Sociologie generală, curs

V. IERARHIE, MOBILITATE
ŞI INEGALITĂŢI SOCIALE

Principiul diferenţei sociale

O temă perenă a reflecţiei filosofice şi a moraliştilor o constituie justiţia socială, cu întregul său
cortegiu de consecinţe în planul egalităţii şi ierarhiei, al identităţii şi diferenţei, al ordinei şi
conflictului ori al dreptăţii şi libertăţii. De la Platon, Sf.Augustin, Fr.Bacon, Th.Morus,
Th.Campanella şi până la Gabriel Bonnot de Mably ori K.Marx, o respectabilă tradiţie a dezbaterii
utopiste a alimentat himera unei societăţi lipsite de ierarhie şi disparităţi socio-economice.
Abstracţie făcând, totuşi, de detaliile unor remarcabile construcţii sociale utopice, merită totuşi
reţinut ca un moment de referinţă în evoluţia gândirii europene mişcarea de idei dezvoltată în jurul
filosofiei contractualiste, care anunţa zorii iluminişti ai modernităţii. Astfel, în celebrul său Discurs
asupra originii şi fundamentelor inegalităţilor printre oameni (1755), Jean-Jacques Rousseau
avansează ideea existenţei unei „egalităţi de la natură”, dar care dispare pe măsură ce oamenii devin
membrii ai societăţii.1 Astfel, dacă inegalitatea dintre oameni este un fapt imoral, „egalitatea” în
schimb reprezintă un „drept natural”, care poate fi restabilit numai odată cu încheierea unui
„contract” ce trebuie respectat de către toţi. De menţionat, totuşi, că „principiul egalitar” dat ca
premisă a armoniei contractualiste nu urmărea punerea semnului egalităţii absolute între oameni, ci
de a fixa clauzele unui „acord moral” între indivizi în privinţa definiţiei date egalităţii. În acest fel,
Rousseau considera că diferenţele naturale dintre oameni sunt posibil de atenuat fie prin educaţie, fie
printr-o înţelegere comună în privinţa libertăţilor şi limitelor ce trebuie acordate unor voinţe
individuale în baza „contractului social”.
Tema diferenţei sociale a rămas, însă, o permanenţă a reflecţiei şi dezbaterii teoretice şi după
momentul afirmării ideilor „contractualiste” ori iluministe din zorii modernităţii europene. Cu
precădere începând din secolul al XIX-lea, cercetările istorice, etnologice, culturaliste,
antropologice, lingvistice etc. au sesizat faptul că „deosebirile naturale” dintre oameni pot genera şi
chiar adânci importante „deosebiri sociale”. Or, sub acest aspect, studii întreprinse de Edward Evan
Evans-Pritchard, Marcel Mauss, Lucien Lévy-Brühl, Claude-Lévy Strauss etc., pe cazul societăţilor
tradiţionale -, au pus în evidenţă inter-dependenţa dintre cele două genuri de „distincţii”, naturale şi
sociale. Astfel, indivizii înzestraţi în mod „natural” cu virtuţi fizice şi intelectuale de excepţie, ajung
să fie „creditaţi social” pentru a ocupa poziţii dominante în societate, dând naştere ierarhiei şi
diferenţierilor la nivelul grupului. Totodată, unele teorii de inspiraţie darwinistă au încercat să
argumenteze existenţa inegalităţilor sociale ca urmare a „selecţiei naturale”, în baza căreia poziţiile
dominante din societate revin celor „înzestraţi natural” cu anumite capacităţi, aceasta conferindu-le
inclusiv dreptul de a-i conduce pe ceilalţi. Asemenea abordări contaminate de ideologii cu puternică

1
„L’homme est bon par sa naissance, mais s’est la société qui l’a corrompu!” (Omul este bun când se naşte, dar
societatea îl corupe, trad.G.T.). J.J. Rousseau, Oeuvres completes, vol.III, Gallimard, Paris, 1964, p.134.

1
Sociologie generală, curs
încărcătură rasistă au inspirat politici extremiste şi practici dezumanizante, care au condus la
discriminare, holocaust şi războaie devastatoare, făcând din diferenţă un argument în favoarea
violenţei, revizionismului şi intervenţionismului de stat.
La polul opus, doctrine ale egalitarismului au întreţinut iluzia nivelării comportamentului uman
până acolo, încât, au pus între paranteze dreptul la identitate şi la o personalitate distinctă a fiecărui
individ, reducând realitatea socială la un relief uman lipsit de nuanţele civismului şi
excepţionalismului. Omul devine în viziunea unor astfel de „teorii”, o simplă „hieroglifă a istoriei”
(Hegel) sau „o umbră pe canavaua lumii”. Societatea nu poate exista fără o anume diviziune a
muncii şi o anume diferenţiere a valorilor, competenţelor şi responsabilităţilor, încât acţiunea unei
aşa numite legi a necesarului de ierarhie (A.Aulin) reprezintă expresia obiectivă a ordinii sociale.
Tratată dintr-o perspectivă informatică, această „lege” întrebuinţează conceptul de ierarhie pentru a
demonstra faptul că pe măsură ce societatea dispune de mai multă ierarhie, tot pe atât dispozitivele
sale cu funcţii autoreglative (selfsteering) tind să se reducă, reciproca fiind la rândul ei valabilă. Or,
între dispozitivele autoreglative la nivel social, Aulin menţionează:
- presiunea trebuinţelor umane,
- diviziunea socială a muncii,
- procesele decizionale şi informaţionale,

În esenţă, această „lege” susţine ideea că acolo unde „va exista mai multă ierarhie în structura
unui sistem social dinamic, cu atât va fi mai scăzută capacitatea sa de autoconducere şi viceversa”2
La extreme, acolo unde domneşte dictatura, procesele decizionale se vor afla sub un control politic
unic, limitând accesul actorilor sociali la pârghiile de conducere ale societăţii, iar acolo unde
democraţia este întemeiată pe instituţii puternice, principiul separării puterilor va stimula cooperarea
şi solidaritatea în detrimentul ierarhiei.
De remarcat, totuşi, că diferenţa socială nu implică totdeauna ierarhii şi inegalitate, întrucât pot
exista şi diferenţieri „orizontale”, unde diversitatea presupune complementaritate, interdependenţă,
subsidiaritate ori multiculturalism. Sunt, cu alte cuvinte, înţelesuri ale diferenţei sociale care nu
privesc raporturi de tip „superior-inferior” sau „dominant-dominat”, unde diviziunea muncii, reflectă
mai curând acţiunea unei logici a complementarităţii. În astfel de situaţii, chiar dacă ierarhia există,
ea se dovedeşte a fi necesară, întrucât duce la transformarea „junglei intereselor” particulare într-o
ordine socială.3 Contează, deci, perspectiva istorică şi semnificaţia culturală pe care epoca o atribuie
diferenţei dintre oameni, grupuri, comunităţi. Din acest punct de vedere diferenţa socială va fi
constant în atenţia filosofilor, antropologilor, politologilor, economiştilor, juriştilor etc., aflaţi în
2
apud I.Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Bucureşti, 1990, p.191.
3
Într-o epistolă adresată în 1030 de episcopul Adalberon către regele Robert Evlaviosul, acesta prezenta „legea celor trei
ordine” drept o lege divină, potrivit căreia diferenţa între oameni este o necesitate a convieţuirii în societate. În virtutea
acestei „legi” ordinea lumii feudale se întemeia pe activitatea „celor care muncesc” (laboratores), a „celor care se ocupă
cu treburi politico-militare” (oratores) şi „cei care asigură ordinea în societate” (bellatores). O asemenea „ordine” era
bazată pe „diviziunea socială a muncii”, în care ierarhia reprezintă cea dintâi condiţie a bunei slujiri a interesului
comunitar. (R.Nisbet, The Social philosophers. Community and conflict in Western thought, NewYork, Crowell, 1973,
pp.193-194)

2
 Sociologie generală, curs
căutarea unui principiu justificativ, potrivit căruia diferenţa ca inegalitate să poată fi considerată
îndreptăţită sau legitimă la un moment dat.
Diviziunea muncii şi diferenţa socială sunt condiţii Cel mai adesea, însă, ierarhia îndeplineşte funcţia
ale existenţei şi funcţionării societăţii umane. Legea de reglator al unui întreg sistem de privilegii, faci-
necesarului de ierarhie reprezintă expresia obiectivă
a ordinii sociale. Ierarhia socială îndeplineşte lităţi şi avantaje, laolaltă cu tot atâtea limitări, in-
funcţia de reglator al unui întreg sistem de privilegii, terdicţii sau privări de drepturi, reflectând prin
facilităţi şi avantaje, laolaltă cu tot atâtea limitări,
interdicţii sau privări de drepturi. Semnificaţia aceasta acţiunea unei logici a autorităţii. Potrivit
diferenţei sociale diferă de la o epocă la alta şi de la unei asemenea logici, termenii reglării accesului la
o cultură la alta. Există şi diferenţieri care nu
implică ierarhie şi inegalitate. bunuri sociale sunt definiţi în funcţie de modul de
raportare al actorilor sociali la nucleul de
autoritate existent la nivelul grupului, comunităţii sau societăţii.
Indiferent care ar fi, însă, definiţiile culturale ale ierarhiei şi egalităţii la un moment dat,
esenţiale sunt motivaţia şi efectele sociale care pot compensa nenumăratele forme ale inegalităţii
rezultate din extrema diversitate sub care se prezintă „natura umană”. Or, „această diversitate nu este
o caracteristică de circumstanţă, ci un dat fundamental al societăţii”, susţin Fitoussi şi Ronsanvallon.4
Aşa cum există un drept la identitate, există un drept la diferenţă, în numele căruia fiecare actor
social îşi revendică un profil de personalitate care este „numai a lui”, iar dacă diferenţa îi face pe
oameni deosebiţi, natura umană reprezintă „numitorul comun” al celor asemenea. În aceste
împrejurări, egalitatea nu reprezintă neapărat o stare anume, un raport sau o formă de echilibru între
doi sau mai mulţi actori sociali, cât mai ales „un principiu de organizare” relativ echivoc.
Contează mai puţin înţelesul pe care oamenii îl Din acest punct de vedere, Fitoussi şi Ronsanvallon
atribuie diferenţei sociale, mai importantă fiind
susţin că are mai puţină importanţă înţelesul pe care
credinţa acestora în justeţea acestui principiu.
Altminteri, diferenţa este percepută drept sursă a oamenii îl atribuie diferenţei sociale, cât mai ales
unei profunde inegalităţi, adesea greu dacă nu
credinţa acestora în justeţea acestui principiu. În
chiar imposibil de tolerat sub aspect moral.
caz contrar, diferenţa este percepută mai curând
sursa unei profunde inegalităţi, cel mai adesea greu dacă nu imposibil de tolerat sub aspect moral.
Din moment ce şansele sunt inegale, relevanţa principiului egalităţii îşi pierde orice conţinut, făcând
inconsistentă însăşi valabilitatea „contractului social”. Ca atare, în abordarea teoretică a principiului
egalităţii trebuie luate în considerare cel puţin două aspecte:
a. eterogenitatea indivizilor care alcătuiesc lumea oamenilor;
b. variabilitatea înţelesurilor culturale atribuite conceptului de egalitate.

Privită din acest unghi, egalitatea se referă mai puţin la venituri ori accesul la „bunuri sociale
primare”, cât mai ales la libertatea alegerii între proiecte diferite şi, în mod particular, la capacitatea
de a le finaliza. Iar dacă alegerea este posibilă, aceasta presupune ca însăşi situaţia de inegalitate
poate constitui o motivaţie suficient de puternică pentru a îndrepta nedreptatea socială. De aici

4
J.-P. Fitoussi, P.Ronsanvallon, Noua epocă a inegalităţilor, Ed.Institutul European, Iaşi, 1999, p.105.

3
 Sociologie generală, curs
rezultă faptul că modalităţile prin care principiul egalităţii poate fi reinstaurat implică proceduri cu
mult mai diverse:

a. fie recurgând la principii derivate dintr-o morală mai generală, centrată pe merit şi
răsplată;
b. fie evaluând logica şanselor de reuşită a grupului/comunităţii din perspectiva unor
atribute socio-demografice (vârstă, educaţie, gen, mediu de rezidenţă
indivizilor/grupului etc.);
c. fie, în sfârşit, raportând şansele de realizare a proiectelor individuale/grupale la
experienţa istorică a comunităţii.

Principiul egalităţii comportă, aşadar, o reprezentare dinamică a sensurilor sub care trebuie
interpretată libertatea de a alege, iar restricţiile unui concept teoretic nu-i pot îngrădi o anumită
mişcare de eliberare din corsetul semantic impus de o definiţie excesiv de rigidă şi inatacabilă.
Aceasta face ca pe teritoriul disputelor teoretice asupra egalităţii să prolifereze o bogată literatură
privitoare la relaţia dintre elite şi masă, cu variantele sale mai restrictive: bogăţie vs. sărăcie sau
centru vs. periferie.5

Teorii sociologice ale diferenţei sociale

Nu puţine sunt paradigmele şi teoriile privitoare la reputaţie, prestigiu şi onorabilitate sociale

care îşi află temeiul în conceptele de diferenţă şi egalitate. Unele au caracter determinist, altele sunt
de sorginte structuralistă şi funcţionalistă, iar tot pe atâtea sunt inspirate de abordări axiologiste,
culturaliste, interacţioniste, etnometodologice, constructiviste etc., fiecare dintre aceste abordări
reliefând o anumită dimensiune a ierarhiei sociale.
Abordările structuraliste excelează prin situarea în În ceea ce priveşte abordările structuraliste, aces-
centrul explicaţiilor date diferenţei sociale şi, implicit, tea excelează prin situarea în centrul explicaţiilor
ierahiei sociale a noţiunilor de structură şi funcţie.
date diferenţei sociale şi, implicit, ierahiei sociale
a noţiunilor de structură şi funcţie. O bună parte a acestor teorii sunt de inspiraţie marxistă şi neo-
marxistă. Acestea situează ca sursă şi criteriu al recunoaşterii ierarhiei sociale aspecte privitoare la
nivelul veniturilor şi sistemul relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Dintr-o astfel
de perspectivă, structura societăţii este formată din două clase cu interese şi venituri economice
fundamental diferite: a) proletariatul, clasă a „celor ce muncesc”, fiind obligaţi să-şi vândă „forţa de
muncă” pentru a subzista şi, b) burghezia, clasă deţinătoare a „mijloacelor de producţie” care îşi
însuşeşte în mod abuziv rezultatele muncii „clasei muncitoare”. Societatea este astfel divizată
ireductibil între bogaţi şi săraci, respectiv între exploatatori şi exploataţi, ambele fiind „clase

5
Sunt de reamintit, în acest sens, contribuţiile teoretice ale lui V.Pareto, R.Michels, K.Marx, I.Walerstein s.a.

4
Sociologie generală, curs
sociale” angajate într-un conflict istoric, care se rezolvă inevitabil prin revoluţie. Prin intermediul
revoluţiei „clasa muncitoare” este repusă în drepturile sale legitime.
Într-o astfel de interpretare conflictualistă a diferenţei sociale, „proletariatului” (clasa dominată,
asuprită) îi revine rolul istoric de „gropar” al „burgheziei”(clasa dominantă, exploatatoare),
instaurându-se astfel o societate mai „dreaptă” în care triumfă principiul egalităţii absolute între
oameni. Formal, odată înfăptuită „revoluţia socialistă”, clasa muncitoare – în calitate de principal
creator de bunuri în societate -, preia puterea politică, devenind clasă conducătoare. În realitate,
ierarhiile lumii „fără clase” sunt definite în raport de criteriul fidelităţii şi ataşamentului faţă de
lider, iar termenii de nobleţe şi respectabilitate socială ajung apanajul exclusiv al unei nomenklaturi
de partid.

Teoriile „structuraliste” nu se rezumă la versiunile

Teoriile „structuraliste” nu se rezumă, însă,
inspirate de marxism, fiind adeseori critice faţă de doar la versiunile inspirate de marxism, fiind
rigiditatea şi dogmatismul ideologic al acestora. Modul
adeseori critice faţă de rigiditatea şi dogma-
reducţionist al interpretării relaţiilor sociale şi marea
imprecizie a înţelesurilor referitoare noţiunea de clasă tismul ideologic al acestora din urmă. Modul
socială situează aceste teorii în sfera determinismului reducţionist al interpretării relaţiilor sociale
social
şi marea imprecizie a înţelesurilor referitoare
la caracteristicile structurilor grupale situează asemenea abordări în categoria determinismului social.
Mai exact, conceptul de „clasă socială” dispune de capacităţi limitate de redare a dispozitivului
funcţional, cu mult mai complex, al unei alcătuiri umane. El evocă îndeosebi “macro-structuri”
demografice (zonă de rezidenţă, gen, vârstă etc), având un contur mult prea general şi fluid. Cei care
nu se încadrează în parametrii sociali-economici, culturali şi politici ai unei „clase”, trebuie
consideraţi ca aparţinând unor conglomerate umane difuze şi marginale, aflate la periferia societăţii:
intelectuali, practicanţi ai unor profesii liberale, mici fermieri şi deţinători ai unor gospodării
ţărăneşti individuale etc. Cu alte cuvinte, în interiorul „clasei” atributele de personalitate ale celor
care formează grupul ori comunitatea se topesc într-o magmă socială informă, în care oamenii îşi
pierd identitatea pentru a deveni „indivizi-masă”. Paradoxul conceptului de „clasă” constă în faptul
că la nivelul acestei „structuri” diferenţele care îi separă pe membrii săi sunt mai numeroase decât
atributele care îi unesc. Din acest motiv, întrebuinţarea practică a acestui concept în cadrul teoriilor
sociologice vizează cu precădere crearea de tipologii, taxonomii şi clasificări cu aspect generalizator,
reducând personalitatea vie şi distinctă a actorilor sociali la o sumă amorfă de entităţi abstracte.
Cu toate acestea, conceptul de „clasă” nu a ieşit cu totul din limbajul ştiinţelor sociale. În sfera
teoriei politice, spre exemplu, sintagma „clasă politică” apare frecvent în limbajul cercetătorilor, dar
şi al mass media, pentru a rezuma judecăţi şi explicaţii cu un caracter mai general privitor la
realitatea socială. Totodată, teoriile de tip structuralist s-au îndepărtat considerabil de fondul marxist
originar, înscriindu-se într-un orizont analitic cu mult mai subtil în caracterizarea relaţiilor intr-grup
şi inter-grup. Sub acest aspect, studiile de orientare structuralistă se impun, fie prin preocuparea
manifestă pentru clasarea şi tipologizarea raporturilor inter-umane din perspectivă sistemică

5
 Sociologie generală, curs
(Georges Gurvitch6 Talcott Parsons7), fie prin descrierea unor scheme de organizare comunitară din
orizont antropologic (Claude Lévy-Strauss8). Tot astfel, sunt demne de menţionat contribuţiile lui
Lewis Coser9 ori Ralf Dahrendorf10 în legătură cu natura conflictului social la nivelul societăţii
moderne şi postmoderne şi, nu în ultimul rând, versiunea structuralist-funncţionalistă, teoretizată de
Robert King Merton.11
Un loc aparte în cercetările sociologice
Conceptul de „clasă socială” dispune de capacităţi limitate de
redare a dispozitivului funcţional al unei grupări umane. În de orientare structuralistă îl ocupă stu-
interiorul „clasei” atributele de personalitate ale celor ce diile lui Gösta Carlsson12 din perspec-
alcătuiesc o grupare umană oarecare se topesc într-o magmă
socială informă, în care oamenii îşi pierd identitatea pentru a tiva preocupărilor acestuia de a elabora
deveni „indivizi-masă” o schemă de interpretare a ierarhiei so-
ciale întrebuinţând conceptele de
structură şi de clasă socială. Cercetările acestuia au fost dezvoltate de sociologul american Lloyd
Warner, care a elaborat o aşa numită scală a prestigiului social pornind de la evaluarea rolurilor şi
statusurilor deţinute de actori în societate. Este vorba de o scală cuprinzând şase trepte ale
onorabilităţii sociale, construite pe baza opiniilor exprimate de diferite persoane, unele despre altele.
Ipoteza metodică de la care a plecat Warner se raportează la cunoscuta „teoremă a lui Thomas”,
conform căreia „realitatea socială este aceea pe care o percep oamenii, iar nu aceea pe care o
presupun speculaţiile filosofice”. Altfel spus, nici o persoană nu este ceea ce crede ea că este, ci ceea
ce ajung alţii să creadă despre ea.
Pornind de la această constatare, Warner a conceput un instrument de clasificare şi ierarhizare a
raporturilor dintre diferitele clase care compun societatea, cunoscut în literatura sociologică drept
„indicele Warner”. În esenţă acesta este un „indice” de măsurare a poziţiei sociale a fiecărei „clase”,

6
G.Gurvitch, Le concept des classes sociales de Marx à nos jours, Centre de documentation universitaire, Paris, 1954.
Sociologului ruso-francez i se datorează o foarte elaborată clasificare a grupurilor sociale, realizată după criterii
predominant cantitativiste.
7
T.Parsons, The Structure of Social Action, New York, McGraw-Hill, 1937. Sociologul american ia în considerare ca
„structuri universale” ale societăţii moderne birocraţia,sistemul juridic, pieţele economice şi democraţia. În viziunea lui,
societatea se prezintă ca un sistem social, alcătuit din patru subsisteme (economic, politic, social si cultural) care se
ordonează potrivit legii ierarhiei cibernetice (în care subsistemele bogate în informaţie sunt mai sărace în energie şi,
invers).. Vezi şi T. Parsons, Le systéme des sociétés modernes, Paris, col “Organisation et sciences humaines”, 1973
8
Cl.Lévy-Strauss, Les Structures élémentaires de la parenté, Paris, PUF, 1949 (éd. revue, La Haye-Mouton, Paris,
1968), dar mai cu seamă Anthropologie structurale, Paris, Plon, 1958 (éd. Revue, Pocket, 1997.). Sunt remarcabile
schemele descriptive realizate de sociologul francez pentru a ilustra un sistem complicat de raporturi la nivelul unor
societăţi tradiţionale cercetate în zona platoului brazilian al Amazonului (Mato Grosso), pe cazul triburilor şerente,
bororo si nambikwara.
9
L.A.Coser, The Functions of Social Conflict (1956), trad.fr. Les fonctions du conflit social, Paris, PUF, 1982,
Sociologul american enumeră drept surse ale conflictului social violenţa, dizidenţa şi inovarea socială, criticând
societatea americană de insensibilitatea arătată nenumăratelor injustiţii şi tensiuni sociale mocnite pe care este instalată o
prosperitate aparentă şi vulnerabilă.
10
R.Dahrendorf, Class and Class Conflict in Industrial Society (1959), trad. rom. „Conflictul social modern”,
Ed.Univ.„Al. I. Cuza”, Centrul European University Press, 1996. De remarcat faptul că în lucrările sale a criticat viziunea
marxistă a luptei claselor sociale.
11
R.K.Merton, Social Theory and Social Structure (1959), trad. fr. „Éléments de théorie et de méthode sociologique”,
Paris, Armand Colin, 1998. Centrată pe conceptele de structură, valori, funcţie/disfuncţie, teoria sociologului american
reţine atenţia prin câteva modele explicative larg întrebuinţate în ştiinţele socio-umane: birocraţie, adaptare socială,
profeţii autorealizatoare/autoinfirmatoare etc.
12
G. Carlsson, Social Mobility and Class Structure, Lund, Glecrup, 1969.

6
Sociologie generală, curs
calculat pe baza unor variabile (indicatori de status): ocupaţie, venit, locuire, şi zonă de rezidenţă.13
În acest fel Warner a identificat şase niveluri sau paliere ale prestigiului social:
- superior – superior (upper – upper);
- superior – inferior (upper – lower);
- mijlociu – superior (upper – midle);
- mijlociu – inferior (lower-midle);
- inferior – superior (upper – lower);
- inferior – inferior (lower-lower).

Considerată o “paradigmă funcţională” valabilă în cazul societăţii americane din perioada

industrialismului clasic, această diferenţiere între diversele categorii sociale s-a dovedit un
instrument destul de greoi şi relativ infidel pentru analizele întreprinse în alte spaţii de cultură ori
situate la distanţă semnificativă în timp. Ca urmare, foarte mulţi cercetători au optat pentru varianta
cu trei “trepte de prestigiu”, mult mai uzuală şi mai cunoscută chiar printre nespecialişti: clasă
inferioară, mijlocie şi superioară. Totodată, trebuie făcută precizarea că, spre exemplu, prin aşa
numita “midle class” sau “working class” se înţeleg realităţi sociale care nu sunt perfect
comparabile de la o societate la alta (clasa mijlocie americană seamănă foarte vag cu clasa
mijlocie franceză şi, aproape deloc cu cea românească). Mai mult, în condiţiile unei dinamici
deosebite a profesiiilor şi ocupaţiilor din societate, cele mai multe studii pe această temă au un
caracter relativ şi adeseori provizoriu. În condiţiile în care criteriile de „clasificare” s-ar baza pe
structuri sociale relativ stabile (organizaţii, instituţii, asocieri grupale etc), asemenea ordonări ale
reputaţiei şi prestigiului social ar fi cu mult mai eficiente şi uzitate în caracterizarea diferenţei
sociale.14
Ca replică la abordările clasiale în definirea diferenţierilor ce au loc în societate, s-a afirmat
perspectiva stratificaţionistă, considerată mai suplă şi întrucâtva mai „realistă” în caracterizarea
componentelor socio-umane ale sistemului social. Într-o asemenea viziune, realitatea socială se
prezintă ca fiind mult mai complexă, fiind alcătuită din “straturi sociale”, „sub-culturi”, “grupuri
mici” ori din „grupuri afine”, toate aflându-se într-o permanentă interacţiune. Cercetările au dovedit
faptul că noţiunea de “strat” desemnează o realitate socială mai apropiată de conceptele de rol şi de
status, întrucât fără a exclude ierarhia în interiorul grupului, diferenţierile pot exprima şi poziţii
echivalente de status. Astfel, a fi catolic sau ortodox, român sau sârb, profesor sau medic, nu implică

13
Indicele statutar construit de Warner se bazează pe un calcul relativ necomplicat. Pornind de la patru criterii de
referinţă – profesie, sursă de venit, tip de locuire şi zonă de rezidenţă -, el a acordat o valoare matematică diferită, în
ordine ierarhică de la 1 la 7, pentru a indica nivelul percepţiei sociale asupra fiecăruia din aceste criterii. Totodată,
Warner a atribuit şi un coeficient propriu de importanţă în definirea statusului social al unui individ, respectiv 4-3-3-2.
Astfel, persoanele care obţin totalul cel mai scăzut sunt, totodată, cele mai bine poziţionate pe scala prestigiului social.
Directorul unei Regii Autonome care beneficiază de un venit important, având o vilă confortabilă, plasată într-un cartier
rezidenţial, va totaliza: 4x1+3x1+3x1+ 2x1=12p, în timp ce un muncitor necalificat, cu un salariu modest, locuind într-un
apartament de bloc dintr-un cartier periferic, va obţine: 4x7+3x7+3x7+2x7=84p. Diferenţa dintre cele două scoruri (12p,
respectiv 84p) indică valoarea distanţei sociale care-i separă pe cei doi.
14
T. Rorariu, P. Iluţ, op..cit, pp. 158-154.

7
Sociologie generală, curs
în mod necesar prezenţa unor raporturi de subordonare. Ele sunt doar exprimări cu mult mai flexibile
ale modului în care sunt integrate social diferenţele dintre actori, prin referire la noţiunile de
asociere, cooperare, complementaritate sau interdependenţă. Apelând la asemenea termeni – susţine
Yannick Lemel -, înseşi conceptele de proprietate şi de liberă iniţiativă pot fi redefinite în manieră
non-conflictualistă, atât timp cât „în orice societate pot fi întâlnite, în egală măsură, atât straturi, dar
şi clase sociale”15 Or, din acest punct de vedere, atunci când interesul cercetării sociale poartă
prioritar asupra aspectelor de ordin funcţional, noţiunea de clasă se poate dovedi mai eficientă în
surprinderea co-determinărilor, inter-dependenţelor şi inter-influenţelor dintre oameni şi grupuri.
Invers, atunci când interesul cercetătorului este îndreptat spre studierea unor realităţi „în mişcare”
(dinamica mentalităţilor, a stilurilor de viaţă, a sistemelor de valori etc.), termenul de strat social este
preferabil celui de clasă. Mai mult decât relaţiile de proprietate, criterii ce se raportează la nivelul de
educaţie, la valori, nivel al consumului s.a.m.d, sunt cu mult mai adaptate unor realităţi complexe şi
în evoluţie care solicită analize multivariate, analize de regresie (lineară sau loglineară) şi, în
general, abordări multi-, inter-, şi cros-disciplinare.
În cadrul teoriilor „stratificaţioniste”, realitatea socială Dintr-o astfel de perspectivă axiologistă, o
apare mult mai complexă, fiind alcătuită din “straturi atenţie specială merită aşa numita „teorie
sociale”, „sub-culturi”, “grupuri mici” ori din „grupuri
afine”, toate aflându-se într-o permanentă interacţiune. a clasei de lux” (The Theory of Leisure
Class. An Economic Study of Institutions)16.
Este vorba de o teorie care s-a impus nu doar cercetătorii economice, dar mai ales celei
sociologice, datorită observaţiilor de mare fineţe asupra unor „permanenţe” ale conduitei umane.
Între acestea, Thorstein Veblen a pus în evidenţă eterna năzuinţă a omului de a fi bogat, arătând că
«oricât de larg, de egal sau de „just” s-ar putea să fie distribuită avuţia comunităţii, nicio creştere a
ei nu va ajunge vreodată să stingă această năzuinţă, al cărei temei este dorinţa oricărui om de a-i
depăşi pe toţi ceilalţi în acumularea de bunuri.» Din orizontul acestei înclinaţii naturale spre confort
şi bunăstare - pe care o resimte orice individ -, reuşita relativă în viaţă derivă dintr-o „comparaţie
invidioasă” între meritul propriu şi meritele celorlalţi. Dar pentru a se impune în ochii celorlalţi nu
este suficient ca individul să posede avuţie sau putere, fiind imperios necesară etalarea lor publică
într-un mod cât mai ostentativ cu putinţă. Numai ceea ce se vede se bucură de stimă, iar în această
privinţă, însăşi abţinerea ostentativă de la muncă, devine semnul convenţional al respectabilităţii şi
onorabilităţii sociale.
Pentru a se impune în ochii celorlalţi nu este suficient ca Dimpotrivă - susţine Veblen -, angajarea
individul să posede avuţie sau putere, fiind imperios necesară într-o muncă productivă este un semn de
etalarea publică a acestora într-un mod cât mai ostentativ cu
putinţă. sărăcie şi de aservire, fiind prin aceasta
incompatibilă cu o poziţie onorabilă în
societate. Luxul ostentativ are cea mai mare căutare ca semn al respectabilităţii. Lumea nu mai
consumă din necesitate, ci potrivit unei logici a prestigiului şi onorabilităţii, pentru care „eticheta”

15
Y. Lemel, Stratifications et mobilite sociale, Paris, Armand Colin, 1991, p. 16.
16
Th.Veblen, Teoria clasei de lux: un studiu economic al instituţiilor, Ed:Publica, Bucureşti, 2009.

8
Sociologie generală, curs
constituie motivaţia supremă a procurării de bunuri şi servicii, fără ca acestea să răspundă unei
trebuinţe sociale efective. Mai mult, prosperitatea se afişează ostentativ prin semne explicite de
„risipă” pentru a demonstra capacitatea remarcabilă a celui care a făcut din „emulaţia pecuniară”17 o
preocupare în sine. Odată câştigată, averea se cere „risipită” prin achiziţia de obiecte lipsite de
utilitate intrinsecă: casă de vacanţă, sume exorbitante jucate în cazinouri de lux, colecţii vestimentare
în funcţie de modă şi sezon, mărci celebre şi cât mai rare de autoturisme, locuinţe cu un confort
excesiv excedentar, mobilier din esenţe rare ori executat la comandă, vacanţe în cele mai exotice
locuri de pe mapamond, concerte exclusive a unor staruri celebre ale muzicii etc. Din acest arsenal al
mijloacelor destinate epatării celor din jur, nu lipseşte nici „căsătoria demonstrativă”, în care
partenerul prosper îşi poate îngădui mariajul cu o vedetă creată de show-biz-ul lumii mondene.
Căsătoria devine, în acest caz, expresia unei alianţe maritale centrate pe unicul interes de a marca
„distanţa socială” care îl separă pe cel bogat de cei mai puţin bogaţi ori de-a dreptul săraci. Pentru a
demonstra „gratuitatea” deplină a actului căsătoriei, respectiv pentru a invalida rolul activ şi
contribuţia efectivă a soţiei în economia domestică, o asemenea alianţă ţine în realitate să pună în
valoare capacitatea soţului de a-i oferi soţiei dreptul la „nemuncă prin procură”, dar şi acces la un
„consum prin procură”. Cu alte cuvinte, dreptul la lenevire sau false preocupări domestice ale soţiei
constituie un apanaj al celor bogaţi, situaţi pe poziţii superioare de prosperitate şi rang social. Numai
cei bogaţi îşi pot permite, deci, ca soţia să lenevească pe banii soţului ori să cheltuiască fără noimă
banii pe lucruri dintre cele mai inutile cu putinţă. Cu cât mai mult leneveşte ori iroseşte banii pe
nimicuri amăgitoare, pe atât creşte onorabilitatea şi respectabilitatea soţului. Astfel de conduite
denotă irelevanţa „pierderilor”, risipa tolerabilă şi chiar dezirabilă din partea soţiei sau anturajului
său de adulatori (menajeră, şofer personal, prieteni de ocazie). În universul artificios şi
convenţionalizat al „traiului îmbelşugat”, manierele devin expresia unui rafinament golit de conţinut,
rezumându-se la „o pantomimă ce simbolizează poziţia stăpânului şi a supusului”.
Eticheta constituie o pedanterie a cărei
Eticheta constituie o pedanterie a cărei relevanţă rezidă în
capacitatea sa de a reda simbolic rangul şi poziţia socială a relevanţă rezidă în capacitatea sa de a
celor care o întrebuinţează în scopul obţinerii recunoaşterii
reda simbolic rangul şi poziţia socială a
prestigiului şi reputaţiei sociale
celor care o întrebuinţează în scopul
obţinerii recunoaşterii prestigiului şi reputaţiei sociale . Valoarea manierelor constă, deci, în faptul că
ele sunt garanţia unei vieţi neproductive, iar prin „procură”, şi cei din anturajul celui bogat îşi pot
permite să lenevească „neproductiv”. În opinia lui Veblen, „aplombul şi complezenţa arogantă ale
celui obişnuit să ceară supunere şi să nu poarte grija zilei de mâine reprezintă criteriul după care
este judecat gentleman-ul desăvârşit”. În consecinţă, înmulţirea supuşilor ori a celor dependenţi de
prosperitatea celui devenit bogat, indică un rang social înalt, iar „dacă situaţia pecuniară a
stăpânului o permite, crearea unei clase aparte de servitoare personale este încurajată şi de
importanţa solemnă care ajunge să fie atribuită acestui serviciu.” În plus, opulenţa excesivă îl
determină pe cel care a acumulat-o să-şi cheme în ajutor amicii şi rivalii pentru a-şi demonstra sieşi

17
„competiţie financiară”, i.e.

9
Sociologie generală, curs
şi celorlalţi impresionantele sale disponibilităţi financiare, oferind cadouri scumpe, mese generoase
şi distracţii dintre cele mai epatante. Prin generozitatea sa ostentativă el ţine să reamintească
celorlalţi că distanţa socială care-i separă este atât de mare, încât el singur nu este în stare să
consume ceea ce a reuşit să adune.
Este de reţinut, totuşi, că în multe privinţe „teoria clasei de lux” apare ca o replică a paradigmei
lui A.Maslow18 privitoare la derivarea socială a trebuinţelor. Originalitatea abordării lui Veblen
rezidă, însă, în inversarea ordinii trebuinţelor sociale, în sensul că oamenii nu mai consumă potrivit
necesităţilor de subzistenţă, ci în mod precumpănitor pentru a satisface trebuinţe de ordin simbolic
(poziţie ierarhică superioară, prestigiu, onorabilitate, admiraţie şi chiar invidie sociale).

Astfel, în viziunea lui Maslow oamenii acţionează

sub presiunea unor necesităţi ce se cer satisfăcute,
începând de la cele de ordin fiziologic, şi până la
cele care implică stima, reputaţia, prestigiul şi, nu în
ultimul rând, însăşi împlinirea estetică a individului.
Odată ce o trebuinţă este satisfăcută, apare o nouă
trebuinţă de satisfăcut, întrucât fiinţa umană este
făuritoare de scopuri şi de ideal. Aceasta face ca
trebuinţele să fie derivate de însăşi dezvoltarea
omului şi a societăţii umane.
Toate aceste teorii ale diferenţei sociale, fie că sunt structuraliste, funcţionaliste, fie că sunt
tributare unor abordări economiciste, psihologiste, axiologiste etc., reflectă caracterul istoric al
definiţiilor date ierarhiei, inegalităţii, injustiţiei sau, după caz, prestigiului, reputaţiei, onorabilităţii
şi respectabilităţii, din orizontul cultural al fiecărei epoci. Criteriile, tipurile de capital de care dispun
actorii sociali ori motivaţiile aflate la baza distincţiilor sociale nu rămân aceleaşi pretutindeni şi în
orice epocă, ci au propria lor dinamică şi propria semnificaţie în decursul timpului.

Teoria mobilităţii sociale

Apariţia în 1941 a lucrării lui Pitirim Sorokin, Social and cultural mobility19, făcea să revină în
atenţia sociologilor problematica dinamicii sociale printr-un studiu comparativ aplicat societăţilor
europene şi nord-americane. Acesta aborda fenomenul din perspectiva competiţiei dintre poziţiile de
putere deţinute de actorii şi grupurile sociale, o competiţie purtată în contextul unor societăţi
deschise şi democratice, aflate sub influenţa ideologiei egalităţii de şanse. Sorokin lansa, astfel,
ipoteza că mobilitatea socială reflectă tendinţa grupurilor şi persoanelor de a ocupa poziţii cât mai
bine situate în ierarhia societăţii şi că o asemenea tendinţă se manifestă pe trei direcţii principale:
ascendentă, descendentă şi circulară.
18
A.Maslow, A Theory of Human Motivation (1943), trad.rom. Motivaţie şi personalitate, Ed.Trei, Bucureşti, 2008.
19
Pitirim Sorokin, Social and cultural mobility, Glencoe, The Free Press, 1959. trad. fr. “Tendances et déboires de la
sociologie américaine ”, Édition électronique réalisée avec le traitement de textes Microsoft Word 2003 pour Macintosh.

10
 Sociologie generală, curs
În virtutea acestui model, sociologul american – el însuşi trăind experienţa părăsirii unui mediu
cultural de origine şi a abandonării unui statut profesional respectabil în Rusia – afirmă că, în
realitate, nu pot fi întâlnite societăţi complet închise. În pofida oricăror rigori juridice sau morale,
nimeni şi nimic nu poate împiedica deplasarea actorilor sociali în universul poziţiilor de status dintr-
o societate. Indiferent cât de conservatoare ar fi structurile instituţionale ale acesteia, se găsesc de
fiecare dată posibilităţi şi mijloace de transgresare a barierelor impuse ideologic sau în virtutea unor
cutume tradiţionale. Din punct de vedere individual, fenomenul mobilităţii sociale are efecte benefice
asupra dezvoltării intelectuale a personalităţii, iar din perspectiva vieţii comunitare acest fenomen
contribuie la creşterea inventivităţii sociale, a prosperităţii economice şi la optimizarea distribuţiei
statusurilor în interiorul societăţii.

Mobilitatea socială reflectă tendinţa grupurilor şi

Din perspectiva dinamicii sociale, mobilitatea
persoanelor de a ocupa poziţii cât mai bine situate în constituie premisa dezvoltării nivelului de în-
ierarhia societăţii. Fenomenul mobilităţii sociale are ţelegere al individului, a creşterii adaptabi
efecte benefice asupra dezvoltării intelectuale a lităţii şi curiozităţii sale naturale care, la rân-
personalităţii, contribuie la creşterea inventivităţii dul lor, pot influenţa dezvoltarea economică şi
sociale, a prosperităţii economice şi la optimizarea spirituală a societăţii. Ea reprezintă un substi-
distribuţiei statusurilor în interiorul societăţii. tut de revoluţie socială prin faptul că oferă de-
debuşee controlabile unei reaşezări mai
corecte a statusurilor inechitabil orânduite în consecinţa unei acţiuni defectuoase a sistemului
instituţiilor puterii din societate. Prevenirea unor mişcări violente, de natură să ameninţe stabilitatea
ordinii sociale instituite, reprezintă o miză suficient de convingătoare pentru orice cercetător, atunci
când îşi propune să decodifice resorturile profunde ale unui fenomen de mare însemnătate din lumea
modernă.
Tot astfel, nu poate fi negată nici existenţa unor consecinţe mai puţin dezirabile ale mobilităţii
sociale asupra societăţii, între care modificarea compoziţiei sociale şi alterarea calităţii relaţiilor
moral-afective dintre indivizi, nu pot fi trecute cu vederea. Dinamica mobilităţii sociale nu poate,
însă, anula complet ierarhiile datorate diferenţelor înnăscute dintre indivizi, precum şi a celor
datorate discrepanţelor economice dintre mediile sociale din care provin aceştia.20 Ea doar poate
atenua anumite efecte, fără a conduce la uniformizări sociale în numele moralei egalitariste. Funcţia
socială majoră a mobilităţii sociale este de a stimula competiţia dintre actori cu “şanse egale”, în
condiţiile unei funcţionări normale a instituţiilor democratice. Prin aceasta, Sorokin se dovedeşte un
adversar al spiritului colectivist, considerând fenomenul mobilităţii sociale o formă ipocrită de
exprimare a idealului egalitarist, în măsura în care el dă numai “sentimentul superficial al unei
egalităţi formale, în spatele căreia sporeşte permanent individualismul celui dornic să reuşească
socialmente sărind cât mai repede şi cât mai multe poziţii în ierarhia socială”21.

20
I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Bucureşti, 1990, pp. 161-162.
21
Ibidem, p. 165.

11
Sociologie generală, curs
Uneori, ritmul prea rapid în care se derulează această competiţie cu timpul şi cu limitele
adaptative ale fiecărui individ, poate da naştere unor “efecte perverse” ale mobilităţii sociale. Panica
de status este unul dintre simptomele sale cele mai cunoscute, pe care Ch. W. Mills îl surprinde în
comportamentul actorilor sociali, cu deosebire în perioadele de “tranziţie”. În asemenea momente,
când au loc schimbări instituţionale şi normative prea rapide – susţine sociologul american –, apar
unele “personaje” care adoptă un tip aparte de “conformism social”, comportându-se aidoma unor
“roboţi veseli”. Semnul cel mai evident de recunoaştere a acestui sociotip uman este individul
“descurcăreţ”, deplin convins de faptul că stăpâneşte perfect – aidoma unui robot –, arta folosirii
mijloacelor de a reuşi în viaţă. Faptul că deţine o abilitate specială de acest gen nu i se pare suficient,
de vreme ce el ţine morţiş să şi probeze de fiecare dată – pe orice cale şi oricui este dispus să-i acorde
o minimă atenţie –, că aceste abilităţi sunt şi foarte importante. De aceea “ştiinţa vieţii” reprezintă
prima virtute pe care el doreşte să o etaleze demonstrativ, sfidând din principiu tot ce ţine de
competenţa dobândită în şcoală, iar faptul că şi reuşeşte să ocupe o poziţie superioară în societate, nu
poate decât să-i ofere motive justificate de “veselie”. Din punctul de vedere al « descurcăreţului »,
mobilitatea nu are decât un sens univoc: de jos în sus. Ea este eminamente o promovare socială, o
înaintare în ierarhia societăţii, care atrage după sine diferite genuri de prestigiu: moral, profesional,
economic ori politic. Dimpotrivă, o mişcare descendentă nu poate înseamna decât retrogradare, eşec
social şi depreciere de status.
Există, însă, şi o mobilitate circulară (sau orizontală), caracterizată printr-o deplasare în câmpul
poziţiilor sociale, fără ca prin aceasta să fie considerată avansare sau regresare în planul realizării
personale. În unele împrejurări, cum sunt cele din viaţa unei întreprinderi, anumite raţiuni
manageriale pot impune schimbarea sectorului de activitate, a locului de muncă ori a funcţiei în
cadrul organizaţiei. Acest gen de mobilitate se remarcă prin faptul că nu modifică “cota” prestigiului
social al actorilor, având consecinţe doar în planul reorientării lor profesionale.
Dinamica poziţiilor sociale poate fi analizată sub un dublu aspect:

- ca mobilitate intergeneraţională, în care termenul de referinţă al dinamicii poziţiei

sociale îl reprezintă raportul dintre ocupaţia părinţilor şi ocupaţia descendenţilor,
urmărind pe dimensiune istorică evoluţia categoriei socio-profesionalede apartenenţă a
acestora;
- ca mobilitate intrageneraţională sau de carieră, în care termenul de referinţă al
evoluţiei categoriei socio-profesionale de apartenenţă este evaluată în funcţie de raportul
dintre primul loc de muncă şi ultima ocupaţie practicată în decursul vieţii active;

În analizele sociologice mobilitatea socială este caracterizată prin referinţe la dinamica

profesiilor, a statusurilor sociale, a stocului cultural acumulat într-un interval istoric oarecare, a
tipului de diplome cerute pe piaţa muncii etc. În acest sens, sunt utilizate diferite tipuri de scale de
măsurare, între care cele mai cunoscute sunt:

12
Sociologie generală, curs
- scalele nominale - estimează ascendenţa/descendenţa poziţiilor sociale ocupate;
- scalele ordinale - măsoară percepţia opiniei publice în legătură cu prestigiul social de
care se bucură fiecare profesie;
- scalele metrice – estimează prestigiul social al poziţiei sociale ocupate de un actor
social la un moment dat;

Pentru a fi eficiente, aceste măsurări şi, implicit, aceste scale, este necesară o definire prealabilă a
conceptului de mobilitate socială, dar mai ales a criteriilor în funcţie de care acest fenomen urmează
a fi evaluat. Ca atare, psihosocilogul Melvin Tumin22 formulează câteva recomandări cu caracter
metodic în privinţa respectării unor dimensiuni importante ale cercetării mobilităţii sociale:

- stabilirea dimensiunilor măsurabile ale mobilităţii (prestigiu economic, cultural,

social, profesional etc);
- entitatea afectată semnificativ de mobilitate ( persoană, familie, grup, categorie
socială);
- termenii comparabili ai mobilităţii (diplome, venituri, zone de locuire, bunuri deţinute
etc)
- repere ale mobilităţii (raport părinţi/copii, primul loc de muncă/ultima profesie
practicată etc);
- indicatori şi indici ai mobilităţii (niveluri ale educaţiei, ale satisfacţiei sociale, ale
integrării socio-profesionale etc.);
- percepţii sociale ale mobilităţii (promovare/avansare, retrogradare/regres,
stagnare/stabilitate).

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că gradul de mobilitate socială depinde de flexibilitatea
sistemului social-politic şi de caracteristicile culturale ale societăţii. Sub acest aspect, K. Popper a
ajuns să constate că în decursul timpului s-au impus două tipuri distincte de societate, una “magică,
tribală sau colectivistă” pe care o numeşte societate închisă, iar cealaltă caracterizată printr-un înalt
grad de libertate acordat deciziilor personale ale actorilor, pe care o numeşte societate deschisă23.
Premisa metodologică a separării celor două tipuri de societate enunţate de Popper reprezintă o
adaptare originală a discriminării făcute de Weber între societăţile de clasă şi cele de status. Primele
acordă şanse egale şi stimulează competiţia dintre actori pe criterii axiologice, astfel că fiecare se
poate impune în ierarhia socială în funcţie de meritele pe care le are. Este, deci, o lume meritocratică
şi democratică prin excelenţă, întrucât se arată deschisă faţă de iniţiativă şi spirit întreprinzător. Prin
comparaţie, societăţile de status sunt societăţi închise, în care există infinite bariere juridice,
tradiţionale sau morale, aşa cum a funcţionat sistemul castelor din vechea societate indiană. Acest

22
M.Tumin, La stratification sociale. Les formes de l’inegalite, Gembloux Duculot, 1971.
23
K. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1993.

13
Sociologie generală, curs
sistem are “meritul” de a conserva tradiţiile, demonstrând o capacitate specială de a bloca energia şi
potenţele creative ale personalităţii prin imobilismul structurilor sale instituţionale. Regimurile
totalitariste excelează prin aceleaşi tentaţii conservatoriste pe care le reproduc sistematic prin
mijloace ideologice.

Teoria capitalului social

Una dintre cele mai uzuale teorii sociologice privitoare la diferenţă şi distincţii sociale, este
teoria „capitalului social”. Ea se aplică îndeosebi în analiza momentelor de tranziţie de la un tip de
societate la alta sau chiar în interiorul aceleiaşi societăţi, dar la momente diferite ale istoriei. Autorul
acesteia, Pierre Bourdieu24, examinează şi explică mecanismele competiţiei pentru întâietate dintre
diversele tipuri de „capital” – economic, social, simbolic -, potrivit unei scheme de interpretare a
accesului la poziţii de putere şi influenţă în societate. În acest sens, sociologul francez caracterizează
societatea ca pe un câmp de putere, în interiorul căruia sunt disputate diversele tipuri de capital din
perspectiva ocupării unor statusuri superioare în societate. Originalitatea modelului explicativ rezidă
în capacitatea de a surprinde sensul competiţiei dintre actorii sociali pentru ocuparea acestor
statusuri, pornind de la cercetarea contextului şi fundamentelor culturale aflate la baza definiţiilor
date prestigiului şi onorabilităţii sociale. Pentru aceasta, Bourdieu procedează la înlocuirea în
analiză a întrebărilor de tip “de ce?”, cu cele de tip “cum? sau „în ce fel?”.
Pe suportul metodologic al acestei scheme explicative, sociologul francez ajunge la interpretarea
inegalităţilor sociale, după ce mai întâi au fost definite mijloacele întrebuinţate pentru a dobândi o
poziţie dominantă în societate şi, nu în ultimul rând, a motivaţiei actorilor sociali de a intra în
competiţie pentru putere, influenţă şi recunoaştere socială. Astfel, în măsura în care mijloacele care
au facilitat accesul la anumite poziţii dominante în societate sunt licite sau ilicite, reuşita socială este
considerată legitimă sau ilegitimă. În acelaşi mod, dacă societatea defineşte un anumit tip de
„capital” – fie el economic, social, simbolic -, drept mijloc eficient de ocupare a unui status social
superior, actorii sociali vor găsi aici motivaţia angajării în competiţia pentru dobândirea celui mai
apreciat tip de capital.
Orice societate defineşte un tip anume de „capital” - fie el Un rol deosebit în definirea şi legitimarea
economic, social, simbolic -, drept mijloc eficient de ocupare
a unui status social superior, în funcţie de care actorii sociali inegalităţilor de status din societate, îl are
au motivaţia angajării în competiţia pentru dobândirea celui - în opinia lui Bourdieu -, şcoala. Această
mai apreciat tip de capital.
instituţie reprezintă un mediu propice de
reproducere a diferenţelor sociale ca diferenţe şcolare. Chiar şi atunci când funcţionează pe temeiuri
democratice, şcoala preia şi amplifică decalaje socio-culturale dintre cele mai frustrante în rândul
elevilor. În mod semnificativ, reproducerea diferenţierilor sociale nu se referă la consolidarea unor
inegalităţi naturale – genetice sau bazate pe merite personale incontestabile –, ci vizează sistemele de
valori în funcţie de care se judecă diferenţa socială. Sub acest aspect, Bourdieu pune în evidenţă

24
P. Bourdieu, La distinction.Critique sociale du jugement, Paris, Minuit, 1979.

14
 Sociologie generală, curs
faptul că pot fi întâlnite cazuri în care statusul superior este raportat la un criteriu economic, în timp
ce statusul inferior se raportează la alte criterii de recunoaştere a valorii sociale: morale, culturale,
intelectuale etc. Prima consecinţă importantă a variabilităţii criteriilor de evaluare în definirea
ierarhiei poziţiilor sociale este aceea că poate conduce la apariţia unor inconsistenţe de status
(ocuparea unei poziţii sociale nemeritate). Ea constă în relativizarea meritelor şi a calităţilor atribuite
unor persoane şi categorii sociale care au “ştiinţa” obţinerii profitului maxim din simpla exploatare a
unor împrejurări insuficient reglementate, marcate de echivocul axiologic al unor epoci “de
tranziţie”.
Un exemplu în acest sens vine din partea istoricului francez Paul Veyne, care menţionează
statutul social ambiguu al liberţilor25 în perioada imperială a Romei antice. Datorită faptului că
aceştia ajunseseră să deţină la un moment dat o poziţie socială ambiguă - de cetăţeni romani de rang
superior şi inferior, în mod simultan -, faptul a sfârşit prin a produce indignarea majorităţii populaţiei
libere din imperiul roman. Or, asemenea situaţii sunt frecvent întâlnite în momente de înlocuire a
unui regim politic cu altul ori a unei anumite ordini sociale cu alta. Atunci universul valorilor este
fluctuant, iar criteriile de recunoaştere a legitimităţii noilor statusuri sociale apărute nu sunt clar
definite. În asemenea împrejurări pot apărea neconcordanţe între merit şi poziţia socială, în sensul că
persoane nemerituoase ajung să deţină un anumit status social, uzând abuziv de un anumit tip de
capital. Situaţia este consemnată drept inconsistenţă de status, fiind la un moment dat sancţionată
moral sau, după caz, juridic.
Analizând rolul şcolii din perspectiva ine-
Analizând rolul şcolii din perspectiva inegalităţilor sociale,
galităţilor sociale, Bourdieu pune în evi-
Pierre Bourdieu pune în evidenţă faptul că, în loc să
denţă faptul că, în loc să atenueze decala-
atenueze decalajele din societate, şcoala le amplifică.
jele din societate, şcoala le amplifică.
Astfel, cercetările sociologului francez au dus la constatarea faptului că acei elevi care provin din
familii cu venituri ridicate (capital economic important), beneficiind de bibliotecă personală,
tehnologii informaţionale şi de comunicare ori de posibilităţi de lărgire a orizontului de cunoaştere
prin călătorii (capital cultural), vor pune în inferioritate elevii proveniţi din familii cu nivel scăzut al
veniturilor(capital economic precar). În plus, având posibilitatea să investească mai mult capital
economic în educaţia copiilor, părinţii cu o situaţie materială superioară vor asigura condiţiile unei
formări profesionale pe un parcurs educaţional mai îndelungat, comparativ cu tendinţa mai ridicată
de abandon şcolar în cazul elevilor proveniţi din familii cu venituri modeste. Iar pentru ca decalajele
sociale să fie şi mai evident accentuate prin intermediul şcolii, tratamentul aplicat de educatori
copiilor „de bani gata”, diferă de multe ori de cel aplicat elevilor din medii sociale sărace, aceştia
devenind în timp „copii problemă” ai instituţiei şcolare…
Caracterizând societatea ca pe un câmp de putere, Bourdieu consideră competiţia acerbă dintre
diversele tipuri de capital drept modul raţional de afirmare a „distincţiilor” de ordin social. Mai

25
T. Rotariu, P. Iluţ, op.cit., p. 173. “Liberţii” erau sclavii romani eliberaţi, cărora li se acordau drepturi civice egale cu
ale oricărui cetăţean al Romei, dar a căror “onorabilitate socială” nu depăşea statutul unui personaj aflat în “marginea”
societăţii.

15
 Sociologie generală, curs
trebuie remarcat faptul că în viziunea sociologului francez cele trei tipuri de capital, precum şi
criteriile de recunoaştere a valorii sociale a fiecăruia în parte nu sunt rămân mereu aceleaşi
pretutindeni şi oricând. Ele se modifică de la o epocă la alta şi de la o societate la alta. Totodată, pe
măsură ce tendinţele globalizante se accentuează, criteriile de diferenţiere ierarhică şi tipurile de
capital tind să se generalizeze la o scară ce depăşeşte cadrele strict naţionale.
Principial, însă, între cele trei tipuri distincte de capital există o competiţie pentru întâietate: bani
vs. diplomă, relaţii vs. bani, relaţii vs. diplomă etc. În acelaşi timp, se întâmplă ca tipul de capital
dominant la un moment dat în societate, poate ceda locul unui alt tip de capital (diploma cedează în
faţa banilor, banii cedează în faţa unui sistem eficient de relaţii sociale, relaţiile sociale cedează în
faţa autorităţii morale a diplomei de nivel academic s.a.m.d). Din acest motiv, prestigiul, reputaţia
ori recunoaşterea socială a unui anumit tip de capital, va influenţa ierarhiile structurate în societate.
Teoria capitalului social îşi probează valabilitatea practică în Astfel, dacă epoca privilegiază un anumit
funcţie de nivelul credibilităţii sociale şi de eficienţa tip de capital, ierarhiile se vor raporta im-
valorificării sociale a fiecărui tip de capital în momente şi
contexte diferite ale istoriei.
plicit la acest tip de capital ca la un criteriu
definitoriu de evaluare a valorii sociale a
fiecărui tip de personalitate. Mai exact, dacă banul (capital economic) se află în postura de capital
dominant, valoarea diplomei (capital simbolic) va fi apreciată/depreciată în funcţie de eficienţa
investiţională a fiecăruia dintre aceste două tipuri de capital, respectiv în funcţie de capacitatea
fiecăruia de a furniza satisfacţie socială ori de a garanta reuşită socială. Toate acestea, evident, în
raport cu semnificaţia culturală ataşată principiului egalităţii în interiorul unei societăţi.
Totodată, interşanjabilitatea tipurilor de capital dă posibilitatea preschimbării unui anumit tip
de capital cu un alt tip de capital. Astfel, cei care dispun de un important capital simbolic (diplomă,
titlu ştiinţific), se consideră îndreptăţiţi la un confort material (capital economic) pe măsura pregătirii
lor intelectuale, fiind adeseori dispuşi să valorifice cât mai avantajos diploma ori titlul academic prin
obţinerea unei compensări financiare pe măsura notorietăţii şi prestigiului de care se bucură în
societate. Partidele politice, oamenii de afaceri, personalităţi din administraţia de stat etc. – toate
fiind creditate cu un anumit tip de capital în interiorul câmpului de putere în care s-au afirmat ca
valori sociale -, sunt adeseori tentate să se înconjoare de intelectuali de marcă pentru a-şi spori
credibilitatea propriului lor capital de recunoaştere socială. Un partid care cooptează în structurile
sale personalităţi ştiinţifice, lideri care se afişează public în compania unor somităţi culturale ori
instituţii publice conduse de intelectuali remarcabili se impun cu mai multă credibilitate la nivelul
opiniei publice.
Nu totdeauna, însă, un anumit tip de capital procură şi suficientă satisfacţie socială celor care îl
deţin, ci întreţine adeseori sentimente de „frustrare relativă”26 celor care-l posedă. Fără a fi expresia

26
Frustrare relativă sau privare relativă, sunt două concepte cheie ale sociologiei. Este vorba de un sentiment de
insatisfacţie subiectivă în faţa unei injustiţii sociale (R.Boudon, S.Runciman), care nu derivă nemijlocit dintr-o situaţie
social-economică obiectivă existentă la un moment dat, ci este consecinţa unei evaluări comparative între statusuri
diferite. Nu atât absenţa bunului râvnit predispune la un asemenea sentiment, cât compararea cu cel sau cei care-şi permit
să-l deţină. Potrivit unor cercetători (P.Birnbaum, Fr. Chazel, J. Davies), privarea relativă conduce în multe împrejurări la

16
Sociologie generală, curs
unei conduite amorale, cei aflaţi în astfel de situaţii, nutresc adeseori speranţa convertirii tipului de
capital deţinut, cu alt tip de capital, considerat mai conform cu aspiraţiile lor de confort şi împlinire
materială. Ca atare, întrucât diploma de profesor nu încălzeşte nici caloriferele de la domiciliu, nici
nu ajută la procurarea unei călătorii de vacanţă într-o staţiune din străinătate şi nici nu conferă o prea
mare consideraţie din partea societăţii, atunci nu puţini sunt cei care preferă valorificarea diplomei ca
monedă de schimb contra unei poziţii sociale superior răsplătită de societate… Reciproc, cei care au
bani (capital economic) tind să aspire la o diplomă (capital simbolic), nutrind uneori speranţa că la
rigoare o şi pot cumpăra….Sau, alţii care au relaţii foarte extinse în medii cu mare influenţă asupra
deciziei (capital social), consideră că a le converti în avantaje materiale şi băneşti (capital economic)
reprezintă o bună tranzacţie socială.
Pentru a sintetiza, teoria capitalului social îşi probează valabilitatea practică în nenumărate
împrejurări de viaţă, încât exemplele de genul celor deja menţionate pot fi multiplicate la nesfârşit. În
esenţă, deşi se contestă unele pe altele, fiecare dintre aceste tipuri de capital râvneşte la prestigiul şi
recunoaşterea socială a celorlalte, fiecare având propria relevanţă şi şanse de întâietate în funcţie de
contextul în care se valorifică. Totul depinde de nivelul credibilităţii şi eficienţa valorificării sociale
a fiecărui tip de capital în momente şi contexte diferite.

reacţii de revoltă socială. (Raymond Boudon, Efecte perverse si ordine sociala, Ed. EUROSONG&BOOK,
Bucureşti/Iaşi,1998.

17