Proteinturia

• Introducere
• Fiziologia functiei renale
• Microalbuminuria
• Patofiziologia proteinuriei
• Tipuri de proteinurie
• Concluzii
• Bibliografie

Introducere

Urina este un lichid biologic de excreție, cu o compoziție chimică complex, care poate suferi
modificări în anumite stări patologice. Analiza completă de urină include determinarea
caracterelor fizice (culoare, aspect, greutate specifică), chimice (pH, protein, glucoză, corpi
cetonici, hematii, bilirubină, urobilinogen, leucocite, nitriți) și examenul microscopic al
sedimentului.

Biochimia urinei se determină printr-o metodă semicantitativa, cel mai adesea pe un analizor
automat, folosind stripuri de urină. Acest tip de test este rapid și măsoară elementele de urină
care sunt semnificative pentru disfuncții renale, urinare, hepatice și metabolice. În eventualitatea
unei modificări patologice, se produce o schimbare de culoare în zona testului respectiv, care se
compară cu o scală de la culori predefinită. Intensitatea culorii permite o evaluare semicantitativă
a rezultatului.[1]

Determinarea caracteristicilor chimice ( pH, protein, glucoză, corpi cetonici, hematii, bilirubină,
urobilinogen, leucocite, nitriți) .
Proteine —zona de testare a proteinelor de pe strip conține un amestec tampon și un indicator,
care în prezența proteinuriei își modifică culoarea de la galben la verde, chiar în condițiile în care
pH-ul se menține constant.

Testul prezintă o sensibilitate particulară față de albumina secretată în unele disfuncții renale,
față de celelalte tipuri de proteine sensibilitatea este mult mai redusă. În condiții patologice
proteinele apar în urină în cantități variabile. O proteinurie ușoară poate să apară și la alcoolici,
însă dispare o dată cu dezintoxicarea alcoolică. Prezența proteinelor în urină este cel mai
important indicator de boala renală. Detecția repetată de proteină în urină necesită determinarea
cantitativă a proteinelor în urină de 24 h
1
Proteinuria reprezinta prezenta unui exces de proteine in urină. Proteinuria constă într-un aspect
spumos al urinei, deși urina spumoasă poate fi cauzată și de bilirubinourie, ejaculare retrogradă,
pneumaturie (bule de aer in urină) datorate unei fistule sau medicamentelor precum piridina. O
persoană normală poate excreta pâna la 150 mg de proteine zilnic, mai ales proteina Tamm-
Horsfall.

Proteinuria este diagnosticată, tradițional, printr-un simplu test cu un strip urinar, deși există
posibilitatea unor rezultate fals negative, chiar si în proteinuria nefrotică, daca urina este diluata.
Rezultatele fals negative apar mai ales daca proteinele sunt compuse mai ales din globuline sau
proteine Bence-Jones, deoarece reagentul testului, albastru de bromfenol, este inalt specific
pentru albumina. Testele urinare cuantifica proteinuria prin masurarea cantitatii totale de proteine
intr-o urina de 24 de ore si globulinele anormale prin electroforeza proteinelor. Concentratia
proteinelor in urina poate fi comparata cu nivelul de creatina intr-o proba de urina.

Proteinuria poate fi un semn al leziunilor renale. Cum proteinele serice sunt usor absorbite din
urina, prezenta unor proteine in exces indica fie o insuficienta a absorbitiei, fie o filtrare alterata.
Diabeticii pot prezenta nefroni alterati si dezvolta proteinuria. Proteinuria este cel mai frecvent
cauzata de Diabet, iar la orice persoana cu proteinuria si diabet, etiologia proteinuriei trebuie
separata in doua categorii: proteinuria diabetica versus restul etiologiilor. In cadrul proteinuriei
severe se poate dezvolta hipoproteinemia cu o presiune oncotica scazuta. Simptomele presiunii
oncotice scazute cuprind ascita, edemele si hidrotoraxul.

Tratamentul in proteinurie necesita un diagnostic adecvat al cauzei. Cea mai comuna cauza
este nefropatia diabetica, in acest caz un control glicemic poate incetini progresia. Controlul
medical consta in administrarea de inhibitori ai enzimei de conversiei a angiotensinei (IECA),
acestia fiind prima linie de tratament pentru proteinurie. La pacientii a caror proteinuria nu este
controlata prin IECA, adaugarea antagonistilor aldosteronului (spironolactona) sau a blocantilor
receptorului angiotensinei, pot reduce pierderea de proteine. Proteinuria secundara unei boli
autoimune trebuie tratata cu steroizi si IECA.

Semnificatia clinica a proteinuriei variaza larg. Un abord sistematic al unui astfel de pacient va
permite medicului sa diferentieze eficient intre cauzele benigne si cele patologice. Pacientii a
caror cauza a proteinuriei ramine neclara dupa o evaluare diagnostica trebuie recomandati unui
nefrolog. In plus, pacientii cu excretie proteica peste 2 g in urina de 24 de ore au probabil o boala
glomerulara si necesita consultatie medicala[2].

Fiziologia functiei renale

2
Proteinele plasmatice sunt componente esentiale ale oricarei fiinte vii. Rinichii joaca un rol
major in retentia proteinelor plasmatice, folosind tubulii renali pentru a reabsorbi proteinele cind
acestea trec prin bariera de filtrare glomerulara. Excretia normala de proteine in urina este de
pina in 500 mg/zi. Astfel, detectarea unor cantitati sau a unor tipuri anormale de proteine este
considerata un semn precoce al unei boli renale sau sistemice semnificative.

Microalbuminuria

Detectarea unor tipuri diferite de proteine excretate in urina a fost folosita in evaluarea bolilor
renale. Detectarea unor nivele scazute de albumina excretata (microalbuminurie) a fost asociata
cu identificarea unor stadii timpurii ale bolii renale diabetice. Normal, concentratia albuminei in
urina este sub 5 mg/l sau intre 30 si 300 mg pe zi.

Patofiziologia proteinuriei

Filtrarea albuminei si a proteinelor nonalbuminice prin peretele glomerularo-capilar anormal

expune celulele mezangiale si tubulare la toxicitatea acestor proteine. Aceste proteine sunt in
mod normal reabsorbite la nivelul portiunii convolute proximale a tubului nefronului. Proteinuria
severa poate depasi capacitatea lizozomilor din celulele tubulare de a metaboliza proteinele
reabsorbite, ducind la acumularea enzimelor toxice in celule si in interstitial renal inconjurator
drept consecinta a degranularii lizozomilor. Nu se cunoaste daca toxicitatea apartine albuminei
sau proteinelor nonalbuminice.

Alte proteine, cum sunt transferina, componentele complementului si lipoproteinele cu densitate

scazuta, par a fi direct toxice pentru celulele tubulare. In plus, lipoproteinele par a fi toxice si
pentru celulele mezangiale si pot contribui la dezvoltarea sclerozei glomerulare. O consecinta a
citotoxicitatii protein-mediate este producerea de chemokine si citokine care initiaza un raspuns
inflamator conducind in final la scleroza si fibroza.

Prezenta unor cantitati anormale sau a anumitor tipuri de proteine in urina reflecta
urmatoarele:
 bolile sistemice care determina incapacitatea rinichilor de a reabsorbi normal proteinele
prin tubulii renali
 supraproductia proteinelor plasmatice care sunt capabile de a trece prin membrana
glomerulara si care intra apoi in fluidele tubulare in cantitati care depasesc capacitatea de
reabsorbtie
 o bariera glomerulara deficient care permite unor cantitati anormale de proteine cu o
greutate moleculara intermediara sa intre in spatiul Bowman.

3
Tipuri de proteinurie

Proteinuria apare in diferite forme si la diferite nivele de toxicitate. Tipurile de proteinurie

cuprind urmatoarele:

Proteinuria tranzitorie
Daca rezultatele urinoanalizei microscopice sunt neconcludente iar testul cu strip urinar arata
urme pina la 2+ proteine, strip-ul urinar ar trebui repetat pe o proba de urina matinala cel putin
de doua ori in timpul urmatoarei luni. Daca proteinuria este 3+4+, este necesara o evaluare
cantitativa a urinei. Daca al doilea strip urinar este negativ, pacientul are o proteinuria tranzitorie.
Aceasta conditie nu este asociata cu morbiditate si mortalitate crescute, iar o supraveghere de
durata medicala nu este indicata.

Proteinuria persistenta
Cind diagnosticul de proteinuria persistenta este stabilit, trebuie efectuate un istoric detaliat si o
examinare fizica, pentru a cauta in special bolile sistemice cu implicare renala. Un istoric
medical al medicatiei pacientului este in mod particular important. O masurare a proteinelor din
urina de 24 de ore sau o rata de filtrare uree/creatinina a unei mostre de urina oarecare, trebuie
efectuate. Un adult cu proteinuria de peste 2g la 24 de ore (moderata spre severa) necesita
evaluare de specialitate. Daca creatinina este normala iar pacientul are un diagnostic clar de
diabet sau insuficienta cardiaca necompensata, conditia medicala poate fi tratata prin
supraveghere medicala atenta a proteinuriei si a functiei renale. Un pacient cu proteinuria
moderat spre severa si un clearance al creatininei scazut sau o cauza neclara necesita evaluare
complexa efectuata de catre un medic nefrolog.

Sindromul nefrotic
Sindromul nefrotic si proteinuria localizeaza procesul patologic la glomeruli. Criteriile de
diagnostic al sindromului nefrotic includ proteinuria severa, hipoalbuminemia, edemul,
hiperlipidemia si lipiduria. Procesul patologic poate fi o glomerulopatie primara sau secundara.
Cauzele secundare frecvente sunt: nefropatia diabetica, amiloidoza si lupusul eritematos
sistemic.

Proteinuria ortostatica
Persoanele mai tinere de 30 de ani care excreta mai putin de 2 g de proteine pe zi si care au un
clearance al creatininei normal trebuie testate pentru proteinuria ortostatica sau posturala.
Aceasta conditie benigna apare la 3-5 % dintre adolescenti. Este caracterizata de o excretie
crescuta a proteinelor in pozitia bipeda a corpului si o excretie normala cind pacientul este in
supinatie. Pentru a diagnostica proteinuria ortostatica, se vor analiza in comparatie mostre de
urina in cele doua pozitii ale corpului. Proteinuria ortostatica este o conditie benigna asociata cu
o functie renala normala la persoanele supravegheate pentru o perioada de 20-50 de ani. Se

4
recomanda acestor pacienti masurarea tensiunii arteriale si urinoanaliza anuale.

Proteinuria izolata
Un pacient proteinuric cu functie renala normala, fara simptome de boala sistemica care sa poata
cauza afectare renala, sediment urinar normal si presiune normala sangvina este considerat a
avea proteinuria izolata. Excretia proteica este de obicei sub 2 g pe zi. Acesti pacienti au un risc
de 20% de a dezvolta insuficienta renala dupa 10 ani si necesita supraveghere cu masurarea
presiunii sangvine, urinoanaliza si clearance al creatininei la fiecare 6 luni. Proteinuria izolata cu
excretie proteica de peste 2 g pe zi este rara si semnifica de obicei boala glomerulara. Acesti
pacienti necesita o consultatie la medicul nefrolog.[3]

Concluzie

În concluzie biochimia urinei se determină printr-o metodă semicantitativă, cel mai adesea pe un
analizor automat, folosind stripuri de urină. Acest tip de test este rapid și măsoară elementele de
urină care sunt semnificative pentru disfuncții renale, urinare, hepatice și metabolic [1]

Recomandări pentru determinarea biochimiei urinei – testul are valoare semnificativă în

identificarea unor disfuncții renale, urinare, hepatice și metabolice. [1]
Valori de referință Valori de referință
Parametru
Densitate 1.015-1.022
pH 4.8-7.4
Leucocite Negativ
Nitriți Negativ
Proteine -10mg/Dl
Glucoză Nedetectabilă
Corpi cetonici Negativ
Urobilinogen Negativ
Bilirubină Negativ
Eritrocite Negativ

Bibliografie

1. Facultatea de Științe Tehnice, Medicale și Comportamentale, Nica Badea Delia –Biochimie

Analitică Medicală, Editura ,,Academia Brâncuși,, Târgu- Jiu, 2015

2.Proteinuria,link: http://www.patient.co.uk/health/proteinuria

3. Evaluarea proteinuriei,link: http://www.ccjm.org/content/70/6/535.full.pdf

5
6