Curs S14 Biochimie

4.3. BIOCHIMIA URINEI

Urina este un lichid biologic de excreție, cu o compoziție chimică complexă, care
poate suferi modificări în anumite stări patologice.
Cantitatea de urină emisă în 24 de ore depinde de mai mulți factori: vârstă, sex,
ingestia de lichide, de pierderile de apă prin transpirație, de funcționalitatea aparatului urinar.
Valori normale: 1200-2000 ml
Variații patologice:
- cantitatea de urină peste 2500 ml/24h definește poliuria
- cantitatea de urină scazută sub 500 ml/24h constituie oliguria
În mod normal, cantitatea de urină eliberată ziua este mai mare decât cea din timpul
nopții. Inversarea acestui raport definește starea patologică denumită nicturie.
Cantitatea de urină:
 este mai redusă vara, în febră, vărsături, diaree, deshidratare, consum redus de
lichide, şoc produs de hemoragii mari, arsuri, traumatisme, insuficienţă renală, infecţii renale,
insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică, calculi urinari;
 creşte în frig, emoţii, tratamante cu diuretice, consum mare de lichide, alimente
sărate, alcool, boli cronice care nu mai permit reabsorbţia apei.
În compoziția chimică a urinei normale intră:
 apă
 substanțe minerale: Cl-, fosfați, sulfați, Na+, K+, Ca2+, Mg2+, NH4+
 substanțe organice: uree, creatinina, acid uric, aminoacizi, unele enzime, unele
vitamine (B1, C), unii hormoni (sexuali, corticosuprarenali).

Analiza completă a urinei cuprinde :

 examenul macroscopic: volum, culoare, miros, aspect (transparența)
 examenul microscopic al sedimentului-elemente figurate (hematii, leucocite), celule
epiteliale, cilindri urinari
 examenul biochimic: pH, densitate, proteine, bilirubina, urobilinogen, nitriți, uree,
creatinina, electroliți ( clor, sodiu, potasiu, calciu).
 examenul bacteriologic (urocultura) -pune în evidență germenii patogeni

 Proprietăți fizice ale urinei:

1
 1. Culoarea –normal: galben pai (din cauza urobilinei); mai închisă dacă urina este
concentrată sau în cazul administrării unor medicamente (antipiretice);
-patologic: culoare roşie în boli în care se elimină sânge (hematurie),
brună-negricioasă în boli de ficat (melanurie)

2. Mirosul urinei normale este specific și se poate schimba în cursul infecțiilor în care
au loc fermentații (amoniac), în diabet (acetonă), la alcoolici (alcool).

3. Transparența - este caracteristică urinei proaspete; după câteva ore se tulbură

datorită precipitării sărurilor minerale; urina este tulbure în infecţii, consum mare de alimente
bogate în Ca, carne. O urină tulbure în momentul emisiunii poate conține săruri (urați, oxalați,
fosfați, carbonați), filamente de mucus, leucocite sau hematii, epitelii, microbi.

4. Densitatea (greutatea specifică) - măsoară capacitatea rinichiului de a concentra

urina (testul compară densitatea urinei față de densitatea apei distilate, care are greutatea
specifică 1.000).
Densitatea este dependentă de cantitatea de fluide ingerată de pacient, dar poate fi
influențată și de alți factori cum ar fi: transpirații abundente, efectul temperaturilor scăzute,
agenți diuretici activi (cafea și alte substanțe), astfel că se pot întâlni variații foarte mari ale
densității urinare (1.000-1.040) chiar și la persoanele sănătoase.
În general, densitatea variaza invers proporțional cu cantitatea de urina excretată; în
anumite condiții această relație nu este valabilă: diabet (volum și densitate urinară crescute),
hipertensiune (volum normal, densitate scăzută), boala renală cronică incipientă (volum
crescut, densitate scăzută).
Condițiile patologice în care se modifică densitatea sunt asociate cu alterarea
capacității rinichiului de a dilua sau concentra urina:
• Densitate >1.025 g/cm3 (hiperstenurie): proteinurie, nefroze, diabet, pierderi excesive de apa
(transpirații abundente, stări febrile, vărsături, diaree), stres chirurgical (secreție crescută de
ADH), toxemie de sarcină.
• Densitate <1.015 g/cm3 (hipostenurie): aport excesiv de apă, diabet insipid, glomerulonefrite
(densitatea poate fi scazută, cu volum de urină scazut), pielonefrite cronice (alterarea tubulară
afectează capacitatea rinichiului de a concentra urina).
• Normostenuria: 1015-1025 g/cm3
Curs S14 Biochimie

 Parametrii chimici și biochimici ai urinei:

1. pH-ul - indică capacitatea tubilor renali de a menține echilibrul acido-bazic al

plasmei și lichidului extracelular, care se realizează prin reabsorbția sodiului și secreția
tubulară de hidrogen și ioni de amoniu.
Urina proaspată provenită de la subiecți sănătoși prezintă un pH de 5-6. pH-ul urinar
este influențat de factori fiziologici și patologici:
• Valori ale pH-ului ≥8 (urina alcalină) se întâlnesc postprandial (răspunsul normal la secreția
de acid clorhidric în sucul gastric), dieta vegetariană (în particular citrice și legume), infecții
ale căilor urinare (în special cu germeni producători de urează, Proteus si Pseudomonas, care
scindează ureea în ioni amoniu), vărsături abundente.
• Valori scăzute ale pH-ului (urina acidă) apar în următoarele situații: dieta bogată în carne și
proteine, diuretice, cetoacidoza diabetică, diaree, inaniție, infecții urinare produse de
Escherichia coli.
Dacă urina este prea acidă sau prea alcalină determină formarea de calculi urinari.

2. Proteinele - în condiții normale, urina nu conține decât urme foarte fine de proteine
care nu pot fi decelate prin metode uzuale de laborator. Din acest motiv, în urina normală se
spune că nu există proteine.
Proteinele urinare sunt reprezentate de o combinație de proteine derivate din plasmă
care au fost filtrate de glomeruli și nu au fost reabsorbite de tubii proximali precum și de
proteine secretate de tubii renali. Astfel, o treime din cantitatea de proteine urinare este data
de albumine, restul fiind constituit din globuline plasmatice și o glicoproteină (Tamm-
Horsfall) secretată de celulele tubulare renale.
Proteinuria reprezintă prezența în urină a cantităților anormale de substanțe proteice
datorită unor afecțiuni renale sau extrarenale. Proteinuria fiziologică este cuprinsă între 0,03-
0,20 g/24h; prezența proteinelor în urină este cel mai important indicator de boala renală.
În condiții patologice, proteinele apar în urină în cantități variabile:
• proteinuria tranzitorie (fără leziune renală) în stări infecțioase, stări febrile, insuficiența
cardiacă;
• proteinuria intermitentă (proteinurie ușoară care dispare spontan în timpul nopții și se
manifestă în condiții de efort sau oboseală, digestie, postură – proteinuria ortostatică);

3
• proteinuria permanentă (asociată cu leziune renală) în glomerulonefrite, sindrom nefrotic,
afecțiuni localizate ale rinichiului, tumori, litiază, tuberculoză.

3. Glucoza – în condiții normale trebuie să fie absentă; nivelul glicozuriei este un

rezultat al filtrarii glomerulare și reabsorbției tubulare a glucozei.
Glicozuria apare în mod specific în diabetul zaharat; alte condiții asociate cu
glicozurie sunt: hipertiroidism, acromegalie, boala Cushing, boli hepatice și pancreatice, boli
SNC (traumatisme cerebrale, AVC), alterarea reabsorbtiei tubulare a glucozei (sindromul
nefrotic, glomerulonefrita acută), sarcină cu posibil diabet latent (diabet gestațional).

4. Corpii cetonici – în mod normal trebuie să fie absenți; corpii cetonici apar în urina
în condiții asociate cu alterarea metabolismului carbohidraților, când este metabolizată o
cantitate crescută de grăsimi, atunci când aportul de carbohidrati este restricționat.
Astfel, cetonurie apare în diabet zaharat netratat, în infecţii, diferite regimuri
alimentare, sarcină, inaniție, anorexie. La persoanele non-diabetice cetonuria apare frecvent în
bolile acute, stres sever, efort fizic intens. Cetonuria apare și după anestezie cu eter sau
cloroform.

5. Bilirubina și urobilinogenul
Pigmenții biliari – bilirubina și biliverdina – sunt absenți în urina normală, iar
urobilinogenul apare în cantități mici.
În condiții patologice numai bilirubina conjugată (hidrosolubilă) apare în urină.
Bilirubina urinară este un semn precoce de boală hepatocelulară sau obstrucție biliară (apare
în urină înaintea altor semne de disfuncție hepatică). De asemenea, prezența sau absența sa
din urina este utilizată în diagnosticul diferențial al icterului.
Urobilinogenul este crescut în icter hemolitic, insuficiență hepatică (ciroză hepatite
acute sau cronice, tumori), boli intestinale.

6. Amoniacul- în urina normală se elimină în 24 ore 0,3-1,2 g amoniac, cantitate ce

reprezintă 2.5-5% din azotul urinar.
Rolul amoniacului este de a neutraliza excesul de acizi formați în organism, din care o
parte se elimină cuplați cu amoniacul. Eliminarea amoniacului crește în lipsa oxigenului, în
distrugerile tisulare, precum și-n cazurile în care se elimină o cantitate mare de corpi cetonici,
aceștia eliminându-se cuplați cu NH3.
Curs S14 Biochimie

Eliminarea amonicului este mai crescută în bolile de ficat în care ureogeneza este
împiedicată.
7. Creatinina – este un component normal al urinii; este excretată cu ușurință de către
rinichi la indivizii sănătoși. Sursa de creatinină o reprezintă produsele de carne din alimentație
(creatinina exogenă) și creatinina endogenă provenită din distrugerea țesuturilor proprii.
Cantitatea de creatinină din urină depinde de nivelul ei sanguin, vârstă, sex. Creatinina
crește după eforturile musculare și scade în boli de durată ca: cașexie, diabet, boala Basedow
și sceroza renală
Deoarece excreția de creatinină este relativ constantă la o persoana dată, determinarea
concentrației de creatinină în urina din 24 ore poate oferi o orientare în ceea ce privește
funcția renală.

8. Ureea – este componentul azotat cel mai abundent, reprezentând 80-90% din N total
urinar; conținutul de uree variază funcție de vârstă, alimentație, precum și de natura diferitelor
afecțiuni. Este dozată pentru evaluarea funcției renale.
Valori crescute apar în intensificarea catabolismului proteinelor exogene sau
endogene. Cantitatea de uree urinară depinde și de starea rinichilor

9. Acidul uric – este produsul final al catabolismului purinic; determinarea excreției

urinare de acid uric este în principal utilă la pacientii care prezintă calculi renali, în patologia
gutei etc.
Cantitatea de acid uric eliminat prin urină crește în leucemii, gută, arsuri, insuficiență
hepatică. Cantitatea de acid uric scade în nefrită, diabet, intoxicații cu plumb, etc.

 Sedimentul urinar

Sedimentul urinar este reprezentat de componentele insolubile din urină, care se obțin
prin centrifugare. Este format din elemente organizate și neorganizate:
 Sedimentul organizat (componenta biologică) este format din celule epiteliale,
celule sangvine (hematii, leucocite), cilindri urinari de diferite tipuri, diverse
structuri (bacterii, levuri, paraziți).

5
  Sedimentul neorganizat (componenta chimică, de origine metabolică sau
minerală) este alcătuit din elemente cristaline sau depozite de săruri amorfe. Se
întâlnesc: cristale de acid uric, oxalați de calciu, urați, fosfați, carbonați,
cristale de cistină, leucina, tirozina, xantină, rareori colesterol.

Analiza sedimentului urinar se poate face atât calitativ, cât și cantitativ:

a) Sedimentul urinar calitativ  examenul microscopic direct (între lamă și lamelă)
sau după colorare cu albastru de metilen, eozina, violet de gențiana și Sudan III, reprezintă
metoda de evaluare calitativă a componentelor sedimentului urinar.
b) Sedimentul urinar cantitativ este examenul care constă în determinarea cantitativă
a elementelor formate din sedimentul urinar după una din metodele uzuale: Addis,
Hamburger, Stanfeld- Webb.
Se pot folosi pentru citirea sedimentului și cititoare automate care analizează în timp
mai scurt un număr mai mare de probe și o cantitate mai mare de probă.

Celule epiteliale:
scuamoase - din segmentele inferioare ale căilor urinare (nu au importanță patologică);
epiteliale renale - din tubii renali, în afecțiuni ale parenchimului renal.
tranziționale renale - din uroteliu, apar în procese inflamatorii.
Normal -se admit 3 – 4 celule epiteliale plate/ câmp microscopic, provenite din
descuamarea epiteliului care tapetează tractul urinar. Patologic: creşterea numărului de
celule epiteliale (5 – 10/câmp) în inflamaţiile tractului urinar.
Curs S14 Biochimie

Hematii:
Normal: <3/câmp vizual. Peste acest număr putem vorbi de hematurii microscopice
sau macroscopice. Hematiile pot fi:
izomorfe - discuri biconcave cu contur dublu;
dismorfe - mărimi diferite și diametru mai mic
Apar în: leziuni ale rinichilor sau căilor urinare, calculi (litiaza renală), infecții urinare

Leucocite:
Normal: <5/câmp vizual - majoritatea sunt polimorfonucleare dar pot fi și monocite,
eozinofile, macrofage.
Apar în infecții urinare joase(cistită, uretrită) sau înalte (pielonefrite).

Paraziți, levuri, bacterii:

- dintre paraziți cel mai frecvent apare Trichomonas vaginalis
- levuri-importanța patologică deosebită Candida albicans
- bacterii-coci sau bacili mobili

7
 E. coli

Candida

Cilindrii urinari: se formează în lumenul tubilor renali ca urmare a precipitării

mucoproteinelor Tamm-Horsfall (secretate de tubii renali) sau aglutinării de celule/alte
materiale într-o matrice proteică; unii cilindri (cilindrii ceroși) pot conține proteine serice.
Originea cilindrilor este întotdeauna renală, fiind indicatori de boli renale intrinseci:
afecțiuni glomerulare, tubulare, infecții renale.
Cilindrii se găsesc numai în urina prospătă, distrugându-se în urina veche. Sunt de
două feluri: cilindrii adevărați (hialini, granuloși, leucocitari, ceroși, etc.) sau pseudocilindrii.

Cristalele urinare - de natură organică sau minerală, apar la toate persoanele;

Cristalele se formează atunci când urina este suprasaturată cu un anumit compus
cristalin sau când proprietățile de solubilitate ale acestuia sunt alterate. În cazul în care
precipitarea apare la nivelul rinichiului sau tractului urinar, consecința este formarea calculilor
urinari.
Cele mai multe dintre cristalele ce pot fi găsite în urină au importanță clinică scăzută,
exceptând cazurile de dezechilibre metabolice, formarea calculilor sau reglarea medicației.
Curs S14 Biochimie

Cristale de acid uric: cel mai frecvent întâlnite

Cristale-oxalat de calciu: pot fi sub formă de mono sau dihidrat, birefringente

Cristale patologice: tirozina, leucină, cistină sau colesterol

9
 Examene de urină (biochimie+sediment):
Test Valori normale
absent
albumina
absent
glucoza
5,5-6
pH

densitate 1015-1025
absent
corpi cetonici
absent
hematii
absent
leucocite
absent
nitriți
absent
bilirubuna
urobilinogen absent
Patologic Prezența albuminei-indică o afecțiune renala
Prezența glucozei—diabet zaharat
Elemente patologice în sediment: numeroase
leucocite, frecvente hematii, cilindri, germeni, cristale,
oxalați
Prezența pigmentilor biliari indică o hepatita virală

Biochimia urinei se determină printr-o metoda semicantitativă, cel mai adesea pe un

analizor automat, folosind stripuri de urină. Acest tip de test este rapid si masoară elementele
din urină care sunt semnificative pentru disfuncții renale, urinare, hepatice și metabolice.

În eventualitatea unei modificari patologice, se produce o schimbare de culoare în

zona testului respectiv, care se compară cu o scală de culori predefinită. Intensitatea culorii
permite o evaluare semicantitativă a rezultatului.