţilor, drepte (concurente, paralele,
confundate) sau mulţimea soluţiilor se reduce la un punct sau la mulţimea vidă. Se constată
astfel că definiţia de mai sus lărgeşte noţiunea de conică adăugând la curbele menţionate mai
sus şi figuri geometrice mai simple (perechi de drepte, puncte) numite în mod obişuit conice
degenerate şi atunci elipsa, hiperbola şi parabola se numesc conice nedegenerate.
O tratare completă a conicelor ar trebui să cuprindă:
a) definiţiile conicelor ca locuri geometrice;
b) ecuaţiile conicelor în repere legate de elemente de simetrie ale lor, ecuaţii numite canonice;
c) desenarea conicelor nedegenerate (cu elemente de analiză matematică, prin puncte etc.);
d) interpretarea conicelor ca secţiuni ale unei suprafeţe conice de rotaţie prin diferite plane;
e) reducerea ecuaţiei generale (1) a conicelor la formele canonice şi determinarea elementelor
conicei în funcţie de coeficienţii ecuaţiei (1).
În cele mai multe programe analitice de liceu ultimele două subiecte nu sunt tratate.
Penultimul necesită o bună mânuire a cunoştinţelor de geometrie a spaţiului. El este mai mult
de interes istoric, încât renunţarea la el este naturală. Ultimul trebuie precedat de o tratare a
schimbărilor de repere în plan, ceea ce necesită ore suplimentare. Considerăm, totuşi, că acest
subiect trebuie tratat, evitând eventual studiul schimbărilor generale de repere, cel puţin
pentru următoarele motive:
a) Există probleme în care conica apare sub o ecuaţie diferită de cele canonice (a se
vedea problemele de construcţie de mai sus).
b) În clasa a IX-a se studiază funcţia de gradul al II-lea, y = ax2+bx+c şi se face
graficul ei, despre care se spune că este o parabolă. Dar ecuaţia canonică a parabolei este
y2=2px. Se impune ca după tratarea parabolei în clasa a XI-a să justificăm denumirea folosită
în clasa a IX-a, ceea ce se poate face prin schimbări convenabile de repere (sau coordonate).
c) Schimbările de coondonate sunt implicate în multe probleme de geometrie precum
şi în aplicaţii ale geometriei în fizică.
În continuare propunem o modalitate de predare a conicelor printr-o combinare a
metodelor analitică şi sintetică.
Conice 70

§2. DEFINIŢIA COMUNĂ A CONICELOR

O piatră de încercare în studiul geometriei este, fără îndoială, rezolvarea problemelor

de loc geometric. Metoda analitică oferă posibilităţi suplimentare de rezolvare a unor
asemenea probleme. Mulţi elevi consideră, din lipsă de experienţă sau de succes în abordarea
directă, că metoda analitică este chiar mai eficace decât cea sintetică.
După introducerea elementelor de bază ale metodei analitice şi stabilirea ecuaţiilor
dreptei şi cercului, abordarea unor probleme de loc geometric prin această metodă se impune
ca ocazie de folosire a metodei şi, cu probleme bine alese, ca prilej de evidenţiere a
capacităţii ei. În unele manuale apar paragrafe sau capitole distincte referitoare la metoda
analitică în rezolvarea problemelor de loc geometric.
Un asemenea popas dedicat problemelor de loc geometric poate fi încheiat cu
formularea următoarei probleme care poate fi punct de plecare în studiul conicelor:
Să se determine locul geometric al punctelor din plan care au raportul distanţelor la un
punct fix şi o dreaptă dată, constant, dat.
Fie F punctul fix şi (d) dreapta dată. Notăm prin M punctele pentru care căutăm locul
geometric şi fie N piciorul perpendicularei din M pe (d). Condiţia problemei este
MF
= e, M ≠ N , unde e este un număr real pozitiv.
MN
În momentul când reprezentăm datele problemei într-un plan, observăm că suntem
nevoiţi să considerăm separat situaţiile a) F ∈ (d ) şi b) F ∉ (d ) . În situaţia a) obţinem fig. 2,

d
M
F
F
d
N

a) b)
Fig. 2

În triunghiul dreptunghic MNF, avem FM (ipotenuză) mai mare decât MN (catetă).

Aşadar pentru ca să existe puncte M ale locului geometric căutat, trebuie în mod necesar
e > 1. Dacă e < 1, atunci nu există puncte cu proprietatea din problemă şi spunem că locul
geometric este mulţimea vidă. Există puncte M în cazul e = l? Observăm că punctele M de pe
dreapta perpendiculară în F pe (d) şi numai ele au proprietatea MF=MN. Aşadar pentru e = 1
locul geometric este exact această dreaptă (punctată în fig. 2, b) ).
Revenind la cazul e > 1, notând cu α unghiul ascuţit format de dreptele d şi MF
1
obţinem = e şi deci, unghiul α este constant. Rezultă că locul geometric este format din
sin α
două drepte care trec prin F şi sunt simetrice fată de dreapta (d) (desenate punctat în fig. 2,
a)). Dacă e tinde spre 1, cele două drepte tind să se suprapună pe dreapta perpendiculară pe
(d) în F care deci poate fi gândită ca formată din două drepte confundate. În rezumat, putem
71 Capitolul 4

spune că în situaţia F ∈ (d ) , locul geometric căutat este format din două drepte concurente
dacă e > l, din două drepte confundate dacă e = 1 şi este multimea vidă pentru 0 < e < 1.
MF
Dacă figurăm situaţia b) F ∉ (d ) obţinem fig. 3 cu = e.
MN
M

F
N d
Fig. 3

Ne amintim că în situaţia a), în cazul e > 1 locul geometric era format din drepte
simetrice faţă de (d). Se menţine această simetrie în situaţia b)? Considerând simetricul M' al
lui M faţă de (d), constatăm că el nu aparţine locului geometric (nu ştim încă locul geometric
M' F
dar este clar că ≠ e ). Deci eşec. Privind fig. 2, a) constatăm că locul geometric
MN
prezintă şi o simetrie faţă de perpendiculara pe (d) în F. Considerând în situaţia b) dreapta
prin F perpendiculară pe (d) şi notând cu M" simetricul lui M faţă de ea, constatăm imediat că
M" F
= e şi deci această dreaptă este axă de simetrie a locului geometric căutat.
M" N
Întrerupem lecţia aici şi cerem elevilor să trateze analitic, acasă, situaţia a). În lecţia
următoare este foarte probabil să apară soluţia care urmează. Considerăm un reper cu originea
în F şi (d) ca axa absciselor. Condiţia problemei, cu M(x,y) se scrie:
( )
x 2 + y 2 = e | y |, y ≠ 0 ⇔ x 2 + y 2 = e 2 y 2 , y ≠ 0 ⇔ x 2 + 1 − e 2 y 2 = 0 , y ≠ 0 .
Dacă e = 1, condiţia este echivalentă cu x 2 = 0 , deci locul geometric este axa
ordonatelor considerată de două ori, cu alte cuvinte, locul geometric este dreapta perpen-
diculară pe (d) în F socotită de două ori (dublă).
( )
Dacă 0 < e < 1, ecuaţia x 2 + 1 − e 2 y 2 = 0 are ca soluţie numai (0,0) dar care nu
satisface condiţia y ≠ 0 , deci locul geometric este mulţimea vidă.
Pentru e > 1, cu 1 − e 2 = − m 2 ecuaţia locului geometric devine
x 2 − m 2 y 2 = 0 ⇔ ( x − my )( x + my ) = 0 ⇔ x − my = 0 sau x + my = 0 ,
şi deci locul geometric este reuniunea a două drepte prin F simetrice faţă de (d) precum şi
faţă de perpendiculara pe (d) în F. .
În acest moment putem să punem în evidenţă importanţa alegerii reperului propunând
reluarea calculelor într-un reper care să aibă originea arbitrară, axa absciselor paralelă cu (d)
şi axa ordonatelor evident perpendiculară pe ea (fig. 4).

O
x

y
Fig. 4
Conice 72

Ecuaţia dreptei (d) este de forma y = b (constantă pozitivă în fig. 4), iar F(a,b), cu
a > 0, constantă de asemenea pozitivă în fig. 4. Condiţia problemei, considerând M(x, y) este:
(x − a )2 − ( y − b )2 = e | y − b | , y≠b ⇔
( ) ( ) ( )
⇔ x 2 + 1 − e 2 y 2 − 2ax − 2 1 − e 2 by + a 2 + 1 − e 2 b 2 = 0 , y ≠ b ,
şi deşi cunoaştem locul geometric (soluţia sintetică) nu mai suntem capabili să-l recunoaştem
imediat în ecuaţia de mai sus. Deci alegerea reperului poate să ne dea necazuri. Totuşi, există
probleme în care suntem constrânşi la o anume alegere a reperului şi ar trebui să găsim
procedee de a recunoaşte locul geometric şi atunci când apare sub forma unor ecuaţii mai
complicate.
Revenind la condiţia problemei, observăm că pentru e = 1 ea se reduce la ecuaţia
x 2 − 2ax + a 2 = 0 ⇔ ( x − a )2 = 0 şi recunoaştem că locul geometric este dreapta
perpendiculară pe d în F. Pentru e ≠ 1 să gândim condiţia problemei ca o ecuaţie de gradul II
în x (y parametru) şi să încercăm descompunerea uzuală ( x − x1 )( x − x2 ) = 0 , unde x1 şi x2
( )
sunt rădăcinile ei. Discriminantul acestei ecuaţii − 4 1 − e 2 ( y − b )2 este pozitiv pentru e > 1,
caz în care ecuaţia locului geometric devine
⎛ x − a + ( y − b) e 2 − 1 ⎞ × ⎛ x − a − ( y − b) e 2 − 1 ⎞ = 0 ,
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
deci x − a + ( y − b ) e 2 − 1 = 0 sau x − a − ( y − b ) e 2 − 1 = 0 .
Aşadar, locul geometric este format din două drepte care trec prin F, de pante
1 1
şi − respectiv, de unde rezultă că sunt simetrice faţă de dreapta (d) (liniile
2 2
e −1 e −1
punctate în fig. 4), şi faţă de perpendiculara pe (d) în F. Pentru e < 1 ecuaţia locului
geometric nu poate fi descompusă în factori liniari. Ea poate fi scrisă în forma
(x − a )2 + (1 − e 2 )( y − b )2 = 0 , deci o sumă de numere pozitive care se anulează numai pentru
x = a , y = b . Dar, din condiţia problemei, avem y ≠ b , deci locul geometric este în acest caz
mulţimea vidă.
Ultima formă a ecuaţiei locului geometric poate fi evident folosită şi pentru a trata
cazul e > 1. Am preferat procedeul de mai sus pentru că este mai general.
Tratăm prin metoda analitică situaţia F ∉ (d ) . Alegem ca axă a absciselor dreapta
prin F perpendiculară pe (d), ca origine un punct O pe această dreaptă, deocamdată arbitrar şi
evident axa ordonatelor va fi perpendiculara în O pe axa absciselor, deci paralelă cu (d).
Punem F(c,0) şi D(d,0), unde D = (d ) ∩ Ox . Condiţia problemei, cu M(x,y) devine
(x − c )2 + y 2 = e | x − d | , x ≠ d ⇔ ( x − c )2 + y 2 = e 2 ( x − d )2 , x ≠ d ⇔
( ) ( )
⇔ 1 − e 2 x 2 + y 2 − 2 x c − de 2 + c 2 − e 2 d 2 = 0 , x ≠ d .
Se vede că trecând y în -y ecuaţia locului geometric nu se modifică, adică mulţimea
loc geometric are ca axă de simetrie perpendiculara din F pe (d) ceea ce constatasem şi direct.

Pentru e = 1 mulţimea punctelor locului geometric căutat intersectează Ox într-un

⎛c+d ⎞
punct A⎜ ,0 ⎟ . Alegem O să coincidă cu A, echivalent c + d = 0 , sau O este mijlocul
⎝ 2 ⎠
segmentului FD. Ecuaţia locului geometric devine
(P) y 2 = 2 px , p = 2c > 0 (am ales c > 0, d < 0).
73 Capitolul 4

Din ecuaţia (P) rezultă y = 2 px sau y = − 2 px , deci locul geometric este reuniunea a
două grafice de funcţii continue, adică o curbă. Numim curba de ecuaţie (P) parabolă.
Alte proprietăţi ale ei vor fi stabilite ulterior. Aici facem primul apel la Analiză
matematică, mai exact la un fapt experimentat de elevi începând cu clasa a VII-a, că
y = f ( x ) , cu f o funcţie reală “cuminte” reprezintă o curbă plană. Pentru e ≠ 1 , alegem
originea O astfel că c − de 2 = 0 ⇔ c = de 2 , unde rezultă că c şi d au acelaşi semn, cu alte
cuvinte, O este exterior segmentului HF. Ecuaţia locului geometric devine
( ) c2
( ) c2
(
1 − e x + y − 2 1 − e = 0 . Pentru e < 1, notând a = 2 şi b 2 = a 2 1 − e 2 , obţinem
2 2 2

e
2 2

e
)
2 2
x y
(E) + −1 = 0 .
a2 b2
c
Alegînd c > 0 şi a >0 avem a = şi b = a 1 − e 2 > 0 . Remarcăm şi egalitatea
e
a 2 = b 2 + c 2 . Mulţimea (E) este reuniunea a două arce de curbă date de funcţiile continue
b
y1 (x ) = a 2 − x 2 şi care formează o nouă curbă pe care o vom numi elipsă. Alte
a
proprietăţi ale ei vor fi stabilite ulterior.

Pentru e > 1, vom nota a 2 =

c2
e 2
( )
, b 2 = a 2 e 2 − 1 şi ecuaţia locului geometric devine

x2 y2
(H) − −1 = 0
a2 b2
Această nouă curbă o vom numi hiperbolă. Vom alege, de asemenea, a > 0, c > 0 şi
deci b > 0. Avem egalitatea a 2 + b 2 = c 2 .
În concluzie, în situaţia F ∉ (d ) locul geometric propus este parabolă pentru e = 1,
elipsă pentru 0 < e < 1 şi hiperbolă pentru e > l.
Reprezentarea grafică a curbelor (P), (E) şi (H) se obţine prin mijloace de Analiză
matematică. Există şi mijloace elementare sau mecanice de a obţine aceste reprezentări, dar în
vederea integrării geometriei analitice cu Analiza matematică preferăm reprezentarea grafică
a conicelor prin Analiză matematică.
Nu insistăm, totuşi, asupra acestui aspect. Graficele funcţiilor y1 şi y 2 pot fi trasate
cu uşurinţă de către elevi. Notăm că elipsa este o curbă mărginită (conţinută într-un
b
dreptunghi de laturi 2a şi 2b), iar hiperbola are două asimptote de ecuaţii y = ± x . În acest
a
moment există două posibilităţi de a continua:
1) se iau pe rând cele trei curbe şi se studiază pentru fiecare aceeaşi problematică
(tangente, diametri conjugaţi, polare ş.a.);
2) se formulează problematica pentru toate trei şi se exploatează cât mai mult
asemănările formale între diverse ecuaţii.
Varianta 1) este preferată în manualele şcolare. În multe dintre acestea se consideră
ordinea elipsă, hiperbolă, parabolă. Totuşi simplitatea ecuaţiei parabolei şi a unor proprietăţi
ale ei motivează ordinea parabolă, elipsă, hiperbolă folosită în [4]. Noi vom urma varianta a
doua pentru că ne permite formularea unor observaţii de natură didactică comune celor trei
curbe.
Conice 74

§3. ALTE DEFINIŢII PENTRU ELIPSĂ ŞI HIPERBOLĂ

Este bine cunoscută posibilitatea de a defini elipsa (hiperbola) ca locul geometric care
are suma (diferenţa) distanţelor la două puncte fixe date, constantă. Pot fi urmate cel puţin
două căi:
a) Ignorăm pentru un moment consideraţiile precedente şi ne propunem să
determinăm prin metoda analitică locul geometric al punctelor din plan care au suma
(diferenţa) distanţelor la două puncte fixe, constantă. Dacă se notează cele două puncte fixe
prin F şi F' şi prin M punctele locului geometric căutat, condiţia MF + MF' = 2a (a un număr
real fixat; 2 se alege pentru convenienţă), într-un reper ortonormat definit de dreapta FF' şi
perpendiculara pe ea în mijlocul segmentului FF', este echivalentă cu ecuaţia (E), cu M(x,y).
Cu alte cuvinte, locul geometric este o curbă numită elipsă. Echivalenţa mentionată se
justifică printr-un calcul cu radicali care necesită o atenţie sporită în justificarea faptului că
dacă M(x,y) este pe curba (E), atunci MF + MF' = 2a (a se consulta [4]).
Condiţia |MF-MF'| = 2a, în acelaşi reper de mai sus, se dovedeşte echivalentă cu
ecuaţia (H), deci acum locul geometric este curba numită hiperbolă. Echivalenţele menţionate
dau definiţii noi (dar tot ca locuri geometrice) pentru elipsă şi hiperbolă.
b) Luăm ca puncte de plecare ecuaţiile (E) şi (H). În urma reprezentării grafice a
curbei (E) obţinem fig. 5 fără punctele F', M, M', N şi dreapta d' pe care le vom adăuga
ulterior. În cazul elipsei, relaţiile între a, c, d, e conduc la ordinea din fig. 5 a punctelor O, F,
A (vârf) şi D (piciorul perpendicularei din focar pe directoare).

y
d' d

M’ M(x,y)
N' N
D' x
F' 0 F(c,0) A(a,0) D(d,0)

Fig. 5

Ştim de mai sus că dreapta FD este axă de simetrie a elipsei. Dacă în ecuaţia (E)
trecem x în – x, această ecuaţie nu se schimbă, deci elipsa este simetrică şi faţă de
perpendiculara în O pe FD (axa Oy). Fie F' simetricul lui F faţă de Oy şi d' simetrica dreptei
d faţă de Oy. Considerăm M pe elipsă. Atunci MF = eMN unde N este proiecţia lui M pe
directoare. Simetricul lui M faţă de Oy, notat prin M', aparţine elipsei şi satisface evident
relaţia
(1) M'F' = eM'N'.
Cum M parcurge elipsa în totalitate, M' va descrie aceeaşi elipsă, iar condiţia (1) ne
arată că F' şi d' joacă rol de focar şi, respectiv, directoare pentru elipsa (E). Aşadar elipsa are
două focare şi două directoare simetrice faţă de o dreaptă. Ne propunem să calculăm suma
MF + MF' pentru un punct M(x, y) al elipsei (E). Avem
75 Capitolul 4

MF + MF' = (x − c )2 + y 2 + (x + c )2 + y 2
⎛ x2 ⎞ ⎛ x2 ⎞
= (x − c ) 2 2⎜
+ b 1− ⎟+
⎜ a2 ⎟
(x + c ) 2 2⎜
+ b 1− ⎟
⎜ a2 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
b2 2 b2 2
= x 2 − 2cx + a 2 − x + x 2 + 2cx + a 2 − x .
a2 a2
( )
Înlocuind b 2 = a 2 1 − e 2 şi c = ae , obţinem
MF + MF' = |ex – a| + |ex+ a| = e|x – d| + e|x + d|.
Poziţia directoarei dată în fig. 5 ne impune MF+MF' = e(x+ d) – e(x – d) = 2ed = 2a.
Aşadar, punctele M ale elipsei (E) au şi praprietatea
(2) MF+MF' = 2a (a constant).
Reciproc, date F şi F', în reperul din fig. 5 punctele M(x, y) care satisfac (2) verifică şi
ecuaţia (E) după cum rezultă din implicaţiile:
2
(x − c )2 + y 2 + (x + c )2 + y 2 = 2a ⇒ ( x − c )2 + y 2 = ⎛⎜ 2a − (x + c )2 + y 2 ⎞⎟ ⇒
⎝ ⎠

cx + a = a (x + c )2 + y 2 ( )
⇒ x2 a2 − c2 + a2 y2 − a2 a2 − c2 = 0 ⇒
x2
a2
+ ( ) y2
b2
−1 = 0

cu b 2 = a 2 − c 2 .
Inegalitatea a > c este o consecinţă-a inegalităţii triunghiulare în ∆ MFF'. Aşadar
putem spune că elipsa este locul geometric al punctelor care au suma distanţelor la două
puncte fixe, constantă. Se procedează apoi similar pentru hiperbola (H). Graficul curbei (H)
este în fig. 6
d' y d

x
F' A' D' O D A F

Fig. 6

Relaţiile între a, c, d, e conduc la ordinea O – D – A – F. Hiperbola este simetrică şi

faţă de Oy. Introducem F' şi d' ca simetrice ale lui F şi respectiv d faţă de Oy şi obţinem că
acestea joacă rol de focar şi respectiv directoare pentru hiperbola (H). Deci şi hiperbola are
două focare şi două directoare, simetrice faţă de o dreaptă, axa de simetrie a hiperbolei.
Pentru M(x,y) situat pe (H) obţinem MF = |ex – a| = e|x – d| şi MF' = |ex + a| = e|x + d|.
Pentru x > d (punctele M sunt pe arcul de curbă, din dreapta în fig, 6) avem MF' – MF = 2ed
= 2a, iar pentru x < d (punctele M sunt pe arcul de curbă din stânga în fig. 6) avem MF – MF'
= 2a şi deci pentru punctele hiperbolei (H) avem
(3) |MF– MF' | = 2a.
Printr-un calcul simiplu obţinem că punctele M din plan care verifică (3) satisfac, în
reperul din fig. 6, ecuaţia (H).
Conice 76

§4. PROBLEME DE TANGENŢĂ

În multe probleme asupra conicelor intervine noţiunea de tangentă şi normală

(perpendiculara pe tangentă). Deosebim două puncte de vedere în abordarea noţiunii de
tangentă. Unul dintre ele, utilizat frecvent, este acela în care tangenta la conică într-un punct
al ei este dreapta care intersectează conica numai în acel punct. Acesta este corect şi nu
solicită elemente de topologie a planului, ci exploatează atât de mult forma particulară a
conicelor, încât nu poate fi translatat la curbe mai generale decât în forma modificată şi nu
prea utilă; tangenta într-un punct al unei curbe este dreapta care local intersectează curba
numai în acel punct. Pentru clarificarea termenului “local” folosit aici intuitiv, sunt necesare
noţiuni de topologie. Un alt punct de vedere este de a folosi mai mult analiza matematică şi
anume rezultatul că dacă y = f ( x ), x ∈ [a ,b] este o funcţie derivabilă, atunci tangenta la
graficul ei (o curbă) într-un punct (x0 , y 0 ) al ei este dreapta prin ( x0 , y 0 ) de pantă f ' ( x0 ) şi
deci ecuaţia ei este y − y 0 = f ' ( x0 )( x − x0 ) . Conicele (nedegenerate) sunt reuniuni de grafice
de asemenea funcţii şi deci rezultatul menţionat se poate folosi pentru a deduce ecuaţia
tangentei într-un punct oarecare al ei. Acest al doilea punct de vedere produce o mai bună
integrare a geometriei analitice cu analiza matematică, dar este pândit de formalism prin
pierderea suportului intuitiv. Folosirea lui necesită o revedere (benefică!), a noţiunii de
derivată a unei funcţii (acoperită de numeroasele calcule de rutină pentru învăţarea formulelor
de derivare), cu insistenţă pe interpretarea geometrică a noţiunii de derivată, care nu este
altceva decât modalitatea de a ajunge la tangentă într-un punct ca dreapta poziţia limită a
secantelor prin acel punct. Se subliniază că local tangenta intersectează curba numai în acel
punct printr-un contraexemplu dat de fig. 7. Dreapta din fig. 7 este tangentă în M şi N la
curbă, dar poate să intersecteze curba într-o infinitate de alte puncte.

M
N
Fig. 7

Schiţăm în continuare tratarea tangentelor la conice folosind al doilea punct de

vedere.
Considerăm elipsa şi hiperbola într-o singură ecuaţie
x2 y2
(1) +ε − 1 = 0 , ε = ±1 , ε 2 = 1 .
2 2
a b
Curba este reuniunea graficelor funcţiilor y1 ( x ) =
b
a
(
ε a2 − x2 ) şi
b
y 2 (x ) = −
a
( )
ε a 2 − x 2 . Într-un punct ( x0 , y 0 ) situat pe graficul funcţiei x → y1 ( x ) ecuaţia

tangentei este y −
b
ε a 2 − x02 = − (
b
)
εx0
(x − x0 ) care, prin înmulţire cu
a a ε a2 − x2 ( 0)
( ) b2
( )
2
b b b2 2
ε a02 − x02 conduce la yy0 − ε a 2 − x02 = − εxx0 + x0 ⇔
a a2 a2 a2
xx0 yy
(2) + ε 0 −1 = 0 .
a2 b2
77 Capitolul 4

Dacă ( x0 , y 0 ) este situat pe graficul funcţiei x → y 2 ( x ) , calcule similare conduc la

aceeaşi ecuaţie (2).
O situaţie aparte prezintă punctele A(a,0) şi A' (− a ,0) de pe elipsă (hiperbolă), numite
şi vârfuri, care se află la intersecţia graficelor funcţiilor y1 şi y 2 . În aceste puncte funcţiile
y1 şi y 2 rămân derivabile, dar derivatele nu mai sunt finite. Rezultă că în aceste puncte
există tangente paralele cu Oy. Cu alte cuvinte, dreptele x = a şi x = − a sunt tangente la
elipsă (hiperbolă) în punctele A şi A' respectiv. Înlocuind în ecuaţia (2): x0 = a , y 0 = 0 şi
x0 = −a , y 0 = 0 , găsim aceleaşi ecuaţii pentru tangenta în A şi respectiv A' .
Aşadar, ecuaţia (2) reprezintă tangenta la elipsă (hiperbolă) pentru toate punctele ei.

Să determinăm ecuaţia tangentei de pantă dată m la (E) (H). Considerăm dreapta y =

mx+ n cu n urmând a fi determinat. Această dreaptă este tangentă la elipsă (hiperbolă) dacă şi
numai dacă este identică cu dreapta de ecuaţie (2) pentru un anume punct ( x0 , y 0 ) . Condiţia
ca dreptele în discuţie să fie identice este dată de
x0 y 1
(3) = −ε 0 = − ,
2 2 n
a m b
condiţie care cere n ≠ 0 (nu există drepte prin origine tangente la elipsă (hiperbolă)).
Din (3), prin calcule se obţine n = ± a 2 m 2 + εb 2 şi deci ecuaţia tangentei de pantă
dată m este
(4) y = mx ± a 2 m 2 + εb 2 .
Ecuaţiile tangentelor dintr-un punct nesituat pe elipsă (hiperbolă) se obţin
determinând m din ecuaţia (4) prin condiţia ca acel punct să fie pe dreapta de ecuaţie (4).
Procedând similar, găsim ecuaţia tangentei la parabolă (P) într-un punct
(x0 , y0 ) ∈ (P ) de forma
(5) yy0 = p( x + x0 ) ,
iar ecuaţia tangentei la parabola (P) paralelă cu o direcţie dată determinată de panta m este de
forma
p
(6) y = mx + .
2m
Tangenta în (0,0) la (P) are ecuaţia x = 0 , rezultat care concordă cu (5). Deci ecuaţia
(5) reprezintă ecuaţia tangentei în toate punctele parabolei.

§5. ECUAŢIA GENERALĂ A CONICELOR

În §1 am introdus ecuaţia generală a conicelor, menţionând mai multe raţiuni pentru

care această ecuaţie ar trebui studiată în liceu. Totuşi studiul ei complet care include
clasificarea curbelor de ordinul al doilea, reprezentarea grafică a acestor curbe, determinarea
elementelor lor în funcţie de coeficienţii ecuaţiei generale etc. este laborios şi necesita mult
timp. În consecinţă, manualele de geometrie analitică sau nu tratează deloc această
problematică, sau o tratează parţial, sau o includ într-un text cu literă mică, indicând
opţionalitate în prezentarea la clasă.
Considerăm că o tratare parţială a ecuaţiei generale a conicelor cum este cea din [l] ar
putea ocupa calea de mijloc prin care să se realizeze un compromis acceptabil. Descriem o
asemenea tratare în continuare fără a insista totuşi pe clasificarea curbelor de ordinul al II-lea.
Conice 78

Astfel, ca şi în [1], vom discuta numai ecuaţia

(1) a11 x 2 + a 22 y 2 + 2b1 x + 2b2 y + c = 0 , a11
2 2
+ a 22 > 0.
Aşadar, omitem termenul ce conţine xy. Motivul este că acest termen nu apare în
ecuaţiile canonice ale conicelor găsite mai sus, iar eliminarea lui din ecuaţia generală nu se
poate face decât printr-o rotaţie a reperului. Aceasta are o expresie mai complicată decât a
translaţiei care va fi utilizată în tratarea ecuaţiei (1). Notăm δ = a11a 22 şi analizăm cazurile δ
> 0, δ < 0 şi δ = 0. În cazul δ > 0, putem presupune după o eventuală înmulţire a celor doi
membri ai ecuaţiei (1) cu -1 că a11 şi a 22 sunt pozitivi. Ecuaţia (1) se poate pune în forma
2 2
⎛ b1 ⎞ ⎛ b ⎞ b2 b2
(2) a11 ⎜⎜ x + ⎟⎟ + a 22 ⎜⎜ y + 2 ⎟⎟ + c − 1 − 2 = 0 .
⎝ a11 ⎠ ⎝ a 22 ⎠ a11 a 22
Punem
b b
(3) x' = x + 1 , y' = y + 2
a11 a 22
şi ecuaţia (2) devine
∆
(4) a11 x' 2 + a 22 y' 2 + = 0 , ∆ = c − a 22 b12 − a11b22 .
δ
⎛ b b ⎞
Ecuaţiile (3) definesc o translaţie a reperului iniţial în punctul C ⎜⎜ − 1 ,− 2 ⎟⎟ .
⎝ a11 a 22 ⎠
Analizăm cazurile ∆ > 0 , ∆ < 0 şi ∆ = 0 .
În cazul ∆ > 0 ecuaţia (4) nu are soluţii. Cu alte cuvinte, conica este (mulţimea) vidă.
x' 2 y' 2
Dacă ∆<0 scriem ecuaţia (4) în forma + − 1 = 0 , iar cu
∆ ∆
− −
δa11 δa 22
∆ ∆ x' 2 y' 2
a= − , b= − , aceasta devine + − 1 = 0 , care este o elipsă. Centrul
δa11 δa 22 a2 b2
acestei elipse este C, iar axele ei de simetrie sunt paralele cu axele reperului iniţial.
Dacă ∆ = 0 , ecuaţia (4) are o singură soluţie. Conica se reduce la un punct şi anume
C. Pentru a = b = R obţinem un cerc de centru C şi rază R.
Cazul δ < 0. Putem presupune, după o eventuală înmulţire a membrilor ecuaţiei (1) cu
− 1, a11> 0, a 22 < 0 şi punem ecuaţia (1) în forma (4) cu notaţiile (3). Se impune să discutăm
din nou cazurile ∆ = 0 , ∆ > 0 , ∆ < 0 . Pentru ∆ = 0 obţinem
a11 x' 2 + a 22 y' 2 = 0 ⇔ ( a11 x' + − a 22 y' )( )
a11 x' − − a 22 y' = 0 ⇔
⇔ a11 x' + − a 22 y' = 0 sau a11 x' − − a 22 y' = 0 .
Aşadar, conica este reuniunea a două drepte concurente în C. Ele pot fi desenate după
rescrierea ecuaţiilor lor în x şi y prin intermediul formulelor (3).
∆ ∆ x' 2 y' 2
Pentru ∆ < 0 , cu a = , b= − obţinem − − 1 = 0 . Deci conica
δa11 δa 22 a2 b2
este o hiperbolă.
∆ ∆ x' 2 y' 2
Pentru ∆ > 0 , cu a = − , b= obţinem ecuaţia − + 1 = 0 , care,
δa11 δa 22 a2 b2
79 Capitolul 4

x2 y2
cu substituţia x' = Y , y' = X (rotaţie de 90 D a reperului), devine − 1 = 0 şi deci −
a2 b2
conica reprezintă din nou o hiperbolă, dar cu axa transversă paralelă cu Oy. Hiperbola de
x' 2 y' 2
ecuaţie − +1 = 0 se numeşte hiperbola conjugată hiperbolei de ecuaţie
a2 b2
x' 2 y' 2
− − 1 = 0 . Cele două hiperbole au aceleaşi asimptote. Graficele lor apar ca în fig. 8
a2 b2
(hiperbola conjugată este trasata punctat).

x
O

Fig. 8

Cazul δ = 0. Considerăm pe rând situaţiile a11 = 0 şi a 22 ≠ 0 , respectiv a11 ≠ 0 şi

a22 = 0 . În prima situaţie ecuaţia conicei se poate scrie astfel:
2
2 ⎛ b ⎞ ca − b22
a 22 y + 2b1 x + 2b2 y + c = 0 ⇔ a 22 ⎜⎜ y + 2 ⎟⎟ + 2b1 x + 22 = 0.
⎝ a 22 ⎠ a 22
b
Dacă b1 = 0 , în urma translaţiei x' = x , y' = y + 2 această ecuaţie devine y' 2 = k ,
a 22
b 2 − ca 22
unde k = 2 . Pentru k < 0 această ultimă ecuaţie nu are nici o soluţie, deci conica
2
a 22
este vidă. Pentru k > 0 conica este reuniunea a două drepte y' = ± k sau în reperul iniţial
b b
y = k − 2 şi y = − k − 2 . Aceste drepte sunt paralele şi se confundă pentru şi numai
2 2
a 22 a 22
pentru k = 0. Dacă b1 ≠ 0 , rescriem ecuaţia conicei în forma
2
⎛ b2 ⎞ ⎛ ca − b 2 ⎞ ca22 − b22
a22 ⎜⎜ y + ⎟⎟ + 2b1⎜ x + 22 2 ⎟ = 0 şi efectuăm translaţia x' = x+ ,
⎝ a22 ⎠ ⎜ b1a22 ⎟⎠ b1a22
⎝
b2 b
y'= y+ . Ecuaţia conicei devine y' 2 = 2 px' cu p = − 1 , deci conica este o parabolă cu
a22 a 22
⎛ ca 22 − b22 b ⎞
vârful V ⎜ − ,− 2 ⎟ şi cu axa de simetrie (transversă) paralelă cu Ox.
⎜ b1a 22 a 22 ⎟⎠
⎝
În a doua situaţie ( a11 ≠ 0 şi a22 = 0 ) ecuaţia conicei se scrie
a11 x 2 + 2b1 x + 2b2 y + c = 0 . Cu substituţia x = y' (rotaţia de 90 D a reperului) aceasta capătă
Conice 80

forma ecuaţiei din prima situaţie, deci conica este fie o reuniune de două drepte (paralele sau
eventual confundate), fie o parabolă cu axa transversă paralelă cu Oy. Putem proceda şi
astfel: cu b2 ≠ 0 , ecuaţia conicei se poate pune în forma y = ax 2 + bx + c , cu renotaţii clare.
2
⎛ b ⎞ 4ac − b 2
Dăm acestei ecuaţii forma utilizată într-o clasă anterioară: y = a⎜ x + ⎟ + şi
⎝ 2a ⎠ 4a
⎛ b 4ac − b 2 ⎞
efectuăm translaţia reperului în V ⎜ − , ⎟ . Ecuaţia devine y' = ax' 2 şi cu rotaţia de
⎜ 2a 4a ⎟⎠
⎝
1
90 D a reprerului: x' = Y , y' = X , obţinem Y 2 = X , a ≠ 0 , deci o parabolă. Vârful ei este
a
⎛ b ∆ ⎞
V⎜− ,− ⎟ , iar axa transversă este paralelă cu Oy. Am regăsit astfel proprietăţi esenţiale
⎝ 2a 4a ⎠
ale “trinomului de gradul II”.

§6. PROPRIETĂŢI FOCALE ALE CONICELOR

Prin tratarea acestui subiect apare prilejul de a evidenţia o legătură a conicelor cu

fenomenul de reflexie a luminii concretizată într-o aplicare practică a parabolei şi hiperbolei.
Este vorba de construirea unor oglinzi de reflectoare cu suprafeţe de forma celor obţinute prin
rotirea unei parabole sau arc de hiperbolă în jurul axei transverse.
Înainte de a trata aspectul geometric se impune să reamintim că o rază de lumină se
reflectă pe o suprafaţă lucioasă în aşa fel, încât unghiul de incidenţă (unghiul făcut de rază cu
normala la suprafaţă în punctul de contact) este egal cu unghiul de reflexie (unghiul razei
reflectate cu normala la suprafaţă în punctul de contact).
Fie o suprafaţă lucioasă obţinută prin rotirea unei parabole (P) în jurul axei transverse.
Suprafaţa se numeşte paraboloid de rotaţie. Considerăm o sursă luminoasă în focarul F al
parabolei. Se constată experimental că razele din F se reflectă pe această suprafaţă după
direcţia axei transverse (razele reflectate sunt toate paralele cu această axă). Aşadar, sursa
punctiformă de lumină (bec) din F produce prin reflexie un fascicol de raze paralele care
poate penetra întunericul la distanţe mari, în functie de puterea sursei luminoase. Cu alte
cuvinte, oglinzile de forma paraboloidului de rotaţie sunt utile în construcţia reflectoarelor de
distanţă.
Pentru o suprafaţă lucioasă obţinută prin rotirea unui arc de hiperbolă în jurul axei
transverse, razele unei surse luminoase din focar (asociat acelei ramuri) se reflectă
împrăştiindu-se, ceea ce conduce la iluminarea unei suprafeţe mari. Asemenea suprafeţe sunt
utile în construcţia reflectoarelor care să lumineze pe arii extinse.
Fenomenele menţionate se justifică prin aşa-numitele proprietăţi optice ale conicelor.
Acestea evaluează unghiul între normală sau tangentă într-un punct M al conicei cu dreapta
MF numită şi rază focală. Vom formula aceste proprietăţi şi le vom da demonstraţii sintetice.
Ele derivă din proprietăţi ale tangentei şi apare o idee comună în demonstraţia sintetică: se
consideră o secantă la conică şi se găsesc anumite proprietăţi ale simetricului focarului faţă de
această secantă. Se consideră apoi situaţia când secanta devine tangentă. Vom începe cu
parabola unde configuraţia este mai simplă şi proprietatea optică asociată este mai
importantă.
Fie o secantă δ care taie parabola în punctele M 1 şi M 2 , fig. 9.
81 Capitolul 4

d
M2

F1
P
M
D
F
M1

δ
Fig. 9

Notăm prin F1 simetricul lui F în raport cu δ. Perpendiculara din F1 pe directoare

intersectează δ într-un punct M care este interior segmentului M 1M 2 . Pentru a vedea acest
lucru considerăm cercul cu centrul M 1 tangent directoarei. Acesta va trece prin F şi F1 .
Deci F1 este situat de aceeaşi parte a directoarei ca şi focarul F şi apoi avem în vedere că
MF = MF1 < MP . Presupunem că secanta devine tangentă, fig. 10. Atunci M 1 = M 2 = M şi
F1 coincide cu P. Putem deci conchide că simetricile focarului parabolei faţă de tangentele la
parabolă se află pe directoare.
d
M P’
P

T
D O F
M1

Fig. 10

Din aceeaşi fig. 10 citim:

Tangenta în M este bisectoarea unghiului FMP.
Normala la parabolă în punctul M este bisectoarea unghiului FMP'.
A doua proprietate se numeşte proprietatea optică a parabolei.
Fig. 10 sugerează şi un mod de a construi un punct al parabolei şi tangenta în acel
punct când se dă focarul şi directoarea: se uneşte F cu un punct P al directoarei; mediatoarea
lui FP este tangenta, iar M este la intersecţia acesteia cu perpendiculara pe directoarea în P.
Fie δ o secantă la elipsă cu M 1 şi M 2 punctele ei de intersecţie cu elipsa (focare F,
F'). Considerăm F1 simetricul focarului F' faţă de δ şi notăm prin M intersecţia dreptei δ cu
dreapta FF1 , fig. 11.
Conice 82

δ
F1
M2

M
M1

F' F

Fig. 11

Din MF + MF1 = FF1 < FM1 + M 1F1 = FM 1 + F' M 1 = 2a rezultă că M este interior
elipsei şi, deci, este interior segmentului M 1M 2 .
Presupunem că secanta devine tangentă: M 1 = M 2 = M , fig. 12.
t
F1
M

F' F

Rezultă imediat că tangenta la elipsă este egal înclinată pe razele vectoare sau
echivalent: normala la elipsă în M este bisectoarea unghiului FMF'. Aceasta este proprietate a
optică a elipsei.
Pentru hiperbolă se procedează similar.
Proprietatea focală a hiperbolei: normala la hiperbolă în M este bisectoarea unghiului
FMF'.
83 Capitolul 4

BIBLIOGRAFIE

1. Alef 0 1. Geometrie II. Elemente de geometrie afină şi euclidiană, Bucureşti, EDP, 1974.
2. Mihăileanu N., Lecţii complementare de geometrie, Bucureşti, EDP, 1976.
3. Miron R., Geometrie analitică, Bucureşti, EDP, 1976.
4. Myller A., Geometrie analitică, Bucureşti, EDP, 1972.
5. Pop I., Curs de geometrie analitică, Iaşi, Univ. “Al. 1. Cuza”, 1992.
6. Udrişte C., Tomuleanu V., Geometrie analitică. Manual clasa a XI-a, Bucureşti, EDP,
1981.
7. Moise E., Downs F., Geometrie, Bucureşti, EDP, 1983.

REZUMAT

După ce menţionăm originea termenilor de elipsă, hiperbolă şi parabolă şi a celui generic de

conice, dăm definiţia comună a conicelor ca loc geometric şi, prin rezolvarea problemei de loc
geometric, ajungem la ecuaţiile canonice (reduse) ale elipsei, hiperbolei şi parabolei. Continuăm cu
definiţiile uzuale ca loc geometric ale elipsei şi hiperbolei şi ne ocupăm de probleme de tangenţă. Se
introduce ecuaţia generală a conicelor şi se discută reducerea ei la formele canonice. In final se
demonstrează proprietăţile optice ale conicelor. Peste tot se indică metode şi procedee de predare la
clasă.

TEMĂ DE CONTROL

1. Deduceţi ecuaţiile conicelor într-un reper cu originea într-un focar şi axa

de simetrie ca axă a absciselor. Desenaţi.

2. Imaginaţi predarea legăturii între parabolă şi trinomul de gradul al doilea.

3. Găsiţi locul geometric al punctelor din care se pot duce tangente

perpendiculare la o conică.

4. Demonstraţi analitic proprietăţile optice ale conicelor.