KINETOTERAPIA LA SPORTIV

Dacă pentru majoritatea indivizilor exerciţiul fizic este un factor de

menţinere a stării de sănătate, pentru sportivii de performanţă acesta poate
deveni, în anumite condiţii, un factor dăunător. În cursul practicării exerciţiilor
fizice şi a sportului pot apare accidente, atât la nesportivi cât şi la sportivi, dintre
care cele mai frecvente sunt cele traumatice.
Traumatologia sportivă este partea traumatologiei generale care se ocupă
de traumatismele ce survin în timpul practicării diferitelor discipline sportive. Ea
are un specific aparte, generat de contextul biologic şi social al sportivului de
performanţă, context care o deosebeşte de traumatologia generală.
Traumatologia sportivă prezintă anumite aspecte caracteristice, şi anume :
 traumatismele se produc la grupe de vârstă tânără, la indivizi cu
potenţial biologic crescut şi care în general nu prezintă afecţiuni
asociate, de ordin local sau general;
 cauzele şi mecanismele de producere a traumatismelor în
activitatea sportivă sunt dependente de tipul de sport, de
antrenor, de greşeli de organizare a competiţiei, de carenţele
alimentare ale sportivului sau de defectele de echipament sportiv
în cazul traumatismelor sportive apar forme anatomo – clinice
specifice numai activităţii sportive;
 în cadrul traumatologiei sportive sunt incluse şi afecţiuni în care,
în mod paradoxal, lipseşte însuşi traumatismul propriu-zis, cum
este cazul afecţiunilor hiperfuncţionale ale aparatului locomotor,
afecţiuni specifice numai sportivului, reprezentând forme
localizate ale supraan-trenamentului;
 traumatologia sportivă beneficiază, pe lângă mijloacele
terapeutice generale şi de mijloacele terapeutice speci-fice, care
trebuie să ţină cont de toţi factorii interesaţi în instruirea sporivă;
 timpul de vindecare în cazul traumatismelor survenite la sportivi
trebuie să fie mult mai scurt decât în cazul nesportivilor deoarece
orice întrerupere mai lungă a pregătirii sportive determină
scăderea capacităţii de efort cu impact negativ asupra
performanţei;
 în cazul traumatismelor la sportivi mijloacele de tratament şi căile
de administrare a medicamentelor trebuie să fie cât mai eficiente,
cât mai puţin traumatizante organic şi psihic şi trebuie să ţină cont
de natura medicamentelor, unele dintre acestea fiind incluse pe
listele doping, deci interzise sportivilor;
 în cazul sportivilor scopul final este obligatorie vinde-carea
completă anatomo-funcţională, deci “restitutio ad integrum”, spre
deosebire de nesportivi, la care pot rămâne mici sechele
posttraumatice, corectabile sau nu în timp;
 în cazul sportivilor repausul general pe durata tratamen-tului
trebuie recomandat numai în cazuri excepţionale sau numai

1
 pentru un interval de timp cât mai scurt, mult mai frecvent fiind
repausul segmentar;
 recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât
vindecarea perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea
capacităţii de efort la parametrii avuţi înaintea accidentului
traumatic;
 obiective ale traumatologiei sportive sunt şi prevenirea producerii
traumatismelor şi diagnosticarea şi aplicarea tratamentelor încă
din stadiul preclinic al afecţiunii sau tratarea afecţiunilor în stadiile
uşor reversibile.

Frecvenţa accidentelor traumatice a crescut semnificativ în ultima sută de

ani paralel cu dezvoltarea activităţilor sportive. În S.U.A., de exemplu, mai mult
de 10 milioane de sportivi sunt trataţi anual pentru leziuni traumatice produse în
timpul activităţilor sportive.
Recuperarea medicală în sport este reprezentată de folosirea dirijată a
unui complex de factori naturali sau artificiali, cât mai precoce şi intensiv posibil,
în scopul restabilirii anatomo-funcţionale a unui organ sau a unei funcţii
perturbate de efortul sportiv, în vederea reinserţiei cât mai rapide a sportivului în
activitatea de antrenament şi a obţinerii unei capacităţi opentruime de efort ( I.
Drăgan).
Accidentele traumatice sunt deci cele mai complexe şi grave entităţi clinice
ce apar în activitatea sportivă. Ca urmare a creşterii continue a performanţelor
sportive obţinute, dar şi a numărului celor care practică sportul se înregistrează o
creştere permanentă a numărului de accidente în sport. Datorită specificului
recuperării în activitatea sportivă patologia traumatică la sportivi ridică deseori
probleme dificile, legate în special de tratament şi recuperare. Orice subiect care
practică sportul este supus riscului traumatizării, în timpul activităţii sportive
propriu-zise sau ca urmare a cumulării în timp a efectelor locale negative ale
efortului specific, cu apariţia aşa numitelor leziuni de “suprasolicitare”.
Aproximativ 75% din totalul traumatismelor care survin în timpul practicării
sportului se întâlnesc la cei care practică sportul de agrement, deci la amatori.
Aprofundarea aspectelor dismorfofuncţionale determinate de solicitările şi
suprasolicitările impuse de efort aparatului locomotor la sportiv reprezintă o
necesitate, ca urmare a faptului că apariţia lor afectează randamentul sportiv prin
sistarea antrenamentelor şi a competiţiilor.

Clasificarea traumatismelor sportive.

Clasificarea traumatismelor sportive se realizează funcţie de diferite

criterii, astfel:
A – în funcţie de factorii patogenici care le generează :
 macrotraumatisme – afecţiuni produse de agenţi vulneranţi unici, bine
identificaţi de către cel accidentat, de cauză internă sau externă, ce
acţionează cu intensitate agresivă medie sau mare;

2
 microtraumatisme – leziuni de suprasolicitare, determinate de agenţi
vulneranţi de intensitate mică, frecvent repetaţi, care depăşesc potenţialul
de regenerare a ţesuturilor în cauză şi care determină microleziuni
anatomice;
 afecţiuni cronice şi dismetabolice – afecţiuni care sunt rezultatul urmărilor
în timp a macro sau microtraumatismelor la nivelul unor ţesuturi sau
formaţiuni anatomice care prezintă şi alte afecţiuni preexistente, de tipul
bolilor dismetabolice, bolilor neurologice, bolilor reumatice, etc;
 afecţiuni hiperfuncţionale – forme de suprasolicitare sau de
supraantrenament, localizate la nivelul aparatului locomotor, care
reprezintă expresii clinice ale efectelor efortului efectuat în anumite condiţii
asupra ţesuturilor şi formaţiunilor anatomice cu calităţi biologice modificate
ca urmare a unor tulburări generale sau locale.
B – în funcţie de ţesutul afectat pot fi :
 macrotraumatisme ale părţilor moi – piele, muşchi, tendoane (plaga
cutanată sau musculară, contuzia musculară, elongaţia musculară sau
tendinoasă, ruptura fibrilofasciculară, ruptura musculară, dilacerare,
dezinserţie, ruptură tendinoasă parţială sau totală);
 traumatisme ale articulaţiilor (entorse, luxaţii);
 traumatisme ale oaselor (fracturi);
 traumatisme ale vaselor şi nervilor (elongaţii vasculare, rupturi vasculare
sau nervoase).

C – în funcţie de pierderea capacităţii de lucru pot fi :

 foarte uşoare – nu întrerup şi nu scad activitatea sportivă (leziunile
musculare în stadiul 0 de evoluţie, în care modificările înregistrate sunt
numai la nivel celular);
 uşoare – întrerup activitatea sportivă până la 48 ore (plaga, contuzia
benignă) ;
 medii – întrerup activitatea sportivă peste 48 ore şi scad temporar
performanţele organismului (elongaţiile, entorsele uşoare / medii, rupturile
fibrilo-fasciculare);
 grave – întrerup activitatea timp îndelungat şi scad definitiv performanţele
organismului (fracturile, rupturile totale musculare şi vasculare);
 foarte grave – urmate de invaliditate (rupturile nervoase totale).

Traumatismele părţilor moi sunt reprezentate de :

 contuzie,
 plagă,
 leziune musculară,
 miozită,
 mioentezită,
 entezită,
 tendinită,
 tenosinovită,
 ruptură de tendon,

3
  lombalgie prin suprasolicitare,
 epicondilită medială / laterală etc.

Traumatismele articulare sunt reprezentate de:

 entorsă (gradul I , II , III ),
 luxaţie,
 bursită,
 leziuni ale meniscurilor genunchiului,
 artroză,
 osteoporoză epifizară,
 discopatie etc.

Traumatismele osoase sunt reprezentate de:

 fractură,
 periostită,
 apofizită etc.

Traumatismele vaselor şi nervilor sunt reprezentate de :

 rupturi parţiale sau totale ale arterelor şi / sau venelor
 contuzii şi elongaţii de nervi, etc.

Etiopatogenia traumatismelor sportive.

Cauzele care stau la baza apariţiei traumatismelor în sport pot fi

structurate în două mari categorii, astfel :
a. după rolul lor în producerea traumatismului, categorie în care sunt
incluse cauzele predispozante, favorizante şi determinante sau declanşatoare.
b. după originea lor, categorie în care sunt incluse cauzele legate de
sportiv, de adversar, de condiţiile de mediu extern sau de organizare a
competiţiei, cauzele pot fi împărţite în interne şi externe.

a. după rolul deţinut în producerea traumatismului :

Cauzele predispozante se referă la prezenţa unor deficienţe fizice sau
organice, congenitale sau dobândite, observate la sportiv în general după
producerea accidentului.
Cauzele favorizante pot fi împărţite în două categorii :
 de ordin local - categorie în care sunt incluşi o serie de factori care
produc modificări de statică ale aparatului locomotor sau tulburări de echilibru
muscular;
 de ordin general - existenţa unor boli interne sau a unor boli infecţioase,
care determină scăderea rezistenţei generale a organis-mului sau existenţa unor
leziuni anterioare netratate corespunzător:
- scăderea rezistenţei organismului prin greşeli metodice ale antrenorului
(intensitate sau volum prea mari) sau refacerea incompletă sau incorectă, ce

4
poate induce instalarea sindromului de oboseală patologică cronică
(supraantrenament);
- carenţe alimentare sau vitaminice;
- depăşirea greutăţii corporale normale;
- hipertrofia musculară exagerată;
- scăderea reflexelor musculare prin dopaj.

Cauzele determinante (declanşatoare) sunt reprezentate în majoritatea

cazurilor de agenţi traumatici ce acţionează direct, indirect sau combinat asupra
segmentelor. În unele situaţii, cum ar fi în cazul afecţiunilor cronice şi a celor
dismetabolice ale aparatului locomotor, în care agentul traumatic direct de cele
mai multe ori lipseşte, sunt implicate ca şi cauze declanşatoare şi pregătirea
fizică necores-punzătoare, greşelile de refacere şi greşelile metodice de
antrenament.

b. după origine :
 cauze interne - care ţin de sportivul accidentat:
- nivelul necorespunzător de pregătire sportivă, sportivul putând să fie
neantrenat sau obosit;
- deficienţe fizice sau funcţionale;
- emotivitate excesivă;
- lipsa restabilirii complete după un traumatism anterior;
- lipsa de atenţie în executarea exerciţiilor specifice sau apariţia oboselii
corticale;
- încălzirea necorespunzătoare;
- execuţia tehnică defectuoasă a exerciţiilor.
 cauze externe - care ţin de adversar:
- lovirea neintenţionată cu adversarul sau de către adversar;
- lovirea intenţionată de către adversar;
- tehnica necorespunzătoare a adversarului;
- care ţin de mediul în care se desfăşoară efortul:
- condiţiile meteorologice nefavorabile, cum ar fi ploaia, frigul;
- terenul de antrenament sau de competiţie cu defecte (gropi, sală cu
parchetul defect, etc);
- suprafaţa pe care se execută efortul este necorespunzătoare calitativ
(prea dură sau prea moale);
- echipamentul şi aparatura sportivă folosite sunt neadecvate sau
incomplete.
- care ţin de organizare:
- arbitrajul incompetent;
- atitudinea publicului;
- necunoaşterea regulamentului de joc;
- lipsa spaţiului regulamentar de joc, a spaţiului regulamentar între
suprafaţa de joc şi public sau existenţa altor obstacole.

5
 În cadrul traumatismelor sportive cea mai mare frecvenţă o au
macrotraumatismele 46%, urmate de afecţiunile hiperfuncţionale 27%, şi
microtraumatismele 6%. Vârstele la care sunt atinse procentele maxime de
traumatizaţi sunt cuprinse între 17 şi 20 de ani.
Dintre macrotraumatisme cele mai frecvente sunt fracturile şi fisurile
osoase, luxaţiile şi entorsele, urmate de întinderi şi smulgeri ligamentare şi de
rupturi şi întinderi musculare. Dintre microtrauma-tisme cele mai frecvente sunt
periostitele şi periartritele, iar dintre afecţiunile hiperfuncţionale cele mai
frecvente sunt cele musculare (miozita hiperfuncţională şi entezita inserţiilor
osoase) şi cele tendi-noase (tendinita şi tenosinovita hiperfuncţională).
Disciplinele sportive cel mai frecvent afectate sunt atletismul, cu un
procent de circa 25 – 27%, fotbalul, cu un procent de circa 15% şi gimnastica, cu
un procent de circa 12 – 15%.
Din punct de vedere clinic majoritatea accidentelor de tip traumatic se
manifestă cu durere, tumefacţie, modificarea temperaturii locale şi instalarea
impotenţei funcţionale. Intensitatea simptomelor este proporţională cu gravitatea
şi întinderea leziunii.

În funcţie de specificul biomecanic al ramurii sau probei sportive

accidentele de tip traumatic care apar mai frecvent în sport pot fi :
– atletism – probele de viteză – cele mai frecvente leziuni care apar sunt
elongaţiile (întinderile) şi / sau rupturile musculare la nivelul gambei şi al coapsei,
elongaţia tendonului achilian şi zdrobiri ale capetelor metatarsienelor.
Elongaţiile musculare la nivelul coapsei se manifestă cu durere
persistentă ce poate creşte în intensitate, determinând apariţia spasmului
muscular. Acesta la rândul lui poate favoriza apariţia unor leziuni severe.
Elongaţiile de gravitate mică devin manifeste după încetarea efortului, făcând
astfel posibilă continuarea efortului şi după apariţia leziunii şi favorizând
agravarea leziunii iniţiale.
Ruptura musculară la nivelul coapsei apare de regulă în plină masă
musculară sau la nivelul joncţiunii musculo-tendinoase lângă locul de origine de
pe tuberozitatea ischiatică, locul de minimă rezistenţă al muşchiului. Leziunea
duce la întreruperea efortului. Dimensiunea hemoragiei care însoţeşte ruptura nu
este direct proporţională cu gravitatea leziunii, ci indică numărul şi dimensiunea
vaselor sanguine care au fost implicate în leziune. În cazul acestui tip de leziune,
mai mult decât în oricare alt tip de leziune traumatică de părţi moi, perioada de
recuperare a sportivului este foarte mare, de luni de zile. Efortul devine sigur,
fără riscuri, numai în momentul în care ţesutul de neoformaţie a consolidat
complet regiunea afectată.
Elongaţia tendonului achilian sau chiar ruperea câtorva fibre tendinoase
ale acestuia în timpul efortului determină apariţia durerii. La presiune pe zona
respectivă se simte o uşoară „slăbiciune” sau crepitaţii. În unele cazuri durerea
este resimţită profund, posibil datorită afectării ţesutului conjunctiv din jur.
Ruptura completă a tendonului este rară şi nu este obligatoriu asociată unui efort
violent, ci mai frecvent unei lipse de coordonare musculară (la probele de
garduri).

6
 La probele de garduri cele mai frecvente leziuni traumatice sunt
elongaţiile şi rupturile musculare la nivelul dreptului femural, al flexorilor
membrului de bătaie şi al adducorului lung al membrului opus celui de bătaie.
– alergările de fond şi mare fond – sunt caracterizate de apariţia
leziunilor de tip suprasolicitare – leziuni inflamatorii. Acestea au crescut mult ca
frecvenţă în ultimul timp, mai ales la alergătorii care se antrenează pe trasee
dificile. Creşterea ponderii acestor leziuni se datorează schimbărilor apărute în
tehnica de antrenament din ultimii ani, cu alergări de peste 100 mile pe
săptămână. Segmentele cele mai solicitate la alergătorii fondişti sunt piciorul şi
genunchiul.
„Piciorul dureros al maratonistului” nu necesită condiţii speciale de
apariţie. Durerea poate fi prezentă sau nu, iar atunci când este prezentă nu se
manifestă sub formă acută.
„Genunchiul dureros” permite realizarea de mişcări pasive sau fără
încărcătură, fără durere. Uneori apare o zonă de „slăbiciune” la aproximativ 3 –
4 cm de linia articulară, pe partea opusă a genunchiului. Alte puncte dureroase
sunt marginile interne şi externe ale rotulei.
Tendinita şi tenosinovita apar mai ales la nivelul tendoanelor achilian şi
peronier. În cazul tendonului achilian apar crepitaţii, sensibilitate şi congestie
locală. În cazul afectării tendoanelor muşchilor coapsei durerea apare pe faţa
posterioară a genunchiului.
Fractura de stress apare mai ales la nivelul porţiunii distale a fibulei, la
circa 2 – 2,5 cm deasupra maleolei. În stadiile incipiente leziunea nu poate fu
pusă în evidenţă prin examen radiologic, motiv pentru care fractura de stress a
fibulei este adesea confundată cu elongaţia muşchilor peronieri. Diferenţa dintre
ele este că în cazul fracturii simptomele devin din ce în ce mai manifeste, uneori
de nesuportat, în timp ce în cazul leziunilor musculare minore simptomele dispar
relativ rapid la tratament obişnuit.
– săritura în înălţime – are ca şi caracteristică zdrobirea capetelor
metatarsienelor.
– săritura în lungime – cea mai frecventă leziune traumatică este
zdrobirea calcaneului, datorită contactului dur la aterizare. De asemenea la
aceşti sportivi apar aceleaşi leziuni ca şi în cazul sportivilor de la probele de
viteză.
– aruncarea discului – patologia traumatică cea mai frecventă este
reprezentată de elongaţiile musculare la nivelul muşchilor spatelui (datorită
mişcării de rotaţie).
– aruncarea suliţei – principala leziune traumatică este de
suprasolicitare şi este reprezentată de epicondilita laterală („cotul tenismenului”),
urmată de elongaţia muşchilor spatelui.
– aruncarea greutăţii – este proba atletică cu cele mai puţine
accidente traumatice. Pot apare elongaţii musculare la nivelul musculaturii
centurii scapulare şi a spatelui.
– baschet – cele mai comune leziuni traumatice sunt entorsa şi luxaţia
de gleznă, datorită schimbărilor rapide şi continui de direcţie din timpul jocului, şi

7
leziunea de menisc, datorită săriturilor. De asemenea pot apare traumatisme la
nivelul degetelor mâinii, în special la nivelul falangelor, în cazul prizei incorecte.
– box – leziunile cele mai frecvente survin la nivelul feţei, capului şi
urechilor şi sunt reprezentate de fracturile de piramidă nazală, „ochiul negru” sau
„urechea în conopidă”. Relativ frecvent apar leziuni microtraumatice sau chiar
traumatice la nivelul pumnului – „pumnul boxerului” sau fracturile oaselor
metacarpiene I. Datorită traumatismelor repetate la nivelul extremităţii cefalice
poate surveni comoţia cerebrală.
Deoarece o parte însemnată a antrenamentului boxerului este
reprezentată de alergarea pe distanţe lungi la aceşti sportivi pot apare leziunile
caracteristice alergătorilor fondişti.
– călărie – leziunile cele mai frecvente sunt la nivelul musculaturii
adductoare şi sunt reprezentate de elongaţii, cel mai afectat fiind adductorul lung.
Ele apar datorită încordării accentuate din mometele în care calul refuză să sară
(m. adductor lung), sau când calul refuză să facă dreapta sau stânga (adductorul
drept).Un număr mare de traumatisme apar şi prin cădere, reprezentate de
contuzii musculare, rupturi musculare la nivelul musculaturii trunchiului şi
fracturilor de claviculă sau de craniu. Leziunile severe de la nivelul capului
(fracturile cu hemoragie intracraniană) sunt din fericire destul de rare şi apar mai
ales când calul îşi loveşte călăreţul în cădere.
– fotbal – majoritatea traumatismelor apar la nivelul membrelor
inferioare şi sunt reprezentate de entorse şi luxaţii ale gleznei, elongaţii sau
rupturi musculare sau tendinoase în mod special la nivelul muşchiului drept
femural şi tendonului achilian. De asemenea apar frecvent leziuni de menisc
(caracteristice în general tuturor jocurilor sportive) şi ca traumatism caracteristic
de suprasolicitare „glezna fotbalistului”.
– gimnastică – caracteristică este leziunea de suprasolicitare cunoscută
sub numele de „mâna dureroasă a gimnastului”, în care sunt afectate articulaţiile
metacarpofalangiene şi interfalangiene. De asemenea apare frecvent lombalgia,
caracteristică tuturor sporturilor în care mişcare de extensie la nivelul coloanei
lombare este exagerată.
– haltere – în acest caz trebuie făcută distincţia dintre efortul efectuat în
timpul competiţiilor de haltere şi antrenamentul cu greutăţi. În primul caz riscurile
sunt mult mai mari deoarece scopul în acest caz este ridicarea unor greutăţi cât
mai mari. Cele mai frecvente leziuni traumatice ce pot apare în ambele cazuri
sunt reprezentate de epicondilita laterală („cotul tenismenului”), prin
suprasolicitarea muşchilor extensori ai antebraţului, de lombalgia de
suprasolicitare (mişcarea exagerată de extensie) şi de leziuni la nivelul
articulaţiilor genunchiului.
Cu frecvenţă mult mai mare decât la toate celelalte categorii de sportivi
la halterofili apar herniile, atât la nivel inghinal cât şi la nivel discal.
– hochei – se caracterizează prin posibilitatea apariţiei oricărui tip de
leziune traumatică. În plus faţă de celelalte sporturi apar frecvent leziuni la nivelul
tibiei, manifestate prin dureri acute locale. În timp aceste leziuni pot duce la
instalarea fenomenelor de periostită, care pot evolua cu complicaţii infecţioase,
manifestate cu edem perilezional şi semne de limfangită. Majoritatea leziunilor

8
tibiale din hochei duc la formarea de hematoame subperiostale şi lasă sechele
de tip noduli tibiali.
– înot şi sărituri în apă – în general leziunile sunt rare, deoarece
trunchiul nu este fixat în timpul mişcării. Pot apare leziuni la nivelul membrelor
superioare, în mod special la nivelul mâinilor, datorită contactului dur cu pereţii
bazinului în timpul întoarcerilor la probele de spate şi liber.
Caracteristic pentru înotători este „umărul înotătorului”, leziune de
suprasolicitare care afectează în special partea anterioare a articulaţiei.
La săritori pot apare leziuni superficiale ale pielii, prin contactul cu
trambulina, dar şi leziuni abdominale interne severe prin intrarea incorectă în apă
(contactul cu apa se face pe „burtă”). Săritorii neexperimentaţi pot suferi leziuni
grave la nivelul capului, gâtului sau feţei, prin contact cu fundul bazinului. În urma
acestor contacte dure pot apare comoţii cerebrale, fracturi ale oaselor capului
sau fracturi cu dislocare la nivel cervical, consecinţa fiind tetraplegia (fracturile
cervicale cu dislocare apar când contactul cu fundul bazinului se face la nivelul
frunţii, gâtul fiind mult extins).
– judo –leziunile în judo apar mai ales prin cădere incorectă şi sunt
reprezentate de contuzii ale muşchilor trunchiului şi sinovite la nivelul articulaţiei
genunchiului.
– rugby – aria patologiei întâlnite în acest sport este foarte întinsă,
practic putând apare orice tip de leziune traumatică, atât la nivelul membrelor
superioare şi trunchiului, cât şi la nivelul membrelor inferioare. Leziunile comune
includ elongaţii ligamentare, elongaţii şi rupturi musculare, subluxaţii acromio –
claviculare, leziuni de menisc, fracturi la nivelul piciorului, mâinii sau pumnului.
Spre deosebire de toate celelalte sporturi în rugby frecvenţa comoţiilor cerebrale
este foarte mare.
– scrimă – este un sport cu relativ puţine accidentări datorită mijloacelor
de protecţie. Ocazional pot apare elongaţii musculare la nivelul muşchiului 4ceps
femural al membrului inferior din faţă sau, mai rar, elongaţia ligamentului
colateral intern al genunchiului.
– sporturi nautice – în afară de leziunile de la nivelul degetelor mâinii,
cele mai comune sunt tenosinovitele extensorilor pumnului, elongaţiile
musculaturii spatelui şi „lombalgia canotorului”. Tenosi-novitele sunt produse
probabil de priza prea puternică pe vâsle, fără posibilitatea muşchilor respectivi
de a se relaxa. Elongaţia muşchilor spatelui apare la nivelul zonei lombare sau al
zonelor superioare ale spatelui, imediat sub unghiul inferior al scapulei.
„Lombalgia canotorilor” apare prin leziuni la nivelul discurilor intervertebrale.
Mişcarea continuă înainte a coloanei poate acţiona ca un agent stresant
compresiv permanent.
– schi – leziunile cele mai frecvente apar la nivelul articulaţiei
genunchiului, gleznei şi al piciorului datorită rotaţiilor violente suferite la nivelul
membrelor inferioare în timpul schimbărilor bruşte de direcţie, în care poziţia
membrelor se schimbă dar trunchiul continuă să se mişte în direcţia iniţială.
Frecvent apar rupturi ale ligamentului colateral intern al genunchiului şi ale
ligamentelor încrucişate. Luxaţiile severe de la nivelul gleznei sunt frecvent
asociate cu fracturi de fibulă.

9
 – tenis – cea mai comună leziune traumatică este de suprasolicitare şi
este reprezentată de „cotul tenismenului”, urmată de leziunile de la nivelul
capetelor metatarsienelor şi de elongaţiile sau rupturile musculare la nivelul
muşchilor abdominali sau gambieri. La nivel abdominal leziunea apare la muşchii
drepţi şi oblici de partea mâinii îndemânatice. Este greu de apreciat dacă
leziunea este datorată loviturii de serviciu sau al loviturilor din timpul jocului, în
ambele cazuri musculatura abdominală fiind puternic contractată.
La fel ca şi la celelalte sporturi în care mişcarea de extensie este
exagerată apare şi lombalgia.

Examenul sportivului traumatizat

Orice atitudine terapeutică trebuie şi este determinată de diagnostic. Cu

cât diagnosticul este mai corect, mai complet şi mai precoce, cu atât eficienţa
terapiei este mai mare. Diagnosticarea corectă a unui traumatism presupune
coroborarea datelor subiective şi obiective obţinute în urma examenului clinic
general, a examenului funcţional şi a examenelor paraclinice efectuate.
Stabilirea programului de recuperare în general şi a afecţiunilor
traumatice ale sportivului în special este direct determinată de diagnosticul clinic
cu care pacientul se prezintă la kinetoterapeut, dar şi de diagnosticul funcţional
pe care acesta îl stabileşte. De altfel, pe parcursul întregului proces de
recuperare, evaluările iniţială şi intermediare pe care kinetoterapeutul este
obligat să le facă, vor sta la baza structurării programului kinetic, ca urmare a
faptului că acesta este caracterizat prin dinamică, prin adaptare permanentă la
disponibilităţile funcţionale ale organismului.
În acest context este foarte importantă „discuţia” iniţială cu pacientul –
interogarea sistematică şi minuţioasă a acestuia cu privire la acuze, la „istoricul”
traumatismului şi nu în ultimul rând la disponibilităţile din punct de vedere fizic şi
psihic ale pacientului (profilul psihologic).
Informaţiile cu privire la activitatea sportivă, la mecanismul de producere
al traumatismului şi simptomatologia propriu-zisă cu care pacientul sportiv se
prezintă la kinetoterapeut constituie elemente importante alături de diagnosticul
clinic şi de evaluările funcţionale pentru elaborarea unei metodologii de lucru
eficiente.
Astfel Informaţiile legate de activitatea sportivă se referă la forma
sportivă, la momentul calendaristic al curbei de pregătire sportivă, la aspecte
legate de viaţa sportivă - alimentaţia şi regimul de odihnă şi refacere.
Informaţiile legate de traumatism se referă la vechimea acestuia, la
contextul sau momentul în care a avut loc (antrenament, competiţie sau pe
stradă) şi mai ales la mecanismul de producere, fiind necesar ca sportivul să
descrie cât mai amănunţit evenimentele care au precedat şi au însoţit
traumatismul.
Simptomele subiective pe care le acuză sportivul când se adresează
echipei medicale sunt importante, cele mai frecvente fiind reprezentate de
durere, impotenţă funcţională, tulburări de sensibilitate.

10
  Durerea este simptomul subiectiv cu cea mai mare
frecvenţă, ea prezentând o mare diversitate de forme. Ceea ce-l
interesează pe kinetoterapeut este:
 debutului (de obicei brutal, posibil însă şi insidios);
 intensitatea;
 localizarea;
 iradierea;
 caracterul;
 durata.

 Impotenţa funcţională este al doilea element important. Ea poate fi

pasageră sau definitivă, progresivă, staţionară sau recesivă. Poate
interesa numai un segment de membru sau membrul în totalitatea
sa. Este indicativul cel mai important pentru kinetoterapeut,
restabilirea funcţionalităţii constituindu-se practic ca şi scop al
recuperării. Ea este cea care orientează atât stabilirea programului
kinetic iniţial cât şi modificarea acestuia pe parcursul procesului de
recuperare.

 Prezenţa tulburărilor de sensibilitate orientează diagnosticul către

existenţa interesării neurologice în traumatismul respectiv.

În afara acestor simptome sportivul traumatizat mai poate prezenta

atitudine vicioasă, echimoze, hematoame, ancoşe, tumefiere locală etc. La
acestea se pot asocia modificări de volum, culoare sau / şi temperatură locală.
Examinarea efectuată de kinetoterapeut trebuie să se adreseze atât
segmentului lezat cât şi întregului organism, în vederea evaluării cu exactitate a
stării generale şi a impactului traumatismului asupra organismului. Aceasta se
face pe lângă anamneză prin inspecţie, palpare, percuţie existând metode şi
teste bine definite de evaluare a: creşterii şi dezvoltării fizice - somatoscopia şi
somatometria, prehensiunii, mersului, amplitudinii articulare - goniometria,
forţei şi tonusului muscular – bilanţ muscular, dinamometrie, miotonometrie,
capacităţii de efort – spiroergometrie, test IMS, reactivitate neuromus-culară etc.
Se impune deci kinetoterapeutului o examinare sistematică, nu numai a
segmentului lezat ci şi a organismului ca întreg înainte de stabilirea metodologiei
de lucru şi a programului kinetic.
Examenul local constă în evidenţierea aspectelor legate de forma şi
dimensiunile regiunii, modificările tegumentelor – culoare, volum, temperatură,
gradul de afectare funcţională etc.

Se pot constata:

 modificarea formei şi dimensiunilor regiunii, cu sau fără fluctuenţă, urmare

a existenţei edemului, hematomului sau lichidului intraarticular în exces.
Aceasta se evidenţiază prin somatoscopie, somatometrie – în special prin
măsurarea de dimensiuni circulare (perimetrie) şi transversale, şi palpare,

11
 raportarea fiind făcută la segmentul controlateral sănătos. Pentru aceasta
se foloseşte banda metrică sau compasul antropometric.
 prezenţa plăgilor, a echimozelor sau a congestiei. Localizarea
echimozelor indică de multe ori şi pe cea a traumatismului, în multe cazuri
poziţia şi evoluţia echimozei fiind patognomonică. Congestia tegumentară
traduce existenţa unui proces inflamator activ sau a unui proces infecţios.
 modificarea de temperatură locală şi regionale. Creşterea temperaturii
indică existenţa unui proces inflamator. Se foloseşte termometrizarea
cutanată. Valorile temperaturilor locale şi regionale sunt elemente
importante în orientarea programului de recuperare.
 existenţa punctelor dureroase patognomonice dar şi puncte specifice
medicinii complementare cunoscute sub numele de puncte de alarmă.
 existenţa hipo sau hipertoniei musculare, a instabilităţii articulare, a
limitării sau creşterii de mobilitate.

Examenul funcţional vizează punerea în evidenţă a restantului

funcţional (grad de impotenţă funcţională) şi constă din efectuarea de mişcări
active libere completate de mişcări pasive făcute de kinetoterapeut. Se
urmăreşte stabilirea gradului de mobilitate – prin goniometrie, evaluarea forţei şi
tonusului muscular – prin testing muscular, RM, dinamometrie şi miotonometrie.
Mobilitatea anormală poate fi “prin exces”, respectiv laxitatea articulară
(leziunile grave capsulo-ligamentare) sau “prin lipsă”, respectiv redoarea
articulară, care poate merge progresiv până la anchiloză.

Coloana vertebrală

În practica terapeutică, coloana vertebrală trebuie abordată mai întâi

ca întreg şi apoi examinat fiecare segment al său în parte.
Examinarea se face cu pacientul iniţial în poziţie ortostatică, pentru
aprecierea de ansamblu a sistemelor de forţe ce acţionează la nivelul ei, apoi în
decubit ventral şi în final în timpul mobilizării şi se pretează la inspecţie, palpare,
percuţie şi mobilizare. Se vor aprecia modificările curburilor fiziologice
(examenul cu “firul de plumb”sau cadru antropometric) şi se vor măsura
amplitudinile de mişcare – MAL şi MP.
Prin palpare se vor cerceta proeminenţele osoase, consistenţa
ligamentelor interspinoase, existenţa punctelor dureroase, a contracturii
musculare, a edemului etc.
Prin percuţie se poate declanşa durerea atât local, în punct fix, cât şi la
distanţă, şi se execută vertebral şi paravertebral.
Mobilitatea coloanei vertebrale se apreciază global şi pe segmente,
prin examen somatoscopic, somatometric sau prin goniometrie.
Examinarea somatoscopică se face în statică şi în dinamică, din faţă,
din spate şi din profil. Astfel sportivul execută întâi flexia trunchiului pe bazin –
încercând să atingă pământul cu punctele dactilion, apoi o mişcare de
hiperextensie a coloanei, urmate de mişcări de înclinare laterală dreapta –

12
stânga. La final se testează capacitatea de “răsucire” a coloanei, bazinul osos
fiind menţinut în poziţie frontală.

Segmentul cervical al coloanei vertebrale este cel mai mobil,

permiţând o flexie de 40 – 45°, o extensie de 45 – 60°, o înclinare laterală de 40
– 45° şi o rotaţie de 60 – 70°.

Flexia se apreciază prin:

 indicele menton-stern (N=0): pacientul în ortosta-tism sau
şezând; încearcă să atingă sternul cu bărbia (mentonul); în mod normal
acest indice trebuie sa fie zero; se are în vedere că flexia antrenează şi
coloana vertebrală dorsală până la nivelul D5;
Extensia se apreciază prin:
 indicele occiput-perete (N=0): pacientul în ortosta-tism cu
spatele la perete; se măsoară în cm;
Înclinarea laterală se apreciază clinic prin:
 distanţa acromion-tragus – în mod normal mişcarea de
înclinare laterală are aproximativ 450, se măsoară distanţa dintre
acromion şi tragus cu pacientul în ortostatism sau şezând; pacientul
execută mişcarea spre stânga, după care se măsoară din nou distanţa
dintre acromion şi tragus; acelaşi lucru se execută şi în cazul mişcării
spre dreapta; în mod normal diferenţa între rezultatul obţinut iniţial şi cel
după ce s-a executat flexia laterală trebuie să fie de aproximativ ½;
Rotaţia coloanei cervicale se apreciază prin măsurarea
amplitudinilor de mişcare la orientarea capului spre dreapta sau spre
stânga, cu goniometru, valoarea normală fiind de 90°.

Segmentul toracal. Nu există o mobilitate propriu-zisă a coloanei

vertebrale toracale întrucât în dinamica sa implică participarea asociativă a
coloanei cervicale sau lombare. Practic la acest nivel este permisă numai
mişcarea de înclinare laterală. Poate fi explorat „direct” prin aprecierea mişcărilor
de înclinare laterală şi indirect prin determinarea ampliaţiei toracice.
Înclinarea laterală se apreciază prin:
 unghiul dintre linia biacromială şi cea bicretă, a cărui valoare
normală este de 30 - 50°,
 ampliaţia toracică - diferenţa dintre perimetrul toracic în inspir
profund şi cel în expir forţat – indicele cirtometric, cu valoare normală de 6
– 8 cm.
Asocierea în mişcare a segmentului lombar cu cel toracal face posibilă
la acest „nivel” executarea mişcărilor de flexie, extensie, înclinare laterală
şi rotaţie, aprecierea mobilităţii toracolombare vizând aceste direcţii.
Flexia are valoare normală de 80 - 90°, din care 50° din coloana
toracală şi restul din cea lombară.
Se apreciază prin:
 indicele deget-sol (Tomayer) – pacientul în ortostatism cu
genunchii în extensie, apropiaţi; se execută flexia trunchiului pe bazin

13
 până se ating vârfurile picioarelor cu punctele dactilion; genunchii se
menţin în extensie pe tot parcursul testării; (N=0);
 indicele Schober dorsal – pacientul în ortostatism sau aşezat cu
genunchii în extensie, apropiaţi; se măsoară distanţa dintre C7 şi T12; se
execută flexia maximă a trunchiului; genunchii menţinându-se în extensie
pe tot parcursul testării; se măsoară din nou distanţa dintre C7 şi T12; în
mod normal distanţa dintre cele două puncte reper creşte de la
aproximativ cu 3-4 cm.
Rotaţia dorso-lombară se testează pe masa de kinetoterapie în
decubit dorsal cu coatele flectate, mobilizându-se bazinul şi coloana sau
din decubit lateral când se tentează mobilizarea bazinului într-o direcţie şi
a toracelui în direcţia opusă.

Segmentul lombar este un segment mobil antrenând însă şi celelalte

segmente ale coloanei vertebrale şi chiar articulaţiile coxo-femurale.
Flexia lombară se apreciază prin:
 indicele Schober lombar – pacientul în ortostatism cu genunchii
în extensie, apropiaţi, sau şezând; se măsoară distanţa dintre punctul
inferior lombar - la nivelul liniei bicrete, spaţiul sacrat I, şi punctul superior
- la 10 cm mai sus; se execută flexia maximă; genunchii se menţin în
extensie pe tot parcursul testării; după care se măsoară din nou distanţa
dintre cele două puncte; normal distanţa trebuie să crească cu cel puţin 5
cm.
Extensia lombară se apreciază prin:
 indicele Schober lombar inversat - pacientul în ortostatism cu
genunchii în extensie apropiaţi; se măsoară distanţa dintre punctul inferior
lombar - la nivelul liniei bicrete, spaţiul sacrat I, şi punctul superior - la 10
cm mai sus; se execută extensia coloanei lombare; se măsoară
apropierea dintre cele două puncte; în mod normal distanţa trebuie să se
micşoreze cu cel puţin 3 cm.
Extensia este mult mai limitată decât flexia şi are valoarea normală de
20° - 30°. Înclinarea laterală are valoarea normală de 20 - 35° pe fiecare
parte.
Mobilitatea laterală a coloanei se apreciază prin:
 măsurarea distanţei dintre dactilion de aceeaşi parte şi sol,
înainte şi după executarea mişcării. Valorile menţionate reprezintă valori
normale pentru individul nesportiv. La sportiv aceste valori sunt în general
mai mari. Raportarea se va face la valorile medii normale generale pentru
sportul practicat sau la valorile pe care sportivul le-a avut anterior.

Indicaţii utile kinetoterapeutului în evaluarea afectării vertebrale sunt

date şi prin următoarele manevre:

 Semnul Leri – pacientul în ortostatism, şezând sau decubit, se execută

flexia capului. Semnul este pozitiv când apare durere în membrul inferior
(mişcarea „tracţionează” ascendent duramater);

14
  Semnul Lasegue – pacientul în decubit dorsal; se execută ridicarea
membrului inferior de către examinator. Semnul este pozitiv când apare
durere la nivelul membrului inferior (prin „tracţionarea” nervului sciatic);
 Semnul Bragard – este o manevră de tip Lasegue combinată cu
dorsiflexia piciorului la unghiul maxim nedureros; se creşte astfel
dificultatea prin punerea în tensiune a ischiogambierilor;
 Semnul echerului – pacientul în decubit dorsal; se execută ridicarea
concomitentă a trunchiului şi a membrelor inferioare cu genunchii extinşi.
Mişcarea este dificilă sau imposibilă în cazul unei afectări vertebrale;
 Semnul Lasegue inversat – pacientul în decubit ventral pe o masă de
kinetoterapie; se execută flexia gambei pe coapsă. Semnul este pozitiv
atunci când declanşează durere pe partea anterioară a coapsei (prin
punerea în tensiune a nervului crural);

Examinarea va fi completată de bilanţul muscular şi de măsurătorile

dinamometrice.

Umărul

Examinarea se adresează iniţial umărului ca întreg - complex articular

constituit din 5 articulaţii strâns legate între ele din punct de vedere biomecanic,
asigurând membrului superior mişcări în toate planurile şi pe toate direcţiile,
pentru ca apoi să se urmărească evaluarea pe fiecare componentă în parte.
La acest nivel prin examinare se pot evidenţia modificări ale formei
regiunii, prezenţa de plăgi, contuzii sau echimoze, mobilitatea articulară, tonusul
muscular etc, raportarea fiind făcută întotdeauna la umărul controlateral.
Se pot identifica:

 prin inspecţie:
- deformarea umărului prin asimetria masei musculare;
- „umăr înfundat” – luxaţie anterioară scapulo-humerală;
- „umăr în epolet” – luxaţie scapulo-humerală;
- „falsul epolet” – paralizie deltoid;
- umăr coborât cu cap înclinat de partea bolnavă, braţul în unghi
de 900 şi susţinut de celălalt membru superior sănătos -
atitudine Dessault, în luxaţie de umăr;
- tumefiere globală a umărului – inflamaţii acute;
- echimoze - posttraumatic;
- existenţa unei „trepte” la nivelul articulaţiei acromio-claviculare –
subluxaţie sau luxaţie acromio-claviculară;
- hipotrofii musculare de imobilizare;

15
 - umărul tumefiat, cu echimoze difuzate pe faţa antero – externă
a toracelui – fractura de humerus, etc.

 prin palpare:
- poziţia capului humeral;
- edem, inflamaţie a formaţiunilor periarticulare;
- întreruperea continuităţii osoase – fracturi;
- puncte dureroase patognomonice – tendinite: imediat sub
marginea anterioară a acromionului – tendinită de supraspinos,
3-5 cm. sub marginea anterioară a capului humeral – tendinită
de biceps
- instabilitatea anterioară a umărului – pacient în şezând, cu
braţul susţinut de kinetoterapeut în abducţie şi rotaţie externă,
cu policele se mimează împingerea capului humeral spre
înainte
- instabilitatea posterioară a umărului – pacient în şezând, cu
braţul în flexie, abducţie şi rotaţie internă, cotul flectat; se
împinge capul humeral către înapoi prin acţiune asipra cotului
etc.
 prin testing articular (goniometrie)
- se evaluează mobilitatea umărului.

Prin efectuarea MAL şi MP se diferenţiază, parţial, o suferinţă a părţilor

moi extraarticulare de suferinţa de cauze intraarticulare.

- FLEXIA: este mişcarea de orientare anterioară a braţului şi se

realizează pe un sector de mişcare de 180 la care participă
până la 90 articulaţia scapulo-humerală, următoarele 60 -
articulaţia scapulo-toracică iar ultimele 30 se realizează prin
redresarea coloanei, hiperlordoză lombară. Mişcarea se
execută în plan sagital în jurul unui ax frontal (centrul marii
tuberozităţi şi centrul cavităţii glenoide – clinic 2 cm. sub bolta
acromială, în mijlocul feţei laterale a umărului).
- EXTENSIA este mişcarea de orientare posterioară a braţului.
Valoarea normală pentru mişcarea activă este de 50-60 iar
pentru cea pasivă 90. Mişcarea se realizează în plan sagital,
ax frontal.
- ABDUCŢIA: este mişcarea de depărtare, prin lateral, a braţului
de corp până ce acesta atinge urechea. Amplitudinea mişcării
este de 180 din care: 90 - articulaţia scapulo-humerală, 60
prin bascularea scapulei, 30 prin înclinarea laterală a coloanei
dorso-lombare. Mişcarea se execută în plan frontal, ax sagital
ce trece pentru SH prin partea infero-externă a capul humeral,
puţin înăuntru gâtului anatomic – ea nu este fixă, şi nu se
proiectează pe un punct fix, ci descrie o zonă ovoidă.

16
 - ADDUCŢIA este mişcarea de apropiere a braţului de linia
mediană a corpului. Imposibilă din poziţia 0, ea se poate realiza
prin combinarea cu o uşoară flexie sau extensie a braţului. Se
execută în plan frontal în jurul unui ax sagital. Este oprită de
lovirea membrului superior de trunchi.
- ROTAŢIA INTERNĂ (rotaţia medială) constă din orientarea
antebraţului în jos şi are o amplitudine de 90-95. Mişcarea se
realizează în plan transversal, ax longitudinal (trece prin centrul
capului humeral şi se continuă cu axa anatomică longitudinală a
humerusului, clinic situat pe faţa superioară a umărului, în
partea posterioară a articulaţiei acromio-claviculare).
- ROTAŢIA EXTERNĂ (rotaţia laterală) constă din orientarea
antebraţului în sus şi are o amplitudine de 80-90, fiind oprită
de punerea sub tensiune a porţiunii anterioare a capsulei.
Mişcarea se execută în plan transversal, ax longitudinal.
- ABDUCŢIE ORIZONTALĂ are o amplitudine de 90
- ADDUCŢIA ORIZONTALĂ are o amplitudine de 40-45 fiind
limitată de torace
- CIRCUMDUCŢIA este mişcarea sumativă complexă prin care
braţul descrie un cerc. Rezultă prin combinarea mişcărilor pe
care articulaţia umărului le poate realiza datorită celor 3 grade
de libertate şi are aspectul unui con deformat (con de
circumducţie). Se poate executa cu sau fără asocierea
mişcărilor de rotaţie la cele de flexie, extensie, abducţie şi
adducţie.

Vor fi calculaţi şi trecuţi în fişa sportivului accidentat atât gradul de

mobilitate măsurat pentru fiecare mişcare în parte, coeficientul funcţional
elementar al mişcării cât şi coeficientul global funcţional de mobilitate.

De asemenea, este importantă şi studierea gesticii:

- dus mâna la ceafă;
- dus mâna la spate;
- dus mâna la creştet;
- dus mâna la umărul opus

pentru evidenţierea unei posibile existenţe a instabilităţii articulare şi pentru

stabilirea programului de recuperare prin evidenţierea posibilităţii de asociere a
tipurilor de mişcări.

 prin testing muscular:

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei
mişcări în parte. Deoarece testarea manuală nu este obiectivă,
având un oarecare grad de subiectivism, şi pentru a stabili
încărcătura utilizată în programul de recuperare se completează
cu evaluarea RM.

17
 - se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchi deltoid - fibre anterioare şi muşchi
coracobrahial;
- EXTENSIE – muşchi dorsal mare şi rotund mare
- ABDUCŢIE – muşchi deltoid - fibre mijlocii şi muşchi
supraspinos
- ADDUCŢIE – muşchi pectoral mare
- ROTAŢIE EXTERNĂ – muşchi rotund mic
- ROTAŢIE INTERNĂ – muşchi subscapular, muşchi
rotund mare, muşchi mare dorsal şi muşchi pectoral mare

Prin efectuarea de mişcări prin MAL şi MAR se pot stabili atât gradul
de afectare al fiecărui muşchi sau tendon în parte cât şi implicaţiile acestora la
nivel articular. Astfel ruptura tendonului muşchiului supraspinos poate fi pusă în
evidenţă prin semnul „abducţiei paradoxale a braţului” – pacientul nu poate
executa activ liber abducţia braţului, dar după efectuarea pasivă a mişcării
acesta va putea menţine braţul în abducţie prin acţiunea muşchiului deltoid.

 prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular, atât în repaus cât şi în
contracţie. Valorile normale la nesportiv sunt: pentru fete – de
repaus 50-60 ui şi de contracţie 110-120 ui, iar pentru băieţi de
repaus 60-70 ui şi de contracţie 120-150 ui. La sportiv valorile
înregistrate sunt puţin crescute funcţie de disciplina sportivă
practicată.

Cotul

Examinarea se adresează cotului ca întreg, rezultat al contribuţiei

funcţionale a celor trei articulaţii de la acest nivel – articulaţia radio-cubitală,
articulaţia humero-ulnară şi articulaţia radio-ulnară proximală. Acestea sunt
strâns legate din punct de vedere biomecanic (afectarea uneia repercutându-se
asupra celorlalte), constituind astfel un singur ansamblu anatomo-funcţional.
Şi la acest nivel se pot evidenţia modificări ale formei regiunii, prezenţa
de plăgi, contuzii sau echimoze, mobilitatea articulară, tonusul muscular etc,
raportarea fiind făcută întotdeauna la cotul controlateral.

Se pot identifica:

 prin inspecţie:
- tumefierea regiunii – traumatism local;
- acumulare de lichid la nivelul regiunii olecraniene – bursita
olecraniană;
- deformări prin asimetria masei musculare etc.

 prin palpare:

18
- întreruperea continuităţii osoase – fracturi olecran, epicondil;
- mobilitate anormală – fracturi supracondiliene, epicondil;
- durere la nivelul reliefurilor osoase articulare;
- durere şi edem în regiunea epicondiliană – cotul tenismanului;
- durere şi edem în regiunea epitrohleei – cotul aruncătorului sau
jucătorului de golf ;
- hiperostoze etc.

 prin testing articular (goniometrie):

- se evaluează mobilitatea cotului atât pentru mişcările în care
este implicat doar cotul cât şi pentru cele la care contribuie şi
articulaţia radio-ulnară distală respectiv membrana interosoasă.
Evaluarea se face activ şi pasiv.

- FLEXIA este mişcarea de apropiere a feţei anterioare

a antebraţului de faţa anterioară a braţului. Porneşte de la
poziţia 0 şi atinge activ 145-150 şi pasiv 160. Mişcarea se
execută în plan sagital, ax transversal care se suprapune
practic peste linia biepicondiliană.
- EXTENSIA reprezintă reîntoarcerea braţului la poziţia
0 din flexie maximă, constând în îndepărtarea feţei
anterioare a antebraţului de faţa anterioară a braţului.
Articulaţia cotului nu permite o extensie reală din poziţia 0
anatomic (cursă internă) decât în cazuri de hiperlaxitate,
când se poate realiza o extensie de 5-10. Determinarea
rapidă a mobilităţii cotului se face punând bolnavul să-şi
atingă umeri cu degetele.
- PRONAŢIA este mişcarea care orientează faţa
palmară a mâinii către în jos. Amplitudinea normală este de
80-90
- SUPINAŢIA este mişcarea care orientează faţa
palmară a mâinii către în sus. Amplitudinea normală este de
85.

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei
mişcări în parte. Deoarece testarea manuală nu este obiectivă,
având un oarecare grad de subiectivism, şi pentru a stabili
încărcătura utilizată în programul de recuperare se completează
cu evaluarea RM.
- se vor testa astfel:
- FLEXIA – muşchi biceps brahial, muşchi brahial
- EXTENSIA – muşchi triceps brahial
- PRONAŢIA – muşchi rotund pronator, muşchi pătrat
pronator

19
 - SUPINAŢIA – muşchi biceps brahial, muşchi lung
supinator, muşchi scurt supinator

 prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular, atât în repaus cât şi în
contracţie. Valorile normale la nesportiv sunt: pentru fete – de
repaus 50-60 ui şi de contracţie 110-120 ui, iar pentru băieţi de
repaus 60-70 ui şi de contracţie 120-150 ui. La sportiv valorile
înregistrate sunt puţin crescute în funcţie de disciplina sportivă
practicată.

Pumnul, mâna şi degetele

La acest nivel se pot pune în evidenţă:

 prin inspecţie:
- deformări ale pumnului, mâinii sau/şi degetelor prin tumefacţie,
deplasări osoase etc;
- prezenţa de plăgi, echimoze, hematoame etc;
- roşeaţă – în funcţie de localizare şi extindere orientează către o
inflamaţie limitată sau difuză;
- tumefiere articulară - unică sau multiplă, simetrică, pasageră,
fugace sau persistentă;
- edem al degetelor sau al mâinii;
- deformarea pumnului „în dos de furculiţă” sau „ burtă de
furculiţă” – fractura epifizei distale radiale;
- deformări prin asimetria masei musculare – hipotrofia eminenţei
tenare din paralizia nervului median
- atitudini vicioase ale mâinii sau degetelor, în paraliziile nervilor
periferici ai nervului brahial;
- chiste sinoviale tendinoase pe faţa dorsală sau palmară a mâinii
etc.

 prin palpare:
- edem dureros în „tabachera” anatomică a mâinii – fractura
scafoidului;
- noduli în lungul tendoanelor muşchilor flexori;
- durere la percutarea ligamentului transvers al carpului (semnul
Tinel) – inflamaţii locale;
- durere la presiunea axială a degetului – fracturi falange;
- tulburări de sensibilitate cutanată – la nivelul ½ laterale a
palmei, faţa palmară a degetelor 1, 2 şi 3 şi ½ laterală a
inelarului în compresiunea nervului median în canalul carpian
(sindrom al canalului carpian”) ; la nivelul eminenţei hipotenare,
deget V şi ½ ulnară a inelarului pe ambele feţe – lezarea
nervului ulnar ; la nivelul feţei dorsale a mâinii - spaţiul dintre I şi

20
 al III metacarpian şi police – lezarea nervului radial – în edeme
fracturi; etc.

 prin testing articular (goniometrie):

- se evaluează mobilitatea pumnului, mâinii şi degetelor. Testarea
se face activ şi pasiv.
- mobilitatea pumnului:

- FLEXIA constă din apropierea feţei palmare a mâinii

de faţa anterioară a antebraţului, se execută în plan
sagital, ax transversal - ce trece prin capul osului mare şi
are o amplitudine de 90;
- EXTENSIA constă din apropierea feţei dorsale a
mâinii de faţa posterioară a antebraţului are o amplitudine
de: activ 70; pasiv 80-85. Când mâna este în poziţie
intermediară mişcările de flexie-extensie sunt mai ample,
pe când în pronaţie se înregistrează valori minime.
- ABDUCŢIA sau înclinarea radială constă din
orientarea laterală a mâinii şi are o amplitudine de 20-30;
- ADDUCŢIA sau înclinarea cubitală constă din
apropierea mâinii de linia mediană a corpului şi se execută
în plan frontal, ax sagital care trece prin centrul osului mare
şi are o amplitudine 40-45 + 10 cu mâna în supinaţie;
- CIRCUMDUCŢIA este mişcarea în care se realizează
prin combinarea celor 4 tipuri de mişcări prezentate.
Deoarece mişcările în plan sagital sunt mai ample decât
cele în plan frontal nu se descrie un con perfect ci o elipsă.

- mobilitatea în articulaţiile carpo-metacarpiene – creează „căuşul

mâinii” ( se formează când se apucă mânerul unui ciocan) când
MC III şi IV se flectează uşor iar MC II rămâne aproape imobil.
Nu se poate măsura, ci se apreciază în cadrul studierii prizelor
sau tipurilor de prehensiune.

- mobilitatea în articulaţiile metacarpo-falangiene

- FLEXIA DEGETELOR – este mişcarea prin care
prima falangă se înclină pe palmă pe metacarpianul
corespunzâtor şi se execută în plan sagital, ax transversal
care trece prin condilii metacarpienelor. Flexia activă 90
creşte de la degetul II spre V până la 100, când sunt
flectate concomitent toate degetele;
- EXTENSIA DEGETELOR – este mişcarea inversă,
prin care prima falangă se înclină pe faţa dorsală a mâinii,
şi are o amplitudine de 30- putând ajunge până la 90 în
hiperlaxitate;

21
 - ABDUCŢIA – ADDUCŢIA DEGETELOR este
mişcarea de îndepărtare – apropiere a degetelor de axa
mediană a mâinii ce trece prin degetul III. Mişcarea se
execută cu degetele extinse şi are amplitudine de 20-25;
deoarece măsurarea cu goniometru este dificilă se preferă
în practică măsurarea distanţei (în cm.) dintre vârfurile a
două degete alăturate;
- CIRCUMDUCŢIA DEGETELOR – este posibilă, mai
ales la index, şi se realizează prin combinarea mişcărilor
de F – E şi ABD – ADD;
- ROTAŢIA AXIALĂ – nu se poate executa decât pasiv;

- mobilitatea în articulaţiile interfalangiene (IF)

- FLEXIA – este mişcarea prin care degetele se
apropie de palmă. În IF proximale – amplitudineaeste de
100( mai amplă la degetele IV,V), iar în IF distale 90.
Măsurarea se face cu un goniometru special sau prin
măsurarea distanţei de la vârful unghiei la baza degetului;
- EXTENSIA – este mişcarea prin care degetele se
depărtează de palmă; plecând de la poziţia 0 este posibilă
doar în IF proximale, amplitudinea fiind de maxim 20, iar
în cele distale doar la unii subiecţi.

- mobilitatea la nivelul articulaţiei trapezoido-metacarpiană

(police):
- FLEXIA – este mişcarea în plan frontal, paralelă cu
palma, în care policele traversează transversal palma, spre
baza ultimelor degete şi are o amplitudine de 10-15.
Deoarece măsurarea cu goniometrul este dificilă în clinică
se practică măsurarea distanţei dintre articulaţia MCF şi
baza degetului V;
- EXTENSIA – este mişcarea care îndepărtează
policele de marginea indexului, se execută în acelaşi plan
cu flexia şi are o amplitudine de 25-30;
- ABDUCŢIA – este mişcarea de îndepărtare a policelui
de planul palmei şi se execută în plan perpendicular pe
palmă. Are o amplitudine de 70-80. Se practică şi
măsurarea distanţei dintre capul distal al MC II şi cel al MC
I;
- ADDUCŢIA – este mişcarea de revenire a policelui
abdus la poziţia iniţială.;
- ROTAŢIA AXIALĂ – mişcarea este posibilă doar
pasiv;
- CIRCUMDUCŢIA – este rezultanta combinării
mişcărilor prezentate.

22
 - mobilitatea în articulaţia MCF a policelui:
- FLEXIA – are o amplitudine de 70-75;
- ROTAŢIA AXIALĂ – este posibilă doar pasiv;

- mobilitatea în articulaţia IF a policelui:

- FLEXIA – are o amplitudine de 80-90;
- EXTENSIA – are o amplitudine de: activ 10, pasiv
25;

- mişcarea de opozabilitate a policelui – este specifică policelui şi

se realizează printr-o combinare a mişcărilor de ABD, F şi
rotaţie axială astfel încât pulpa policelui să ajungă faţă în faţă cu
celelalte degete. Aprecierea se face prin măsurarea distanţei
dintre pulpa policelui şi baza degetului V.

Aprecierea rapidă a mobilităţii pumnului se face solicitând pacientului

pentru aprecierea extensiei lipirea feţelor palmare ale mâinilor cu flexia coatelor
şi abducţia braţelor (ca la rugăciune), şi pentru evaluarea flexiei lipirea feţelor
dorsale ale mâinilor cu flexia coatelor şi abducţia braţelor (ca în balet).

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei
mişcări în parte. Bilanţul muscular se completează cu
dinamometrie – forţa flexorilor, şi cu evaluarea RM, pentru
stabilirea încărcăturii utilizate în programul de recuperare.
- se vor testa astfel:
- pentru pumn:
- FLEXIA – muşchi cubital anterior, muşchi mare palmar;
- EXTENSIA – muşchi cubital posterior, muşchi I şi II radial;
- ADDUCŢIA sau înclinarea cubitală – muşchi cubital anterior,
muşchi cubital posterior;
- ABDUCŢIA sau înclinarea radială – muşchi mare palmar,
muşchi I şi II radial.
- pentru MCF:
- FLEXIA – muşchi lombricali, muşchi interosoşi dorsali, muşchi
interosoşi palmari;
- EXTENSIA – muşchi extensor comun al degetelor, muşchi
extensor propriu al indexului.
- pentru degetele II - V (IF):
- FLEXIE – muşchi flexor superficial al degetelor, muşchi flexor
profund al degetelor;
- ABDUCŢIA – muşchi interosoşi dorsali, muşchi abductor al
degetului V;
- ADDUCŢIA – muşchi interosoşi palmari.
- pentru police:
- FLEXIA MCF I – muşchi scurt flexor al policelui;

23
 - FLEXIA IF I – muşchi lung flexor al policelui;
- EXTENSIA MCF – muşchi scurt extensor al policelui;
- EXTENSIA IF I – muşchi lung extensor al policelui;
- ABDUCŢIA – muşchi lung abductor al policelui, muşchi scurt
abductor al policelui;
- OPOZABILITATEA POLICELUI – muşchi opozant al policelui,
muşchi opozant al auricularului.

Bilanţul muscular permite aprecierea indirectă a funcţiilor mâinii, la ele

adăugându-se teste specifice. Informaţiile obţinute prin evaluarea directă a
funcţiilor mâinii influenţează stabilirea şi dinamica programului de recuperare, de
ele depinzând viitoarea activitate sportivă şi nu în ultimul rând o viaţă
independentă.
Se vor evalua astfel :
- prehensiunea terminală – realizată între pulpa policelui şi
extremitatea pulpei fiecărui deget (apucarea unui ac);
- prehensiunea subterminală – realizată între pulpa policelui şi
pulpa altui deget – pensă bidigitală, sau pulpele a două degete
– pensa tridigitală (încercarea de a smulge o foaie ţinută între
pulpele a două degete);
- prehensiune subtermino-laterală – realizată între pulpa policelui
şi faţa laterală a unui deget (apucarea creionului);
- prehensiunea palmară – realizată între palmă, police şi degetele
II-V (apucarea ciocanului);
- prehensiunea prin opoziţie digito-palmară – realizată între
palmă şi degetele II-V( apucarea rachetei de tenis);
- prehensiune latero-laterală – realizată între feţele laterală şi
medială a două degete apropiate (menţinerea unui creion între
feţele laterală şi medială a două degete - „priza de ţigară”).
- prin miotonometrie .

Şoldul

Spre deosebire de articulaţia scapulo-humerală caracteri-zată prin

mobilitate mare şi stabilitate relativă, articulaţia coxo-femurală se caracterizează
printr-o stabilitate superioară dar cu mobilitate mai redusă.
Examinarea şoldului trebuie făcut sistematic şi foarte minuţios,
informaţiile obţinute fiind importante atât pentru stabilirea conduitei terapeutice
iniţiale cât şi pentru adaptarea permanentă a programului kinetic la
„performanţele” obţinute. Aprecierile se vor face atât în statică cât şi în dinamică
(evaluarea mersului).

Se pot pune în evidenţă:

 prin inspecţie şi palpare:

24
 - poziţia se apreciază în special prin comparaţie cu MI
controlateral :
- şold şi coapsă rotate în jurul axului longitudinal către
exterior – fractura de bazin, de trohanter sau de col,
coxartroză;
- coapsă rotată şi abdusă sau addusă – luxaţie
traumatică a şoldului;
- scurtarea MI determinată de ascensionarea capului
femural – fracturi, luxaţii;
- daca SIAS-urile sunt situate la aceeaşi orizontală sau
dacă există o lateroversie;
- existenţa unei basculări a bazinului, a unei deficienţe
de CV etc.
- forma şi dimensiunile:
- proeminenţa unuia dintre şolduri – fracturi
trohanteriene consolidate vicios
- falsa proeminenţă – fracturile de fund de cotil ale
şoldului controlateral
- deformările coapsei – scurtată, rotată
- lungimea MI – între SIAS şi sfirion tibiale.
Inegalitatea MI se poate pune în evidenţă şi indirect prin poziţionarea subiectului
în dd. cu genunchii flectaţi şi aşezarea unei linii pe genunchi. Dacă aceasta este
paralelă cu solul atunci MI sunt egale. ;
- lungimea coapsei – între SIAS şi marginea superioară
a patelei sau între trohanterion şi punctul tibial lateral;
- perimetria coapsei – măsurare se face la nivelul
pliului subfesier şi se compară la segmentul controlateral;
- aprecierea sensibilităţii burselor:
- trohanteriană (mişcări de rotaţie internă cu
flexie dureroase);
- iliopectinee (abducţia cu flexie a coapsei, ca şi
flexia, sau extensia forţată sunt dureroase);
- ischiogluteală (poziţia şezând provoa-că
durere).
- existenţa punctelor sau zonelor dureroase – triunghi Scarpa,
trohantere ;
- existenţa de plăgi, echimoze, hematoame etc.

 prin testing articular (goniometrie):

Mişcările şoldului făcute cu genunchiul flectat sunt mai ample cu 20
-30 decât cele cu genunchiul extins. La şold diferenţele între mişcările active şi
cele pasive sunt mai mari decât în cazul celorlalte articulaţii motiv pentru care
valorile înregistrate la testarea şoldului vor fi însoţite de specificările respective.

- FLEXIA - constă din apropierea feţei anterioare a coapsei de

bazin şi se execută în plan sagital, ax frontal. Amplitudinea este:

25
pentru mişcarea activă: cu genunchiul extins: 90, cu genunchiul
flectat: 125, iar pentru cea pasivă: 145-150.
- EXTENSIA constă din apropierea feţei posterioare a coapsei
de regiunea fesieră şi se execută în plan sagital, ax frontal.
Amplitudinile normale sunt pentru mişcarea activă: cu genunchiul
extins: 15-20, cu genunchiul flectat: 10, iar pentru cea pasivă:
30
- ABDUCŢIA constă din îndepărtarea MI de linia mediană a
corpului şi se execută în plan frontal, ax sagital. Amplitudinea
pentru mişcarea activă este - cu genunchiul flectat 70 şi cu
genunchiul extins 60. Ea poate fi mărită prin acţiunea la nivelul
bazinului –înclinare anterioară şi coloanei lombare – accentuarea
lordozei.
- ADDUCŢIA constă din apropierea MI de linia mediană a
corpului şi se execută în plan frontal, ax sagital. Din poziţia O
anatomic este practic imposibilă. Pentru măsurare se va abduce
membrul opus. Amplitudinea este de 30. Se poate măsura şi
asociind o flexie de şold cu/fără flexie de genunchi.
- ROTAŢIE INTERNĂ (medială) se execută în plan
transversal, ax longitudinal şi are o amplitudine de 35-45.
- ROTAŢIA EXTERNĂ (laterală) are o amplitudine de 35- 45
- CIRCUMDUCŢIA este rezultanta sumării tuturor mişcări
posibile la nivelul şoldului.

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei
mişcări de la nivelul articulaţiei coxofemurale în parte. Bilanţul
muscular se completează cu evaluarea RM, pentru stabilirea
încărcăturii utilizate în programul de recuperare.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchiul psoas-iliac, muşchiul croitor ;
- EXTENSIE – muşchiul fesier mare, muşchii
ischiogambieri
- ABDUCŢIE – muşchiul fesier mijlociu;
- ADDUCŢIE – muşchii adductori ai coapsei;
- ROTAŢIE EXTERNĂ – muşchii pelvitrohan-terieni;
- ROTAŢIE INTERNĂ – muşchiul fesier mic.

 prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular pentru musculatura de la acest
nivel, atât în repaus cât şi în contracţie. Valorile normale la
nesportiv sunt: pentru fete – de repaus 50-60 ui şi de contracţie
110-120 ui, iar pentru băieţi de repaus 60-70 ui şi de contracţie
120-150 ui. La sportiv valorile înregistrate sunt puţin crescute în
funcţie de disciplina sportivă practicată.
Genunchiul

26
 Genunchiul este articulaţia intermediară a membrului inferior. Este o
articulaţie cu un singur grad de libertate şi se şi se caracterizează prin stabilitate
mare în extensie. Deoarece masa musculară la acest nivel nu este forte bine
reprezentată patologice se manifestă sunt bine definite.

Se pot evidenţia:
 prin inspecţie:
- devieri în plan frontal – valg, var, sau sagital – genuflexum -
posttraumatic, genurecurvatum - posttraumatic, hiperlaxitate
capsulo-ligamentară;
- ruptura ligamentului încrucişat posterior – „semnul prăbuşirii
posterioare a gambei”;
- tumefiere articulară – entorsă, luxaţie etc;
- tumefierea anterioară a genunchiului – bursită de rotulă (“bursita
lustruitorilor de parchet”);
- existenţa de plăgi, echimoze, hematoame;
- modificări de volum ale articulaţiei;
- modificări de culoare a tegumentului etc.

 prin palpare:
- chist Bacher – hernie posterioară a sinovialei articulare cu lichid
sinovial în exces;
- hidartroză, hemartroză – „şocul rotulian”;
- hipertrofia sinovialei suprapatelare – sinovită hipertrofică;
- existenţa punctelor dureroase la nivelul inserţiilor ligamentare
colaterale – entorse sau pe contururile osoase – fractură;
- luxaţiei recidivante a patelei;
- cracmente dureroase sau nu;
- instabilitate articulară;
- discontinuităţi osoase – fracturi (semnul creionului) etc.

 prin testing articular (goniometrie)

- FLEXIA este mişcarea prin care faţa posterioară a gambei
se apropie de faţa posterioară a coapsei şi se execută în plan
sagital, ax frontal. Amplitudinea este pentru mişcarea activă 120
cu şoldul extins, şi 140 cu şoldul flectat, şi pentru cea pasivă: 160;
- EXTENSIA este mişcarea prin care fţele posterioare ale
gambei şi coapsei se depărtează şi se execută în plan sagital, ax
frontal. Practic este revenirea în poziţia O anatomic din flexie.
Extensia propriu-zisă (cursă internă) este 0. Se apreciază deficitul
de extensie sau hiperextensia;
- ROTAŢIA INTERNĂ activă apare în timpul flexiei când
aceasta depăşeşte 70; se observă prin devierea internă a
piciorului cu 20 -30 în timpul testării flexiei;

27
 - ROTAŢIA EXTERNĂ activă se produce în timpul extensiei
genunchiului, piciorul orientându-se spre în afară.
Rotaţiile pasive se execută cu genunchiul flectat la 90.
- LATERALITATEA se realizează cu genunchiul în semiflexie,
amplitudinea fiind mică;
- MIŞCĂRILE “DE SERTAR” sunt patologice şi reprezintă
alunecări antero-posterioare ale tibiei faţă de condili femurali.
Există un “sertar” anterior şi unul posterior, dar mişcarea se poate
realiza doar pasiv.

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei
mişcări de la nivelul genunchiului în parte. Bilanţul muscular se
completează cu evaluarea RM, pentru stabilirea încărcăturii
utilizate în programul de recuperare.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchiul biceps femural, muşchiul
semitendinos, muşchiul semimembranos;
- EXTENSIE – muşchiul cvadriceps.

Glezna şi piciorul

Cele 26 de oase ale piciorului şi articulaţiile dintre ele asigură

realizarea unui ansamblu mecanic suplu şi rezistent, perfect adaptat la
ortostatism şi mers. Examinarea gleznei se face prin cercetarea minuţioasă a
mişcărilor active şi pasive posibile în articulaţie, executate în statică şi în
dinamică – mersul.

Se pot constata:

 prin inspecţie:
- retracţia aponevrozei plantare – boala Ledderhorse;
- deviaţiile axului gambei – picior în valg / var;
- aspectul curburii plantare (podogramă) – prăbuşirea plantei
(platfus), accentuarea curburii (picior cav), sprijin numai pe
antepicior (picior equin);
- modificări de volum – entorse, luxaţii etc;
- modificări de culoare – posttraumatic, postimobilizare etc
- tumefiere articulară etc.

 prin palpare:
- modificările de temperatură locală - crescută în inflamaţii sau
scăzută în tulburări circulatorii;

28
- tulburări de sensibilitate la nivelul articulaţiilor meta-tarso-
falangiene;
- tumefierea perimaleolară, retromaleolară sau a articulaţiei
metatarso-falangiene a halucelui etc.;
- durere la zona de inserţie a tendonului ahilian – tendinita
ahiliană;
- durere la nivelul zonelor de inserţie a ligamentelor gleznei –
entorse, luxaţii
- instabilitatea articulară;
- discontinuităţi osoase sau durere la diferite nivele – fracturi etc.

 prin testing articular (goniometrie):

- articulaţia talo-crurală
- FLEXIA constă din apropierea feţei dorsale a
piciorului de faţa anterioară a gambei, se execută în plan
sagital, ax frontal şi are amplitudinea de 20-25, progresiv
crescătoare cu flexia genun-chiului (prin relaxarea
tricepsului sural);
- EXTENSIA este mişcarea de îndepărtare a feţei
dorsale a piciorului de gambă şi are amplitudine de 45-
50.
- testarea piciorului
- FLEXIA calcaneului, la fel ca şi extensia, este de
amplitudine completând de regulă celelalte mişcări de la
acest nivel în cadrul mobilizărilor complexe.
- ABDUCŢIA este mişcarea care orientează către lateral
vârful piciorului şi se evaluează cu genunchiul extins sau
blocat.
- ADDUCŢIA este mişcarea care orientează către media l
vârful piciorului. Amplitudinea totală a mişcării de abducţie-
adducţie este de 35-40.
- SUPINAŢIA este mişcarea prin care se realizează
desprinderea de sol a marginii mediale a piciorului şi are o
amplitudine de 45.
- PRONAŢIA este mişcarea prin care se realizează
desprinderea de sol a marginii laterale a piciorului şi are o
amplitudine de 25.
- INVERSIA este mişcarea complexă rezultată prin
combinarea adducţiei cu supinaţie şi uşoară extensie.
- EVERSIA este mişcarea complexă rezultată prin
combinarea abducţiei cu pronaţie şi uşoară flexie.

 prin testing muscular :

- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea mişcărilor
de la nivelul gleznei şi piciorului.
- se vor testa pentru:

29
 - EXTENSIA GLEZNEI – muşchi triceps sural;
- FLEXIA GLEZNEI – muşchi gambier anterior
- INVERSIA – muşchi gambier posterior
- EVERSIA – muşchi lung peronier, muşchi scurt peronier
- FLEXIA MTF – muşchi lombricali, muşchi lung flexor comun al
degetelor, muşchi lung flexor propriu haluce, muşchi scurt flexor
propriu haluce;
- EXTENSIA MTF – muşchi extensor comun al degetelor, muşchi
extensor propriu al halucelui.

Evaluarea mersului se va adresa componentelor acestuia – suportul

antigravitaţional al corpului, păşitul, echilibrul şi propulsia, şi va viza poziţia
capului, trunchiului şi membrelor în mers, parametrilor pasului – lungime,
lărgime, cadenţă, şi vitezei mersului.

Fiziopatologia leziunilor traumatice şi caracteristicile

procesului de vindecare în traumatismele sportive .

Deşi principiile fiziopatologice de bază în traumatologia spor-tivă sunt în

general aceleaşi cu cele corespunzătoare nesportivului, există şi particularităţi
reprezentate de tipurile lezionale şi de modifi-cările de substrat fiziopatologic
induse de efortul specific disciplinei sportive practicate.
Atât în cazul macrotraumatismelor, cât şi în cel al microtra-umatismelor
sau al leziunilor de suprasolicitare, substratul lezional determină o serie de
modificări fiziopatologice care sunt structurate astfel (I. Drăgan):

1. inflamaţie;
2. durere;
3. reducerea mobilităţii articulare;
4. reducerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor periarticulare;
5. scăderea forţei musculare, cu sau fără hipotrofie;
6. scăderea anduranţei muşchilor afectaţi de traumatism şi de
imobilizarea consecutivă;
7. diminuarea funcţiilor de coordonare neuro-musculară, îndeosebi a unor
stereotipuri de fineţe legate de activitatea sportivă de performanţă;
8. scăderea capacităţii de efort, respectiv a capacităţii funcţionale
cardiorespiratorii.

Toate aceste verigi fiziopatologice trebuie depistate şi evaluate cât mai

rapid şi exact – bilanţ articular, testing muscular, examene funcţionale cardio-
respiratorii specifice, analize biochimice, rezultatele obţinute constituindu-se
ulterior în obiective ale recuperării medicale a sportivului.

30
 Procesele inflamatorii, caracteristice traumatologiei sportive, prezintă
anumite particularităţi a căror cunoaştere are o importanţă practică
deosebită.
În prima perioadă după traumatism, a cărei durată este dată de gradul
de afectare a structurilor locale, sunt caracteristice hemoragia şi infiltraţia
ţesuturilor traumatizate cu elemente celulare. Apariţia durerii şi edemului este
determinată de o serie de mediatori biochimici: substanţe vasoactive (ex:
histamine, chinine, prostaglandine), factori chemotactili şi enzime degradante.
Acestea stau la baza apariţiei vasodilataţiei, creşterii permeabilităţii vasculare,
creşterii sensibilităţii ţesuturilor la stimuli dureroşi, migrării celulare şi respectiv
direcţionării limfo şi monocitelor către focarul lezional etc.
Practic în evoluţia procesului inflamator posttraumatic, faza iniţială are
scop reparator. Prelungirea răspunsului inflamator peste faza iniţială (de
reparaţie) stă la baza efectelor distructive, de degradare tisulară.
În cea de-a doua şi a treia etapă caracteristică este proliferarea ţesutului
de colagen, produs de fibroblastele nou infiltrate, şi de matricea de fibrină
celulară. Iniţial fibrele de colagen sunt dispuse la întâmplare, existenţa
solicitărilor kinetice, prin direcţiile de forţă create la nivelul ţesutului reparator
asigurând un sistem organizat, caracterizat prin rezistenţă corespunzătoare şi
risc minim de apariţie a cicatricilor. În lipsa solicitărilor kinetice, colagenul nou
produs va deveni ţesut cicatricial „inert” care va limita mobilitatea articulară şi
elasticitatea ţesuturilor moi periarticulare.
Procesul inflamator şi efuziunea articulară determină distensii ale
capsulei articulare, subţierea şi atrofierea acesteia, întinderea elementelor
ligamentare, care dacă se menţine o perioadă mai mare de timp va sta la baza
apariţiei laxităţilor, cu implicaţii negative ulterioare asupra activităţii sportive.
Efectele prelungirii în timp a procesului inflamator se manifestă şi la nivelul
musculaturii periarticulare, prin instalarea rapidă a hipotrofiilor musculare şi
scăderea forţei de contracţie.
Particularităţile tratamentului kinetic în recuperarea afecţiunilor
posttraumatice la sportiv derivă din caracteristicile anatomo-funcţionale
determinate de adaptarea la efort. Astfel musculatura acestora este mult mai
bine vascularizată (în repaus sunt deschise numai 3 – 5% din capilare, în timp ce
în efort numărul capilarelor deschise creşte de 30 – 50 de ori, iar dilatarea lor
măreşte de circa 100 de ori suprafaţa de schimb şi creşte perfuzia sanguină la
un debit de aproximativ 120 ml/min/cm²) ceea ce face ca hemoragiile apărute să
fie mult mai abundente decât la nesportivi. Hemoragia lezională şi edemul
inflamator perilezional antrenează apariţia unei ischemii locale accentuate care
duce la accentuarea soluţiei de continuitate generate de traumatism şi la
dezorganizarea arhitecturii structurilor morfologice. Din acest motiv este
necesară limitarea extinderii procesului hemoragic şi inflamator. Perfuzia
musculară mai bună la sportiv facilitează însă reabsorbţia rapidă a lichidelor
extravazate şi îndepărtarea promptă a detritusurilor prin acţiunea macrofagelor.
De aceea trebuie respectate fazele precoce ale reacţiei inflamatorii.
Particularităţile anatomo-funcţionale şi psihice ale sportivilor precum şi cele

31
impuse de practicarea sportului de performanţă determină o serie de reguli ce se
cer a fi respectate în recuperarea şi reintegrarea sportivă a acestora:
 adaptarea specifică a recuperării la particularităţile sportivului
traumatizat şi la solicitările impuse de disciplina sportivă practicată, respectiv o
individualizare care să ţină cont de toate elementele care concură la realizarea
performanţei în sport;
 utilizarea de mijloace terapeutice specifice, care trebuie să ţină
cont de toţi factorii interesaţi în instruirea sportivă;
 timpul de vindecare, trebuie să fie mult mai scurt decât în cazul
traumatismelor nesportivilor, ţinând cont de faptul că orice întrerupere a pregătirii
sportive duce la scăderea capacităţii de efort şi a potenţialului sportiv;
 mijloacele de tratament şi căile de administrare a
medicamentelor trebuie să fie cât mai eficiente, cât mai puţin traumatizante
organic şi psihic şi să ţină cont de natura medicamentelor, unele dintre acestea
fiind incluse pe listele doping;
 repausul general pe durata tratamentului trebuie acordat numai
în cazuri excepţionale, mult mai indicat fiind repausul segmentar, sau în cazuri
excepţionale;
 recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât
vindecarea perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea capacităţii de efort la
parametrii avuţi înaintea accidentului traumatic;
 prevenirea producerii traumatismelor, a recidivelor,
diagnosticarea şi aplicarea tratamentelor încă din stadiul preclinic şi tratarea
afecţiunilor în stadiile uşor reversibile se constituie ca indicaţii ale recuperării;
 obiectivele recuperării afecţiunilor posttraumatice ale sportivilor
traumatizaţi sunt multiple, abordarea acestora în cadrul programelor de
recuperare trebuind individualizată permanent, funcţie de particularităţile
subiectului, caracteristicile sportului practicat, starea clinico-funcţională a
sportivului, de evoluţia bolii - impunându-se o monitorizare permanentă a
pacientului sportiv.

Scop, obiective, mijloace ale recuperării posttraumatice la

sportiv.

Scopul recuperării afecţiunilor posttraumatice la sportiv este bine definit,

fiind reprezentat de vindecarea integrală, anatomo-funcţională, a structurilor
afectate de traumatism, cu reintegrarea cât mai rapidă a subiectului în activitatea
de antrenament şi competiţională.
În cazul accidentelor survenite la sportiv apare deci necesitatea
vindecării cu „restitutio ad integrum”, fără apariţia ţesutului cicatricial fibros care
să modifice proprietăţile funcţionale ale structurilor afectate, şi necesitatea
scurtării perioadei de repaus şi de recuperare, pe de-o parte pentru a evita
diminuarea capacităţii de efort şi pe de altă parte pentru a permite revenirea cât
mai rapidă a sportivului în competiţie.

32
 Obiectivele programelor de recuperare a afecţiunilor posttraumatice ale
sportivilor ar putea fi sistematizate astfel :
 controlul procesului inflamator şi combaterea durerii;
 reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii
kinetice;
 recuperarea mobilităţii articulare;
 recuperarea elasticităţii musculare;
 recuperarea forţei musculare;
 creşterea rezistenţei musculare;
 recâştigarea coordonării musculare caracteristice activităţilor
motrice specifice sportului practicat;
 ameliorarea capacităţii de efort;
 reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament şi
competiţională cu stabilirea programului de încălzire, refacere
şi al celui de întreţinere.

Mijloacele utilizate în recuperarea afecţiunilor posttraumatice la sportiv

sunt multiple, ele aparţinând educaţiei fizice, sportului şi kinetologiei medicale.
Indicaţiile mijloacelor în funcţie de obiectivul urmărit ar putea fi sistematizate
astfel (M. Cordun):

 Controlul procesului inflamator şi combaterea durerii este un

obiectiv important, primul abordat în cazul accidentelor traumatice şi se
realizează utilizând cu precădere următoarele mijloace :
 Crioterapia – vizează reducerea procesului inflamator, a durerii şi
oprirea extinderii leziunilor prin transvazarea lichidelor. Modalităţile de acţionare
prin crioterapie sunt multiple, cele mai folosite fiind :
- refrigerarea instantanee – kelen,
- punga cu gheaţă,
- imersia în apă cu gheaţă,
- masaj cu gheaţă.
 Repausul şi posturile sunt mijloace importante utilizate în faza
inflamatorie. Se impune posturarea antideclivă, cu descărcarea segmentului
afectat, de regulă în poziţii antalgice. Pot fi folosite diferite dispozitive, cum sunt
atele, sisteme de posturare, suspensoterapia, scripeţi etc.
 Medicaţia antiinflamatoare este foarte utilă în faza iniţială, dar este
utilizată numai la indicaţia medicului. Funcţie de caz aceasta poate fi indicată pe
toată perioada de recuperare, impunându-se în acest caz o monitorizare foarte
strictă. Cele mai utilizate sunt antiinflamatoarele nesteroidiene. Indicarea
corticosteroizilor, datorită efectelor secundare locale şi generale, se impune doar
în situaţii limită şi cu supraveghere strictă.
 Electrostimularea face uz de curenţi cu joasă sau medie
frecvenţă pulsatilă, ea contribuind la combaterea edemelor, atunci când este
aplicată precoce.
 Electroterapia antialgică şi antiinflamatorie se aplică în toate
etapele recuperării; ea asigură creşterea pragului de sensibilitate şi permite astfel

33
utilizarea precoce a exerciţiilor fizice. Se utilizează galvanizarea simplă şi curenţii
diadinamici – sub forma difazat şi perioadă lungă, asociate cu perioadă scurtă.
Ultrasonoterapia îşi dovedeşte eficienţa în inflamaţiile acute sau persistente,
contribuind la menţinerea elasticităţii ţesuturilor moi şi facilitând mobilizarea
precoce.
 Presopunctura este deosebit de eficientă contribuind la restabilirea
echilibrului energetic local şi asigurând terenul favorabil unei recuperări rapide şi
fără sechele. Se utilizează de obicei dispersia, timp de 2 minute pe punct. Nu se
recomandă utilizarea a mai mult de 3 puncte în cadrul unei singure şedinţe.
 Acupunctura este deosebit de utilă, dar solicită existenţa unui
medic de specialitate; efecte comparabile se obţin prin aplicarea electropuncturii.

 Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii

kinetice se realizează prin următoarele mijloace :
 Antrenamentul mental este eficient în menţinerea imaginilor
ideomotorii legate de gesturile motrice specifice sportului practicat;
 Exerciţii fizice care să angreneze în mişcare segmentul
controlateral, ca urmare a existenţei reflexelor de simetrie, se dovedeşte a avea
efecte benefice asupra segmentului afectat;
 Exerciţii fizice care să angreneze în mişcare gâtul, ca urmare a
existenţei reflexelor tonice cervicale, exercită influenţe benefice asupra
segmentului afectat;
 Contracţiile izometrice contribuie la menţinerea tonusului muscular
şi a celorlalte calităţi ale muşchiului solicitat; se utilizează în special în afecţiunile
posttraumatice ale oaselor şi articulaţiilor, fiind deosebit de eficiente.

 Recuperarea mobilităţii articulare se realizează în funcţie de cauzele

care stau la baza deficitului de mobilitate. Astfel, limitarea mobilităţii poate fi
determinată de durere, contractură musculară, hipotonie musculară, blocaj
articular. Se vor utiliza :
 mobilizările pasive;
 mobilizările pasivo-active;
 mobilizările activo-pasive;
 mobilizările active libere sub forma exerciţiilor dinamice ;
 mobilizările active cu rezistenţă de tip excentric,
executate simetric sau asimetric, din poziţii fundamentale sau derivate.
Utile se dovedesc a fi tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă
(F.N.P.) speciale cu caracter general şi specifice pentru promovarea mobilităţii,
aplicate după suspendarea sistemului de contenţie;
 antrenamentul pliometric, executat într-o fază avansată, asigură
reintegrarea în activitatea sportivă, diminuând la maxim riscul apariţiei
recidivelor.

 Recuperarea forţei musculare se începe încă din perioada de lucru

pentru mobilitate sub forma exerciţiilor statice. Programul de lucru pentru forţa
musculară se începe când mobilitatea este recuperată în proporţie de 75%.

34
 Metodele folosite pentru dezvoltarea forţei musculare sunt :
 metoda halterofilului – creşterea efortului se poate face prin:
– creşterea continuă a intensităţii, de la o serie la alta sau
de la o şedinţă la alta;
– mărirea şi micşorarea treptată a efortului;
– creşterea „ în val”;
– creşterea „în treptată”.
 metoda „power-trening” – utilizează trei grupe de exerciţii :
– 1 - cu greutăţi;
– 2 - cu mingi medicinale;
– 3 - exerciţii acrobatice.
Seria cuprinde 3 exerciţii din grupa 1, urmate de pauză 2-3 minute, 3
exerciţii din grupa 2, urmate de pauză 2-3 minute şi apoi exerciţii din grupa 3.
Mărimea încărcăturii este funcţie de posibilităţile maxime ale subiectului, astfel
încât mişcarea să se execute cu viteză maximă. Creşterea efortului se face fie
prin mărirea încărcăturii, fie prin reducerea pauzelor.
 metoda eforturilor „în circuit”. În cadrul acestei metode se
execută exerciţii din gimnastică, exerciţii la aparate, exerciţii cu greutăţi, exerciţii
statice etc.
Exerciţiile statice sunt folosite la începutul programelor de tonifiere
musculară, ca urmare a „efectului de protejare” a articulaţiilor pe care îl are acest
tip de exerciţii. Optime sunt execuţiile cu durată de 5-6 sec., pauză 12-20 sec. x
10-12 repetări / serie x 5-6 serii.
Exerciţiile cu rezistenţă progresivă se încep pe zona lezată, apelând la
musculatura care facilitează mişcarea. Ulterior se lucrează analitic structura
afectată, mărindu-se treptat braţul pârghiei şi implicit solicitarea segmentului. Un
factor important în reuşita programului de tonifiere este utilizarea de suprasarcină
şi atingerea oboselii musculare. Eficiente sunt mişcările active cu rezistenţă de
tip concentric.

 Creşterea rezistenţei musculare se realizează prin utilizarea de exerciţii

cu sarcini joase, dar frecvent repetate, solicitându-se astfel efectuarea de mişcări
ce fac parte din arsenalul motric al sportului practicat.
Se mai utilizează ca şi metode de creştere a rezistenţei musculare :
 metoda creşterii duratei acţiunii;
 metoda creşterii tempoului de lucru;
 metoda alternării eforturilor;
 metoda antrenamentului cu intervale;
 metoda antrenamentului în circuit.
Cea mai utilizată metodă în recuperare pentru recâştigarea rezistenţei
musculare rămâne cea care combină solicitările astfel:
- set iniţial - sarcini moderate, repetări frecvente;
- set intermediar - sarcini mici, repetări rapide, până la oboseală
musculară;
- set final - contracţie izometrică.

35
  Recâştigarea coordonării musculare specifice se începe numai după
recuperarea mobilităţii articulare, a forţei musculare, a rezistenţei musculare şi a
elasticităţii ţesuturilor moi. Se vor lucra exerciţii specifice, legate de activitatea
motrică specifică. Nu trebuie uitat că cele mai eficiente tipuri de engrame apar
după repetări lente, cu forţe minime aplicate până la un înalt grad de precizie,
după care se măreşte treptat viteza şi forţa de execuţie. Importantă este evitarea
mişcărilor de substituţie, care apar atunci când forţa musculară sau elasticitatea
musculaturii sunt deficitare sau când există deficit de mobilitate articulară.

 Ameliorarea capacităţii de efort a sportivului traumatizat trebuie

iniţiată cât mai precoce, evitându-se la maxim repausul general. Se poate astfel
începe cu lucru la cicloergometru, antrenament în piscină, ergometre pentru
membrele superioare etc, urmărindu-se creşterea capacităţii aerobe a sportivului.
Programele de refacere a capacităţii de efort trebuie adaptate nevoilor şi
posibilităţilor sportivului.
Pentru dezvoltarea capacităţii aerobe I. Drăgan recomandă să se lucreze
de 5 ori / săptămână, cu durată de cel puţin 30 minute, cu solicitare de cel puţin
75% din capacitatea de efort a sportivului, sub control medical.

Metodele de antrenament şi procedeele metodice folosite pentru

dezvoltarea calităţilor motrice, în etapa de reintegrare în activitatea sportivă,
sunt sistematizate astfel (C.A. Dragnea, S. Mate Teodorescu):

 Rezistenţă:
 metoda eforturilor de lungă durată:
 eforturi continui extensive (efort continuu cu intensitate mică
şi volum mare);
 eforturi continui intensive (efort continuu cu intensitate mare
şi volum mediu);
 eforturi variabile (efort cu intensităţi planificate).

 metoda eforturilor cu intervale (pauze ce asigură revenirea

incompletă):
 eforturi extensive cu intervale de durată : scurtă, medie,
mare.
 metoda repetărilor (pauze ce asigură revenirea completă):
 procedeul cu repetări, pauze de durată scurtă, medie, lungă
(eforturi cu intensitate mare şi volume medii sau mici).

 Forţă maximală:
 metoda combinată cu repetări, intervale şi revenire completă
(impulsuri de forţă optime, repetări până la începerea scăderii forţei
– sărituri, aruncări);
 metoda repetărilor, cu pauze ce asigură revenirea completă:

36
  procedeul creşterii masei musculare ( eforturi medii în raport
cu forţa maximă ; repetări până la obosire, lent şi rapid );
 procedeul greutăţilor mari şi maxime ( efort maximal şi
submaximal în raport cu forţa maximă, repetări reduse /
serie, execuţie rapidă );
 procedeul eforturilor excentrice ( eforturi supramaximale,
repetări reduse / serie, execuţie lentă );
 izometrie (9-12 sec. x 5-10 /zi ).

 Forţă explozivă:
 metoda repetărilor ce asigură revenirea:
 procedeul forţă - viteză ( încărcături mici, număr mediu
repetări / serie, execuţie explozivă).

 Forţă de reacţie:
 metoda repetărilor cu pauze de revenire completă:
 antrenament pliometric .

 Forţă – rezistenţă:
 metoda repetărilor cu pauze de revenire completă :
 procedeul rezistenţă în regim de forţă I – circuit, eforturi
medii, număr mare de repetări/serie, până la refuz, tempo
lent, pauze 2-3 min. între serii).
 metoda repetărilor cu pauze de revenire incompletă:
 procedeul rezistenţă în regim de forţă II – circuit (eforturi cu
încărcături mici, număr mare de repetări /serie, execuţie
lentă, pauze 1min. între serii ).

 Viteză:
 metoda repetărilor cu pauze de revenire completă:
 procedeul eforturilor cu viteză maximă (intensitate maximă,
repetări de până la 7 sec. );
 procedeul coordinativ ( şcoala alergării );
 procedeul eforturilor supramaximale (execuţie în condiţii
uşurate pentru depăşirea barierei de viteză).

 Viteză – rezistenţă:
 metoda combinată cu repetări şi intervale:
 procedeul eforturilor intensive (repetări cu intensitate
maximă până la apariţia oboselii );
 procedeul distanţelor lungi sau al numărului mare de
repetări.

 Viteză de reacţie:
 metoda repetărilor cu pauze de revenire completă:

37
  procedeul reacţiei simple şi complexe ( reacţii la diferite
semnale );
 procedeul anticipării ( reacţii la obiecte în mişcare – mingi,
adversari, coechipieri );
 procedeul senzoriomotric (aprecierea duratei reacţiei motrice
).

 Mobilitate – supleţe:
 metoda repetărilor cu pauze de revenire completă:
 procedeul stretching 1 (întindere continuă );
 procedeul stretching 2 (întindere – relaxare– întindere
moderată ).

 Coordonare:
 exersarea analitică a deprinderii:
 analitic în tempo uniform;
 analitic în tempo variat;
 analitic în paralel cu dezvoltarea altor calităţi motrice sau
grupe musculare.
 exersarea integrală a deprinderii:
 exersare globală în condiţii standard;
 exersare globală în condiţii variate.

Metodologia recuperării traumatismelor musculare la sportiv

Conduita terapeutică imediată constă în :

 suspendarea activităţii kinetice;
 aplicarea contenţiei compresive – se realizează cu un bandaj elastic care
trebuie să depăşească clar focarul lezional. Contenţia se va aplica strâns în
primele 20 de minute, sub controlul perceperii pulsului distal şi fără a produce
durere, după care va fi uşor eliberată;
 refrigerare locală – se utilizează diverse tehnici, evitându-se contactul
direct al agentului termic cu tegumentul, deoarece poate acţiona ca stimul,
determinând contracţie musculară. De reţinut este faptul că aplicarea refrigerării
nu trebuie să depăşească 15-20 minute, peste această durată inducându-se
vasodilataţie. Condiţia unei refrigerări eficiente este obţinerea unei temperaturi
locale sub 15 C.
 descărcarea membrului afectat de orice solicitare;
 posturare antialgică, antideclivă – care este bine să fie menţinută în
primele 48 ore după traumatism.

ATENŢIE ! – nu se va continua efortul;

– nu se va face masaj local;
– nu se va ignora nici un traumatism muscular, intervenindu-se
prompt în orice situaţie.

38
 Conduita terapeutică tardivă va fi diferenţiată în funcţie de gravitatea
leziunii şi de timpul de care dispunem – nu trebuie niciodată uitat, indiferent de
presiunea la care suntem supuşi în ceea ce priveşte timpul, că recuperarea
trebuie făcută până la „restituţio ad integrum” .
Periodizarea obiectivelor metodologice ale tratamentului şi recuperării
accidentelor musculare (G. Dumitru) se prezintă astfel :
 Prima perioadă – repaus şi combaterea durerii;
 A doua perioadă – antiinflamatorie şi de remodelaj muscular;
 A treia perioadă – intensificarea solicitărilor specifice;
 A patra perioadă – reluarea antrenamentului specific.

 Prima perioadă se caracterizează prin :

 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între 1 – 15 zile;
 mijloace utilizate
– posturare;
– contenţie compresivă;
– crioterapie;
– fizioterapie;
– medicaţie simptomatică.
Repausul cel mai eficient se obţine prin :
– poziţionarea în cursă internă a muşchiului(capetele muşchiului
apropiate);
– deplasare în descărcare totală;
– plasarea în poziţie antideclivă a segmentului afectat.
Combaterea durerii se realizează prin :
– crioterapie;
– presopunctură – dispersie;
– electroterapie antialgică – galvanizări; ionogalvanizări; curenţi
diadinamici; diapuls; laser; electropunctură;
– medicaţie în administrare locală şi generală.

 A doua perioadă se caracterizează prin :

 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între a 3-a şi a 22-a zi;
 mijloace utilizate
– electroterapie;
– termoterapie;
– masaj;
– lucrul muscular activ.

Combaterea inflamaţiei se realizează prin:

– electroterapie antialgică şi antiinflamatorie: galvanizări simple,
ionogalvanizări, curenţi diadinamici (D.F., P.S., P.L.), diapuls,
laser;
– termoterapie : balneoterapia caldă (35), crioterapie.

39
 Remodelajul muscular se realizează prin :
– lucrul muscular activ;
– masaj : în apă (duş subacval) şi pe uscat, tehnica Cyriax;
masaj clasic – longitudinal, în lungul fibrei musculare. Iniţial se
lucrează cu muşchiul scurtat, pentru ca ulterior să se lucreze pe
muşchi poziţionat în cursă externă.
– stretching muscular. Iniţial se practică posturarea, pentru ca
ulterior să se treacă la stretching propriu-zis;
– antrenament proprioceptiv. Se începe la sfârşitul perioadei şi se
execută iniţial în lanţ kinetic deschis, ulterior în lanţ kinetic
închis, prin utilizarea tehnicilor F.N.P.
– izometrie pentru anumite sectoare articulare;
– mobilizări active libere, precedate de uşoare contracţii
izometrice.

Practic se va respecta următoarea succesiune:

- contracţii izometrice, cu durată progresivă, în diferite puncte ale arcului de

mişcare, respectându-se principiul progresivităţii;
- inversări lente izometrice pe cele două sensuri ale direcţiei de mişcare;
- contracţii izometrice repetate şi inversare lentă uşoară, cu avertizarea iniţială a
subiectului, ulterior din ce în ce mai puţin, concomitent cu creşterea vitezei de
schimb, crescându-se gradul de incertitudine şi surpriză;
- lucru în lanţ kinetic închis, crescându-se gradul dificultăţii concomitent cu
reducerea informaţiei exteroceptive.

 A treia perioadă se caracterizează prin :

 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între a 4-a şi a 6-a
săptămână;
 mijloace utilizate
– stretching specific;
– mobilizări active libere şi cu rezistenţă;
– antrenament proprioceptiv.

Intensificarea solicitărilor specifice se face prin:

– stretching, care urmăreşte întinderea maximă a expansiunilor

tendinoase şi aponevrotice, făcând apel la componentele
rotatorii ale muşchiului, şi creşterea calităţilor muşchiului (un
muşchi maxim întins realizează o contracţie mai puternică). Se
începe cu exerciţii de autoîntindere, efectuate iniţial pe un
singur muşchi, ulterior pe întreg lanţul muscular ce include
muşchiul respectiv. Totdeauna întinderea unui lanţ cinematic
trebuie completată cu întinderea lanţului antagonist;

40
 – tonifierea musculară va folosi exerciţii care să angreneze toate
cele trei tipuri de fibre musculare ale muşchiului lezat (fibre albe,
roşii şi indiferente), avându-se în permanenţă în vedere sportul
practicat, respectiv solicitările specifice gesturilor motrice
caracteristice. Se vor utiliza contracţii izometrice în punctele de
forţă optimale ale muşchiului respectiv, lucrul activ cu rezistenţă
şi tehnicile izokinetice – aplicarea tuturor celor trei tehnici, după
o anumită metodologie, optimizând tonifierea musculară.
– antrenamentul pliometric este indicat datorită efectelor de
ameliorare a coordonării intramusculare şi de îmbunătăţire a
randamentului contracţiei concentrice, cu impact pozitiv
deosebit în activitatea sportivă.
– reeducarea proprioceptivă – foloseşte acţiunile dezechilibrante,
efectuate iniţial pe o singură direcţie de mişcare, ulterior pe
două şi în final pe toate cele trei direcţii de mişcare. Ierarhizarea
dificultăţii se va realiza prin eliminarea treptată a controlului şi
prin suspendarea treptată a celorlalte funcţii senzoriale. Vor fi
folosite iniţial planurile mobile cu un singur grad de libertate –
planşeta basculantă, platoul cu două cocoaşe Freeman,
giroplanul şi planul basculant. Ulterior se vor folosi planurile
mobile cu două grade de libertate – platoul cu o singură
cocoaşă Freeman, balansoarul Dotte; finalizarea se va face prin
utilizarea balonului.
Se va respecta următoarea succesiune :
– menţinerea posturii;
– dezechilibre uşoare cu avertizare prealabilă -
terapeut în câmpul vizual al pacientului;
– dezechilibre uşoare cu avertizare prealabilă -
terapeut în afara câmpului vizual al pacientului;
– dezechilibre uşoare fără avertizarea
pacientului;
– menţinerea în echilibru, cu dezechi-libre
aleatorii ca direcţie şi sens.

Ca urmare a caracteristicilor sistemului nervos se recomandă ca repetările

să fie frecvente, dar scurte .

 A patra perioadă se caracterizează prin :

 durată, în funcţie de gravitatea leziunii, între a 5 a zi şi a 7-8 a
săptămână;
 mijloace utilizate:
– stretching specific;
– exerciţii specifice atletismului, gimnasticii, culturismului şi
disciplinei sportive practicate;

Reluarea antrenamentului specific se face prin:

41
 – solicitări la nivelul structurilor afectate şi reintegrare în lanţul
cinematic al segmentului respectiv, precum şi gesturi, acţiuni şi
activităţi motrice specifice;
– lucrul la nivel de cuplaj agonişti – antagonişti, echilibru,
lateralitate, sprijin unipodal, sprijin bipodal, transfer de greutate
etc;

Se va pune accent pe încălzire, care trebuie să preceadă orice şedinţă de

antrenament şi care vizează o adaptare a structurilor ce vor fi solicitate şi o
pregătire a acestora în vederea susţinerii efortului. Încălzirea va include
obligatoriu în cazul trenului inferior alergare moderată cu schimbări de direcţie,
respectând principiul progresivităţii, stretching, lucru cu mingea;
– lucrul specific, care va viza atât creşterea rezistenţei, a vitezei, a
forţei şi a îndemânării, obiective realizate prin dozarea corectă a
intensităţii şi a duratei efortului, cât şi readaptarea la gesturile
motrice specifice.

Orice şedinţă din această perioadă de recuperare se va încheia cu

efectuarea de mişcări similare celei care a stat la baza producerii accidentului,
acordându-se atenţie tempoului, astfel încât să se elimine riscul recidivei.
Rehidratarea şi remineralizarea vor trebui făcute corespunzător, mai ales
dacă pot fi incriminate ca factori care au stat la baza producerii accidentului.
Reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament se va face după un
test final, în care vor fi incluse toate gesturile motrice care solicită structurile
afectate.
Individualizarea antrenamentului în săptămânile ce urmează se va face
funcţie de evaluarea globală - anaerobă şi aerobă a nivelului momentan de
antrenament al sportivului.

Leziune Perioada Perioada Perioada Perioada

I a II a a III a a IV a
Contuzie Ziua 1 Zilele 2-3 Ziua 4 Ziua 5
Elongaţie Zilele 1-3 Zilele 4-7 Zilele 8-10 Zilele 11-14
Leziune Zilele 1-7 Zilele 8-14 Zilele 15-21 Zilele 22-42
fasciculară
Ruptură Zilele 1-14 Zilele15-21 Zilele 22-42 Zilele 43-56
Periodizarea etapelor de recuperare în leziunile musculare

Metodologia recuperării traumatismelor articulare la sportiv

Conduita terapeutică imediată este reprezentată de:

 suspendarea activităţii kinetice;
 aplicarea contenţiei compresive cu imobilizare provizorie a articulaţiei
afectate în poziţie de semiflexie – se utilizează atele adaptate ca
dimensiune şi formă regiunii afectate;

42
  posturare antideclivă;
 refrigerare locală – se utilizează diverse tehnici: refrigeraţie instantanee,
aplicare de apă cu gheaţă, imersia în apă cu gheaţă, etc. Crioterapia nu
trebuie să depăşească 15-20 minute, peste această durată inducându-se
vasodilataţie. Condiţia unei refrigerări eficiente este obţinerea unei
temperaturi locale sub 15C.
 descărcarea membrului afectat de orice solicitare;
 reducerea luxaţiei, doar dacă este stabilită cu precizie direcţia de migrare
a extremităţii osoase şi nu există dubii asupra existenţei unor complicaţii:
fracturi asociate etc;
 transportul accidentatului la o unitate medicală unde există secţie de
ortopedie.

ATENŢIE !
– nu se va continua efortul;
– nu se va face masaj local;
– nu se va ignora nici un traumatism articular, intervenin-du-se
prompt în orice situaţie.

Procesul recuperator în traumatismele articulare poate fi structurat din

punct de vedere didactic, în 3 etape distincte, funcţie de obiectivele urmărite.
Astfel, prima etapă corespunde refacerii anatomice, a doua recuperării
funcţionale propriu-zise, iar a treia reintegrării în activitatea sportivă de
performanţă.

 Prima etapă este reprezentată de perioada de imobilizare şi are ca

obiective principale :
 refacerea anatomică;
 controlul inflamaţiei şi combaterea durerii;
 combaterea tulburărilor vasculo-trofice;
 menţinerea funcţionalităţii la nivelul structurilor neafectate;
 menţinerea forţei musculare;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile şi acţiunile
motrice specifice sportului practicat.

Mijloacele utilizate sunt:

– posturări antideclive;
– izometrie pe musculatura aflată sub sistemul de contenţie;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă la nivelul
structurilor neafectate;
– masaj: de apel, pe segmentul controlateral şi masaj distal de
zona afectată;
– electroterapie antialgică şi antiinflamatorie;
– termoterapie, frecvent utilizată crioterapia;
– presopunctură;

43
 – antrenament mental.

 A doua etapă, de recuperare funcţională, urmează celei de imobilizare, o

precede pe cea de reintegrare în activitatea sportivă şi are următoarele
obiective :

 recuperarea stabilităţii pasive şi active la nivelul zonei afectate;

 recuperarea mobilităţii la nivelul articulaţiei afectate;
 recuperarea forţei musculare la nivelul musculaturii implicate;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice
specifice.

Mijloace utilizate:

– stretching;
– tehnici F.N.P. speciale cu caracter general: I.L., I.L.O., C.R.,
S.Î., I.A.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea stabilităţii: Iz.A., C.I.S., S.R.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea mobilităţii: I.R., R.O., R.C.,
R.R.;
– tracţiuni şi/sau compresiuni în ax;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă, executate
concentric şi excentric, în lanţ kinetic închis şi deschis;
– masaj;
– termoterapie;
– electroterapie;
– presopunctură;
– electropunctură;
– antrenament mental.

Tehnicile De Lorme, Watkins, DAPRE (tehnica exerciţiilor cu rezistenţă

progresivă ajustate zilnic, programele izometrice, antrena-mentele izokinetice, cu
echipamente speciale, lucru în apă (hidroki-netoterapia), scripetoterapia
constituie doar o parte dintre modalităţile de lucru în această perioadă a
recuperării.

 Perioada de reintegrare în activitatea sportivă are următoarele obiective :

 readaptarea structurilor afectate la solicitările specifice activităţii

sportive de performanţă;
 adaptarea organismului la efortul caracteristic activităţii de
antrenament şi competiţionale;

44
  realizarea unui program de întreţinere, în care accentul va fi pus pe
tonifiere şi rezistenţă musculară;
 realizarea unui program de încălzire şi de refacere corespunzător,
reducând la minim riscul unei recidive;
 reintegrarea propriu-zisă a sportivului în activitatea competiţională.

Perioada de reintegrare în activitatea sportivă este împărţită în 2 faze :

 reluare a activităţii sportive –
caracterizată prin lucru individual, sub controlul direct al kinetoterapeutului. În
această fază se pune accent pe intensificarea solicitărilor în scopul readaptării
zonei afectate la solicitările specifice şi adaptarea organismului la efortul
caracteristic activităţii de antrenament şi competiţionale. Tot în această perioadă
se stabileşte programul de încălzire şi de întreţinere pe care sportivul le va
efectua în faza următoare. În această fază şedinţele de antrenament se vor
finaliza prin mişcări asemănătoare cu cele care au stat la baza apariţiei
traumatismului;
 reintegrare în activitatea de
antrenament şi competiţională este caracterizată prin lucru în grup, sportivul fiind
supus la solicitări comparabile cu cele ale coechipierilor. Programul de întreţinere
va viza tonifierea musculară şi elasticitatea capsulo – ligamentară, cu accent pe
antrenamentul proprioceptiv şi pliometric, şi va fi efectuat de 1-2 /zi. Programul
de încălzire va respecta principiul progresivităţii, urmărind atât încălzirea
articulară şi musculară, cât şi condiţiile optime de stabilitate – echilibru muscular
în statică şi dinamică. Într-o primă perioadă se va lucra cu protecţie (orteză ),
ulterior renunţându-se la ea.
Mijloace utilizate:
– stretching;
– exerciţii fizice specifice –gimnasticii, atletismului, culturismului,
sportului practicat.
În această perioadă se vor începe antrenamentele pentru dezvoltarea
vitezei, îndemânării, rezistenţei şi forţei. Abordarea dezvoltării calităţilor motrice
în antrenamente specifice va respecta următoarea succesiune:

 pentru entorse:
1. rezistenţă;
2. forţă;
3. viteză,

îndemânarea lucrându-se pe parcursul tuturor celor trei tipuri de antrenamente,

întotdeauna la începutul şedinţei, deoarece reclamă o excitabilitate corticală
mare.

 pentru luxaţii:
1. forţă;

45
 2. rezistenţă;
3. îndemânare;
4. viteză.

Metodologia recuperării traumatismelor osoase la sportiv

Conduita terapeutică imediată constă în :

 suspendarea activităţii kinetice;

 combaterea durerii prin administrare de antialgice şi infiltraţii;
 imobilizarea provizorie, cu atele special confecţionate pentru acest scop –
atelă Kramer, atele de lemn, atele pneumatice, cuprinzând articulaţiile
supra şi subiacentă focarului de fractură. Înfăşarea începe întotdeauna de
la nivelul focarului de fractură, iniţial în sens proximal, apoi imobilizarea
articulaţiei distale, atelele depăşind cu 4-5 cm. ambele articulaţii;
 refrigerare locală – se utilizează diverse tehnici: aplicare de apă cu
gheaţă, refrigerare instantanee etc. Temperatura locală obţinută trebuie să
fie sub 15 C;
 posturare antialgică, antideclivă – care este bine să fie menţinută în
primele 48 –72 ore după traumatism (deci şi postoperator).

Conduita terapeutică tardivă va fi direcţionată în permanenţă de scop –

recuperarea până la „restitutio ad integrum” cu reintegrarea cât mai rapidă a
sportivului în activitatea de antrenament şi competiţională.
Procesul recuperator în traumatismele osoase poate fi structurat, în 3
etape distincte, funcţie de obiectivele urmărite.

 Prima etapă este reprezentată de perioada de imobilizare şi are ca

obiective principale :

 refacerea anatomică;
 controlul inflamaţiei şi combaterea durerii;
 combaterea tulburărilor vasculo-trofice;
 menţinerea funcţionalităţii la nivelul structurilor neafectate;
 menţinerea forţei musculare;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile şi acţiunile
motrice specifice.

Mijloace utilizate:
– posturări antideclive;
– izometrie pe musculatura aflată sub sistemul de imobilizare;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă la nivelul
structurilor neafectate;
– suspensoterapie;

46
 – masaj: de apel, pe segmentul controlateral şi masaj distal de
zona afectată;
– termoterapie, frecvent utilizată crioterapia;
– presopunctură;
– reflexoterapie;
– antrenament mental etc.

 A doua etapă, de recuperare

funcţională, are următoarele obiective

 crearea direcţiilor de forţă care să orienteze calusarea;

 reluarea funcţiei articulare;
 recuperarea stabilităţii pasive şi active la nivelul zonei afectate;
 recuperarea mobilităţii la nivelul articulaţiei afectate;
 recuperarea forţei musculare la nivelul musculaturii implicate;
 menţinerea capacităţii de efort a organismului;
 menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice
specifice.
Mijloacele utilizate:
– stretching;
– tehnici F.N.P. speciale cu caracter general: I.L ., I.L.O., C.R.,
S.Î., I.A.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea stabilităţii: Iz.A., C.I.S., S.R.;
– tehnici F.N.P. pentru promovarea mobilităţii: I.R., R.O., R.C.,
R.R.;
– compresiuni în ax;
– mobilizări active libere şi active cu rezistenţă, executate
concentric şi excentric, în lanţ kinetic închis şi deschis;
– suspensoterapie;
– masaj;
– termoterapie;
– presopunctură;
– antrenament mental etc.

Printre modalităţile de lucru în această perioadă a recuperării se numără şi

tehnicile De Lorme, Watkins, DAPRE, antrenamentele izokinetice, cu
echipamente speciale, hidrokinetoterapia, scripetote-rapia.

 Etapa de reintegrare în activitatea sportivă are următoarele obiective :

 readaptarea structurilor afectate la solicitările specifice activităţii
sportive de performanţă;
 adaptarea organismului la efortul caracteristic activităţii de antrenament
şi competiţionale;
 realizarea unui program de întreţinere, în care accentul va fi pus pe
tonifiere şi rezistenţă musculară;

47
  realizarea unui program de încălzire şi de refacere corespunzător,
reducând la minim riscul unei recidive;
 reintegrarea propriu-zisă a sportivului în activitatea competiţională.

Perioada de reintegrare în activitatea sportivă este împărţită în 2 faze :

 reluarea activităţii sportive -
caracterizată prin lucru individual. Intensificarea solicitărilor specifice în scopul
readaptării zonei afectate la solicitările impuse de efortul specific constituie
obiectivul de bază al acestei etape. Se stabilesc coordonatele programelor de
încălzire şi întreţinere pe care sportivul le va face în faza următoare.
 reintegrarea în activitatea de
antrenament caracterizată prin lucru în grup, sportivul fiind supus la solicitări cât
mai apropiate de cele din antrenament. Programul de întreţinere va viza
tonifierea musculară şi rezistenţa şi va fi efectuat de sportiv de 1-2 /zi, accentul
fiind pus pe încărcătură – progresiv crescătoare, şi tempo – lent, până la
izometrie. Programul de încălzire va respecta principiul progresivităţii, urmărind
atât încălzirea articulară şi musculară, cât mai ales lucru în condiţii de stabilitate
maximă.

Mijloace utilizate:
– MAR C;
– MAL;
– stretching;
– exerciţii fizice specifice gimnasticii, atletismului, sportului
practicat;
– tehnici FNP;
– antrenament pliometric etc.

În această perioadă se încep antrenamentele pentru dezvoltarea vitezei,

îndemânării, rezistenţei şi forţei. Abordarea dezvoltării calităţilor motrice în
antrenamente specifice va respecta următoarea succesiune:

1. coordonare;
2. forţă;
3. rezistenţă;
4. coordonare;
5. viteză.

Criterii de revenire în activitatea de antrenament şi

competiţională

Momentul revenirii sportivului care a suferit un traumatism în

activitatea specifică de antrenament trebuie foarte bine ales, ca urmare a faptului
că orice scoatere din efort a acestuia are un impact negativ asupra performanţei,

48
dar şi reversul – orice introducere prematură a acestuia în activitatea specifică
poate constitui o cauză a apariţiei recidivei, care-l va scoate ulterior din
antrenament pentru un timp mult mai mare. De altfel scopul recuperării la sportiv
pune în primul rând accent pe „restitutio ad integrum”, şi în al doilea rând pe timp
minim de scoatere din activitate. Echipa care se ocupă de recuperarea
sportivului – medic, kinetoterapeut, psiholog, antrenor-, trebuie să gândească
bine acest moment, şi să acţioneze în continuare pentru asigurarea unei
reintegrări care să diminueze, până la eliminare, riscul de recidivă, în condiţiile
revenirii cât mai rapide a sportivului la performanţele avute anterior
traumatismului.
În acest sens au fost stabilite anumite criterii, orientative, care ar
putea fi sistematizate astfel (I.Drăgan):

 seria completă de mişcări pentru leziunile vertebrale cervicale şi lombare,

respectiv 80% din seria de mişcări în leziunile extremităţilor;
 forţa musculară de cel puţin 80% din forţa musculară a membrului opus;
 lipsa inflamaţiei persistente;
 fără consum de medicamente antialgice;
 stabilitate articulară;
 abilitatea de a alerga fără dureri;
 examen neurologic normal;
 instruirea sportivului cu privire la :
 programul de încălzire preefort;
 programul de întreţinere;
 programul de refacere;
 folosirea personală de gheaţă şi căldură;
 folosirea ortezelor pentru protecţia zonei traumatizate;
 obligaţia de a raporta orice apariţie a durerii şi/sau inflamaţiei
după antrenament / competiţie.

KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE POSTTRAUMATICE

ALE SPORTIVULUI

49
 În acest context recuperarea afecţiunilor posttraumatice ale sportivilor
se va începe cât mai precoce, la baza ei aflându-se un diagnostic clinic şi
funcţional complet şi precis, impunându-se stabilirea unei metodologii de lucru
coerente dar flexibile, cu obiective clare şi date limită pentru rezolvarea acestora.
De asemenea se impune monitorizarea continuă a pacientului şi adaptarea
continuă a şedinţei de recuperare efectuate la datele obţinute prin evaluări
funcţionale, şi nu numai. În aceste condiţii programele kinetice nu vor fi „stas” ci
se vor caracteriza prin dinamism, structura şi mijloacele utilizate fiind mereu
alternate pentru a asigura o solicitare a cât mai multor structuri în „situaţii”
diferite, pentru acomodarea la noile condiţii morfo-funcţionale (stabilite prin
evaluările intermediare) şi nu în ultimul rând pentru a nu permite adaptarea
organismului la stimul „unic”.
Numărul obiectivelor abordate în cadrul unei şedinţe nu trebuie să fie
mare – deoarece nu permite practic soluţionarea nici unuia dintre ele, dar nici
unul singur – intervenind oboseala „patologică” care nu va mai funcţiona astfel
ca factor pozitiv (supracompensaţie). Se recomandă astfel ca mijloacele kinetice
utilizate într-o şedinţă să susţină 3 obiective – organizate ca obiective de ordin I,
II şi III. Obiectivul de ordin I, principal, este practic obiectivul ţintă, majoritatea
mijloacelor utilizate susţinând atingerea sa, şi are ponderea cea mai mare.
Obiectivul de ordin II, secundar, urmăreşte optimizarea rezultatelor obţinute într-o
şedinţă anterioară, şi are o pondere mai mică. Practic în cadrul programului
kinetic anterior el a fost obiectiv de ordin I. Obiectivul de ordin III, auxiliar,
urmăreşte pregătirea „terenului” pentru abordarea într-o nouă direcţie. Practic ,
într-o şedinţă viitoare el va reprezenta obiectiv de ordin I. În stabilirea obiectivelor
urmărite pentru fiecare şedinţă şi în alegerea mijloacelor utilizate se va ţine cont
de sportul practicat şi de performanţele individuale ale pacientului. Solicitările se
vor face pe toate direcţiile de mişcare, încercându-se în cadrul fiecărei şedinţe
antrenarea a cât mai multe unităţi motorii. Indiferent de obiectivul ales în cazul
sportivului se recomandă utilizarea unor parametrii ai efortului – intensitate,
volum, număr de repetări, tempo-, care să asigure un „stres” local suficient de
mare pentru a determina „supracompensaţia”, dar nu atât de mare încât să
provoace o reacţie negativă din partea organismului. Astfel structura şi numărul
exerciţiilor dintr-o şedinţă de recuperare va fi diferit de cel utilizat la nesportivul
cu aceeaşi afecţiune. Programul de recuperare „locală” va fi dublat de
menţinerea capacităţii de efort a sportivului, sau măcar profilaxia scăderii
acesteia, şi de menţinerea imaginilor ideomotorii legate de gesturile motrice
specifice disciplinei sportive practicate.
Deoarece factorul psihic este deosebit de important atât în
randamentul procesului de recuperare cât şi în performanţa sportivă, este
recomandat lucrul în echipă, pe baza sinergiei de competenţă, echipă din care
nu trebuie să lipsească pe lângă medic, kinetoterapeut, antrenor şi psihologul.

50