COMPOZIȚIA CHIMICĂ A URINEI

Compoziția chimică a urinei este diversă, variind în mod normal în funcție de

cantitatea și tipul alimentației și după tipul de efort fizicdepus, când unii compuși par în
urină în cantități crescute , putând fi folosiți ca indicatori ai unor stări funcționale. De
asemenea, în condiții patologice pot sa apară noi compuși chimici în directă legătură cu
dereglările metabolice de la nevelul organismului pe care le identifică în acest fel.
În mod obișnuit se determină în urină proteinele și produșii lor de degradare ( ureea
și creatinina), glucide, corpi cetonici, săruri și pigmenți biliari, hemoglobină.
Determinarea acestora poate fi calitativă, identificând acești compuși fără a
determina și cantitatea în care se găsesc, sau poate fi calitativă.
Identificarea anumitor compuși organici în urina poate avea valoare diagnostică,
atunci când acești ar trebui să lipsească cu desăvârșire din compoziția urinei.

DENSITATEA URINEI (GREUTATEA SPECIFICĂ)

Măsoară capacitatea rinichiului de a concentra urina. Testul compară densitatea urinei faţă
de densitatea apei distilate, care are greutatea specifică 1.000.
Testul detectează concentraţia de ioni din urina; în prezenţa cationilor protonii sunt
eliberaţi de un agent complex şi produc o schimbare a culorii.
Densitatea urinară este dependentă de cantitatea de fluide ingerată de pacient, dar poate fi
influenţată şi de alţi factori cum ar fi: transpiraţii abundente, efectul temperaturilor scăzute,
agenţi diuretici activi (cafea si alte substanţe), astfel ca se pot întâlni variaţii foarte mari ale
densităţii urinare (1.000-1.040) chiar si la persoanele sănătoase.
În general, densitatea variază invers proporţional cu cantitatea de urina excretata; in
anumite condiţii aceasta relaţie nu este valabila: diabet (volum si densitate urinara
crescute), hipertensiune (volum normal, densitate scăzută), boala renală cronică incipientă
(volum crescut, densitate scăzută)
Condiţiile patologice în care se modifică densitatea sunt asociate cu alterarea capacitaţii
rinichiului de a dilua sau concentra urina:

1
• Densitate >1.022 (hiperstenurie): proteinurie, nefroze, diabet, pierderi excesive de apă
(transpiraţii abundente, stări febrile, vărsături, diaree), stres chirurgical (secreţie crescută
de ADH), insuficienţă cardiacă congestivă, toxemie de sarcină.
• Densitate <1.015 (hipostenurie): aport excesiv de apă, diabet insipid, glomerulonefrite
(densitatea poate fi scăzută, cu volum de urină scăzut), pielonefrite cronice (alterarea
tubulară afectează capacitatea rinichiului de a concentra urina).
• Rinichiul sclerotic elimină o urină cu densitate aproape constantă (1.009-1.011) –
izostenurie.

pH

pH-ul indica, capacitatea tubilor renali de a menţine echilibrul acido-bazic al plasmei şi

lichidului extracelular, care se realizează prin reabsorbţia sodiului şi secreţia tubulară de
hidrogen şi ioni de amoniu.
Testul de detectare a pH-ului urinar se bazează pe o combinaţie de 3 indicatori: rosu-metil,
albastru bromtimol şi fenolftaleina. La un nivel al pH-ului de 5-9 se obţine o gradare a
culorii de la potocaliu la galben-verzui şi albastru4.
Urina proaspăta provenită de la subiecţi sanătoşi prezint un pH de 5-6. pH-ul urinar este
influenţat de factori fiziologici şi patologici:
• Valori ale pH-ului ≥8 (urina alcalina) se întâlnesc postprandial (răspunsul normal la
secreţia de acid clorhidric in sucul gastric), dieta vegetariană (în particular citrice şi
legume), infecţii ale cailor urinare (în special cu germeni producători de urează, Proteus şi
Pseudomonas, care spliteaza ureea in ioni amoniu), vărsături abundente (alcaloza
metabolica), alcaloza respiratorie cu hiperventilatie, depleţie de potasiu.
• Valori scăzute ale pH-ului (urina acida) apar in următoarele situaţii: mediu cald si uscat
(urina foarte concentrata si puternic acida), in timpul somnului (acidoza respiratorie prin
reducerea ventilaţiei), dieta bogată în carne şi proteine, diuretice clorotiazide, cetoacidoza
diabetică, acidoza respiratorie, acidoza metabolică, diaree, inaniţie, insuficienţă renală
decompensată cu uremie, pirexie, infecţii urinare produse de Escherichia coli, tuberculoza
renala, afecţiuni reumatismale cronice.
Importanta pH-ului urinar consta in primul rând in determinarea existentei unei afecţiuni
acido-bazice sistemice de origine metabolica sau respiratorie si management-ul condiţiilor
urinare care necesita menţinerea urinei la un pH specific, cum ar fi calculii renali (se
urmăreşte prin dieta si tratament modificarea pH-ului urinar, astfel încât să prevină

2
formarea calculilor), alcalinizarea urinei în tratament cu sulfonamide (prevenirea formarii
cristalelor), intoxicaţie cu salicilaţi (creşterea excreţiei), în timpul transfuziilor; urina
trebuie menţinută acidă în timpul tratamentului infecţiilor de tract urinar.

PROTEINELE URINARE

În mod normal cantitatea de proteine în urină este atât de mică, încât de puţine ori
este decelabilă ( valoarea normală a excreției este de 20-30 mg proteine/24 ore, dacă
determinarea a fost făcută pe urină centrifugată, sau poate ajunge la 200 mg în cazul urinei
necentrifugate, pentru că în acest caz se adaugă și proteinele provenite din dezintegrarea
celulelor deshuamate din caile urinare și ale leucocitelor).
Prezența proteinelor în urină în cantități decelabile se numește proteinurie.
Proteinuria de efort reflectă un efort fizic ce a depăşit mai mult sau mai puţin
capacitatea de adaptare a organismului.
Pe măsură ce sportivul este mai bine antrenat se observă o scădere a frecvenţei de a
apariţie a proteinuriei după efort; astfel se poate face o comparaţie între sportivul de
performanţă şi începătot, la acesta din urmă proteinuria de efort fiind prezentă în mod
constant.
Proteinuria de efort este tranzitorie şi trebuie să revină la normal după 4 h de la
terminarea efortului. Reacţia negativă a proteinelor urinare înaintea efortului indică o
refacere bună a organismului, iar în urina de după efort indica faptul că pragul de adaptare
nu a fost depăşit. Datorită celor expuse mai sus, proteinuria de efort este folosită ca
indicator biochimic în dirijarea antrenamentului.

UREEA URINARĂ

Produsul final al metabolismului protidic, ureea, se găseşte în cantitatea cea mai

mare în urină ( VN.20-35g/ore). Eliminarea de uree creşte în stările febrile, suferinţe renale
şi scade în afecţiuni hepatice, diabet.
În mod normal ureea urinară creşte caracteristic în efortul de anduranţă, datorită
intensificării metabolismului proteinelor.
În situaţia în care valoarea ureei urinare este crescută la 24 ore după efort, ea indică
oboseala sau refacerea incompletă după efort ce a depăşit capacitatea de adaptare a

3
organismului. Datorită acestor corelări ureea urinară este utiliyată ca indicator biochimic în
dirijarea antrenamentului şi urmărirea recuperării sportivului după efort.

CREATININA URINARĂ

Creatinina, componentă azotată neproteică, se formează din creatină şi

fosfocreatină musculară. Valorile ei atât în sânge cât şi în urină sunt destul de constante,
deoarece cantitatea de fosfocreatină prezintă variaţii foarte mici.
Când capacitatea de resinteză a creatinfosfatului este depăşită datorită unui efort
fizic foarte intens, creatina neutilizată se degradează până la creatinină, eliminându-se pe
cale urinară, valoarea ei fiind cu atât mai mare cu cât efortul este mai intens şi masa
musculară mai dezvoltată, variaţiile fiind independente de cantitatea de proteine din
alimentaţie.
Valorile normale ale excreţiei de creatinină se încadrează între 0,8-1,2g /l/24 ore.

GLUCIDELE URINARE

Glucidele sunt compuşi chimici care nu intră în mod normal în compoziţia urinei,
apariţia lor indicând o stare patologică. Glucoza, monozaharidul care apare în cantităţi
apreciabile în sânge, având roluri destul de importante în organism, trebuie să fie resorbită
total la nivelul rinichiului, astfel încât să nu mai apară în urină.
Totuşi, în situaţii patologice, când nivelul glicemiei creşte foarte mult ( diabet
zaharat, hipertiroidie), depăşind pragul de 180 mg/dl sânge, glucoza apare şi în urină
(glicozurie).
De asemenea, glicozuria poate să apară tranzitor, în afara patologiei, după ingestia
crescută de glucide, în special concentrate, sau la sportivi, atribuită fiind în acest caz unui
efort fizic foarte intens sau unor stări emoţionale deosebit de accentuate; să nu uităm faptul
că în „starea de start”, datorită nivelului crescut de catecholamine, în special adrenalina,
sunt mobilizate şi glucidele de depozit, determinând creşteri ale glicemiei de peste 180
mg/dl sânge care depăşesc pragul de resorbţiei al rinichiului ducând la apariţia glicozuriei.
Datorită acestui motiv, prezenţa glicozuriei este considerată un indicator util în
aprecierea gradului de efort şi solicitarea organismului în special la sportivi.

4
 CORPI CETONICI URINARI

Corpi cetonici urinari sunt reprezentaţi de un ansamblu de compuşi – acetonă, acid

acetilsalicilic, acid β-hidroxibutiric- apăruţi în urină ca urmarea a desfăşurării a
metabolismului lipidic în special al acizilor graşi.
Ei sunt prezenţi în urină în general în condiţii patologice, iar în condiţii fiziologice
după o alimentaţie bogată în lipide şi săracă în glucide, sau pot sa apară inaniţie, posturi
prelungite, expunere îndelungată la frig precum şi după efort fizic extrem de solicitant,
când se accentuează metabolismul lipidic, pentru a face faţă nevoilor energetice crescute
ale organismului.
Datorită apariţiei lor după eforturi fizice intense ei sunt consideraţi un indicator
biochimic eficient al stării de antrenament, la sportivii antrenaţi valorile lor scad şi revin la
normal în maxim 60 min după efort, pe când la cei neantrenaţi valorile crescute persistă
mai multe ore.