Microeconomie PDF

Conf. univ. dr.
Burghelea Cristina
MICROECONOMIE
- suport de curs pentru I.D. -
Bucureşti, 2018
0
Cuprins
Cuprins .............................................................................................................. 1
Introducere......................................................................................................... 3
Scopul şi obiectivele disciplinei ........................................................................... 3
Cerinţe preliminare ............................................................................................ 3
Conţinutul materialului de studiu......................................................................... 4
Recomandări de studiu........................................................................................ 5
Recomandări privind evaluarea ........................................................................... 7
Test de evaluare iniţială ...................................................................................... 8
Unitatea de studiu 1.Comportamentul și teoria consumatorului ..................... 9

1.1.Introducere ........................................................................................ 9
1.2.Obiectivele unităţii de studiu .............................................................. 9
1.3.Delimitări privind apariția și analiza nevoilor de consum ...................... 10
1.3.1. Scopul teoriei consumatorului .........................................................................15
1.3.2. Motivele consumului ...................................................................................... 15
1.3.3.Cererea de consum ........................................................................................... 17
1.4.Factorii determinanți ai comportamentului consumatorului .................. 19
1.5.Dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului ............ 21
1.6.Rezumatul unităţii de studiu ............................................................... 24
1.7.Test de autoevaluare .......................................................................... 25
1.8.Concluzii .......................................................................................... 25
Unitatea de studiu 2.Comportamentul și teoria producătorului ....................... 26

2.1.Introducere ........................................................................................ 26
2.3.Identificarea și analiza factorilor de producție ...................................... 27
2.3.1.Factorii de producție ................................................................................... 27
2.3.2.Analiza costurilor factorilor de producție ..................................................... 28
2.4.Clasificarea costurilor .............................................................................. 33
2.4.1.Evoluția costurilor de producție ........................................................................ 37
2.4.2.Prezentarea funcțiilor de cost ............................................................................ 38
2.5.Expunerea comportamentului întreprinzătorului și modalități de reducere a
costurilor ..................................................................................................................... 41
2.8.Concluzii .......................................................................................... 48
Unitatea de studiu 3.Mecanismul existent între cerere și ofertă............. 50

3.1.Introducere ........................................................................................ 50
3.3.Definirea cererii................................................................................. 51
3.3.1.Prezentarea factorilor de influență ai cererii ................................................... . 55
3.3.2.Prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț ................... 57
3.4.Expunerea reperelor economice ale ofertei ............................................. 61
3.7.Concluzii .......................................................................................... 67
Glosar de specialitate ........................................................................... 68

Lucrări de verificare ............................................................................. 70
1
Indicaţii şi răspunsuri la sarcinile de învăţare ......................................... 71
Bibliografie ......................................................................................... 72
2
Introducere
Scopul şi obiectivele disciplinei
Materialul de studiu intitulat „Microeconomie” este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe

Economice şi a fost elaborat în conformitate cu programa analitică a disciplinei, adaptată formei de
învăţământ la distanţă. În acelaşi timp lucrarea poate fi utilă şi studenţilor de la cursurile cu
frecvenţă, precum şi celor de la alte specializări la care, în planul de învăţământ, sunt incluse
discipline derivate, din domenii înrudite.
Scopul acestui material de studiu constă în dezvoltarea unui suport informaţional care să
constituie o bază teoretică solidă, pe care studenţii să o poată utiliza în cadrul activităţilor asistate
ale disciplinei „Microeconomie” şi care să le ofere o viziune de ansamblu asupra principiilor şi
elementelor de bază cu care operează microeconomia, precum şi a conectării acestora cu realitatea
concretă.
Obiectivul central al disciplinei este reprezentat de însuşirea conceptelor de bază cu care

operează microeconomia, a metodelor şi procedeelor care se utilizează în analiza microeconomică
dar şi a cererii, ofertei şi a echilibrului pieţei, a concurenţei economice şi a pieţei muncii privită din
perspectivă salarială. De asemenea, însuşirea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi pentru
studenţi, care să le permită realizarea analizei microeconomice în contextul unei crize economice.
Formarea deprinderilor necesare utilizării conceptelor economice cu care operează microeconomia
dar şi înţelegerea dinamicii societăţii cunoaşterii. După studierea materialului „Microeconomie”,
studenţii vor fi capabili:
Să definească şi să enumere obiectivele, funcţiile şi rolul microeconomiei;

Să identifice şi să argumenteze problematica microeconomică existentă în cadrul
întreprinderilor;
Să aplice la modul generalizat tehnicile şi instrumentele de cercetare pentru determinarea
analizei microeconomice în contextul unei crize economice;
Să facă o analiză critică a aspectelor legate de importanţa utilizării conceptelor economice;
Să analizeze mişcările posibile în funcţionalitatea pieţelor şi identificarea microeconomică a
problemelor globale.
3
Cerinţe preliminare
În parcurgerea acestui material de studiu vor fi de mare ajutor cunoştinţele dobândite în

cadrul disciplinei Economie și Economie aplicată pe care le-aţi studiat în anii terminali liceali.
De asemenea, problematica abordată în cadrul acestei discipline face referire la aspectele

esenţiale legate de importanţa mecanismului prin care este organizată utilizarea resurselor de muncă,
pământ şi capital în vederea satisfacerii nevoilor umane. De asemenea, importanța nivelului de
structurare a activităţilor economice constând în procesele, faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la fluxurile economice (societăţi comerciale, nefinanciare, bănci şi instituţii
financiare, administraţii, menaje etc.).
Menţionez existenţa, în cadrul materialului de studiu, a testului de evaluare iniţială cu
precizarea că acesta urmează a fi completat la prima întâlnire faţă în faţă între profesor şi studenţi.
Rolul acestei evaluări iniţiale este de a cunoaşte nivelul de cunoştinţe în domeniu a studenţilor, în
vederea unei bune desfăşurări a activităţii la disciplina „Microeconomie”, rezultatul testului fiind
utilizat exclusiv pentru introducerea după caz a unor noţiuni suplimentare, furnizarea de resurse de
studiu suplimentare, adaptarea conţinuturilor teoretice şi aplicative dezbătute în cadrul activităţilor
tutoriale/aplicative etc.
4
Conţinutul materialului de studiu
Materialul este structurat în trei unităţi de studiu. În prima unitate sunt abordate noţiuni
generale privind originea și analiza nevoilor de consum, aspecte legate de cererea de consum, dar și
expunerea factorilor determinanți ai comportamentului consumatorilor. În încheierea primei unități
de învățare este prezentată o dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului.
Cea de-a doua unitate este destinată analizei comportamentului producătorului care cuprinde
aspecte legate de analiza costurilor factorilor de producție, tipologia și evoluția costurilor de
producție, dar și funcțiile de cost și nu în ultimul rând comportamentul întreprinzătorului și reducerea
costului.
Ultima unitate de studiu este rezervată problematici mecanismului existent între cerere și ofertă.
Astfel sunt prezentate aspectele legate de definirea cererii, prezentarea factorilor de influență ai
cererii, prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț, dar și expunerea reperelor
economice ale ofertei.
Recomandări de studiu
Modul în care este organizat acest material didactic, prin prezentarea subiectelor teoretice,
conceptuale şi aplicative, practice tratate, reclamă parcurgerea resursei de învăţământ în ordinea în
care este subdivizat conţinutul, fiecare unitate de studiu, precum şi temă aplicativă în parte fiind
construite pe baza celor prezentate anterior şi cu referire la acestea. Ca atare, trecerea la unitatea de
studiu, inclusiv temă aplicativă nou/nouă implică lecturarea, înţelegerea şi asimilarea celor
precedente, dar şi exersarea în construirea abilităţilor. Totodată este necesar ca toate exerciţiile şi
lucrările practice să fie rezolvate şi efectuate complet şi corect, pentru a confirma cunoaşterea
noţiunilor prezentate şi formarea deprinderilor de operare cu elementele specifice contabilităţii de
gestiune.
Însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor şi abilităţilor solicită acordarea sistematică a
unui timp pentru învăţare, în funcţie de capacitatea de concentrare în studiu individual a fiecărui
student. Recomandările cer ca atenţia continuă a studenţilor să nu fie mobilizată mai mult de două-
trei ore. Pentru obţinerea rezultatelor în învăţare, exprimate în forma competenţelor cognitive, tehnice
sau profesionale şi afectiv-valorice, menţionate în fişa disciplinei la secţiunea obiective, propunem cel
puţin trei ore de studiu individual pe săptămână pentru această disciplină, divizate în două-trei
şedinţe, cu păstrarea aceluiaşi ritm şi în sesiunea de examene.
Formatul grafic al modului de redare a informaţiilor în cuprinsul unităţilor de studiu şi temelor
aplicative, este unul care a rezervat un spaţiu liber în marginea din stânga a paginii, cu titlul de
manşetă, destinat consemnării de către studenţi de idei, explicaţii sau alte informaţii suplimentare
care să îi ajute în înţelegerea şi acumularea de cunoştinţe sau în formarea de abilităţi şi deprinderi cu
privire la contabilitatea de gestiune.
Materialul de studiu conţine inserate o serie de pictograme, "semnalizarea" prin intermediul
acestor indicatori textuali urmărind să ajute pe cursanţi să îşi găseasca drumul în jurul textului
parcurs. Aceste „indicatoare” trebuie să fie uşor de asociat cu tipul de activitate recomandat şi au
următoarele semnificaţii:
Simbol Descriere
Obiective
Teme de reflecţie
5
Fişier audio
Bibliografie
Test de evaluare
Glosar
Rezumat
De reţinut
De notat
Răspuns greşit
Răspuns corect
Prezentare curs
Exerciţii
Cuvânt cheie
Studiu individual
Timp de lucru
Recomandăm cursanţilor rezolvarea cu consecvenţă a sarcinilor de învăţare, imediat după ce

au parcurs conţinutul tematic corespunzător. Acest lucru îi va ajuta să-şi consolideze mai uşor
materia parcursă şi să se pregătească pentru a răspunde la testul de autoevaluare, la lucrările de
verificare notate de tutore şi la evaluarea finală.
În situaţia în care există neclarităţi la rezolvarea unor sarcini de învăţare, indicăm studenţilor
folosirea sugestiilor de rezolvare a acestora aflate într-o secţiune specială, la sfârşitul materialului de
studiu. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare se regăsesc la sfârşitul
materialului de studiu sau în alte materiale de studiu indicate (culegeri de probleme, aplicaţii etc.)
Recomandăm cursantului reluarea studiului, în cazul în care a dat răspunsuri incorecte la întrebările
din testele de autoevaluare.
6
Recomandări privind evaluarea
Pe parcursul acestui material veţi regăsi cu regularitate (centralizate la finalul fiecărei unităţi
de studiu) teste de autocontrol, utile pentru autoevaluarea dumneavoastră pe parcursul semestrului,
constând în întrebări şi teme aplicative, sub forma exerciţiilor, lucrărilor practice şi a studiilor de caz
de rezolvat, necesare pentru verificarea modului de asimilare a cunoştinţelor şi formarea abilităţilor

şi deprinderilor practice, a rezultatelor învăţării obţinute.
Pe tot parcursul suportului de curs a fost realizată o testare formativă, care să evalueze
progresul înregistrat de student, să ofere îndrumare corectivă, să determine necesitatea acordării
unor îndrumări adiţionale, să asigure reconcentrarea studentului asupra rezultatelor dorite de
programul de instruire. Răspunsurile la testele de evaluare din prezentul material vor fi prezentate
cadrului didactic în ziua examenului şi reprezintă 50% din nota finală.
La finalul procesului de instruire are loc o evaluare sumativă, ce cuprinde testarea calitativă şi
cantitativă a învăţării de către student a problematicii cursului, în cadrul examenului. Această
evaluare contribuie la luarea de decizii privind continuarea la un nivel avansat a procesului de
învăţare şi instruire, remedierea cunoştinţelor insuficient sau greşit acumulate şi înţelese de student,
pregătirea studentului pentru transferarea unor cunoştinţe asimilate în cadrul unei alte situaţii de
instruire.
7
Test de evaluare iniţială
1. Cum ați defini conceptul economie? (1 punct)
Răspuns:
.......
2. Ce înțelegeți prin cerere? Dar prin ofertă? (2 puncte)
Răspuns:
.......
3. Cum ați defini consumatorul? Dar producătorul? (2 puncte)
Răspuns:
.......
4. Precizaţi care sunt factorii de producție pe care îi cunoașteți. (1punct)
Răspuns:
.......
5. Clasificaţi costurile. (1 punct)
Răspuns:
.......
6. Exemplificați modalitățile de reducere a costurilor. (1 punct)
Răspuns:
.......
7. Enumerați 3 factori de influență ai cererii. (1 punct)
Răspuns:
.......
Timp de rezolvare: 60 minute.
8
Unitatea de studiu 1. Comportamentul și teoria consumatorului
Cuprins
1.1.Introducere ........................................................................................ 9
1.3.Delimitări privind apariția și analiza nevoilor de consum ...................... 10
1.3.1. Scopul teoriei consumatorului .........................................................................15
1.3.2. Motivele consumului ...................................................................................... 15
1.3.3.Cererea de consum ........................................................................................... 17
1.4.Factorii determinanți ai comportamentului consumatorului .................. 19
1.5.Dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului ............ 21
1.8.Concluzii .......................................................................................... 25
1.1. Introducere
Unitatea de studiu de debut al acestui material de studiu, intitulat
„Comportamentul și teoria consumatorului”, discută despre apariția și
analiza nevoilor de consum, scopul teoriei consumatorului, motivele și
cererea de consum, factorii determinanți ai comportamentului
consumatorului, precum şi dezbaterea privind tipologia comportamentului
consumatorului.
Cunoştinţe preliminare
Pentru înţelegerea şi delimitarea clară a comportamentului și teoriei
consumatorului, precum şi pentru factorii determinanți și tipologia
comportamentului consumatorului sunt necesare cunoştinţele dobândite în
cadrul disciplinelor Economie și Economie aplicată.
Resurse necesare şi recomandări de studiu

Pentru studiul individual al unităţii de studiu curente, recomandăm
apelarea la: resurse bibliografice obligatorii, resurse materiale (instrumente
specifice, PC, software etc.), pachete audio-video etc.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este

de 2 ore.
1.2 Obiectivele unităţii de studiu:

Identificarea nevoilor de consum;
Prezentarea succintă a apariției și analizei nevoilor de consum;
Definirea cererii de consum;
Identificarea factorilor determinanți ai comportamentului consumatorilor;

Analiza nevoia de consum şi comportamentele indivizilor în vederea
achiziţionării anumitor bunuri şi servicii;
Prezentarea tipologiei consumatorului.
9
1.3. Delimitări privind apariția și analiza nevoilor de
consum
Conform Dicţionarului de Economie, Microeconomia este definită ca

(1) parte, nivel de structurare a activităţilor economice constând din
procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la
fluxurile economice (societăţi comerciale, nefinanciare, bănci şi instituţii
financiare, administraţii, menaje etc.). Microeconomia nu se limitează însă la
comportamentele individuale separate, ci se referă şi la interacţiunile între
participanţii la activităţile economice în termeni de echilibru parţial sau de
echilibru general. (2) Componentă a ştiinţei economice care studiază
pro¬cesele, faptele, actele şi comportamentele individuale ale agenţilor
economici, privitoare la modul cum se iau deciziile individuale într-o
economie la nivelul menajului, al firmei, sau al unei industrii. Ea se bazează
pe micro-analiză, iar deciziile sunt individuale; piaţa, oferta, cererea, preţul
constituie preocupări ale microeconomiei, iar comportamentul omului izolat -
consumator individual sau producător individual - este privilegiat.
Microeconomia nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al
consumatorilor, ci, pe baza acestora, explică şi funcţionarea generală a
sistemului economic în ansamblul său. Deci, microeconomia se ocupă şi de
probleme de dimensiuni la fel de mari ca cele cu care se ocupă
macroeconomia. Ceea ce o diferenţiază constă în tipul de abordare şi nu în
tipul de scară abordată. Spre deosebire de macroeconomie, microeconomia
arată cum funcţionează fiecare piaţă, cum aleg producătorii şi consumatorii şi
cu ce consecinţe. Aceasta se face prin analiza modului în care se formează
preţurile şi cum se determină cantităţile care vor fi vândute sau cumpărate.
Pentru a simplifica, microeconomia începe cu studiul pieţei cu concurenţă
perfectă, ca stare teoretică ce există numai atunci când pro¬ducătorul sau
consumatorul individual nu poate influenţa preţul. Aceasta conduce la
negarea oricărei intervenţii a statului sau la reducerea acestuia la calitatea de
supraveghetor însărcinat să menţină concurenţa dintre producători. Analiza
microeconomică s-a dezvoltat odată cu marginalismul şi cu teoria neoclasică.
Microeconomia este o componentă a ştiinţei economice, în timp şi-a
dovedit importanţa sa practică remarcabilă. Concretizarea reuşitei tranziţiei la
economia de piaţă şi reducerea costurilor sociale au ca element fundamental
microeconomia. Tot mai mult se vorbeşte astăzi, despre pieţe, concurenţă,
costuri, cerere şi ofertă. Mai anevoios se demonstrează perceperea
mecanismului prin care toate aceste concepte sunt corelate şi determină
evenimente microeconomice şi macroeconomice.
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Comportament al
consumatorului, este definită ca totalitate a acţiunilor tipice ale
consumatorilor care vizează maximizarea satisfacerii utilităţii.
Comportamentul consumatorului este influenţat de preferinţele
consumatorului, de intensitatea acestora, de nivelul preţurilor, de mărimea
venitului disponibil etc. Deciziile de consum aparţin indivizilor sau unor
grupuri. Decizia de grup are în vedere maximizarea funcţiei bunăstării
sociale, cu o importantă subfuncţie obiectiv care vizează maximizarea, pe cât
posibil, a satisfacţiei fiecărui individ component al familiei de referinţă.
Economiştii consideră că fiecare consumator caută să obţină satisfacţie
maximă, bunăstare sau utilitate. Consumatorii îşi pun problema modului în
care trebuie să acţioneze pentru a-şi maximiza satisfacerea nevoilor cu resurse
limitate de care dispune. Funcţia obiectiv a oricărui consumator raţional o
reprezintă maximizarea satisfacerii nevoilor prin consumul de bunuri şi
servicii.
10
Consumatorul este agentul economic responsabil de actul de consum al
bunurilor sau serviciilor dispunând de un anumit venit şi cunoscând preţurile
unitare ale bunurilor. El poate fi înfăţişat de un individ, un grup de persoane,
o gospodărie sau o instituţie.
În ceea ce priveşte cazul României, înainte de revoluţia de la 1989,
economia era considerată închisă, ea fiind sub dominaţie comunistă. Trăsătura
specifică era dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste,
monopolul acesteia, prezent în toate ramurile naţionale, a influenţat întregul
sistem economic românesc. Piaţa era privită ca un element liniştit al
sistemului economic, funcţia ei rezumându-se în mare parte la desfăşurarea
actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea întreprinderilor şi de
trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice. Centrul, statul, era cel
ce dirija totul, preţul, salariile, dobânda, creditele, taxele, impozitele prin
planul naţional unic, acesta nereuşind să reflecte raportul real dintre cerere şi
ofertă pe piaţa internă, dar nici condiţiile de pe piaţa internaţională.
Concurenţa nu mai era cea care regla piaţa, fapt pentru care eficienţa şi
rentabilitatea activităţii agenţilor economici nu reprezentau realităţile interne
şi internaţionale.
Relaţiile economice externe se desfăşurau tot conform planului naţional
unic, iar acţiunea agenţilor economici referitor la acest domeniu era supusă
conducerii centralizate a economiei naţionale.
Echilibrul balanţei comerciale era atins prin creşterea silită a
exporturilor şi o reducere exigentă a importurilor, ceea ce a dus la urmări
nefavorabile asupra satisfacerii cererilor de pe piaţa internă şi dezvoltării
economiei pe termen lung. Astfel, pentru a acoperi datoria externă s-a optat
pentru exportarea majoră a produselor alimentare, cu preţul înfometării
populaţiei, prin minimizarea volumului acestora pe piaţa internă.
Revoluţia din 1989, căderea „zgomotoasă” a comunismului a atras
atenţia celorlalte ţări, conducători din diferite state ca SUA, URSS, Ungaria,
Franţa, Spania, Japonia, Germania, China începând să transmită mesaje de
sprijin. Acest sprijin moral a fost însoţit şi de unul material, beneficiind din
diferite părţi ale lumii de mari cantităţi de alimente, medicamente,
îmbrăcăminte.
Revoluţia română din 1989 a ajuns un subiect central şi în presa
internaţională care a dedicat ediţii întregi acestui eveniment. Acesta a fost un
prim pas de creare a contextului internaţional.
Depăşirea regimului comunist şi creşterea interdependenţelor dintre
economii a îndreptat România spre o economie deschisă.
Procesul de dezvoltare economică a României s-a accentuat datorită
folosirii eficiente a factorilor de producţie şi gradului de competitivitate
internaţională. Această dezvoltare se poate observa din nivelul de trai al
populaţiei şi reglarea indicatorilor macroeconomici. După căderea regimului
comunist, România a cunoscut o perioadă de aproximativ 10 ani de
instabilitate şi declin economic, din cauza unei administrări neadecvate şi
lipsei unor reale reforme structurale.
Din anul 2000, economia României a devenit o economie relativ
stabilă, cunoscând o creştere sesizabilă, sprijinită şi de reducerea şomajului şi
a inflaţiei. Până în 1989, România era membră a Băncii Mondiale, a Fondului
Monetar Internaţional şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, devenind în
2004 membra NATO şi în 2007 membră a Uniunii Europene. Aceste
apartenenţe a dus la o creştere a relaţiilor ţării cu exteriorul trecând de la pieţe
interne la pieţe internaţionale, unde competitivitatea este mult mai mare. Dacă
o anumită întreprindere deţinea monopol pe piaţa internă a României, pe piaţa
internaţională aceasta se confruntă cu diferiţi adversari care să îi pună în
pericol activitatea.
11
După experienţa comunistă, România, în vederea aderării, a avut o cale
lungă pentru a atinge acquis-ul comunitar, ceea ce a însemnat o trecere la o
economie de piaţă funcţională, structură juridică, administrativă, instituţională
bazată pe o democraţie pluralistă, legislaţie comunitară, concurenţială.
Ca membră a Uniunii Europene, România va beneficia de o creştere a
producţiei interne şi o creştere economică, ce urmează să fie resimţită pe
parcursul a câţiva ani. În ceea ce priveşte întreprinderile, cele mai poluante şi
mari consumatoare de energie îşi vor scurta evoluţia, la fel şi cele care nu pot
face faţă concurenţei venite din partea ţărilor Uniunii Europene. Integrarea
presupune o amplificare a competitivităţii şi a eficienţei, ceea ce atrage o
închegare a pieţei, investiţii majore în produsele interne. Existenţa pieţei
unice are şi va avea efecte benefice atât sporirea competitivităţii firmelor
europene, cât şi crearea de noi locuri de muncă şi suplimentarea fondurilor
colectate de guvernele statelor membre.
O condiţie a aderării a fost ca România să pună accent pe
implementarea prevederilor legale şi „prăbuşirii” monopolurilor de stat.
Astfel, o altă consecinţă a integrării este restructurarea, privatizarea
întreprinderilor cu caracter de monopol natural. Măsuri de privatizare au fost
adoptate şi încă sunt în curs de implementare în numeroase sectoare
reglementate, cum sunt telecomunicaţiile, serviciile poştale, serviciile locale,
energia electrică şi termică, transportul pe cale ferată. Printre puţinele
monopoluri care mai supravieţuiesc pe piaţa României sunt CFR
Infrastructură şi Metrorex S.A.
Prin procesul de privatizare are loc doar desfacerea monopolului
statului asupra proprietăţii. Monopolul producătorului se menţine mai departe,
în condiţiile proprietăţii private. Eliminarea monopolului presupune şi alte
demersuri în afară de privatizare, cum ar fi crearea sau reprofilarea unor
unităţi industriale pentru realizarea unor produse similare sau substituibile,
adoptarea unei politici antimonopoliste prin importul de produse similare
celor fabricate de monopolul intern, elaborarea unor acte normative
antimonopoliste şi de protejare a activităţii concurenţiale.
În scopul stopării conflictelor de competenţe în domeniul concurenţei, a
fost înfiinţat Consiliul Concurenţei ce a avut un mare rol în eliminarea
practicilor anticoncurenţiale.
Un alt aspect al apartenenţei Uniunii Europene este libera circulaţie a
persoanelor, a mărfurilor, eliminarea barierelor de frontieră. Aceasta a
provocat pe piaţa forţei de muncă o migraţie a românilor către diferite ţări,
ceea ce include şi o creştere a angajatorilor români ce ocupa poziţii înalte în
companii multinaţionale. Eliminarea barierelor a dus la promovarea
schimburilor internaţionale, atragerea de capital străin pentru introducerea
tehnologiilor noi şi la o creştere a exporturilor şi o creştere masivă a
importurilor. Aceasta înseamnă că România este mai mult o piaţă de
desfacere decât un producător de bunuri şi servicii, ceea ce duce la o majorare
a deficitului comercial.
Aderarea la Uniunea Europeană include şi adoptarea monedei euro care
este prevăzută pentru România pentru anul 2015. Adoptarea monedei euro are
în vedere şi îndeplinirea celor 5 condiţii referitoare la stabilitatea inflaţiei,
ratei dobânzii, cursului de schimb, deficitului bugetar şi datoriei publice. În
momentul de faţa România îndeplineşte doar condiţia datoriei publice.
Adoptarea monedei euro ar face ca importatorii şi exportatorii români
să fie primii beneficiari, deoarece se elimină riscul valutar şi astfel va creşte
nivelul şi viteza tranzacţiilor, ceea ce ar întări economia naţională. Efectele
negative ale preluării monedei euro ar fi creşterea preţurilor din lipsa de
familiaritate a populaţiei cu noile preţuri exprimate în euro, pierderea
posibilităţii de alegere a ratei inflaţiei şi pierderea cursului de schimb, ca
12
instrument de reglare a balanţei de plăţi externe, renunţarea la politica
monetară (ce vizează cursul de schimb şi dobânzile) care a salvat de multe ori
economia României.
Conceptul de nevoie este un termen destul de ambiguu, căruia nu i se
poate atribui o definiţie clară. Motivul este acela că nevoile umane sunt
nelimitate şi într-o continuă dezvoltare. Sfera nevoilor este vastă şi diferită,
aceasta înglobând necesităţi financiare, necesităţi materiale şi necesităţi
spirituale. Ultimele două trebuinţe desemnează categoria nevoilor de consum.
1
Conform lui McKillip, nevoile pot fi rezumate la două dimensiuni:

a) Instrumentalitate – nevoia semnifică o necesitate, cu ajutorul căreia
individul poate duce la bun sfârşit obiectivul său impus. Acest tip de nevoie
doar sugerează acţiunea, nu o şi motivează.
b) Îngrijorare morală – acest tip de nevoie determina acţiunea.
Factori de clasificare a nevoilor:
a) În funcţie de cerinţe şi preferinţe
În momentul în care un individ decide să îşi consume resursele pentru a
cumpăra un anumit bun, sau pentru a-şi îndeplini dorinţa, nu implică şi faptul
că acel lucru este indispensabil pentru acesta.
b) În funcţie de nevoile exprimate şi nevoile reale.
Consumatorii îşi exprimă nevoia de bunuri din perspectiva lor, sub forma
unor bunuri pe care vor să le achiziţioneze, şi nu sub forma serviciilor
furnizate de aceste bunuri.
c) În funcţie de nevoile percepute.
Consumatorii îşi exprima nevoia de consum în baza propriilor percepţii. De
multe ori există discrepanţe între percepţia clientului şi cea a furnizorului, în
ceea ce priveşte noţiunea de produs, ceea ce poate duce uneori la neînţelegeri
între cele două părţi.
d) În funcţie de nevoile culturale
Pe lângă nevoile consumatorilor de produse şi servicii, aria necesităţilor
cuprinde de asemenea şi respectul de sine, respectul faţă de alte persoane,
continuarea tradiţiilor. Toate acestea poartă numele de nevoi culturale.
Cultura, oferă societăţii stabilitate, referindu-ne la un sistem de legi,
obiceiuri, tabuuri, ritualuri. Acest substrat este găsit de indivizi, ca având o
valoare deosebită.
e) În funcţie de modul de întrebuinţare.
Consumatorii pot folosi anumite produse şi bunuri, în alt mod decât cel
intenţionat de furnizor. În acest caz apare problema calităţii. În momentul
producerii unui anumit bun, calitatea este ajustată în funcţie de întrebuinţarea
corectă a acestuia. Această calitate îşi pierde din valoare dacă, produsul, este
folosit într-un mod incorect. Pentru ca producătorul să realizeze un bun care
să corespundă, din punct de vedere calitativ, şi nevoilor reale are utilizatorului
final (folosirea incorectă), atunci, costul producerii acestuia ar fi mult prea
mare. O soluţie în acest caz ar fi evitarea întrebuinţărilor greşite a produsului,
prin descrierea cât mai explicită a modului real de utilizare.
Tipuri de nevoi:
a) Nevoi normative – acele nevoi raportate la părerile anumitor specialişti cu
privire la dorinţele indivizilor.
Exemplu: În România, un grup de experţi au stabilit pragul valoric al sărăciei,
la un consum alimentar de 2505 calorii pe zi. Toate persoanele care consumă
1
Hatos, A., Zamfir, C., Stanescu, S., Analiza nevoilor, în Enciclopedia dezvoltării
sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 44-52
13
mai puţin de această valoare, sunt considerate sărace.
b) Nevoi resimţite – acele nevoi raportate la preferinţele indivizilor .
Exemplu: În urma unui studiu cu privire la metodele contraceptive, realizat în
rândul femeilor, s-a stabilit că acestea preferă ca medicii ginecologi să le
trateze cu mai multă grijă şi empatie.
c) Nevoi exprimate – acele nevoi identificate în baza răspunsurilor, anumitor
indivizi, la diferite probleme.
Exemplu: Aglomeraţiile de la sistemul de serviciu social al unei primarii care
oferă tichete de transport gratuite pentru pensionari, arată că acest tip de
serviciu acoperă o nevoie reală.
d) Nevoi comparative - acele nevoi care sunt recunoscute prin compararea
utilizării anumitor servicii, de către grupuri asemănătoare
Exemplu: În două comune mari din judeţul Bihor în care există
populaţii rrome aflate în condiţii de sărăcie similare, ratele ajutorului social
sunt foarte diferite. Într-o comună, 700 de familii primesc ajutor social, pe
când în cealaltă comună doar 5. Aceste înregistrări evidenţiază faptul că
instituţiile răspunzătoare nu îşi îndeplinesc îndatoririle. Soluţia în acest caz
este o informare cât mai precisă şi corespunzătoare a locuitorilor, cu privire la
drepturile şi condiţiile de acordare a ajutoarelor pentru venitul minim
garantat.
e) Indicatori de risc – reprezintă caracteristicile care prezic problemele ce pot
apărea pe viitor.
f) Nevoi de întreţinere – nevoi identificate cu ajutorul serviciilor sociale.
Soluţiile arată ce trebuie făcut pentru a găsi o rezolvare a problemelor.
Acestea pot fi descrise pe trei dimensiuni:
a) eficacitate - să existe dovezi că soluţia rezolvă problema.
b) fezabilitate - infrastructura, costurile şi resursele umane implicate de
implementarea soluţiei propuse.
c) gradul de utilizare – dovezi că membrii grupului ţintă folosesc sau adoptă
soluţia.
Etapele analizei nevoilor
1. Identificarea utilizatorilor şi a utilităţii
Utilizatorii analizei sunt cei care au drept de decizie şi membrii publicului
care pot fi afectaţi de acestea. Cunoaşterea modului în care rezultatele analizei
vor fi folosite îl va ajuta pe cercetător să se axeze pe rezolvarea problemelor
fiecăruia.
2. Descrierea populaţiei ţintă şi a mediului de servicii
Caracteristicile importante ale target-ului sunt reprezentate de aspecte
precum: dispersia geografică, mijloacele de transport disponibile, căile de
acces etc.
3. Identificarea nevoilor
În această etapă se urmăreşte descoperirea problemelor grupului ţintă şi
căutarea soluţiilor pentru rezolvarea acesteia.
4. Evaluarea nevoilor
În momentul în care problemele şi soluţiile au fost identificate, este
necesar ca informaţiile să fie integrate pentru a produce recomandări pentru
acţiune.
5. Comunicarea
Această etapă joacă un rol foarte important în analiza nevoilor. O simplă
eroare în transmiterea rezultatelor, şi toate constatările pot fi puse în pericol.
Principiile analizei nevoilor
1. Rezultatele trebuie să fie de încredere.
14
2. Procesul de evaluare trebuie să fie cât mai explicit şi transparent.
3. Evaluarea nevoilor trebuie să fie participativă şi inclusivă.
Evaluarea trebuie să fie eficientă în termeni de cost şi timp.
1.3.1. Scopul teoriei consumatorului

Scopul teoriei consumatorului este reprezentat de:
• opţiunile de consum alese de consumator;
• de predicţiile cu privire la modificările asupra alegerii optimale induse de
schimbarea setului admisibil de consum.
Teoria consumatorului analizează comportamentul consumatorului ca
reacţie la schimbarea unor variabile economice cum ar fi: preţul bunului,
venitul consumatorului sau preţul celorlalte bunuri.2
1.3.2. Motivele consumului

Care este natura motivelor, scopurilor şi dorinţelor care
determină comportamentul consumatorului? De ce indivizii aleg să
cumpere şi să consume diverse produse, brand-uri şi servicii din
multitudinea de alternative care sunt oferite de piaţă? Ce părere au şi
cum îşi duc aceştia la bun sfârşit nevoile de consum? Ce drum urmează
deciziile acestora şi care sunt factorii definitorii? În acest capitol am
încercat să răspund la aceste întrebări, pentru a putea ajunge într-un
final la o concluzie în ceea ce priveşte comportamentul indivizilor când
vine vorba de achiziţionarea anumitor bunuri sau servicii.
Motivele consumului pot fi reprezentate foarte uşor printr-o
schema evidenţiată de S. Rarneshwar, David Glen Mick şi Cynthia
Huffman, în lucrarea „The Why of Consumption”:3
2
Stancu, S., Microeconomie. Comportamentul agenţilor economici. Teorie şi aplicaţii,
Editura Economică, Bucureşti, 2006, p.43
3
Ratneshwar, S., Mick, D., G., Huffman, C., The Why of Consumption, Editura
Routledge, 2000, p.3
15
Consumul joacă un rol foarte important şi definitoriu în
economie, iar cunoaşterea acestuia ar putea ajuta la echilibrarea
situaţiei economice. Însă, este foarte greu de determinat exact motivele
care îi induc consumatorului ideea de achiziţie şi mai mult decât atât,
factorii decizionali spre alegerea unui anumit brand. Fiecare
consumator fiind diferit de restul, aşa sunt şi motivele acestuia. Astfel,
deciziile sunt atât de diversificate şi diferite pe cât sunt şi indivizii între
ei.
16
1.3.3.Cererea de consum
Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun sau serviciu, pe care

consumatorul este dispus să o cumpere, cunoscând preţul acestuia. Având în vedere
legătura dintre producţie şi consum, cercetarea joacă un rol important în studiile de
marketing.
Indicatorii care acţionează asupra consumului:
- Veniturile populaţiei;
- Salariul mediu;
- Cheltuielile de consum;
- Numărul de salariaţi;
- Şomajul;
- Preţurile alimentelor în România şi pe pieţele internaţionale;
- Accesul la creditul de consum şi datoriile populaţiei la bănci;
- Schimbarea obiceiurilor de consum.
Evoluţia preţurilor
În anii 2007-2008 s-au înregistrat preţuri constante şi moderate, însă începând

cu anul 2008 acest lucru a început să se schimbe. Astfel, preţurile au fost majorate,
serviciile destinate populaţiei având o creştere foarte rapidă a tarifelor.
În anul 2009 s-a înregistrat o scădere a ritmului de creştere a preţurilor de
consum, însă, datorită crizei economice apărute în acel an, preţurile serviciilor
continuau să crească.4
În anul 2009, odată cu apariţia crizei economice, situaţia se shimbă din nou,
aparent în bine, deoarece se înregistra o scădere a ritmului de creştere a preţurilor de
consum, chiar şi cu aproape 2%.
Tabelul nr. 1.1.
Evoluţia preţurilor
2008 inclusiv: 2009 inclusiv
2007 2008
I II III IV I II III
total total
trim trim trim trim trim trim trim
Indicii preţurilor
de consum - total 112,3 112,7 114,7 116,2 111,9 108,5 103,2 99,1 98,3
inclusiv:
produse
alimentare 111 115,6 119,6 123,1 112,4 108,1 99,3 91,7 92,1
produse
nealimentare 113,1 108,3 110,5 110,3 108,5 104,2 100,5 98,8 98,8
servicii 114,3 116,5 115,2 117,3 117,1 116,5 114,1 110,7 105,9
Sursa: www.insse.ro şi calculele autorilor
4
Gorelov, E., Rojco, A., Raport: Influenţa preţurilor asupra bunăstării populatiei prin prisma
indicatorilor statistici, Editura Moldova CISR, 2010, p. 6
17
Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor de consum
Aşa cum am prezentat şi mai sus, unul dintre cei mai importanţi indicatori de
influenţare a consumului îl reprezintă nivelul preţurilor. Dar, totodată acestea
influenţează indirect şi volumul de consum. În momentul în care puterea de cumpărare
a banului scade, atunci şi consumul va fi pe măsură. Aşadar, un alt indicator important
definitoriu în consum, este reprezentat de venit. În momentul în care ritmul de creştere
al preţurilor este peste cel al veniturilor, atunci, volumul de consum se va diminua
considerabil.5
Până la instalarea crizei, consumul a avut un ritm de creştere considerabil,
întrucât nivelul veniturilor creştea mai rapid decât cel al preţurilor astfel:
Tabelul nr. 1.2.
Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor de consum
2008 inclusiv 2009 inclusiv
2007 2008
I II III IV I II
total total
trim trim trim trim trim trim
Preţurile serviciilor şi
bunurilor de consum +12,3 +12,7 +14,7 +16,2 +11,9 +8,5 +3,2 -0,9
Venituri disponibile
nominale +21,3 +16,7 +23,7 +20,9 +14,4 +9,8 +2,9 -2,9
Venituri disponibile
reale +8,0 +3,5 +7,9 +4,0 +2,6 +1,2 -0,3 -2,0
Cheltuieli de consum
nominale +17,4 +9,7 +19,0 +11,0 +6,5 +4,8 -2,5 -0,4
Cheltuieli de consum
reale +4,5 -2,7 +3,8 -4,5 -4,8 -3,4 -5,5 +0,5
Sursa: www.insse.ro şi calculele autorilor
Conform datelor de mai sus, se poate observa că anul 2008 a fost un an în care
atât preţurile, cât şi veniturile au avut un ritm mai scăzut de creştere faţă de anul
precedent, iar începând cu anul 2009, s-a putut observa o scădere atât a veniturilor cât
şi a consumului populaţiei, acest lucru datorându-se crizei economice ce s-a instalat în
România.
Clasificarea consumului
a) Consum productiv – influenţat de mai mulţi factori:
- modul de organizare al producţiei;
- normele de consum specifice,
- tehnologiile de fabricaţie.
5
Gorelov, E., Rojco, A., Raport: Influenţa preţurilor asupra bunăstării populatiei prin prisma
indicatorilor statistici, Editura Moldova CISR, 2010, pp. 7-8
18
Fiecare firmă îşi stabileşte anumite obiective în cercetarea consumului. Acestea
sunt reprezentate prin stabilirea proporţiilor în care nevoile de consum duc la o
valorificare eficientă a resurselor interne ale companiei
b) Consumul neproductiv
Consumatorul însuşi este un individ complex şi divers, particularităţi care se
atribuie şi cercetării consumului.
Factorii explicativi ai comportamentului consumatorului cuprinde:
- factori individuali;
- factori sociali;
factori culturali.
1.4. Factorii determinanți ai comportamentului consumatorului

Comportamentul consumatorului este unul foarte complex şi diferit de la individ
la individ. Ştiind acest lucru, este clar că acesta nu poate avea o definiţie generală.
Singurul mod prin care comportamentul consumatorului poate fi studiat, este analizând
factorii determinanţi ai acestuia.
Factorii determinanţi ai consumului în viziunea lui R. Boier 6:
1. Factori individuali – incluzând nevoile şi motivaţiile, stilul de viaţă, preferinţele;
2. Factori sociali – reprezentaţi de familie, statut social etc.;
3. Factori culturali.
Factori determinanţi ai consumului în viziunea lui I. Cătoiu7.
Spre deosebire de Rodica Boier, Iacob Cătoiu susţine mai mulţi factori care pot
determina comportamentul unui consumator, şi introduce şi separarea acestora, pe
tipuri de variabile: directe sau deduse.
1. Variabile directe
a) Factori demo-economici;
b) Factori specifici mixului de marketing;
c) Factori situaţionali (timpul, importantă şi ocazia cumpărăturilor).
2. Variabile deduse:
a) Factori psihologici (percepţie, motivaţie, învăţare, personalitate, atitudine);
b) Factori sociologici (familie, clasa socială, subcultură, anturaj).
6
Boier, R., Comportamentul consumatorului, Editura Graphix, Iaşi, 1994, pp. 30-51
7
Cătoiu, I., Teodorescu, N., Comportamentul Consumatorului, Teorie şi practică, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, pp. 25-45
19
Fig. nr. 1.2. Factorii care influenţează comportamentul consumatorului8
Totuşi, factorii care au cea mai mare influenţă asupra comportamentului

consumatorului sunt:
1. Factorii economici - joacă un rol esenţial în studierea comportamentului
consumatorului, deoarece, la nivel macroeconomic, aceştia caracterizează capacitatea
de cumpărare a societăţii. Ei afectează direct evoluţia consumului.
La nivel macroeconomic, se manifestă prin dinamica şi nivelul indicatorilor
sintetici macroeconomici, transporturile, comerţul etc.
La nivel microeconomic, venitul consumatorului este esenţial. Acesta reprezintă
principala restricţie al acestuia în achiziţionarea diverselor bunuri.
2. Factori demografici – reprezentaţi de structura populaţiei.
La nivel macroeconomic, principalele variabile se referă la numărul populaţiei,
distribuţia geografică a acesteia, sporul natural etc.
La nivelul consumatorului, principalele variabile sunt: vârsta, sexul, starea
civilă, caracteristicile fizice etc.
3. Factori psihologici – reprezintă factorii care îşi pun amprenta pe deciziile
indivizilor, influenţând astfel comportamentul acestora în vederea achiziţionării unui
bun sau serviciu. Printre aceştia enumerăm:
a) Percepţia – reprezintă un proces psihic prin care individul în cauză,
recepţionează informaţiile primite, organizându-le astfel încât să îşi poată crea o opinie
despre bunul sau serviciul respectiv. Acţiune care îl va ajuta în luarea deciziei corecte.
Fiecare consumator recepţionează senzaţiile care îl înconjoară, şi anume văz, auz,
miros etc. În situaţia în care acestea se află la limitele pragului: absolut (nivel minim ce
permite detectarea şi senzitivitatea)9 şi diferenţial (diferenţa minimă care se poate
detecta, de la un anumit nivel în sus). În funcţie de informaţiile, pe care acesta le-a
receptat, individul îşi poate crea o opinie privitoare la decizia de achiziţionare, sau nu,
a respectivului bun sau serviciu
Activitatea perceptivă are câteva caracteristici, prezentate de P.L. Dubois:10
8
Kotler, P., Principals of Marketing, Editura Prentice Hall Inc., 1999, p. 336
9
Moore, T., E., Sublimal Advertising, What You See is What You Get, Journal of Marketing,1982, pp. 38-47
10
Dubois, P., L., Jolibert, A., Muhlbacher, H., Marketing management: a value creation process,
Editura Houndmills, Basingstoke, Hampshire, Palgrave Macmillan, New York, 2007, pp. 59-60
20
- percepţie selectivă;
- percepţie distorsionată;
- percepţie subiectivă.
b) Motivaţia – la baza fiecărei decizii pe care un individ o ia, stau nişte motivaţii,
care îl îndeamnă pe acesta să aleagă, sau să se îndrepte spre un anumit produs.
- Motiv de direcţionare;
- Motiv de energizare.
Tipologia motivelor în viziunea lui M. Golu şi A. Dinu11:
a) În funcţie de origine: primare (înnăscute) şi secundare (dobândite);
b) În funcţie de organizare: neintegrate şi integrate;
c) În funcţie de valoare: pozitive (cu valoare adaptivă) şi negative (cu efecte
dezadaptive);
d) În funcţie de importanţă: inferioare (cu valoare scăzută şi trecătoare) şi
superioare( cu valoare majoră);
e) În funcţie de consolidare: vitale (provoacă dezechilibre grave) şi modulare
(interese, aspiraţii);
f) În funcţie de sursă: raţionale (dominante) şi emoţionale (legate de satisfacerea
anumitor nevoi psihologice ale individului);
c) Învăţarea – experienţa acumulată de un individ care îl poate ajuta în luarea
unei decizii. Printre tehnicile de învăţare, putem enumera:
- tehnica învăţării prin condiţionarea clasică de tip pavlovian;
- tehnica învăţării instrumentale;
- tehnica învăţării cognitive.
d) Atitudinea – modul unui individ de a reacţiona faţă de un anumit obiect, într-un
mod pozitiv sau negativ.
Elementele atitudinii:
- Elementul cognitiv – reflectă ansamblul credinţelor unui individ asupra unui
anumit bun sau serviciu;
- Elementul afectiv – reflectă reacţia afectivă a unui individ faţă de un bun sau
serviciu;
- Elementul comportamental – reflectă înclinaţia spre a acţiona în vederea
achiziţionării, sau nu, a unui produs sau serviciu.
Cele trei componente ale atitudinii se află într-o strânsă legătură, evidenţiată de
modelul Lavidge şi Steiner:12
Notorietate → Înţelegere → Atitudine →Preferinţa → Convingere → Cumpărare
1.5. Dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului

Există cinci tipuri de consumator:
a) Iniţiator – primul individ care induce ideea de cumpărare;
b) Influenţator – individul care influenţează puterea de decizie;
c) Decident – individul care ia decizia finală de achiziţionare sau nu;
d) Cumpărător – individul care efectuează tranzacţia de cumpărare;
e) Utilizator – individul care utilizează bunul cumpărat.
11
Golu, M., Dicu, A., Introducerea în psihologie, Editura Ştiintifică, Bucureşti, 1972, p. 196
12
Lavidge, R., Steiner, G., A model for Productive Measurement of Advertising Effectiveness Journal of
Marketing, 1961, pp. 4, 25, 59-62
21
Fiecare dintre aceste tipologii ale consumatorului, pot fi regăsite atât la un singur
individ, cât şi la mai mulţi. În funcţie de gradul de implicare al acestuia, putem
clasifica comportamentele astfel:
a) Consumatorul complex
Individul are la cunoştinţă toate mărcile care produc bunul dorit, şi este conştient de
diferenţele dintre acestea.
b) Consumatorul care tinde să reducă diferenţele între produse
Consumatorul are în vedere toate mărcile existente care produc respectivul bun, însă
alege doar câteva pe care le analizează în vederea deciziei corecte de achiziţionare.
c) Consumatorul obişnuit
Consumatorul ştie deja ce vrea să cumpere. Acesta cunoaşte deja ce marcă de produs
i-a adus cele mai mari satisfacţie, apelând astfel la fidelitate şi inerţie.
d) Consumatorul orientat spre diversificare
Consumatorul are la dispoziţie o gamă variată de mărci. Deşi a folosit deja
câteva dintre ele, care i-au adus satisfacţii, acesta preferă să aleagă o marcă nouă
pentru a testa piaţa şi a diversifica alegerile.
Deci, pentru a putea crea un traseu şi a înţelege deciziile pe care un consumator
le ia în vederea achiziţionării unui bun, specialiştii trebuie să cunoască mai întâi
consumatorul, şi felul lui de a lua aceste decizii. Astfel, în funcţie de acestea,
marketerii îşi pot da seama de factorii care influenţează consumul.
O altă clasificare a consumatorului este făcută de Gabriel şi Lang în lucrarea
apărută în anul 1995 şi identifică alte 9 tipologii comportamentale, şi anume:13
a) consumatorul ca alegător – În această postură, consumatorul trebuie să facă o
alegere echilibrată, care să îi permită acestuia o satisfacere a nevoilor cât mai
completă. În acest caz, acesta face apel la raţiune şi pune în balanţa atât calităţile cât şi
defectele fiecărui produs/serviciu în parte, pentru ca la final să îl aleagă pe cel mai
optim.
b) consumatorul ca şi comunicator – În postura de comunicator, consumatorul
achiziţionează bunuri sau servicii, prin intermediul cărora să se facă remarcat sau să
transmită diverse mesaje. Acest lucru, datorită rolului societăţii în viaţa fiecărui individ
în parte, unde toţi încearcă să iasă în faţă cu ajutorul diverselor metode.
c) consumatorul ca cercetător – Această tipologie nu are ca scop o satisfacere a
nevoilor imediată, ci mai degrabă o satisfacere pe termen lung. Astfel, consumatorul
reuşeşte să consume produse din cele mai diversificate, pentru a putea ajunge într-un
anumit punct în care alegerea făcută să aibă ca bază un studiu al pieţei.
d) consumatorul în căutarea identităţii - Identitatea se dobândeşte de-a lungul
vieţii. Astfel, în viziunea celor doi, Gabriel şi Lang, consumatorul mai poate fi
perceput ca fiind o persoană singuratică şi neliniştită, aflându-se în căutarea propriei
personalităţi.
e) consumatorul ca hedonist/în căutarea plăcerii – Consumatorul este într-o
căutare perpetuă a plăcerilor vieţii şi a lucrurilor care îl fac fericit.
f) consumatorul ca victimă – indivizii pot foarte uşor să devină nişte victime ale
societăţii. Pieţele de desfacere pot fi uneori înşelătoare, jucându-se cu mintea
consumatorului. Astfel, cei mai vulnerabili sunt copii, bătrânii sau persoanele bolnave.
g) consumatorul ca rebel - În dorinţa de afirmare şi de ieşire în evidenţă, unii
consumatori tineri pot recurge la metode de rebeliune pentru a ieşi în faţă. Acest lucru
13
Aldrige, A., Consumption, Editura Polity Press, Cambridge, 2003, pp. 10-14
22
se poate observa în comportamentul persoanelor, care se răsfrânge şi asupra acţiunilor
acestora – tinerii care îşi rup blugii în semn de nonconformism.
h) consumatorul ca activist – Activismul în cadrul consumatorului poate fi
privit ca o mişcare socială. Gabriel şi Lang disting patru faze ale activismului
consumatorului: mişcarea cooperativă (implicând principiile mutualităţii, investind
drepturile membrilor, şi nu acţionarilor), mişcări politice (mişcarea iniţiată de Ralph
Nader, care promova ideea consumatorului ca cetăţean şi critica corporaţiile mari
pentru politicile lor anti-consum).
i) consumatorul ca cetăţean – Afirmaţia conform căreia cetăţenii au fost reduşi
la simpli consumatori, implică o pierdere a unor promisiuni politice. Cetăţenia
înseamnă egalitate, pe când consumul înseamnă o inegalitate.
Consumul de bunuri şi servicii este structurat pe un model complex de
cunoaştere. Aici, foarte important este consumatorul şi capacitatea lui de a lua cele mai
bune decizii, care, într-un final să îi aducă maximum de satisfacţii.
Un model de consum reflectă deciziile consumatorului în vederea cumpărării
unui anumit bun sau serviciu. În funcţie de deciziile şi alegerile consumatorului se pot
defini diferite modele de consum, care ajută specialiştii în clasarea comportamentului
consumatorilor.
Două modele de consum pot avea zone asemănătoare, sau coincidenţe. Acestea
apar în cazul în care anumite premise obiective ale comportamentului consumatorului
au la dispoziţie foarte puţine opţiuni.14
Cultura este un factor important în luarea deciziilor. Aceasta reprezintă credinţe,
tradiţii, artă, tot ce presupune crearea unui traseu al continuităţii. Identitatea culturală
creează clasele sociale, respectiv diverse modele de consum. Cultura este definiţia
societăţii, şi anume, comportamentul indivizilor fundamentat şi acceptat de societatea
din care acesta face parte.15
Însă, în orice comunitate, există diferenţe culturale, care se reduc la tensiuni
sociale. Comunicarea interpersonală devine dificilă, având repercusiuni asupra
studiului comportamentului consumatorului. Pentru a putea reduce această tensiune, şi
a crea un mediu propice studierii corecte a consumului, trebuie introduse anumite
valori comune. În general, fiecare generaţie schimbă modelele de consum, în
concordanţă cu experienţele şi culturile lor, pe care le transmit mai departe, din
generaţie în generaţie. Astfel, se creează un ciclu al modelelor de consum care sunt
într-o continuă schimbare şi modernizare, arătându-le astfel dinamismul.
Fiecare model de consum are în componenţa sa diferite module, care la rândul
lor sunt alcătuite din trebuinţe de consum esenţiale,16 printre care menţionăm:
a) Trebuinţe de adăpostire;
b) Trebuinţe de nutriţie;
c) Trebuinţe de educaţie;
d) Trebuinţe de integrare social culturală;
e) Trebuinţe de întreţinere a locuinţei;
f) Trebuinţe de înzestrare a locuinţei;
g) Trebuinţe de menţinere a sănătăţii.
14
Stanciu, M., Modele de consum ale populaţiei României în Calitatea vieţii în România, Editura Expert,
Bucureşti, 2008, p, 152
15
Gherasim, A., Studiul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pp. 45-46
16
Stanciu, M., Studii şi Cercetări Economice, vol.42, Academia Română, INCE, CIDE, Bucureşti, 2006,
p.3
23
Proprietăţile motivaţiei:
- Este compusă din energie şi direcţie;
- Pot fi vizibile şi ascunse;
- Pot fi generate de factori interni sau externi;
- Pot avea valenţe pozitive sau negative;
- Pot fi generate de dorinţa de a reduce o anumită tensiune;
- Consumatorii sunt motivaţi în vederea atingerii unor scopuri;
- Consumatorii încearcă să menţină un echilibru între dorinţele de stabilitate şi cele de
varietate;
- Motivaţia reflectă diferenţele individuale.
O foarte mare eficienţă în manipularea deciziilor consumatorilor, o are
publicitatea sugestivă, care are rolul de a sugera indivizilor motive puternice în
favoarea alegerii produsului sau serviciului respectiv. Spre deosebire de publicitatea
informativă, cea sugestivă este mult mai abuzivă şi nu are simplul rol de a informa, ci
şi cel de a influenţa consumatorul.
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Echilibrul consumatorului,
este definită ca nivelul maxim al utilităţii totale de care beneficiază un consumator din
bunurile cumpărate cu un anumit buget (venit). În condiţiile constrângerii bugetare,
consumatorul trebuie să aleagă o variantă de combinare a diferitelor cantităţi din
bunurile disponibile care poate fi achiziţionată şi, totodată, să corespundă preferinţelor
sale. Utilitatea totală rezultată din aceste bunuri este maximă atunci când utilităţile
marginale sunt proporţionale cu preţurile lor. De exemplu, în cazul a două bunuri x şi
y: dacă Umx şi Umy, Px şi Py reprezintă utilităţile marginale şi, respectiv, preţurile
bunurilor, atunci utilitatea totală este maximă când: Umx / Px = Umy / Py.
Generalizând, rezultă că echilibrul consumatorului este atins atunci când raporturile
dintre utilităţile marginale şi preţurile tuturor bunurilor sunt egale.17
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Comportament iraţional al
consumatorului, este definită ca ipoteză avansată de Garry Becker prin care
demonstrează că ipoteza comportamentului raţional (de maximizare a utilităţii
(satisfacţiei) nu este o condiţie necesară pentru deducerea unei curbe a cererii cu pantă
negativă.18
Sarcină de învăţare
1.1. Definiţi în manieră proprie microeconomia.
1.2. Dezvoltaţi factorii care influențează comportamentul consumatorului.
1.3. Realizaţi o dezbatere pe tema tipologiei consumatorului de bunuri și servicii de
larg consum.
1.6. Rezumatul unităţii de studiu

Această unitate de studiu urmăreşte să iniţieze studenţii cu terminologia specifică
microeconomiei; să favorizeze formarea unei imagini relevante asupra problematicii
comportamentului consumatorului; să delimiteze obiectivele cererii de consum; să
întemeieze cu argumente percepţia tipologiei factorilor determinanți ai
comportamentului consumatorilor.
Cuvintele cheie: microeconomie, tipologie, nevoi, comportament, consumator.

17
Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu,
C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 180
18
Idem, p.114
24
1.7. Test de autoevaluare
1.1.Care credeţi că sunt motivele pentru care microeconomia este considerată a fi
ramură a economiei?
1.2.Clarificaţi conceptele de nevoie, consum, comportament şi consumator.
1.3.Identificaţi interacţiunea celor cinci tipuri de comportamente ale consumatorului.
1.8. Concluzii
Microeconomia reprezintă componenta ştiinţei economice care studiază procesele,
faptele, actele şi comportamentele individuale ale agenţilor economici, privitoare la modul
cum se iau deciziile individuale într-o economie la nivelul menajului, al firmei, sau al unei
industrii. Ea se bazează pe micro-analiză, iar deciziile sunt individuale; piaţa, oferta, cererea,
preţul constituie preocupări ale microeconomiei, iar comportamentul omului izolat -
consumator individual sau producător individual - este privilegiat.
Microeconomia se ocupă şi de probleme de dimensiuni la fel de mari ca cele cu
care se ocupă macroeconomia. Ceea ce o diferenţiază constă în tipul de abordare şi nu
în tipul de scară abordată.
Arată cum funcţionează fiecare piaţă, cum aleg producătorii şi consumatorii şi cu
ce consecinţe.
Conceptul de comportament al consumatorului, este definit ca totalitate a
acţiunilor tipice ale consumatorilor care vizează maximizarea satisfacerii utilităţii.
Acesta este influenţat de preferinţele consumatorului, de intensitatea acestora, de
nivelul preţurilor, de mărimea venitului disponibil etc. .
25
Unitatea de studiu 2. Comportamentul și teoria producătorului
Cuprins
2.1.Introducere .......................................................................................... 26
2.2.Obiectivele unităţii de studiu ................................................................ 26
2.3.Identificarea și analiza factorilor de producție ........................................ 27
2.3.1.Factorii de producție ................................................................................... 27
2.3.2.Analiza costurilor factorilor de producție ..................................................... 28
2.4.Clasificarea costurilor ................................................................................ 33
2.4.1.Evoluția costurilor de producție ........................................................................ 37
2.4.2.Prezentarea funcțiilor de cost ............................................................................ 38
2.5.Expunerea comportamentului întreprinzătorului și modalități de reducere a costurilor
.................................................................................................................................... 41
2.6.Rezumatul unităţii de studiu ................................................................. 48
2.7.Test de autoevaluare ............................................................................ 48
2.8.Concluzii………………………………………………………………….48
2.1. Introducere
„Comportamentul și teoria producătorului”, discută despre identificarea și
analiza costurilor factorilor de producție, clasificarea și evoluția costurilor de
producție, prezentarea funcțiilor de cost, precum şi expunerea
comportamentului întreprinzătorului și a modalităților de reducere a
costurilor.
Pentru înţelegerea şi delimitarea clară a comportamentului și teoriei
producătorului, precum şi pentru factorii determinanți și tipologia
comportamentului producătorului sunt necesare cunoştinţele dobândite în
cadrul disciplinelor Economie și Economie aplicată.


de 2 ore.
2.2. Obiectivele unităţii de studiu:

Identificarea factorilor de producție;
Prezentarea succintă a analizei costurilor factorilor de producție;
Clasificarea costurilor;
Expunerea evoluției costurilor de producție;

Prezentarea funcțiilor de cost;
Expunerea comportamentului întreprinzătorului și a modalităților de
reducere a costurilor.
26
2.3. Identificarea și analiza factorilor de producție
2.3.1. Factorii de producție
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Comportament al

producătorului, este definit ca totalitatea acţiunilor tipice ale agenţilor economici
întreprinzători care vizează atingerea scopului lor în condiţii de concurenţă.
Comportamentul producătorului constă în motivaţia deciziilor acestuia cu privire la
minimizarea costurilor pentru un nivel dat al producţiei sau cu privire la nivelul
producţiei care va maximiza profitul. Comportamentul producătorului se manifestă pe
termen scurt şi pe termen lung când se disting trei tipuri de strategii: stabilirea
volumului, mărimea profitului pentru un volum dat al producţiei, în condiţiile
minimizării costului de producţie; schimbarea de scară (de dimensiune) a producţiei
prin variaţii ale factorilor de producţie utilizaţi menţinând aceeaşi proporţie; schimbare
de scară a producţiei cu substituiri de factori, modificând raportul dintre aceştia.19
Teoria comportamentului producătorului, o modalitate de studiere a unui
proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să caute
maximum de avantaje pornind de la resursele de care dispune. Pentru început, teoria
comportamentului producătorului ca de altfel în general, teoria comportamentului
firmei, a fost dezvoltată de R. Cyert, J.G.March şi H.A.Simon. Principiile
fundamentale ale teoriei comportamentului producătorului sunt:
a) producătorii încearcă să satisfacă mai degrabă decât să folosească
comportamentul maximizator;
b) producătorii acţionează individual sau ca sociogrupuri, fiecare cu aspiraţii
proprii ceea ce conduce la urmărirea unor scopuri multiple, adesea contradictorii.
Factorii de producție sunt reprezentați de muncă, natură și capital.
O contribuţie importantă a acestei teorii este aceea că, pe baza studiilor efectuate,
a informaţiilor oferite, permite producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea
celor mai avantajoase decizii economice în vederea atingerii scopului de maximizare a
profitului. Teoria comportamentului producătorului presupune: a). utilizarea unor
instrumente de analiză, şi anume funcţia de producţie, Q = f(x,y); b). curbele de
izoprodus descrescătoare, convexe şi nesecante, productivitatea marginală pozitivă şi
descrescătoare; c). obiectivul sau funcţia scop-maximizarea nivelului producţiei care
asigură maximizarea profitului sub constrângere de resurse (bugetare); d). construcţia
funcţiei ofertei. Se presupune un agent economic întreprinzător raţional care acţionează
în conformitate cu principiul de comportament economic al economicităţii, al eficienţei
economice. Teoria comportamentului producătorului pe termen scurt are în vedere
echilibrul producătorului, respectiv luarea acelei decizii economice care permite
stabilirea volumului producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul, respectiv
diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale este maximă. Profitul este maxim
atunci când costul marginal este egal cu încasarea marginală. Teoria comportamentului
producătorului pe termen lung presupune luarea în considerare a două probleme:
combinarea optimală a factorilor de producţie care asigură maximizarea profitului şi
mărimea optimală a firmei care să permită obţinerea unei producţii maxime la un nivel
dat al costului total sau obţinerea volumului dat al producţiei, cu un cost de producţie
total minim.20
19
Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu,
C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 114
20
Idem. pp. 466-467
27
2.3.2. Analiza costurilor factorilor de producție
Conform DEX costul este definit ca fiind: „totalitatea cheltuielilor, exprimate în

bani, efectuate pentru producerea unui bun, executarea unei lucrări, prestarea unui
serviciu etc.”21
Dicţionarul economic defineşte costul de producţie: „cheltuielile directe şi
indirecte de producţie repartizate raţional asupra produselor fabricate, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate.”22
Costul de producţie, apreciat ca unul dintre cei mai sintetici indicatori ai
activităţii economice, ocupă un rol foarte important în sistemul categorial al economiei
politice datorită aspectelor complexe şi variate pe care le reflectă. Acest indicator
reflectă prin structura, mărimea şi evoluţia sa gradul de eficienţă al activităţii unei
firme, întrucât el reprezintă expresia bănească a factorilor de producţie consumaţi
pentru producerea şi desfacerea unor bunuri materiale şi servicii. Din acest punct de
vedere, costul de producţie este una din formele de manifestare a eficienţei economice
care este legată strâns de mişcarea valorii şi preţurilor.
Principalii factori de producţie sunt: mijloacele de muncă, obiectele muncii şi
munca omului. Ei participă în mod diferit la realizarea valorii noului produs. Astfel,
noului produs i se transferă în totalitate într-un singur ciclu de producţie, valoarea
obiectelor muncii sub acţiunea mijloacelor de muncă, utilizate de forţa de muncă.
Măsurarea şi cunoaşterea riguroasă a tuturor cheltuielilor efectuate cu producerea
şi desfacerea mărfurilor, este necesară pentru funcţionarea în condiţii de eficienţă a
unităţii economice astfel încât, recuperarea lor să permită reluarea procesului de
producţie. Din această cauză, în ansamblul veniturilor obţinute de o firmă ca urmare a
vânzării produselor sale, această parte de valoare care reflectă consumul unor factori
de producţie, manifestă tendinţa de autonomizare sub forma costului. J.B. Say este
economistul care apreciază şi recunoaşte importanţa costului de producţie pentru
stabilirea valorii mărfurilor.23 În lucrarea sa Traite d’economie politique el afirmă că
reducerea valorii produselor se afla sub impactul concurenţei dintre producători.24
Trebuie remarcat însă, că valoarea minimă unde preţul poate coborî este dată de costul
de producţie.
J. M. Keynes, face distincţie în lucrarea sa între costul factorial şi costul de
întrebuinţare. Costul factorial reprezintă sumele pe care le varsă factorilor de
producţie, fără cele destinate altor întreprinzători, pentru serviciile lor curente. Costul
de întrebuinţare reprezintă sumele pe care le varsă altor întreprinzători pentru ceea ce
trebuie să cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face folosind
echipamentul de producţie în loc să-l lase inactiv.25
Costul de producţie este definit în literatura de specialitate ca fiind expresia
bănească a cheltuielilor pe care firmele producătoare le efectuează, prin alocarea şi
21
http://dexonline.ro/
22
http://www.dictionar-economic.ro
23
Popescu, D., Istoria gândirii economice din antichitate pânâ la sfârşitul secolului al XX-lea, Editura
Continent, Sibiu, 1999
24
Say, J., B., Triaté d’économie politique, 3e éd., Paris, 1827
25
Keynes, J., M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970
28
consumarea de factori de producţie, pentru producţia şi desfacerea mărfurilor şi
serviciilor lor.
De asemenea se face distincţie între costul contabil şi costul economic. Costul
contabil reprezintă ansamblul cheltuielilor măsurabile în bani pe care agentul economic
le suportă în mod efectiv pentru plata materiilor prime, combustibilului, achiziţionarea
şi apoi amortizarea capitalului fix, plata obligaţiilor fiscale etc. Aşadar costul contabil
include cheltuielile explicite pe care firma le face pentru achiziţionarea de la alţi agenţi
economici a factorilor de producţie necesari.
Costul economic are o accepţiune mai largă, incluzând în costurile unei firme şi
sumele pe care aceasta le-ar fi plătit pentru achiziţionarea unor factori pe care aceasta îi
deţine în proprietate. Acest tip de cost ar trebui luat în considerare atunci când se
vorbeşte de rentabilitatea unui agent economic.26
Trebuie menţionat faptul că, noţiunea de cost de producţie nu se identifică în
toate cazurile cu noţiunea de cheltuială. Cheltuiala este generată de regulă, de o plată,
cu alte cuvinte, de utilizarea disponibilităţilor băneşti, fie pentru constituirea stocurilor
de valori materiale, fie pentru onorarea obligaţiilor de orice fel. Cheltuielile se cuprind
integral în costul de producţie numai atunci când valorile materiale achiziţionate se
consumă productiv în acelaşi moment. În practica economică se foloseşte totuşi
noţiunea de cheltuieli de producţie cu sensul de cost de producţie.
Având în vedere cele prezentate putem concluziona că ne aflăm în faţa unei
categorii valorice care execută un circuit propriu şi îndeplineşte anumite funcţii
economice. Compensarea valorică a resurselor necesare reproducerii condiţiilor
materiale şi personale ale producţiei, este considerată cea mai importantă dintre
acestea. Însă recuperarea numai a costului în urma vânzării mărfii, asigură condiţiile
reluării doar pe scară simplă a procesului de producţie. K. Marx sublinia faptul că
există o limită în ceea ce priveşte nivelul inferior până la care se poate reduce preţul de
vânzare al mărfurilor. Costul este condiţia sine qua non a reproducţiei simple, întrucât
dacă preţul la care se vinde marfa se situează sub nivelul costului, el nu va oferi nici
posibilitatea reproducţiei simple. De aceea prin raportarea diferitelor rezultate la
costuri, firma poate cunoaşte eficienţa folosirii fiecărei unităţi monetare cheltuite,
având posibilitatea descoperirii rezervelor de care dispune, şi sporirea pe această cale a
capacităţii ei de concurenţă.27
Analiza profitului pe termen scurt utilizând valorile marginale
Determinarea nivelului producţiei care reuşeşte maximizarea profitului pe termen

scurt poate fi realizată şi prin intermediul analizei valorilor marginale. Vmg, respectiv
Cmg, conduc la luarea unei decizii eficiente în ceea ce priveşte nivelul optim al
producţiei care este susceptibil de a maximiza profitul firmei. Dacă prin decizia de a
produce o unitate suplimentară apare un cost adiţional (Cmg) care este mai mic decât
venitul suplimentar obţinut (Vmg), atunci profitul va creşte (sau apare o reduce a
pierderilor). În caz contrar, în mod evident, firma nu va decide să realizeze o producţie
suplimentară. În momentul în care Vmg = Cmg, atunci profitul este maximum.28
Procesul de determinarea a nivelului optim de producţie care să conducă la o

maximizare a profitului este prezentat în fig. nr. 2.1. Firma va produce unităţi din
26
Popescu, D., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2000
27
Popescu, G., Evoluţia gândirii economice, ediţia a II-a, Editura George Bariţiu, Cluj –Napoca, 2002
28
Ibidem, p.7
29
respectivul bun cât timp Preţul (P=Vmg, atunci când cererea este perfect elastică) este
mai mare decat Cmg. Dacă Cmg este mai mare decât preţul (sau Vmg) atunci firma va
renunţa în a mai produce respectivul bun. Toate posibilităţile de profit sunt
conditionate de egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal (Vmg = Cmg ). 29
În figură se poate observa că nivelul producţiei care maximizează profitul este
reprezentat de QH (Vmg=Cmg). Venitul total (VT) este reprezentat de suprafaţa
0QHHp fiind rezultatul produsului dintre preţ şi cantitate produsă (VT=P*QH). Costul
total (CT) este reprezentat de zona 0QHMCM (Produsul dintre costul total mediu şi
cantitate: CM*QH). Profitul este reprezentat de suprafaţa delimitată de punctele CMMH
Pe termen scurt, firma îşi poate permite să piardă echivalentul costurilor fixe.
Dacă firma este capabilă să îşi recupereze costurile variabile, aceasta poate să-şi
continue activitate şi să încerce ca pe viitor să-şi mărească eficienţa pentru a obţine
profit. Firma îşi poate continua activitate până la punctul, care în această figură este
reprezentat cu litera „C”, punctul care desemnează că o firmă ajunsă într-o astfel de
situaţie este obligată să-şi încheie activitatea (shutdown point). Acest punct se află la
intersecţia dintre costul marginal şi costul variabil mediu (minimul CVM).
Pe termen scurt, echilibrul se realizează la producţia de echilibru pe termen scurt
pentru care este satisfacută condiţia: P = Cmg . 30
Fig. nr. 2.1. Echilibrul firmei pe termen lung

Perspectiva profitului pe termen scurt poate atrage noi producători pe piaţă.
Astfel, oferta pieţei va creşte, iar echilibrul pieţei se va modifica în aşa fel încât preţul
va scădea pâna va fi egal cu costul mediu de producţie. În acest moment, profitul va
deveni nul şi nici un producător nu va mai încerca să intre pe această piaţă.31
Creşterea numărului de firme existente pe piaţă va conduce la o creştere a ofertei
şi la o scădere a preţului pe piaţă. Aceasta scădere a preţului modifică echilibrul la
nivel de firmă, aceasta fiind obligată să practice preţul stabilit la nivelul pieţei.
Scăderea preţului va fi un fenomen care se va produce până la momentul în care acesta
29
Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Economics, Editura Oxford University Press, USA, 2011, pp.141-143
30
Angelescu, C., Dinu, M., Gavrilă, I., Popescu, C., Socol, C., Economie, Editura Economică, ediţia a opta,
Bucureşti, 2009, p.115
31
Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Economics, Editura Oxford University Press, USA, 2011, p.146
30
egalează costul total mediu (CTM). Echilibrul se va realiza la nivelul punctului de
minim al CTM astfel condiţia de echilibru pe termen lung va fi:
P = Vmg = Cmg = CTM 32
Un alt aspect esenţial în ceea ce priveşte analiza pe termen lung a concurenţei
perfecte este acela că cererea este perfect elastică în raport cu preţul pieţei. Funcţia
venitului mediu şi cea a venitului marginal coincid cu funcţia cererii firmei. Pentru că
funcţia cererii este perfect elastică,firma nu poate creşte preţul peste cel al pieţei. Dacă
vor decide să adopte această strategie, vânzarile vor scădea drastic către zero. Firmele
nu au nici un motiv să micşoreze preţul sub cel al pieţei deoarece pot vinde la preţul
deja existent pe piaţă.
Firmele aflate în concurenţă perfectă nu au nici un fel de putere de piaţă (market
power). Astfel ei nu pot avea nici o influenţă asupra preţului de piaţă, firmele fiind
primitoare de preţ pe această piaţă. Acestea nu au nici un stimulent să-ţi facă
publicitate deoarece chiar şi cel mai puternic producător de pe o astfel de piaţă,
indiferent dacă vinde tot ce produce sau nu vinde absolut nimic, preţul de pe piaţă va
rămâne neschimbat.33
Echilibrul pe termen lung în competiţia perfectă prezintă un model de alocare
eficientă a resurselor. Preţul reflectă beneficiile marginale ale consumatorului, cât şi
costul marginal al producătorului. Consumatorul final stabileşte o valoare a bunului
(preţul pe care sunt dispuşi şi pot să-l plătească) egală cu costul de producţie al
respectivului bun.
Concurenţa perfectă reprezintă un model teoretic sau un criteriu prin care se
evaluează performanţele unei pieţe, elemente care se bazează pe aceasta egalitate:
Bmg =P = Cmg 34
Beneficiul marginal (Bmg) al consumatorului este reflectat de preţul pe care poate
şi este dispus să-l plătească. Costul marginal reflectă costul de oportunitate pentru
societate.
Analiza echilibrului producătorului în cazul concurentei monopolistice

Pe o astfel de piaţă, orice firmă se aseamănă într-o anumită măsură cu un
monopol. Datorită faptului că produsele sunt diferenţiate de cele ale altor producători,
curba cererii are panta negativă (spre deosebire de concurenţa perfectă unde panta este
orizontală, fiind perfect elastică), având un anumit control, destul de limitat, asupra
preţului bunului produs. Cererea este mai elastică decât în cazul monopolului, datorită
substituţiei puternice a produsului firmei în cauză cu alte produse similare de pe piaţă.
1) Maximizarea profitului pe termen scurt
Pe termen scurt, o firmă aflată pe o piaţă cu o concurenţă monopolistică îşi alege
cantitatea produsă şi preţul, exact în acelaşi mod ca o firmă care deţine monopolul pe o
piaţă. Pentru maximizarea profitului, producţia corespunzătoare se obţine analog
cazului monopolului, fiind determinate de intersecţia dintre costul marginal (Cmg) şi
Venitul marginal (Vmg).35
32
Hall, R., Lieberman, M., Economics: Principles and Aplication, 5th edition, South Western, SUA,
2008, pp.227-234.
33
Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Economics, Editura Oxford University Press, USA, 2011, pp.153-
156
34
Reynolds, L., Alternative Microeconomics, Boise State University, SUA, 2005, pp.8-9
35
Mankiw, G., Priciples of Microeconomics, 6th edition, South-Western Cengage Learning, SUA, 2008,
pp.331-333
31
Fig. nr. 2.2. Creşterea profitului pe termen scurt
În această figură sunt prezentate 2 cazuri:
În cazul (a) firma realizează profit deoarece preţul depăşeşte costul total mediu
(P>CTM). Aceste profituri pe termen scurt vor determina intrarea altor firme pe piaţă.
Acest lucru va conduce la o micşorare a cererii pentru firmele care sunt deja pe piaţă
(curba cererii se mută mai la stânga). Aceasta micşorare a cererii va conduce în mod
firesc la o scădere a profiturilor pentru firmele deja existente pe piaţă.
În cazul (b), preţul este mai mic decât costul total mediu, astfel, pe termen scurt,
firma nu realizează profit, rezultă că cea mai bună decizie pe care o poate lua
respectiva firmă este minimizarea pierderilor. În acest caz, firmele încep să iasă de pe
piaţă, astfel consumatorii având o gamă mai redusă de produse asemănătoare pe care
le pot alege.
Această scădere a numărului de firme va produce o creştere a cererii pentru
firmele care au rămas pe piaţă. În altă ordine de idei, pierderile determină şi
încurajează părăsirea pieţei de către unele firme, acest fenomen având ca rezultat
deplasarea curbei cererii către dreapta.
2) Maximizarea profitului pe termen lung

Acest proces de intrare şi de ieşire al firmelor de pe piaţă va continua până când
profitul economic al firmelor de pe piaţă va ajunge la o valoare nulă. În momentul în
care piaţa atinge un echilibru, firmele nou-intrate nu vor mai avea nici un stimulent
pentru a intra pe piaţă, iar firmele care deja există pe respectiva piaţă nu vor avea nici
un motiv să o părăsească.36
Condiţia de maximizare a profitului pe termen lung rămâne neschimbată:
egalitatea dintre costul marginal şi venitul marginal. În plus, pe termen lung, preţul este
egal cu costul total mediu (curba costului mediu este tangentă la curba cererii). La
acest nivel al preţului, nu va mai exista nici un stimulent de intrare sau de ieşire de pe
piaţă.
36
Hall, R., Lieberman, M., Economics: Principles and Aplication, 5th edition, South Western, SUA,
2008, pp.277-281
32
Fig. nr. 2.3. Maximizarea profitului pe termen lung
Pentru a conchide cu privire la echibrul pe termen lung, pe o piaţă cu o
concurenţă monopolistică, trebuie remarcate două aspecte importante care reliefează
asemănarea acestei pieţe atât cu monopolul, respectiv cu concurenţa perfectă.37
Primul element, care evocă asemănarea cu monopolul, este faptul că preţul pe
această piaţă este mai mare decat costul marginal. Acest lucru reiese din condiţia de
maximizare a profitului care cere ca venitul marginal să fie egal cu costul marginal, iar
panta negativă a cererii face ca încasarea marginală să fie mai mică decât preţul. Al
doilea aspect al concurenţei monopolistice reflectă o trasătură comună cu concurenţa
perfectă: preţul este egal cu costul total mediu. Această concluzie reiese din faptul că
libera intrare şi ieşire de pe piaţă creează situaţia în care profitul economic va ajunge la
o valoare nulă.
2.4. Clasificarea costurilor

Pentru a utiliza corect costul de producţie în conducerea efectivă a firmelor
producătoare, trebuie cunoscută structura cheltuielilor care intră în componenţa lor.
Structura costului de producţie reflectă elementele componente ale acestuia în mărime
absolută, precum şi ponderea fiecăruia în totalul cheltuielilor. Astfel, producătorul nu
este interesat să cunoască numai costul global, ci şi modul cum fiecare element al
costului oscilează în funcţie de cantitatea totală produsă. Cheltuielile efectuate de o
firmă pentru achiziţionarea factorilor de producţie necesari realizării unei cantităţi de
marfă, pot fi împărţite în două mari categorii şi anume: costuri fixe şi costuri variabile.
Costurile fixe sunt acele costuri care, de regulă, nu îşi modifică nivelul o dată cu
modificarea producţiei. În această categorie se includ: amortizările, cu condiţia să se
practice sistemul amortizării liniare şi nu progresive sau accelerate, salariile anumitor
lucrători, asigurările, cheltuielile legate de încălzirea, aerisirea şi iluminarea halelor de
producţie etc.
Costurile variabile sunt acele costuri care la un nivel dat al productivităţii, se
modifică proporţional cu volumul producţiei. În această categorie se includ:
cheltuielile referitoare la materii prime, energie, apă industrială, salarii directe cuvenite
muncitorilor, alte consumuri intermediare.
În analiza următoare considerăm că atât costurile fixe, cât şi cele variabile se
comportă normal, adică, primele, rămân pe termen scurt constante, indiferent de
37 nd
Krugman, P., Wells, R., Economics,2 edition, Worth Publishers, USA, 2009, p.422
33
modificările intervenite în volumul producţiei, iar celelalte se află într-o dependenţă
strictă de aceasta.
Astfel:
CV = f(Q)
De exemplu, într-o întreprindere înregistrăm următoarea situaţie:

Tabelul nr.2.1.
Datele de mai sus ar putea fi reprezentate astfel:
Fig. nr. 2.4. Costurile producţiei

În urma analizei tabelului nr.2.1 şi a figurii nr. 2.4. putem concluziona:
1. Datorită constanţei lor în raport cu producţia, costurile fixe se prezintă din
punct de vedere grafic ca o dreaptă continuă paralelă cu axa abscisei.
2. Chiar atunci când volumul producţiei este egal cu 0, costurile fixe nu pot fi
nule. Ele vor înregistra cel puţin cota de amortizare a capitalului fix în stare de
nefuncţionare, dar supus procesului de uzură fizică şi morală.
3. Spre deosebire de costurile fixe, costurile variabile sunt nule la un volum de
producţie egal cu zero.
4. Apare conceptul de costuri totale (CT) egal cu suma celor două categorii de
costuri puse în evidenţă mai înainte.
Prin urmare:
CT = CF + CV = CF + f(Q)
34
Din relaţia de mai sus rezultă faptul că, evoluţia costurilor totale se găseşte
întotdeauna într-o relaţie direct cu creşterea producţiei. Ele pot creşte în ritmuri egale,
mai mici sau mai mari decât volumul producţiei. În exemplul de mai sus se observă că
totalul costurilor nu creşte în rate egale. Pe producător nu-l costă prea mult trecerea de
la fabricarea unui produs la două produse sau chiar trei. Dar, atunci când firma
depăşeşte limita a patru produse, atât costurile variabile, cât şi cele totale încep să
crească vertiginos.
Acest lucru se explică prin faptul că firma are o capacitate de producţie suficientă
pentru producerea a patru, maxim cinci produse pe săptămână. Depăşirea acestui
volum de producţie implică modificări costisitoare de utilaje, mărirea numărului de
angajaţi, sau rezolvarea altor probleme speciale, ceea ce conduce la creşterea mult mai
rapidă a cheltuielilor decât a producţiei. Progresivitatea costului total este dependentă
şi de acţiunea legii productivităţii marginale a factorilor de producţie. Aceasta este
definită în economia politică sub forma unui raport dintre creşterea producţiei obţinute
şi creşterea factorului de producţie, în condiţiile în care volumul tuturor celorlalţi
factori rămâne constant.
Aşadar, productivitatea marginală a unui factor „X” va fi egala cu: =

Prin urmare, indiferent de sectorul de activitate, productivitatea marginală a unui
factor va începe să scadă de la un anumit punct, dacă toţi ceilalţi factori de producţie
rămân constanţi.
Pornind de la acest principiu se v-a utiliza acel factor care, ţinându-se cont de
preţul său pe piaţă, va oferi cea mai mare productivitate.
În aprecierea corectă a acestei situaţii este de un mare folos noţiunea de cost
marginal (CM). Costul marginal are în literatura de specialitate două semnificaţii:
1. Desemnează nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor efectuate de unele unităţi
din industria extractivă sau din agricultură care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
de producţie mai puţin favorabile datorită mediului natural, dar ale căror produse sunt
absolut necesare pe piaţă.
2. Potrivit celei de-a doua semnificaţii care, de altfel, ne interesează în cazul de
faţă, costul marginal reprezintă cheltuielile suplimentare necesare sporirii producţiei cu
o unitate. Deci : CM = , unde, pentru Q = 1; CM = CT.

Folosindu-ne de datele care evidenţiau costurile totale, rezultă că vom înregistra
următoarea evoluţie a costurilor marginale:
35
Tabelul nr.2.2.
Evoluţia costurilor marginale
În urma analizei tabelului nr. 2.2 se constată că trecerea de la fabricarea unui

produs la două produse a necesitat un efort sub forma costului marginal de 25 lei (110-
85), iar de la două produse la trei produse 20 lei (130-110). Costul marginal al ultimei
cantităţi de marfă produsă se determină din diferenţa dintre costul total a „n” unităţi şi
„n-1” unităţi.
Pentru a defini costul marginal presupunem că putem descompune cantitatea
produsă în părţi suficient de mici. Costul unei asemenea părţi faţă de costul celei
precedente este tocmai costul diferenţial sau marginal. Din punct de vedere matematic,
ritmul de creştere sau descreştere a costului marginal, este pus în evidenţă de derivatele
funcţiei care exprimă costurile totale.
Dacă:
CT = CF + CV = CF + f(Q)
şi, CM =
iar , ∆Q→ 0
atunci, CM’ =
Cum costurile fixe sunt independente de volumul producţiei, acţionând ca o

constantă, rezultă că şi costurile marginale sunt independente de costurile fixe,
depinzând numai de componenta variabilă a costurilor totale.
CM’ =
Trasarea grafică a curbei costului marginal ne arată că ea atinge un punct minim
în cazul unei producţii cuprinsă între 3 şi 4 produse pe săptămână (a se vedea figura nr.
2.5). Aceasta înseamnă că faza de minim o înregistrăm atunci când:
36
Fig. nr. 2.5. Graficul curbei costului marginal
2.4.1. Evoluția costurilor de producție
În economie, timpul este considerat ca una din variabilele extrem de importante.

De aceea, în abordarea problemelor economice, este absolut necesar să fie clarificată
semnificaţia ce i se atribuie perioadei de timp în fiecare caz în parte.
Atunci când discutăm de costurile de producţie, prin „termen scurt” se
desemnează perioada de timp de-a lungul căreia unele cheltuieli rămân fixe,
independent de felul în care evoluează cantitatea de bunuri produse.
În mod analog, prin „termen lung” se are în vedere perioada de timp, suficient de
mare, în care toate costurile variază odată cu schimbarea volumului producţiei. Fireşte,
dacă analizăm această situaţie în termeni calendaristici, o perioadă scurtă de timp
pentru o anumită firmă s-ar putea dovedi a fi mult mai lungă pentru o altă
întreprindere.
De regulă, se observă în practica economică, faptul că, întreprinderile cu un
volum mare al producţiei au, în principiu, posibilitatea să obţină şi cele mai mici
costuri unitare. Acest lucru se întâlneşte în special la acele firme care au ca specific
producţia pe scară mare de exemplu: producţia de automobile, unele rafinării, oţelării
etc. De asemenea sunt anumite întreprinderi mici sau medii care reuşesc să concureze
cu succes din punct de vedere al costurilor cu întreprinderile mari.
Să admitem că o întreprindere poate să aleagă între trei instalaţii de mărimi
diferite: mică, medie şi mare. Potrivit figurii nr. 2.6, instalaţia de capacitate mică
implică un cost mediu pe unitate de produs CM1, cea medie CM2, iar cea mare
dimensiuni CM3. Dacă întreprinderea îşi programează un nivel al producţiei care să nu
depăşească y1 ea va alege în mod cert instalaţia de mică dimensiune. Dacă, în schimb,
îşi propune să producă şi să vândă un nivel de output cuprins între y1 si y2 ea va opta
cu siguranţă pentru instalaţia de dimensiuni medii. În fine, pentru o producţie
superioară lui y2 ea se va decide să adopte o capacitate de mari dimensiuni. Dată fiind
evoluţia costurilor medii pe unitatea de produs, pentru întreprindere este rentabil să
adopte o capacitate de dimensiuni medii, deoarece, în acest caz, se înregistrează un
cost inferior celorlalte doua situaţii. Întrucât este vorba doar de trei variante de
capacităţi de producţie care se pot derula şi adopta pe intervale scurt de timp, costurile
37
medii pe unitatea de produs CM1, CM2, CM3 ne apar în calitatea de costuri pe termen
scurt.
Figura nr.2.6. Programarea nivelurilor de producţie
Dacă privim din perspectiva timpului, când operăm cu n variante, atunci curba
costurilor medii pe unitatea de produs pe termen lung (CML) va uni toate punctele de
minim ale tuturor curbelor pe termen scurt, având forma unui U alungit.
Fig. nr. 2.7. Curba costurilor medii pe unitatea de produs pe termen lung
Până la un anumit nivel al producţiei egal cu „yn” costurile unitare pe termen

lung scad pe măsura ce cresc dimensiunile întreprinderii. Dincolo de acest punct,
costul unitar începe să crească odată cu mărirea dimensiunilor întreprinderii. Înseamnă
că, de la acest punct, anumiţi factori influenţează în mod negativ utilizarea capitalului
(a factorilor de producţie, nepermiţând reducerea costurilor pe unitatea de produs).
2.4.2. Prezentarea funcțiilor de cost
A. Funcţiile de cost pe termen scurt

Costurile sunt clasificate cel mai adesea în:
• Costuri fixe
• Costuri variabile
38
Costurile fixe sunt acele costuri care sunt independente de producţie, în vreme
ce cele variabile se modifică dacă producţia se modifică.
Exemplu:
Costuri fixe: chiria, dobânda, iluminatul şi încălzirea etc.
Costuri variabile: cheltuielile cu materii prime, materiale, salariile directe,
energia etc.
Costul total este suma costurilor fixe şi a celor variabile, fluctuaţiile acestuia
reproducând, deci, variaţiile costului variabil. Prin urmare, formula costului total va fi
următoarea:
CT = CF + CV,
unde: CT reprezintă costul total, CF costul fix, CV costul variabil.
Deşi costul total oferă informaţii privitoare la cheltuielile globale ale firmei, el nu
este suficient pentru a putea aprecia eficienţa firmei. Eficienţa se poate calcula numai
comparând cheltuielile cu rezultatele obţinute. 38
De aceea un indicator foarte important pentru firme este costul mediu. Costul
mediu exprimă costul pe unitate de produs şi este redat prin: CTM = CT/Q unde, CTM
reprezintă costul mediu, iar Q producţia. În acelaşi mod se poate calcula şi costul
variabil mediu şi costul fix mediu: CVM = CV/Q; CFM = CF/Q.
Costul marginal reprezintă o altă categorie importantă de costuri. El este definit
ca fiind ,,diferenţa dintre ansamblul cheltuielilor de fabricaţie necesare unei producţii
date şi suma cheltuielilor necesare aceluiaşi volum al producţiei, plus sau minus o
unitate.”39 Prin urmare atunci când volumul producţiei creşte ne situăm în cazul unui
cost marginal de dezvoltare, iar când producţia este în descreştere – un cost marginal
de regresie.
Costul marginal poate fi costul suplimentar generat de o cantitate suplimentară.
Astfel se poate discuta de două categorii de costuri marginale:
1. Costul marginal pe termen scurt, care presupune că volumul suplimentar este
efectuat fără extinderea capacităţilor, cele libere existente permiţând creşterea
producţiei cu mijloace constante.
2. Costul marginal pe termen lung, care ţine seama de costurile suplimentare
generate de extensia viitoare a instalaţiilor considerată progresiv necesară pentru
acumularea de producţii suplimentare.
Relaţia dintre costurile medii şi costurile marginale:
38
Dudian, M., Huru, D., Dobre, M., Tănase, I., Marinaş, M., Crăciun, L., Economie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
39
Idem
39
Fig. nr. 2.8. Interferenţe dintre costurile medii şi cele marginale
Din figura nr. 2.8 rezultă:

1. Când costul marginal este mai mic decât costul mediu, costul total mediu
scade pentru orice creştere a producţiei; această zonă corespunde celor ale
randamentelor factoriale crescătoare.
2. Când costul marginal este egal cu costul mediu, costul total mediu este
minim, iar productivitatea medie este maximă.
3. Când costul marginal este mai mare decât costul mediu, costul total mediu
creşte pentru orice creştere a producţiei.
În figura nr. 8, randamentele factoriale sunt descrescătoare.40
B. Funcţiile de cost pe termen lung

Spre deosebire de perioada scurtă de timp, pe termen lung, în vederea sporirii
volumului de producţie, o firmă îşi modifică toate elementele componente ale costului
total (CT), atât costul fix (CF), cât şi costul variabil (CV).
Astfel, ea achiziţionează utilaje noi, clădiri şi alte echipamente; de asemenea
încearcă să-şi stabilească dimensiunea optimă a capacităţilor de producţie şi să-şi
mărească profitul.
Atingerea acestei dimensiuni optime se face în mai multe etape şi în fiecare
dintre ele, pe măsură ce cresc costurile fixe trebuie să crească şi nivelul producţiei,
astfel încât profitul să fie maxim. Prin urmare aceste creşteri cantitative de factori
trebuiesc însoţite de sporirea randamentului factorilor de producţie. „Legea
randamentelor de scară”, sau „legea veniturilor de creştere” este efectul modificării
tuturor factorilor de producţie asupra volumului producţiei, generând un tip de legătură
între creşterea volumului producţiei şi CTM.
În cadrul relaţiei dintre randament şi costul mediu se pot observa următoarele
situaţii (randamentul îl considerăm rezultatul obţinut pe unitate de cheltuială):
randamentului crescând într-un ritm mai mare decât sporirea costului total îi
corespund costuri medii descrescătoare;
randamentului descrescând îi corespund costuri medii crescătoare;
randamentului constant îi corespunde un cost mediu constant.
Totodată menţionăm că mărimea costului mediu este diferită:
40
Dudian, M., Huru, D., Dobre, M., Tănase, I., Marinaş, M., Crăciun, L., Economie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
40
de la un produs la altul în funcţie de consumul factorilor de producţie;
de la un producător la altul în cazul aceluiaşi produs, ca urmare a înzestrării
diferite cu factori de producţie;
de la o perioadă la alta în cazul aceluiaşi producător ca urmare a modificărilor
în dotarea tehnică.
Curba costului total pe termen lung se formează unind punctele de minim ale
curbelor costului total pe termen scurt. Observăm că la creşterea continuă a volumului
producţiei, costul total mediu scade până la un punct de minim, după care începe să
crească.
Întrucât, de la un nivel al producţiei CTM începe să crească, e necesar ca decizia
de a mări producţia să nu aibă caracter permanent, în cadrul unui orizont lung de timp.
Rezultă că fiecare firmă trebuie să-şi dimensioneze optim activitatea, stabilind
producţia ce se poate obţine cu cel mai mic CTM. Aşadar, pe termen lung se constată
existenţa unui punct de optim, de eficienţă maximă.
C(ost) CML
CMT1
CMT2 CMT4
CMT3
0 Q1 Q2 Q3 Q4 Q5 Q
Figura nr. 2.9. Costul producţiei pe termen lung
În concluzie:
• Pe termen lung, odată cu creşterea producţiei, ca urmare a scăderii CTM,
venitul care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care excede costul
de producţie se numeşte „venit de creştere”, deoarece este obţinut prin sporirea
producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.
• În consecinţă, pe termen lung, spre deosebire de perioada scurtă, costul
marginal nu mai este afectat de legea productivităţii (randamentelor) marginale
descrescătoare, ci de legea randamentelor de scară, sau legea veniturilor de creştere.
Veniturile de creştere sunt de fapt economii rezultate din obţinerea producţiei mai mari
cu costuri mai mici, rezultând sporirea eficienţei economice.
2.5. Expunerea comportamentului întreprinzătorului și modalități de

reducere a costurilor
Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi

mobilizarea eforturilor. O componentă esenţială a calcului economic o reprezintă
optimul producătorului. Aceasta înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost de
producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult
41
posibil. Se are în vedere că resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât
maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului, nu apelându-se la
suplimentarea consumului de factori. De asemenea, este vorba de optim sau gestiune
optimală, atunci când se urmăreşte ca un volum de producţie dat să se realizeze cu
costuri minime.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor alegeri posibile,
întru-un anumit cadru de mişcare. Optimul producătorului este considerat, totodată,
stare de echilibru, deoarece, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute altă
soluţie.
Echilibrul producătorului
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile,
întreprinderea trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date,
maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie care
asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un
profit maxim.
Încasările pot fi, şi ele, totale, medii şi marginale.
Încasarea totală (It) reprezintă suma totală obţinută în urma desfacerii
producţiei respective; ea se determină ca produs între cantităţile totale vândute şi preţul
de vânzare unitar:
It=PQ
Încasarea medie (Im) înseamnă încasarea pe unitatea de bun vândut; ea nu este
altceva decât preţul unitar
Im=It/Q=PQ/Q
Încasarea marginală (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de către
o variaţie infinit de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare
pe unitatea suplimentară de volum-desfacere:
Img=∆It /∆M
Între încasarea medie şi încasarea marginală există aceeaşi relaţie generală ca
între variabilele medii şi cele marginale: sporirea încasării medii decurge din creşterea
încasării marginale; când încasarea medie se micşorează, aceasta înseamnă că
încasarea marginală este în scădere; când încasarea medie este constantă, ea reflectă
menţinerea la acelaşi nivel a încasării marginale.
Relaţia cost de producţie mediu-randament

Pe termen lung, la un nivel dat al preţurilor factorilor, relaţia cost-randament se
prezintă astfel:
- randamentului crescător îi corespunde un cost mediu descrescător ;
- randamentului constant îi corespunde un cost mediu constant;
- randamentului descrescător îi corespunde un cost mediu crescător.
Curba de cost mediu pe termen lung (CMTL), denumită şi „curba
înfăşurătoare”, este tangentă la fiecare curbă de cost pe perioada scurtă, ca în figura
nr.2.10. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu, când
întreprinderea alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficace.
42
Fig. nr.2.10. Curba înfăşurătoare
Pornind de la figura nr. 2.10, se pot desprinde mai multe concluzii:
a) În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung,
ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă
sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi; întreprinderea realizează
economii de scară.
b) În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen lung,
ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă, şi, deci, cantitatea produsă
sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi; întreprinderea nu realizează
nicio economie de scară; punctul SME corespunde scării minim eficace. Scara minim
eficace reprezintă acea dimensiune de producţie, începând de la care întreprinderea
atinge costul mediu minim pe termen lung.
c) În faza randamentelor descrescătoare, costul mediu creşte pe termen lung,
ceea ce înseamnă că productivitatea medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă se
măreşte mai puţin repede decât cantitatea de factori utilizaţi; în acest caz,
întreprinderea înregistrează dezeconomii de scară. Dezeconomii de scară se explică
prin aceea că, la un moment dat, factorii de economii de scară se epuizează, având loc,
în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune.
Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal

(Cmg) se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de
producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi
invers.
Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers,
se măreşte când productivitatea marginală scade.
Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este
sporul de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea
marginală este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă.
Drept urmare, la un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers
proporţional faţă de productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în
raport invers faţă de productivitatea marginală a muncii.
43
Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal
În figura nr. 2.11 se reflectă dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de

evoluţia productivităţii medii şi marginale.
Fig. nr. 2.11. Dependenţa evoluţiei costurilor

Concluzii
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar
scăderii productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii
productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii
medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care
costul mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi
productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are
nivelul cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al
productivităţii medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul
maxim al productivităţii marginale.
Relaţia dintre costul de producţie şi randament
În economie, economia de scară este un termen ce descrie ceea ce se întâmplă

atunci când cantităţile de factori utilizaţi în producţie cresc. Mai concret, o
întreprindere îşi reduce costurile unitare producând mai multe bunuri sau servicii şi, pe
măsură ce creşte producţia, costurile medii scad prin repartizarea costurilor fixe asupra
unei producţii mai mari.
Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând
capacităţile sale de producţie.
Conceptul randament de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe
termen lung atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se disting
următoarele situaţii:
44
a). randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte
într-o proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori consumaţi; în acest
caz, se obţin şi aşa-numitele economii de scară;
b). randamentele de scară sunt constante când unei măriri a cantităţilor de factori
de producţie îi corespunde o creştere în aceeaşi proporţie a volumului producţiei;
c). randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte
într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi.
Tipuri de comportament al producătorului
Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre

productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung, în cadrul căruia toţi factorii de
producţie sunt variabili. De mare însemnătate, în acest sens, este rezolvarea
următoarelor două probleme:
a) combinarea optimală a factorilor de producţie care asigură maximizarea
profitului;
b) mărimea optimală a întreprinderii, adică acea dimensionare, în condiţiile de
producţie date, care să permită obţinerea unei producţii maxime al unui nivel dat al
costului total, sau realizarea volumului de producţie dat, cu un consum de producţie
total minim.
Pe termen lung, se disting trei tipuri de comportament al producătorului:
a) alegerea optimală pentru un volum de producţie dat, acesta urmând să se
obţină cu minimum de cheltuieli totale de producţie;
b) schimbarea de scară (dimensiune) a producţiei fără să se recurgă la substituire
de factori; producătorul poate modifica scara producţiei prin variaţii ale factorilor de
producţie-muncă şi capitalul - în aceeaşi proporţie;
c) schimbarea de scară a producţiei cu substituire de factori, modificând raportul
capital/muncă.
Constrângerea bugetară generează un anumit tip de comportament. După cum s-
a arătat mai înainte, comportamentul producătorului implică luarea în considerare a
limitelor resurselor economice de care el dispune, la un moment dat.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile,
care pot fi folosite. Odată ce a fost determinată cantitatea de producţie care
maximizează profitul, întreprinderea alege, din cost minim. Optimul este atins în
punctul tangent dintre linia de buget sau dreapta de isocost şi isocuantă, aşa cum
rezultă din figura nr. 2.12.
În acest punct, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre
productivitatea marginală a factorului substituit şi productivitatea marginală a
factorului care se substituie (care înlocuieşte).
45
Fig. nr.2.12. Bugetul
Din figura nr.2.12 rezultă că producţia optimală este Q2, ce corespunde
combinării optime a factorilor de producţie muncă şi capital.
Varianta de producţie Q1 poate fi obţinută cu un buget mai mic, iar Q3 este o
variantă de producţie inaccesibilă, depăşind linia de buget.
Analiza costurilor reprezintă un domeniu important în funcţionarea eficientă a
întreprinderii în condiţiile limitării resurselor, sarcina acesteia constând în furnizarea
informaţiilor necesare managerilor în vederea elaborării deciziilor strategice.
În acest context, putem spune că se pot desprinde următoarele idei:
• existenţa cheltuielilor în circuitul economic este inevitabilă şi indispensabilă,
aşadar bunurile produse de către o firmă nu se pot obţine fără cheltuieli, iar costul
reprezintă expresia tuturor acestor consumuri de resurse (cheltuieli) ocazionate de
realizarea unui bun sau a unui serviciu. Costul de producţie este considerat un indicator
calitativ economic a cărui poziţie centrală în cadrul sistemului de indicatori ai firmei
nu poate fi contestată. De asemenea, costul de producţie este integrat în sistemul
indicatorilor economici de măsurare şi apreciere a eficienţei economice;
• noţiunea de cost care cuprinde evaluarea eforturilor implicate de un act
economic, determinat mai ales de activitatea de producţie a cunoscut pe parcursul
dezvoltării gândirii economice mai multe interpretări şi clasificări;
• costul reprezintă un element special în construirea şi aplicarea deciziilor la
orice nivel, motiv pentru care trebuie să se cunoască amănunţit cheltuielile care îl
compun. Cheltuielile de producţie le putem defini ca fiind expresia bănească a oricărui
consum de muncă vie şi materializată din cadrul unui anumit proces economic,
productiv sau comercial ocazionat de îndeplinirea unor sarcini sau a unor obiective
tehnice, economice, sociale etc. şi care are ca rezultat obţinerea de bunuri, servicii şi
alte prestări cu alte destinaţii. Cheltuielile care formează costul unui produs, serviciu
sau lucrare sunt în legătură directă cu modul de desfăşurare şi conţinutul procesului de
producţie şi care, la rândul său, este inseparabil de factorii de producţie: muncă, natură
şi capital. Folosirea factorilor de producţie în procesul productiv duce la consumarea
acestora şi, implicit, la contribuţia lor diferită la formarea cheltuielilor care însumate
constituie costul;
• modul de determinare şi de analiză a costului este influenţat de particularităţile
de organizare a producţiei. Producţia, în dubla ei ipostază de proces economic ce se
desfăşoară într-un anumit cadru organizatoric şi de rezultat al procesului de muncă,
46
generează pe de o parte cheltuieli de organizare, conducere şi control al procesului de
muncă şi, pe de altă parte, cheltuieli aferente produselor obţinute, lucrărilor executate
şi serviciilor prestate;
• contribuţia costurilor în fundamentarea deciziilor este de necontestat şi se reflectă în:
alegerea variantei optime de producţie;
determinarea volumului de activitate;
compararea costului produsului propriu cu cel al produselor similare fabricate
de concurenţă pentru determinarea diferenţelor ce rezultă din modul de organizare a
activităţii, de gradul de înzestrare tehnică, de modul de organizare a muncii şi de
calificare a acesteia, de modul de utilizare a fondului de timp;
crearea posibilităţii exercitării tuturor funcţiilor activităţii de conducere;
crearea unui instrument prin utilizarea antecalculaţiei pentru planificarea
financiară internă, putându-se realiza anumite programe privind evoluţia unor
indicatori ai firmei;
orientarea potenţialilor investitori asupra eficienţei economice a unor noi
activităţi sau asupra înfiinţării de noi firme;
sprijinirea decidenţilor în alegerea soluţiilor ce permit identificarea unor căi
care să pună rapid în evidenţă anomaliile care apar.
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Elasticitatea producţiei, este
definită ca sensibilitatea, reacţia producţiei la modificarea resursei variabile, în
condiţiile în care celelalte resurse (factori de producţie) rămân constante.41
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Factori de producţie, este
definită ca element de intrare în procesul de producţie, în activităţile economice în
general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui
proces din care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în
resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic,
alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de către agenţii
economici producători. Tipologia factorilor de producţie include atât factori
tradiţionali, respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea
întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, managementul.42
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Echilibrul producătorului,
este definită ca realizarea, pe termen lung, a unei combinări optimale între factorii de
producţie, care asigură maximizarea producţiei la un cost de producţie total dat sau
obţinerea unui volum de producţie dat cu costuri cât mai mici. Echilibrul
producătorului are loc atunci când se realizează egalitatea între productivităţile
marginale ale factorilor utilizaţi raportate la preţurile acestora sau când raportul dintre
productivităţile marginale ale factorilor care se combină este egal cu raportul dintre
preţul de procurare a acestora De exemplu, dacă avem în vedere factorii capital - k şi
muncă L, este necesară respectarea egalităţii.
41
Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu, C.,
Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 200
47
Figura nr. 2.13. Echilibrul producătorului
Egalitatea acestor rapoarte este marcată grafic (fig.nr.2.13) în punctul în care
dreapta bugetului este tangentă la isocuantă sau la curba de isoproducţie. Producţia
corespunzătoare acestui punct (E) reprezintă nivelul producţiei la care se va fixa şi
opţiunea sa. Respectarea condiţiilor de ordin tehnic şi economic asigură poziţia de
echilibru a firmei pe termen lung şi capacitatea concurenţială a acesteia. 43
1.1. Definiţi în manieră proprie factorii de producție.
1.2. Dezvoltaţi factorii care influențează comportamentul producătorului.
1.3. Realizaţi o dezbatere pe tema bugetului.

Această unitate de studiu urmăreşte să iniţieze studenţii cu terminologia specifică
producătorului; să favorizeze formarea unei imagini relevante asupra factorilor de
producție, dar și asupra bugetului; să întemeieze cu argumente percepţia tipologiei
comportamentului producătorilor, dar și a echilibrului producătorului;
înțelegerea conceptului de elasticitate a producției.
Cuvintele cheie: producător, buget, elasticitate, factori de producție,

comportament, costuri.

1.1.Care credeţi că sunt motivele pentru care este necesar a avea un buget bine stabilit?
1.2.Clarificaţi conceptele de factor de producție, buget, comportament şi producător.
1.3.Identificaţi interacţiunea tipurilor de comportament ale producătorului.
2.8. Concluzii
Noţiunea de Comportament al producătorului, este definit ca totalitatea
acţiunilor tipice ale agenţilor economici întreprinzători care vizează atingerea scopului
lor în condiţii de concurenţă. Comportamentul producătorului constă în motivaţia
42
Idem, p. 209
43
Colectiv de coordonare: Angelescu, Coralia; Ciucur, Dumitru; Dinu, Marin; Dobrotă, Niţă; Gavrilă, Ilie;
Ghiţă, Paul, Tănase; Gogoneaţă, Constantin; Popescu, Constantin; Suciu, Christina, Marta, Dicţionar de
Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 181
48
deciziilor acestuia cu privire la minimizarea costurilor pentru un nivel dat al producţiei
sau cu privire la nivelul producţiei care va maximiza profitul. Comportamentul
producătorului se manifestă pe termen scurt şi pe termen lung când se disting trei tipuri
de strategii: stabilirea volumului, mărimea profitului pentru un volum dat al producţiei,
în condiţiile minimizării costului de producţie; schimbarea de scară (de dimensiune) a
producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie utilizaţi menţinând aceeaşi proporţie;
schimbare de scară a producţiei cu substituiri de factori, modificând raportul dintre
aceştia.
Teoria comportamentului producătorului reprezintă o modalitate de studiere a unui
proces logic de decizie care-l determină pe agentul economic producător să caute maximum de
avantaje pornind de la resursele de care dispune.
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Elasticitatea producţiei, este definită
ca sensibilitatea, reacţia producţiei la modificarea resursei variabile, în condiţiile în care
celelalte resurse (factori de producţie) rămân constante.
Noţiunea de Factori de producţie, este definită ca element de intrare în procesul de
producţie, în activităţile economice în general, reprezentând condiţiile necesare şi suficiente
pentru desfăşurarea acestui proces din care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie se
concretizează în resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul
economic, alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor destinaţii prestabilite de către agenţii
economici producători. Tipologia factorilor de producţie include atât factori tradiţionali,
respectiv munca, natura şi capitalul, cât şi neofactori, cum sunt: abilitatea întreprinzătorului,
tehnologia, informaţia, managementul.
Noţiunea de Echilibrul producătorului, este definită ca realizarea, pe termen lung, a
unei combinări optimale între factorii de producţie, care asigură maximizarea producţiei la un
cost de producţie total dat sau obţinerea unui volum de producţie dat cu costuri cât mai mici.
49
Unitatea de studiu 3. Mecanismul existent între cerere și ofertă
Cuprins
3.1.Introducere .........................................................................................50
3.2.Obiectivele unităţii de studiu ...............................................................50
3.3.Definirea cererii..................................................................................51
3.3.1.Prezentarea factorilor de influență ai cererii ...................................................... 55
3.3.2.Prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț ..................... 57
3.4.Expunerea reperelor economice ale ofertei ............................................... 61
3.5.Rezumatul unităţii de studiu .................................................................66
3.6.Test de autoevaluare ............................................................................66
3.7.Concluzii ........................................................................................... 67
3.1. Introducere
„Mecanismul existent între cerere și ofertă”, discută despre definirea cererii,
despre prezentarea factorilor de influență ai cererii, prezentarea și
interpretarea elasticității cererii în funcție de preț, precum şi expunerea
reperelor economice ale ofertei.
Pentru înţelegerea şi delimitarea clară a mecanismului existent între
cerere și ofertă sunt necesare cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor
Economie și Economie aplicată, dar și a cunoștințelor dobândite în unitățile
de învățare nr. 1 și nr. 2.


de 2 ore.
3.2. Obiectivele unităţii de studiu:

Definirea conceptului de cerere;
Prezentarea factorilor de influență ai cererii;
Prezentarea și interpretarea elasticității cererii în funcție de preț;
Expunerea reperelor economice ale ofertei.
50
3.3. Definirea cererii
Conform Dicţionarului de Economie, Cererea este definită ca

fiind cantitatea dorită dintr-un anumit bun economic, care poate fi
cumpărată, într-o perioadă determinată, la anumite niveluri ale preţului.
Cererea reprezintă un semnal efectiv pentru producători numai dacă
dorinţa de cumpărare este susţinută de capacitatea (mijloacele) de plată.
Fiind un flux economic, cererea reliefează comportamentul
cumpărătorului în legătură cu cantitatea maximă care poate fi
cumpărată la un anumit nivel al preţului sau preţul unitar maxim care
poate fi achitat pentru o cantitate determinată. Cantitatea cerută
evidenţiază intenţia cumpărătorului şi are sens numai în raport cu un
anumit nivel al preţului. în cadrul diferitelor pieţe, cererea este
reprezentată de un barem care cuprinde cantităţile cerute în funcţie de
modificarea preţului unitar. Ea exprimă preferinţele relative ale
cumpărătorului în condiţiile unor restrângeri bugetare, considerându-se
că toţi ceilalţi factori nu se schimbă (ceteris paribus). Tranziţia de la
cererea individuală la cererea pieţei poate fi realizată printr-un simplu
proces de însumare a cantităţilor individuale cerute la diferite niveluri
posibile ale preţului unitar.44
Cantitatea dintr-un anumit produs pe care consumatorii doresc să
o achiziţioneze se numeşte cerere.
La nivel microeconomic cererea reprezintă cantitatea dintr-un
bun economic pe care un consumator sau mai mulţi consumatori doresc
să o achiziţioneze la un moment dat la un anumit nivel al preţului şi în
funcţie de anumite împrejurări economice şi extraeconomice.
Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun economic care este
dorită şi poate fi achiziţionată de un individ într-o perioadă de timp la
un anumit nivel al preţului.
Cererea totală de piaţă a unui anumit bun este reprezentată de
însumarea tuturor cererilor de pe piaţă.
Creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii cerute
în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a
preferinţelor.45
Datorită faptului că nevoile umane sunt nelimitate, iar o anumită
dorinţă poate fi satisfăcută numai la un anumit preţ şi în limita unui
venit, se poate spune că indivizii îşi întocmesc programul de consum
astfel încât să îşi asigure satisfacţia maximă. Pornind de aici,
comportamentul consumatorului raţional este acela de a încerca să
achiziţioneze bunurile destinate satisfacerii nevoilor la preţuri cât mai
mici.
Mai mult, în condiţiile unui venit dat ca mărime, cantităţile
achiziţionate se vor reduce dacă preţurile cresc. Un asemenea
44
Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T.,
Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua,
Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 94
45
Cătoiu, I., Comportamentul consumatorului, Editura Uranus, Bucureşti, 2008, pp.
34-35
51
comportament, propriu consumatorului raţional, se regăseşte expresia
în legea cererii.
Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse)
între cantitatea cerută dintr-un anumit bun economic şi preţul acelui
bun. La preţuri mai mari se achiziţionează cantităţi mai mici, iar la
preţuri mai mici, cantităţi mai mari.
Teoria cererii presupune că agenţii economici sunt indivizi care
obţin un venit din vânzarea factorilor (muncă, pământ şi capital) şi
cheltuiesc acest venit pentru a cumpăra bunuri şi servicii.
Legea cererii reprezintă relaţia conform căreia cantitatea cerută
dintr-o anumită marfă este invers proporţională cu preţul mărfii
respective.46 În momentul în care preţul unitar al unui bun creşte,
cererea pentru acel bun scade şi invers.
Excepţii care contrazic legea cererii:
- există posibilitatea ca anumiţi cumpărători să achiziţioneze bunuri
de la o firmă, la care preţurile sunt mai mari, pentru a economisi timp;
- când preţul şi cantitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea
preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece
diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată;
-creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii
cerute în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a
preferinţelor.47
Clasificarea cererii de consum
1. După modul de manifestare în timp:
a). curentă – cererea pentru lapte, carne, pâine;
b). periodică – cererea pentru fructe legume;
c). rară – cererea pentru electronice, automobile etc.
2. După tipul deciziei de cumpărare:
a). cerere fermă – pentru produsele de uz curent;
b). cerere spontană – pentru produsele bogate sortimental.
3. După intensitatea cererii:
a). constantă, pentru bunuri de consum curent;
b). crescătoare în condiţiile creşterii puterii de cumpărare, pentru
unele produse alimentare la care consumul este mult redus faţă de
nivelul considerat optim;
c). descrescătoare, în cazurile în care schimbarea modelelor
alimentare determină reducerea cererii pentru unele produse (pâine,
cartofi).
4. După gradul de solvabilitate a trebuinţelor, se pot delimita:
a). cererea efectivă, solvabilă în momentul actual, caz în care
purtătorii ei sunt consumatorii efectivi;
b). cererea potenţială, care poate fi la rândul ei solvabilă dar
fără bază reală (din lipsa ofertei sau necunoaşterea ei, pentru produsele
noi) sau nesolvabilă în prezent, dar cu posibilitatea de a se transforma
în cerere solvabilă, pe măsura creşterii veniturilor consumatorilor.
46
Easca, L., Nedelea, Ş., Teorie şi practica în microeconomie, Editura ASE, Bucureşti,
2002, p. 18
47
Cătoiu, I., Comportamentul consumatorului, Editura Uranus, Bucureşti, 2008, pp.
34-35
52
Cantitatea care este cerută din fiecare produs de către un
consumator raţional este determinată de următoarele variabile:
• preţul produsului;
• preţul celorlalte produse;
• venitul şi avuţia consumatorului;
• diferiţi factori „sociologici”;
• gusturile consumatorului;
•
forţe exterioare controlului uman (ex. Vremea).48
În funcţie de stadiul la care se exprima cererea pentru un bun
poate fi:
• cererea individuală - reprezintă relaţia dintre cantitatea
solicitată de un anumit consumator şi nivelul preţului în anumite
condiţii date.
Programul cererii este o metodă prin care se prezintă relaţia între
cantitatea cerută şi preţ. Este o prezentare numerică care arată
cantitatea care va corespunde anumitor preţuri.
Curba cererii arată relaţia completă între cantitatea cerută şi preţ.
Economiştii vorbesc adesea de condiţiile cererii pe o anumită piaţă
„cunoscută”. În acest caz, ei nu se referă doar la o anumită cantitate
care este cerută la un moment dat, ci la întreaga curbă a cererii, la
relaţia funcţional completă de unde şi faptul că achiziţiile dorite sunt
puse în relaţie cu toate preţurile alternative posibile ale produsului
respectiv.
• cererea pieţei - exprimă relaţia dintre cantitatea cerută dintr-un
bun la nivelul pieţei şi preţul propriu al produsului în anumite condiţii
date. Cererea pieţei se obţine prin însumarea cererilor individuale.
Pentru a explica comportamentul pieţei, este nevoie să cunoaştem
cererea totală a tuturor consumatorilor. Putem obţine un program al
cererii însumând cantităţile cerute de fiecare consumator la un anumit
preţ şi obţinând astfel cantitatea totală cerută la acel preţ.
• cererea pentru o anumită firmă - reprezintă segmentul de cerere
a pieţei pe care îl poate satisface o firmă prin vânzarea producţiei sale
şi se exprimă prin venitul obţinut.
Din punct de vedere grafic relaţia exprimă o curbă care are panta
descrescătoare.
48
Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti,
2002, p. 62
53
Figura nr. 3.1. Funcţia de cerere individuală
Dacă curba cererii se deplasează, spre dreapta sau spre stânga

atunci este rezultatul schimbării unor factori economici şi
extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii cum sunt: modificarea
veniturilor băneşti ale consumatorului, a nivelului preţului altor bunuri,
a numărului de cumpărători, a preferinţelor consumatorilor, preştiinţa
privind evoluţia preţurilor şi veniturilor, posibilităţile de înlocuire a
bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut.
Toţi aceşti factori se unesc pentru a determina cererea pentru un
anumit bun precum şi relaţia ce se stabileşte între modificarea preţului
şi aceea a cantităţii cerute.
Orice schimbare care măreşte numărul consumatorilor care
doresc să cumpere la fiecare nivel de preţ va determina o deplasare a
curbei spre dreapta şi orice schimbare care micşorează numărul
consumatorilor care doresc să cumpere la orice nivel al preţului va
deplasa curba cererii spre stânga.
Curba cererii are panta negativă, deoarece cu cât este mai mic
preţul produsului, serviciului, cu atât el devine mai ieftin faţă de alte
produse sau servicii care pot satisface aceleaşi nevoi, produse care se
numesc bunuri substituibile. Un produs devine mai ieftin faţă de
substituienţii săi dacă preţul său scade. Produsele care tind să fie
folosite împreună se numesc produse complementare, o scădere a
preţului unuia din ele va determina o creştere a cererii pentru ambele
produse.
Dacă venitul consumatorilor creşte, este de aşteptat ca ei să
cumpere mai mult din cât mai multe produse, deşi preţurile produselor
rămân neschimbate. Un produs pentru care cererea creşte atunci când
creşte venitul se numeşte bun normal, aceste bunuri la rândul lor se
clasifică în bunuri prioritare şi bunuri de lux.
Doar pentru puţine produse, numite bunuri inferioare, o creştere
a venitului consumatorilor îi va determina să cumpere mai puţin
(deoarece acum consumatorii îşi permit să cumpere un substitut mai
scump şi superior).
54
Curba cererii la nivelul firmei individuale este orizontală. Ea
coincide cu curba venitului marginal Vm şi este egală cu preţul p. Cu
alte cuvinte, venitul suplimentar (adiţional), care rezultă din producţia
unei unităţi adiţionale şi vândută pe piaţă, reprezintă venitul marginal.
Acesta coincide cu curba cererii şi este egal cu preţul de vânzare al
produsului impus de piaţă. Pentru firmă, curba cererii este infinit
elastică sau perfect elastică, după cum este ilustrat în figura nr. 3.2. şi
figura nr. 3.3.
Sursa: Creţoiu, Gh.; Cornescu, V.; Bucur, I., Economie, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2011, p. 49;
Fig. nr.3.2. Curba cererii infinit elastică Fig. nr. 3.3. Curba cererii
perfect elastică
3.3.1. Prezentarea factorilor de influență ai cererii
Cererea rezultă din acţiunile reciproce a mai multor factori cum

ar fi: nevoile de consum, preţurile bunurilor şi venitul disponibil al
consumatorilor.
Nevoia de consum, exprimată prin dorinţa de a beneficia de
utilitatea unui bun sau serviciu, reprezintă primul factor care determină
apariţia cererii. Nevoia de consum transformă cererea într-un act
raţional, ea este însă şi un act condiţionat. Mai mult, cererea este
influenţată şi de mediul în care se manifestă indivizii (ex: reclamele).
În majoritatea cazurilor nevoile depăşesc posibilitatea de
satisfacere, deci cererea se situează de regulă sub nivelul nevoilor de
consum.
Această neconcordanţa ce există între nevoie şi cerere se explică
prin faptul că cererea este o categorie a pieţei care se satisface prin
actele de vânzare-cumpărare în timp ce nevoia de consum se poate
manifesta şi acoperi într-o anumită proporţie şi în afara pieţei, prin
autoconsum sau poate rămâne nesatisfăcută. Pentru că nevoia să se
transforme în cerere sunt necesare venituri corespunzătoare şi
disponibilitatea individului de a plăti preţul solicitat de vânzător.
Preţul bunurilor constituie un factor care exercită o mare
influenţă asupra cererii. Între cantitate şi preţ există o relaţie negativă,
dacă cantitatea creşte, preţul scade. În mod similar, dacă preţul creşte,
iar ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, cantitatea cerută va scădea.
Relaţie inversă între cerere şi preţ rezultă din comportamentul raţional
55
al consumatorului care urmăreşte maximizarea utilităţii în limita
venitului pe care-l are la dispoziţie.
Cantitatea cerută tinde să scadă pe măsură ce preţul creşte,
exprimă relaţia dintre cantitatea cerută şi preţ, în cazul bunurilor
normale: avem efectul de substituţie şi efectul de venit:
• Efectul de substituţie este atunci când bunul al cărui preţ scade
este cumpărat într-o cantitate mai mare, substituind achiziţionarea şi
consumul altor bunuri, ale căror preţuri nu s-au modificat, dar care
devin relativ mai scumpe.
• Efectul de venit reflectă impactul modificării preţului unui bun
asupra venitului real al consumatorului. Când preţul creşte rezulta ca
venitul va scădea şi se va achiziţiona mai puţin din bunul respectiv şi
mai mult din alte bunuri ale căror preţuri s-au schimbat în mai mici.
Când preţul scade, venitul real creşte şi creşte implicit şi bunăstarea
consumatorului.
Veniturile consumatorilor - oricât de intensă ar fi nevoia de
consum ea poate fi satisfăcută doar atunci când există venitul
disponibil. Dacă veniturile lipsesc nevoia nu se transformă în cerere.
Relaţia dintre veniturile consumatorilor şi cerere duce la împărţirea
bunurilor în bunuri normale şi bunuri inferioare.
Curba lui Engel reprezintă locul geometric al tuturor
combinaţiilor de consum care redau consumatorului un nivel maxim de
satisfacţie atunci când variază doar venitul disponibil. Ea pune în
evidenţă relaţia pozitivă dintre mărimea veniturilor şi mărimea cererii.
Fig.nr. 3.4. Curba lui Engel pentru bunurile normale

Din figura nr. 3.4 se observă că în cazul bunurilor normale există
o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii. Atunci
când venitul creşte va creşte şi cererea şi invers, o scădere a venitului
va determina o micşorare a cererii.
Pe lângă factorii determinanţi ai cererii sunt prezenţi şi alţi factori
de influenţă:
• gusturile şi preferinţele consumatorilor - constituie factori
subiectivi de influenţă a cererii. Modificarea acestora sub incidenţa
nivelului de civilizaţie, a pregătirii şi statutului social, al situaţiei
familiale, al vârstei, modelarea acestor gusturi şi preferinţe sub
56
incidenţa publicităţii şi a altor împrejurări sociale, psihologice şi
economice vor determina creşterea sau scăderea cererii individuale şi a
pieţei pentru diferite categorii de bunuri economice. Dorinţele umane
sunt nelimitate: oricât ar spori veniturile unei persoane, precum şi
cantităţile de bunuri pe care ea le poate cumpăra, mereu se vor dori alte
şi alte bunuri;
• numărul de consumatori şi structura acestora - cererea pentru
foarte multe mărfuri se găseşte într-o strânsă dependenţă, pe de o parte,
de mărimea populaţiei, iar pe de altă parte, de structură pe vârste a
acesteia.
În general, creşterea demografică determină sporirea cererii
globale din fiecare produs, iar structură pe vârste a populaţiei stabileşte
structura cererii faţă de diverse categorii de bunuri. Numărul populaţiei
constituie un factor nu lipsit de importanţă. Diferenţierea influenţează
consumatorilor pe categorii de vârstă, sex, statut socio-profesional
influenţează cererea individuală şi a pieţei, dacă celelalte împrejurări
economice rămân nemodificate.
• preţul şi disponibilitatea bunurilor substituibile, adică a acelor
bunuri ce îndeplinesc aceleaşi funcţii cu cele ce sunt înlocuite;
• anticipaţiile privind dinamica preţului unitare - dacă se
anticipează că preţurile vor creşte în viitor atunci cererea curentă va
creşte ca o măsură de apărare a agenţilor economici faţă de efectele
inflaţiei. Invers, dacă se anticipează o reducere a preţurilor unitare
atunci cererea curentă se reduce pentru că din diferenţa de preţ
consumatorul poate realiza un câştig;
preţul altor bunuri - în acest caz modificarea cererii este diferită
după cum bunurile sunt substituibile sau complementare.
3.3.2. Prezentarea și interpretarea elasticității cererii în

funcție de preț
Conform Dicţionarului de Economie, Elasticitatea cererii, este
definită ca modificarea relativă a cantităţii cerute în funcţie de influenţa
unui anumit factor. Viteza de reacţie a cantităţii cerute la schimbarea
relativă a unui factor, toţi ceilalţi factori rămânând neschimbaţi (ceteris
paribus) poate fi determinat cu ajutorul coeficientului elasticităţii
cererii (η). Astfel, cererea de pe piaţa unui bun poate fi elastică,
inelastică (rigidă) sau cu elasticitate unitară, după cum η este mai mare,
mai mic sau egal cu 1. Cererea este perfect elastică dacă η= ∞ şi este
perfect inelastică (rigidă) dacă η = 0. Elasticitatea se determină în
funcţie de influenţa unui anumit factor, cum ar fi:
a). Elasticitatea cererii în funcţie de preţ, adică procentul
modificării cantităţii cerute pentru 1% în schimbarea preţului. De
exemplu, dacă preţul unui bun creşte cu 10%, cantitatea cerută poate să
scadă cu 20%, 10% sau 5%. Aceasta înseamnă că de-a lungul curbei
cererii, elasticitatea cererii este diferită, η fiind egal cu 2, 1 sau 0,5.
Cunoaşterea formei de elasticitate a cererii prezintă o importanţă
deosebită în analiza relaţiei dintre modificările procentuale ale preţului
57
(% ∆ P) şi veniturilor încasate de ofertant (% ∆ V) = (1 - ∆) • %∆P.
rezultă că între modificarea preţului şi cea a veniturilor încasate
(cheltuielilor efectuate) există o relaţie negativă în cazul unei cereri
elastice şi o relaţie pozitivă când cererea este inelastică.
b). Elasticitatea cererii în raport cu venitul reflectă sensibilitatea
cererii la modificarea procentuală a venitului cu 1%. Cele două
variabile evoluează în aceeaşi direcţie în cazul bunurilor normale şi în
direcţii diferite în cazul bunurilor inferioare. Totodată, pentru bunurile
de primă necesitate cererea în funcţie devenit este inelastică, iar pentru
cele de lux este elastică;
c). Elasticitatea încrucişată, adică raportul dintre modificarea
cantităţii cerute dintr-un anumit bun şi schimbarea preţului unui alt
bun. Acest raport este pozitiv în cazul bunurilor substituibile şi negativ
în cel al bunurilor complementare. Termenul de elasticitate a fost
introdus în teoria economică de Alfred Marshall.49
Nu este suficient să ştim dacă cantitatea creşte sau scade ca
răspuns la o schimbare, este foarte important să ştim cu cât; pentru a
măsura acest lucru folosim conceptul de elasticitate. Măsura în care
cantitatea cerută şi oferită răspunde modificărilor preţului şi venitului
se numeşte elasticitatea cererii, exprimă răspunsul unor variabile
economice la modificarea parametrilor factorilor de influenţă.
În practică economică, elasticitatea, reprezintă modificarea
relativă a variabilei dependente la modificarea variabilei independente.
Această definiţie exprimă cu câte
procente se modifică variabila dependentă atunci când variabila
independentă creşte sau scade cu un procent. Pentru a măsura
sensibilitatea independent de scală pe care o folosim, şi care să fie
folosită drept criteriu de comparaţie pentru mai multe bunuri, avem
nevoie să utilizăm procente pentru a ilustra modificările.
Aceste consideraţii au dus la conceptul de elasticitate a cererii în
funcţie de preţ, definită ca modificarea procentuală a cantităţii cerute
împărţită la modificarea procentuală a preţului.50 Elasticitatea cererii în
funcţie de preţ este reacţia cererii pentru un bun în funcţie de
modificarea preţului acestuia, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi.
Semnul coeficientului. Din cauza pantei negative a curbei
cererii, preţul şi cantitatea se vor deplasa totdeauna în direcţii opuse. O
schimbare va fi pozitivă şi una va fi negativă, făcând ca valorile
elasticităţii să fie totdeauna negative.
De regulă, economiştii renunţă la acest semn şi, apoi, este o
practică aproape universală ca, atunci când se compară două elasticităţi,
49
Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I., Ghiţă, P., T., Gogoneaţă,
C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de Economie, Ediţia a doua, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, p. 199
50
Elasticitatea este un exemplu a ceea ce matematicienii denumesc ca fiind un număr
pur, adică un număr a cărui valoare este independentă de unităţile în care este
calculat.
58
să se facă referire la valorile lor absolute şi nu la valorile lor
algebrice.51
Elasticitatea este calculată prin raportarea modificării procentuale
a cantităţii cerute la modificarea procentuală a preţului.
Relaţia de calcul pentru determinarea coeficientului de
elasticitate al cererii în funcţie de preţ este:
EC/p = (-∆Q/Q0): (∆P/P0) = (-∆Q/∆P)*(P0/Q0)
Unde:
C= cerere = variabila dependentă;
P = preţ = variabila independentă;
∆Q = variaţia cererii;
∆P = variaţia preţului;
Q0, P0 = reprezintă cantitatea cerută şi preţul la
momentul t0.
Economiştii clasifică curbele cererii în funcţie de valorile

coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ. Valoarea
elasticităţii cererii în funcţie de preţ este cuprinsă în intervalul [0,∞] în
această secţiune ne vom concentra asupra valorilor absolute, deci ne
vom pune problema raportării valorilor absolute la nivelul zero.
Elasticitatea este zero (Ec/p =0), când cantitatea cerută rămâne
neschimbată la o modificare a preţului, adică atunci când cantitatea
cerută nu răspunde la schimbările de preţ.
În măsura în care există un oarecare răspuns pozitiv al modificării
cantităţii la schimbarea de preţ, valoarea absolută a elasticităţii va
depăşi zero. Cu cât va fi mai mare răspunsul la modificarea preţului, cu
atât va fi mai mare elasticitatea.
Ori de câte ori această valoare este mai mică decât 1, modificarea
procentuală a cantităţii va fi mai mică decât schimbarea procentuală a
preţului, iar cererea este inelastică. Când elasticitatea este egală cu
1(Ec/p =1), cele două modificări procentuale sunt egale şi cererea este
cu elasticitate unitară, ca o graniţă între cererea elastică şi cea
inelastică.
Când modificarea procentuală a cantităţii cerute depăşeşte
modificarea procentuală a preţului elasticitatea cererii este mai mare
decât 1 (Ec/p >1), iar cererea este considerată ca fiind elastică. Când
elasticitatea este infinit de mare, practic are loc o foarte mică
modificare de preţ, ceea ce va ridica cererea de la zero la infinit (Ec/p =
∞).
Peste preţul critic, consumatorii nu vor cumpăra nimic. La preţul
critic, ei vor cumpăra tot ceea ce sc află pe piaţă (o cantitate infinită
dacă acest lucru ar fi posibil). O asemenea curbă a cererii este
considerată a fi perfect său complet elastică.
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Funcţia
cererii, este definită ca formă de reprezentare a relaţiei dintre cantitatea
cerută de pe o anumită piaţă şi un număr de factori economici. în
51
Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Principiile economiei , Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p. 86
59
calitate de variabilă dependentă, cantitatea cerută se află în relaţie
directă sau inversă cu o serie de factori (condiţii), care au rolul de
variabile independente. De exemplu, cantitatea cerută din bunul.x (Qcx)
poate fi influenţată de: preţul bunului x (Px); venitul disponibil mediu
(V); preţul bunurilor substituibile (Ps); preţul bunurilor complementare
(Pc); numărul consumatorilor (N).
Aşadar:
unde α, β1, β2, β3, β4 şi β5 sunt coeficienţi (constante) care

multiplică mărimile variabilelor independente. Mărimea coeficienţilor
p determină nivelul elasticităţii cererii în funcţie de fiecare variabilă.
Dacă notăm cu litera A suma algebrică a tuturor influenţelor,
exceptând pe cea a preţului bunului respectiv, atunci, Qcx = A + β1 Px.
Acestei funcţii îi corespunde o anumită curbă care leagă între ele un
număr de puncte dintr-un spaţiu bidimensional. în acest caz panta
curbei cererii este egală cu 1/p-i.
Funcţia inversă a cererii:
Având în vedere relaţia pe care o exprimă această funcţie, ea mai

este denumită şi funcţia de flexibilitate a preţului.52
Bunurile durabile şi de folosinţă curentă
Multe din lucrările anterioare dedicate măsurării cererii s-au

referit la sectorul agricol. Fluctuaţiile mari în preţurile agricole au atras
studii în acest sector, dar au oferit şi datele necesare pe care să se
bazeze estimările elasticităţii cererii în funcţie de preţ.
Profesorii Richard Stone din Marea Britanie (1913-1991), laureat
al Premiului Nobel şi Henry Schulz din Statele Unite (1893-1938) au
desfăşurat o activitate de cercetare în acest domeniu. Datele rezultate
confirmă în mare parte existenţa unei elasticităţi scăzute pentru
produsele agricole. Deşi importanţa problemei agricole i-a făcut pe
cercetători să se concentreze asupra cererii produselor alimentare,
studiile moderne s-au extins şi au arătat întreaga gamă de produse pe
care consumatorii îşi cheltuie venitul.
Cererea pentru bunuri durabile, cum ar fi autoturisme, frigidere,
radiouri, televizoare şi case este de mare interes, deoarece aceasta
constituie o mare parte din cererea totală şi pentru faptul că poate varia
pe piaţă de la un an la altul.
Un bun cu folosinţă curentă este produs pentru a fi folosit mai
mult timp; astfel, achiziţia poate să fie amânată cu mai mare uşurinţă
52
60
decât achiziţia unui bun de scurtă folosinţă, cum ar fi hrană sau anumite
servicii.
Dacă un număr de consumatori decid să amâne achiziţionarea de
bunuri de folosinţă îndelungată, cu jumătate de an, efectul asupra
economiei poate fi semnificativ.
Bunurile de folosinţă îndelungată, în general, au o cerere
inelastică, pe când multe mărci individuale din aceste produse au cerere
elastică. Acesta este un alt exemplu al afirmaţiei potrivit căreia cu cât
este mai larg definită categoria de bunuri, cu atât există mai puţini
substituenţi şi de aici cu atât este mai mică elasticitatea.
Într-adevăr, indiferent dacă este vorba de bunuri durabile sau de
folosinţă curentă, cele mai multe produse manufacturiere specifice au
substituienţi apropiaţi, iar studiile legate de acestea subliniază că ele
tind să aibă cereri elastic în funcţie de preţ.53
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Legea
generală a cererii, este definită ca relaţia inversă (negativă) între
cantitatea cerută dintr-un anumit bun şi preţul bunului respectiv. Dacă
toate celelalte condiţii rămân neschimbate, iar preţul creşte (scade),
atunci cantitatea cerută scade (creşte). Modificarea cantităţii cerute ca
urmare a schimbării preţului se determină prin trecerea de la un punct
la altul de pe curba cererii, iar mărimea relativă a modificării depinde
de elasticitatea cererii în funcţie de preţ.54
3.4. Expunerea reperelor economice ale ofertei
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Ofertă, este

definită ca cantitatea dintr-un bun economic, factor de producţie etc.
care, într-o perioadă este reprezentată de un barem care cuprinde
cantitatea pe care un producător ofertant este dispus să o vândă la
diferite niveluri ale preţului. Din însumarea ofertelor individuale
corespunzătoare fiecărui nivel al preţului rezultă oferta totală sau oferta
pieţei. între nivelul preţului unui bun şi cantitatea oferită există o
relaţie directă. Dacă preţul creşte (scade) oferta înregistrează o
extindere (contracţie). însă la acelaşi nivel al preţului, oferta poate să
crească ori să se reducă în funcţie de modificările intervenite în alţi
factori denumiţi şi condiţiile ofertei. Astfel, dacă se utilizează factori
de producţie la un cost mai ridicat, iar preţul bunului şi celelalte
condiţii rămân neschimbate, producţia devine mai puţin profitabilă şi
oferta se reduce. Aşadar, între modificarea preţului factorilor de
producţie şi oferta unui bun există o relaţie directă. Totodată, oferta
unui bun poate să crească ori să scadă ca urmare a modificării preţului
altor bunuri. în cadrul bunurilor care pot fi obţinute cu aceeaşi factori
de producţie există o relaţie negativă (inversă) între modificarea
53
Lipsey, R., G., Chrystal, K., A., Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti,
2002, pp. 98-99
54
61
preţului unui bun şi oferta unui alt bun, celelalte condiţii fiind
considerate constante.55
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe
care un vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă
determinată, la un anumit preţ.
Oferta se defineşte în raport cu o anumită marfa, pe o piaţă
concretă, în funcţie de purtătorii ei. Astfel, oferta individuală
desemnează oferta unui producător individual, iar oferta de piaţă
(oferta totală) rezultă din însumarea ofertelor producătorilor
individuali ai unui bun material sau serviciu, O(p) = Σ ofertelor
individuale.
În ambele ipostaze, ea exprimă relaţia de cauzalitate dintre
nivelurile preţului unui bun material sau serviciu şi cantităţile pe care
un ofertant sau un grup de ofertanţi intenţionează să le vândă într-un
interval de timp bine precizat. Aşadar, oferta exprimă relaţia în
legătură cu:
a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, pe care vânzătorii
doresc să o vândă la un anumit preţ unitar;
b) preţul unitar minim pretins de vânzători pentru vânzarea unei
cantităţi dintr-un anumit bun.
Oferta este desfăşurarea în timp a comportamentului economic al
agentului producător. Ofertantul urmăreşte un nivel optim al
producţiei, care îi maximizează profitul şi care corespunde unei cereri
anticipate de el pe piaţa avută în vedere. în funcţie de nivelul cererii,
cantitatea vândută poate fi diferită de cantitatea oferită. Numai cererea
efectivă va determina producţia vândută în final, opţiunile
producătorului putând duce şi la o ofertă excedentară, adică la o
diferenţă între cantitatea oferită şi cantitatea vândută din produsul său.
În funcţie de natura bunurilor, se pot distinge următoarele forme
de ofertă:
a) oferta de bunuri independente (de exemplu, oferta de
calculatoare, autoturisme, confecţii etc.);
b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri
principale (de exemplu, producţia de carne, de miere etc.) rezultă unele
bunuri secundare;
c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi
cerere (de exemplu: cafea, ceai, lapte).56
Factorii ofertei
Curba ofertei unui bun este construită în ipoteza ca singurul factor
care se modifică este preţul bunului respectiv. Ca şi la cerere,
efectele unei schimbări în preţul unui bun, ceteris paribus, pot fi
arătate ca o mişcare de-a lungul curbei ofertei. O schimbare într-un alt
factor al ofertei, altul decât preţul bunului, conduce la o modificare a
tuturor cantităţilor oferite şi deci la o schimbare a ofertei. Trebuie făcută
55
Idem, p. 330
56
Colectivul de coordonare: Angelescu, Coralia; Dinu, Marin; Gavrilă, Ilie; Popescu,
Constantin; Socol, Cristian, Economie, Ediţia a opta, Editura Economică, 2009, p.88
62
distincţie între cantitatea oferită şi oferta. Oferta înseamnă ansamblul
punctelor preţ-cantitate oferită situate de-a lungul curbei ofertei. Astfel,
fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o singură valoare pentru
cantitatea oferită.
Dacă mai mult dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de
preţ, atunci curba ofertei se deplasează spre dreapta (figura nr.3 . 5 . a).
Aceasta înseamnă creşterea ofertei. Dacă mai puţin dintr-un bun este
oferit pentru fiecare nivel de preţ, curba ofertei se deplasează spre
stânga (figura nr.3.5. b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.
Fig. nr. 3.5. Deplasările curbei ofertei
În afara preţului bunului, ceilalţi factori ai ofertei unui bun sunt:

- noile descoperiri;
- noile tehnologii;
- preturile factorilor de producţie;
- oferta de inputuri;
- preţurile bunurilor alternative;
- aşteptările vânzătorilor;
- numărul vânzătorilor;
- politica guvernamentală;
- condiţiile social-politice şi naturale.
Să analizăm în continuare succint fiecare dintre aceşti factori.
a). noile descoperiri
Descoperirea de noi zăcăminte de gaze naturale sau de petrol
determină creşterea ofertei acestor bunuri, ceea ce se traduce prin
deplasarea spre dreapta a curbelor ofertei acestor resurse.
b). noile tehnologii
Curba ofertei este trasată în condiţiile unei tehnologii date. Dacă
întreprinzătorii introduc tehnologii noi, mai eficiente, curba ofertei se
va deplasa spre dreapta. De exemplu, progresele înregistrate în
tehnologia computerelor conduc la creşterea ofertei de computere.
c). Preţurile factorilor de producţie
Creşterea sau reducerea preţurilor factorilor de producţie
determină creşterea şi, respectiv, reducerea costurilor de producţie.
În condiţiile reducerii costurilor de producţie ale unui bun devine mai
avantajos a vinde o cantitate mai mare la acelaşi nivel de preţ al
63
bunului. Ca urmare oferta bunului va creşte. Şi invers, o creştere de
salarii sau a preţurilor materiilor prime determină creşterea costurilor
de producţie şi reducerea ofertei.
d). oferta de inputuri
O reducere a ofertei de oţel va determina deplasarea spre
stânga a curbei ofertei pentru maşini.
e). preţul bunurilor alternative
Modificarea preţurilor altor bunuri, posibil de realizat cu aceleaşi
resurse, poate modifica curba ofertei unui bun. De exemplu, dacă
preţul pentru soia creşte, unii fermieri vor planta mai multă soia şi mai
puţin grâu. Oferta de grâu va scădea în aceste condiţii.
f). aşteptările vânzătorilor
Oferta unui bun depinde în mare măsura de raportul dintre preţul
curent şi cel viitor al bunului. Anticiparea creşterii preţului în viitor poate
determina reducerea ofertei în prezent. În acest caz, poate surveni o
creştere a investiţiilor în prezent pentru a răspunde mai bine solicitărilor
pieţei în viitor.
g). numărul vânzătorilor
Oferta poate spori ca urmare a pătrunderii în ramură de noi
producători sau se poate reduce ca urmare a părăsirii ramurii de către alţi
producători. Plecarea din ramură poate fi datorată fie falimentului,
fie mutării capitalului în alte domenii unde există o rată a profitului
superioară.
h). politica guvernamentală
Modificarea impozitelor, de exemplu, este însoţită de o evoluţie în
sens invers a ofertei. Creşterea impozitului pe profit reduce oferta. Şi
invers, reducerea impozitului pe profit stimulează producătorii să
sporească oferta. În cazul în care unii producători beneficiază de
subsidii de la bugetul de stat, oferta poate creşte, ceteris paribus.
i). condiţiile social-politice şi naturale
În general, activitatea economică se bazează pe anumite condiţii
social-politice şi juridice, iar în unele domenii precum agricultura sau
construcţii şi pe condiţii naturale. Dacă fiecare dintre aceste condiţii sunt
favorabile oferta va creşte.57
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Funcţia ofertei,
este definită ca formă de prezentare a relaţiei dintre cantitatea oferită
pe o anumită piaţă (variabilă dependentă) şi o serie de factori
economici care o influenţează (variabile independente. De exemplu,
cantitatea oferită din bunul x (Qox) este determinată de: preţul unitar al
bunului (Px); preţul factorului muncă (PL); preţul factorului capital (Pk);
preţul altor bunuri care pot fi obţinute cu aceiaşi factori de producţie
(Py); numărul firmelor care produc bunul respectiv (N) etc. Rezultă că:
Modificarea oricărei variabile independente influenţează

cantitatea cerută. Pentru a se calcula această influenţă trebuie să se
cunoască nivelul elasticităţii ofertei în funcţie de variabila respectivă.
57
Huidumac-Petrescu, C., E., Microeconomie, Editura Libertas Publishing,
Bucureşti, 2008, pp. 92-95
64
Totodată, se consideră că toate celelalte variabile rămân constante
(ceteris paribus). Dacă facem excepţie de influenţa preţului bunului x şi
notăm cu A suma algebrică a tuturor celorlalte influenţe, atunci Qox =
A + Px. Acestei funcţii îi corespunde o anumită curbă a ofertei care are
o pantă pozitivă.58
Elasticitatea ofertei
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Elasticitatea
ofertei, este definită ca gradul de reacţie a cantităţii oferite dintr-un
bun în funcţie de influenţa unui anumit factor. Forma elasticităţii
ofertei este dată de nivelul coeficientului ofertei (ri). în raport cu acest
nivel, oferta poate fi: elastică (n > 1), inelastică sau rigidă (n › 1), cu
elasticitate unitară (η= 1), perfect inelastică (η = ∞). Elasticitatea
ofertei se determină în funcţie de factorul care o influenţează, cum ar
fi:
a). Elasticitatea ofertei în raport cu preţul este dată de
modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-o anumită marfă, ca
urmare a modificării cu 1% a preţului mărfii respective. între cele două
variable există o relaţie directă. Pe o perioadă scurtă de timp, oferta de
pe piaţa unui bun este inelastică (rigidă). Aceasta înseamnă că o
anumită schimbare a preţului, de exemplu o majorare cu 10%,
determină o creştere a cantităţii oferite, dar într-o proporţie mai mică,
de exemplu 5%. Dimpotrivă, pe o perioadă îndelungată de timp oferta
este elastică, deoarece semnalul pozitiv al preţului permite firmelor să-
şi lărgească posibilităţile de producţie.
b). Elasticitatea ofertei în funcţie de cost este reprezentată de
relaţia inversă dintre modificările procentuale intervenite în cantitatea
oferită şi costul de producţie. Profitul economic înregistrează o
creştere, în condiţiile unei oferte elastice şi o reducere când oferta este
inelastică. Profitul economic este constant când o creştere a costului
este proporţional egală cu modificarea cantităţii oferite, costul mediu
total înregistrând în acest caz un nivel minim,
c). Elasticitatea încrucişată a ofertei este determinată de raportul
dintre modificările procentuale intervenite în cantitatea oferită dintr-un
bun (de exemplu, bunul x) şi preţul altui bun (de exemplu, bunul y).
Acesta poate să rezulte, ca produs secundar, din procesul de producţie
al bunului x, sau poate fi obţinut cu resursele utilizate pentru
producerea bunului x.59
Deoarece modificarea preţului şi a cantităţii oferite au sensuri
identice, mărimea acestui coeficient este întotdeauna pozitivă.
În funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a ofertei în raport
cu preţul, se disting următoarele tipuri de ofertă:
a). oferta inelastică, când 0 < Eop < 1
O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în
acelaşi sens, însă mai puţin amplă a a cantităţii oferite.
b). oferta cu elasticitate unitară, când Eop = 1
58
Idem, p. 222
59
Idem, p. 200
65
Preţul şi cantitatea oferită evoluează proporţional în acelaşi sens. O
creştere a preţului cu 1% determină creşterea cu 1% a cantităţii oferite.
c). oferta elastică, când Eop > 1
O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în
acelaşi sens, însă mai amplă a cantităţii oferite.
d). oferta perfect inelastică, când E op = 0
Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii
oferite.
e). oferta perfect elastică, când Eop
O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie
infinită a cantităţii oferite.
În afara elasticităţii ofertei în funcţie de preţ, economiştii
examinează şi elasticitatea ofertei în funcţie de factorii de producţie
precum şi în raport cu impozitarea.60
Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Legea
generală a ofertei, este definită c relaţia directă/pozitivă dintre
cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul de piaţă. Aceasta înseamnă că
unei creşteri (scăderi) a preţului de pe piaţa unei mărfi îi corespunde
creşterea (scăderea) cantităţii oferite. Producătorii vor oferi o cantitate
mai mare la preţuri înalte decât la preţuri scăzute. Legea generală a
ofertei se verifică numai în situaţia când toţi ceilalţi factori rămân
constanţi. Modificarea cantităţii oferite este redată de punctele de pe
curba ofertei, iar mărimea ei depinde de forma elasticităţii ofertei în
funcţie de preţ.61
1.1. Definiţi în manieră proprie bunurile durabile și bunurile de
folosință curentă.
1.2. Dezvoltaţi factorii ofertei.
1.3. Realizaţi o dezbatere pe tema elasticității ofertei.

Această unitate de studiu urmăreşte să iniţieze studenţii cu
terminologia specifică ofertei; definirea cererii; să favorizeze
formarea unei imagini relevante asupra ofertei de bunuri, produse și
servicii; să prezinte și să interpreteze elasticitatea cererii în funcție
de preț; să întemeieze cu argumente percepţia expunerii reperelor
economice ale ofertei; înțelegerea conceptului de elasticitate a
ofertei.
Cuvintele cheie: cerere, ofertă, elasticitatea cererii în funcție de

preț, elasticitatea ofertei în funcție de preț, factorii ofertei, bunuri.

1.1.Precizați de ce este necesar să cunoaștem conceptele de cerere și
60
Huidumac-Petrescu, C., E., Microeconomie, Editura Libertas Publishing, Bucureşti,
2008, p.96
61
Idem, p. 272
66
ofertă?
1.2.Clarificaţi conceptele de cerere, ofertă, elasticitate şi bunuri.
1.3.Identificaţi interacţiunea existentă între cerere și ofertă.
3.7. Concluzii
Cererea este definită ca fiind cantitatea dorită dintr-un anumit
bun economic, care poate fi cumpărată, într-o perioadă determinată, la
anumite niveluri ale preţului. Cererea reprezintă un semnal efectiv
pentru producători numai dacă dorinţa de cumpărare este susţinută de
capacitatea (mijloacele) de plată.
Cererea rezultă din acţiunile reciproce a mai multor factori cum
ar fi: nevoile de consum, preţurile bunurilor şi venitul disponibil al
consumatorilor.
Elasticitatea cererii, este definită ca modificarea relativă a
cantităţii cerute în funcţie de influenţa unui anumit factor.
Legea generală a cererii, este definită ca relaţia inversă
(negativă) între cantitatea cerută dintr-un anumit bun şi preţul bunului
respectiv.
Funcţia ofertei, este definită ca formă de prezentare a relaţiei
dintre cantitatea oferită pe o anumită piaţă (variabilă dependentă) şi o
serie de factori economici care o influenţează (variabile independente.
De exemplu, cantitatea oferită din bunul x (Qox) este determinată de:
preţul unitar al bunului (Px); preţul factorului muncă (PL); preţul
factorului capital (Pk); preţul altor bunuri care pot fi obţinute cu aceiaşi
factori de producţie (Py); numărul firmelor care produc bunul respectiv
(N) etc. Rezultă că:
Elasticitatea ofertei, este definită ca gradul de reacţie a cantităţii

oferite dintr-un bun în funcţie de influenţa unui anumit factor. Forma
elasticităţii ofertei este dată de nivelul coeficientului ofertei (ri). în
raport cu acest nivel, oferta poate fi: elastică (n > 1), inelastică sau
rigidă (n › 1), cu elasticitate unitară (η= 1), perfect inelastică (η = ∞).
Legea generală a ofertei, este definită c relaţia directă/pozitivă
dintre cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul de piaţă. Aceasta
înseamnă că unei creşteri (scăderi) a preţului de pe piaţa unei mărfi îi
corespunde creşterea (scăderea) cantităţii oferite. Producătorii vor oferi
o cantitate mai mare la preţuri înalte decât la preţuri scăzute. Legea
generală a ofertei se verifică numai în situaţia când toţi ceilalţi factori
rămân constanţi. Modificarea cantităţii oferite este redată de punctele
de pe curba ofertei, iar mărimea ei depinde de forma elasticităţii ofertei
în funcţie de preţ.
Glosar de specialitate
67
Utilitatea economică → Satisfacția unui consumator dat obținută în
condiții determinate de spațiu și timp, prin folosirea unei cantități
determinate dintr-un anumit bun economic .
Cererea → cantitatea (bucăți, kilograme, litri etc.) dintr-un bun pe
care un cumpărător sau toți cumpărătorii dintr-un spațiu economic dat
intenționează să o achiziționeze într-o perioadă, la diferite nivele ale
prețului unitar.
Elasticitatea cererii în funcție de preț → sensibilitatea
modificării cererii la modificarea prețului unitar .
Elasticitatea cererii în funcție de venit → sensibilitatea
modificării cererii la schimbarea venitului cumpărătorului .
Factorii de producție → Totalitatea elementelor de care firmele au
nevoie pentru a produce bunuri economice .
Munca → reprezintă o activitate specific umană, conștientă și cu un
scop precis .
Natura → subsumează pământul , apa, resursele minerale și
cosmice la care omul face aăel pentru a produce și pe care le influențează
pein muncă .
Capitalul → ansamblul bunurilor produse prin muncă și utilizate
pentru obținerea altor bunuri / servicii economice destinate vânzării .
Uzura → deprecierea capitalului fix, care sub formă bănească
îmbracă forma de amortizare .
Oferta → cantitatea dintr-un bun economic pe care un
producătorpoate și este dispus să o vândă în decursul perioadei , la un
preț unitar .
Elasticitatea în funcție de preț a ofertei → sensibilitatea ofertei
dintr-un bun X la modificarea prețului unitar .
Costul producției – Totalitatea cheltuielilor efectuate de
producător pentru producerea, depozitarea și vânzarea bunurilor
economice produse de el .
Amortizarea – procesul economic de recuperare treptată a
cheltuielilor făcute cu capitalul fix .
Cheltuieli materiale de producție – totalitatea consumurilor de
capital circulant împreună cu amortizarea capitalului fix .
Concurența – Sistemul de relații între agenții pieței unde fiecare
are libertatea să producă, să vândă și să cumpere ceea ce îi convine, la
prețul și în condițiile pe care le consideră favorabile pentru realizarea
scopului urmărit .
Bunurile – 1. lucrurile asupra carora se exercita drepturile
patrimoniale;
2. lucrurile sau valorile economice care satisfac o
nevoie materială sau spirituală.
Menajele – sunt constituite din rezerve pentru productie (materii
prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, baracamente si
amenajari provizorii si productia, lucrarile si serviciile in curs de
executie), rezervele pentru circulatie (stocuri sau mijloace circulante din
68
sfera circulatiei) care cuprind: semifabricatele destinate livrarii,
produsele finite, marfurile etc.
Producătorul – Persoană sau întreprindere care produce bunuri
material.
Bugetul – 1. Bilanţul veniturilor şi cheltuielilor unui stat, ale unei
întreprinderi etc. pe o perioadă determinată.
2. Totalitatea prevederilor de venituri şi cheltuieli ale
unei familii sau ale unei persoane pentru o anumită perioadă.
Comportamentul – Modalitate de a acționa și de a reacționa în
anumite împrejurări sau situații.
Costurile – 1. Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau
cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu
etc.;
2. preț.
Microeconomie – Disciplină care studiază relațiile economice la
nivelul fiecărei întreprinderi.
Nevoile – Dorințe, preferințe, așteptări care dobândesc un caracter
obiectiv prin conștientizarea și includerea lor în obiceiurile de consum ale
unor popoare.
Consumatorul - Persoană care consumă bunuri, produse etc. .
69
Lucrări de verificare
Realizați un proiect pentru fiecare temă în parte
1. Economia şi sistemul ştiinţelor economice

2. Agenţii economici
3. Economia de piaţă contemporană
4. Comportamentul consumatorului
5. Factorii de producţie şi productivitatea
6. Costul de producţie
7. Cererea
8. Oferta
9. Piaţa, preţul şi concurenţa
10. Elasticitatea cererii
11. Elasticitatea ofertei
12. Competitivitatea in mediul de afaceri .
13. Modernizarea tehnologiei si masuri de reducere a
costurilor
14. Studierea comportamentului de consum al clientilor
15. Promovarea pe piata a ofertei proprii de produse si
servicii a firmei
70
Indicaţii şi răspunsuri la sarcinile de învăţare
Pentru fiecare sarcină de învățare studentul va răspunde liber, în

funcție de cunoștințele de cultură generală, dar și în funcție de
cunoștințele teoretice și practice dobândite ca urmare a parcurgerii
întregului suport de curs.
71
Bibliografie
1. Akerlof, G., A., The Quarterly Journal of Economics, Vol. 84, No.
3, Aug., 1970
2. Angelescu, C., Ciucur, D., Dinu, M., Dobrotă, N., Gavrilă, I.,
Ghiţă, P., T., Gogoneaţă, C., Popescu, C., Suciu, C., M., Dicţionar de
Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Angelescu, C., Dinu, M., Gavrilă, I., Popescu, C., Socol, C.,
Economie, Editura Economică, ediţia a opta, Bucureşti, 2009
4. Albu, C., Analiza microeconomică a agenţilor economici în
condiţii de piaţă, Editura ASE, Bucureşti, 2003
5. Aldrige, A., Consumption, EditurPolity Press, 2003
6. Andrei, M., Practici restrictive de concurenţă, Economistul V14,
Nr.1558, 2004
7. Andrei, M., Fundamentul politicii de protecţie a concurenţei,
Revista de Comerţ, V. 5, Nr.6, 2004
8. Badea, L., Concurenţa şi funcţionalitatea pietelor între realiate şi
doctrine, Editura ASE, Bucureşti, 2009
9. Binmore, K., Does game theory work?The bargaining
challenge,The MIT PRESS, USA, 2007
10. Boier, R., Comportamentul consumatorului, Editura Graphix, Iaşi,
1994
11. Carmichael, F., A guide to game theory, Editura Pearson
Education, UK, 2005
12. Cătoiu, I., Comportamentul consumatorului, Editura Uranus,
Bucureşti, 2008
13. Cătoiu, I., Teodorescu, N., Comportamentul Consumatorului,
Teorie şi practică, Editura Economică, Bucureşti 1997
14. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., Economie, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004
15. Cârstea, G., Analiza strategică a mediului concurenţial, Editura
72
16. Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur, I., Economie, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2011
17. Cruceru, A., Strategii Concurenţiale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006
18. Didier, M., Economie: les regles du jeu, Editura Economica,
Paris, 1989
19. Dima, A., M., Cultura concurenţei în România, Editura ASE,
Bucureşti, 2010
20. Dobrescu, E., Postolache, T., Consemnări Economice, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1990
21. Dubois, P., L., Jolibert, A., Muhlbacher, H., Marketing
management: a value creation process, Editura Houndmills,
Basingstoke, Hampshire; Palgrave Macmillan, New York, 2007
22. Dudian, M., Huru, D., Dobre, M., Tănase, I., Marinaş, M.,
Crăciun, L., Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
23. Durand, M., Claude, G., Indicators of International
Competitiveness: Conceptual Aspects and Evaluation, OECD, 1990,
http://www.oecd.org/dataoecd/40/47/33841783.pdf
24. Easca, L., Nedelea, Ş., Teorie şi practică în microeconomie,
Editura ASE, Bucureşti, 2002
25. Galbraith, J., K., Salinger, N., Almost Everyone’ s Guide to
Economics, Editura Houghton Miffin Co., Boston, 1978
26. Gavrilă, I., Gavrilă, T., Popescu, A., Mediul concurenţial şi
politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, Colecţia Prelegeri
Nr. 14, Editura Economică, Bucureşti, 2006
27. Gherasim, A., Studiul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006
28. Gilpin, R., Economia mondială în sec. XXI, Editura Polirom, Iaşi,
2004
29. Golu, M., Dicu, A., Introducerea în psihologie, Editura Ştiintifică,
Bucureşti, 1972
30. Gorelov, E., Rojco, A., Raport: Influenţa preţurilor asupra
bunăstării populatiei prin prisma indicatorilor statistici, Editura
Moldova CISR, 2010
73
31. Guitton, H., Economie politique, Vol. I, Editura Dalloz, Paris,
1966
32. Hall, R., Lieberman, M., Economics: Principles and Aplication,
5th edition, South Western, SUA, 2008
33. Hatos, A., Zamfir, C., Stanescu, S. (coord), Analiza nevoilor, în
Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iaşi 2007
34. Huidumac-Petrescu, C., E., Microeconomie, Editura Libertas
Publishing, Bucureşti, 2008
35. Jenny, F., The impact of globalization on competition; 2001,
http://www.compcom.co.za/events
36. Jone, A., J., Game Theory: Mathematical Models of Conflict,
Editura Horwood Publishing, Chichester, 2000
37. Keynes, J., M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1970
38. Kotler, P., Principals of Marketing, Editura Prentice Hall Inc.,
1999
39. Krugman, P., Wells, R., Economics,2nd edition, Worth Publishers,
USA, 2009
40. Lavidge, R., Steiner, G., A model for Productive Measurement of
Advertising Effectiveness Journal of Marketing, 1961
41. Lesourne, J., Orlean, A., Walliser, B., Evolutionary
Microeconomics, Editura Springer, Berlin, 2006
42. Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Principiile economiei, Editura
43. Lipsey, R., G., Chrystal, K., Alec, Economics, Editura Oxford
University Press, USA, 2011
44. Maican, O., Monopolurile comerciale, Revista Tribuna
Economică, nr.9, 2007
45. Mankiw, G., Priciples of Microeconomics, 6th edition, South-
Western Cengage Learning, SUA, 2008
46. Mass-Colell, A., Whinston, M., Microeconomic Theory, Oxford
University Press, New York, 1995
74
47. Mihalache, S., C., Practici în planificarea întreprinderii
concurenţiale, Revista de Comerţ, V.5, Nr.7, 2004
48. Moore, T., E., Sublimal Advertising, What You See is What You
Get, Journal of Marketing,1982
49. Moşteanu, T., Concurenţa. Abordări teoretice practice, Editura
50. Moşteanu, T., Preţuri şi concurenţa, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2000
51. Moşteanu, T., Alexandru, F., Dragomirescu, H., Firma în mediul
concurenţial, Tribuna Economică, Bucureşti, 2000
52. Moşteanu, T., Purcărea, T., Concurenţa. Ghidul afacerilor
performante, Editura Economică, Bucureşti, 1998
53. Nicholson,W., Snyder, C., Microeconomic theory: Basic
principles, Cengage Learning,11th edition, USA, 2011
54. Niţă, D., Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti,
1999
55. Nuţu (Badea), L., Concurenţa şi funcţionalitatea pieţelor: între
realitate şi doctrine, teză de doctorat coordonată de prof. Angela
Rogojanu, Editura ASE, Bucureşti, 2008
56. Pehrsson, A., Strategy antecedents of modes of entry into foreign
markets, Journal of business research,volume 61, 2008
57. Pindyck, R., Rubinfeld, D., Microeconomics, 7th edition, Editura
Prentice Hall, SUA, 2006
58. Piroşcă, G., Teorii şi modele ale concurenţei, Editura ASE,
Bucureşti, 2009
59. Popescu, C., Economie, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2006
60. Popescu, D., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,
2000
61. Popescu, D., Istoria gândirii economice din antichitate până la
sfârşitul secolului al XX-lea, Editura Continent, Sibiu, 1999
62. Popescu, G., Evoluţia gândirii economice, ediţia a II-a, Editura
George Bariţiu, Cluj –Napoca, 2002
75
63. Porter, M., Despre Concurenţă, Editura Meteor Press, Bucureşti,
2008
64. Porter, M., Avantajul Concurenţial, Editura Teora, Bucureşti, 2001
65. Rasmusen, E., Games and information, Blackwell Publishers, 1994
66. Ratneshwar, S., Mick, D., Glen, H., C., The Why of Consumption,
Editura Routledge, 2000
67. Russu, C., Economie industrială, Editura Economică, Bucureşti,
2005
76

Microeconomie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

Unitatea de studiu 1.Comportamentul și teoria consumatorului ..................... 9

Unitatea de studiu 2.Comportamentul și teoria producătorului ....................... 26

Unitatea de studiu 3.Mecanismul existent între cerere și ofertă............. 50

Glosar de specialitate ........................................................................... 68

Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu intitulat „Microeconomie” este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe

Obiectivul central al disciplinei este reprezentat de însuşirea conceptelor de bază cu care

Să definească şi să enumere obiectivele, funcţiile şi rolul microeconomiei;

În parcurgerea acestui material de studiu vor fi de mare ajutor cunoştinţele dobândite în

De asemenea, problematica abordată în cadrul acestei discipline face referire la aspectele

Recomandăm cursanţilor rezolvarea cu consecvenţă a sarcinilor de învăţare, imediat după ce

de rezolvat, necesare pentru verificarea modului de asimilare a cunoştinţelor şi formarea abilităţilor

1. Cum ați defini conceptul economie? (1 punct)

Timp de rezolvare: 60 minute.

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este

1.2 Obiectivele unităţii de studiu:

Identificarea factorilor determinanți ai comportamentului consumatorilor;

Conform Dicţionarului de Economie, Microeconomia este definită ca

Conform lui McKillip, nevoile pot fi rezumate la două dimensiuni:

1.3.1. Scopul teoriei consumatorului

1.3.2. Motivele consumului

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun sau serviciu, pe care

În anii 2007-2008 s-au înregistrat preţuri constante şi moderate, însă începând

1.4. Factorii determinanți ai comportamentului consumatorului

Totuşi, factorii care au cea mai mare influenţă asupra comportamentului

1.5. Dezbatere privind tipologia comportamentului consumatorului

1.6. Rezumatul unităţii de studiu

Cuvintele cheie: microeconomie, tipologie, nevoi, comportament, consumator.

Resurse necesare şi recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este

2.2. Obiectivele unităţii de studiu:

Expunerea evoluției costurilor de producție;

Conform Dicţionarului de Economie, noţiunea de Comportament al

Conform DEX costul este definit ca fiind: „totalitatea cheltuielilor, exprimate în

Analiza profitului pe termen scurt utilizând valorile marginale

Determinarea nivelului producţiei care reuşeşte maximizarea profitului pe termen

Procesul de determinarea a nivelului optim de producţie care să conducă la o

Fig. nr. 2.1. Echilibrul firmei pe termen lung

Analiza echilibrului producătorului în cazul concurentei monopolistice

2) Maximizarea profitului pe termen lung

2.4. Clasificarea costurilor

De exemplu, într-o întreprindere înregistrăm următoarea situaţie:

Datele de mai sus ar putea fi reprezentate astfel:

Fig. nr. 2.4. Costurile producţiei

Aşadar, productivitatea marginală a unui factor „X” va fi egala cu: =

o unitate. Deci : CM = , unde, pentru Q = 1; CM = CT.

În urma analizei tabelului nr. 2.2 se constată că trecerea de la fabricarea unui

Cum costurile fixe sunt independente de volumul producţiei, acţionând ca o

2.4.1. Evoluția costurilor de producție

În economie, timpul este considerat ca una din variabilele extrem de importante.

Figura nr.2.6. Programarea nivelurilor de producţie

Până la un anumit nivel al producţiei egal cu „yn” costurile unitare pe termen

2.4.2. Prezentarea funcțiilor de cost

A. Funcţiile de cost pe termen scurt

Din figura nr. 2.8 rezultă:

B. Funcţiile de cost pe termen lung

2.5. Expunerea comportamentului întreprinzătorului și modalități de

Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi

Relaţia cost de producţie mediu-randament

Relaţia dintre cost şi productivitate

La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal