INFORMATIA LA TEMA 1

Repere istorice în reconceptualizarea deontologiei juridice Deschiderea

către domeniul deontologiei necesită clarificarea termenilor de bază cu ajutorul
cărora vom opera pe parcursul acestui studiu. Astfel avem de explicat noţiunile
care sînt foarte apropiate ca sens, dar care prezintă un anumit specific: etică,
morală, moralitate, deontologie. Etimologia acestor noţiuni dezvăluie esenţa
fenomenelor desemnate.
Astfel, cuvântul etică îşi are originea în limba greacă, traducându-se drept
cutumă, obicei, morav, caracter, comportament habitual. Aşadar, etica este
ştiinţa axată pe cercetarea unui fenomen deosebit de complex şi semnificativ
pentru existenţa umană: morala [85, p.408]. S-ar mai putea spune, in acest caz,
că, in timp ce morala comandă, etica recomandă. Considerăm insă că, pe lângă
opoziţia dintre etică şi morală trebuie avute in vedere şi corelativitatea lor, care
poate merge, uneori, pană la identitate.
Morala derivă din latinescul moralis, semnificând atitudine, comportare.
Aceasta formează obiectul de studiu al eticii; este o formă a conştiinţei sociale,
instituţie socială, care îndeplineşte funcţia de reglare a conduitei persoanei [85,
p.183]. Literatura din domeniu defineşte morala ca o teorie etică, ştiinţifică de
dirijare şi îndrumare a conduitei, care presupune şi conformare la norme , dar şi
îndemn de a le urma [42, p.9]. Morala reprezintă nu ceea ce este, ci mai degrabă
ceea ce trebuie să fie şi prin aceasta ea se apropie mai mult de deontologie.
Aplicarea în practică a normelor morale este denumită moralitate, sau
însuşire a ceea ce este moral, semnifică natura, caracterul, valoarea unui fapt, a
unei conduite din punct de vedere moral [47, p.607]. Moralitatea se întreţine şi
se determină prin diverse calităţi pe care omul le alege şi spre care trebuie să se
orienteze[42, p.9]. Atunci când a conştientizat aceste valori, omul a acceptat să
le asimileze, să le însuşească, obţinând astfel verticalitate sau demnitate umană.
Cinstea, curajul, libertatea şi responsabilitatea, echitatea şi simţul dreptăţii,
respectul, înţelepciunea, consecvenţa, coerenţa în alegere, hotărârea,
solidaritatea, generozitatea, simţul datoriei, disciplina, ordinea, bunătatea - toate
sânt valori ce caracterizează binele moral. Dacă persoana respectă aceste valori,
ea dobândeşte înţelepciune care îl face să înţeleagă că el deţine nu doar drepturi,
ci şi datorii. Aşa am ajuns la categoria centrală a eticii, absolut necesară moralei
- datoria. Acesta este elementul sine qua non al moralităţii, deoarece el incumbă
individului obligativitatea normelor de conduită morală.
Datoria reprezintă categoria de bază a unei ramuri a eticii – deontologia,
termen provenit din grecescul deon, care înseamnă obligaţie, datorie, ceea ce
trebuie, ce se cade necesitate şi logos, care presupune studiu, ştiinţă, concept.
Deci deontologia desemnează „teoria datoriei, sau deontologia este teoria
îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în temeiul
cărora omul are a se manifesta”[42, p.138]. De altfel, în această accepţiune
largă este utilizat de Jeremy Bentham (1748-1832) şi reprezentanţii şcolii
utilitariste care l-au consacrat. Prin deontologie el a denumit ştiinţa despre
morală şi datorie în general. Filozoful şi juristul englez Bentham în 1834, a
elaborat lucrarea Deontologia sau ştiinţa despre morală, în care scria: „Baza
deontologiei este principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă sau
nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau
diminua suma fericirii publice” [43, p.9]. Concepţia lui Bentham se înscrie în
cadrul curentului utilitarist de etică, potrivit căruia principiul fundamental al
oricărei etici şi legislaţii este ”cea mai mare fericire a celui mai mare număr de
oameni” [43, p.40]. Această teză are conţine o doză de adevăr şi în prezent, în
înţelegerea legalităţii şi a ordinii de drept. Doar prin asigurarea drepturilor
subiective ale fiecărui cetăţean, se poate traduce în realitatea juridică ideea
dreptăţii în funcţionarea societăţii civile şi a satului de drept.
Conceptual deontologia indică un ansamblu de reguli şi datorii,
conştientizarea acestora, precum şi procesul de elaborare a lor. Axată pe
valoarea datoriei, această teorie are o sferă largă de acţiune, delimitându-se ca
deontologie a vieţii de familie, a vieţii sociale, a muncii, iar „cu reflexie etică se
aplică unui domeniu particular al activităţii umane, permiţând examinarea
aprofundată a problemelor concrete legate de exercitarea unei profesiuni” [42,
p.20]. În acest sens, deontologia se atribuie unei profesii, ocupaţiuni, fiind
constituită ca doctrină privind studiul datoriilor, ce marchează cadrul de
desfăşurare a profesiei, precum şi studiul normelor de reglementare a practicii
profesionale, moduri de comportament care să susţină competenţa profesională.
Acelaşi fapt se susţine şi în DEX - ul limbii române, şi anume: 1) doctrină
privitoare la normele de conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni (mai
ales a celei medicale); 2) teorie a datoriei, a obligaţiilor morale [47, p.278]. În
literatură se mai găseşte şi sub denumirea de etică normativă, parte a eticii în
care se rezolvă problemele legate de sensul vieţii, destinaţia omului, conţinutul
datoriei morale, determinând anumite principii şi norme morale [85, p.212]. În
acest context este necesar să explicăm şi termenul „profesiune” sau „profesie”,
care are două înţelesuri:
- într-o primă accepţiune, „profesiune” desemnează ansamblul de
cunoştinţe teoretice şi practice ce definesc pregătirea persoanelor care realizează
o anumită activitate specializată [251, p.13], ce necesită, ca regulă, o formaţie
universitară;
- în cea de-a doua accepţiune termenul „profesiune semnifică grupul
social organizat, compus din persoanele care desfăşoară o anumită activitate
specializată, ce necesită un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi
practice specifice[47, p.278]. Vom utiliza pe parcursul lucrării termenul de
„profesionist” pentru a desemna persoana care face parte dintr-o profesiune în
sensul de grup social organizat. Considerând calitatea de jurist drept o
profesiune, vom determina juristul-profesionist ca subiect principal al
deontologiei juridice.
Căutând originea deontologiei în filele istoriei, am descoperit doar faptul
că aceasta în epoca antică a avut răspândire în limitele medicinii. Practica
mondială a diviziunii muncii a demonstrat că o necesitate acută în respectarea
normelor speciale etico-deontologice faţă de sine omul o simte atunci când
acordă viaţa şi sănătatea celui care e în stare să-i acorde un ajutor medical
calificat. De aici e firesc ca oamenii să tindă spre un medic atent, uman,
compătimitor, capabil să găsească contactul sufletesc cu pacientul, să nu-i
dăuneze din imprudenţă sau neglijenţă. Ca răspuns la această necesitate a
oamenilor a luat naştere deontologia medicală şi anume această ştiinţă stă şi la
baza deontologiei juridice moderne. Fondator al acestei teorii Hippocrates (c.
460-377 î. Hr.), în limitele profesiei medicale, a instituit un şir de cerinţe cărora
trebuia să corespundă medicul, cerinţe ce formau idealul medicului înţelept, care
întâi de toate prevedea datoria medicului nu doar faţă de părintele său, dar şi faţă
de copii săi, şi dacă primul decedează, ultimul este dator în mod gratuit să
transmită ştiinţa medicală. Este semnificativ textul „Jur să socotesc ca pe egalul
părinţilor mei pe acela care m-a învăţat arta medicinei; să împart cu el bunurile
mele şi să-l asigur de toate nevoile în caz de lipsă; să consider copiii lui ca pe
propriii mei fraţi şi, dacă doresc să studieze această artă, să-i învăţ fără
înţelegere scrisă şi fără plată; să împărtăşesc perceptele generale, lecţiile prin
grai viu şi cu tot respectul doctrinei copiilor mei, copiilor maistrului meu şi
tuturor discipolilor care sau înrolat şi au depus jurământ să slujească legea
medicală şi nu alta” [50]. Originea acestui jurământ al lui Hippocrates
cercetătorii îl leagă de activitatea obştii pitagorice, deşi n-a avut nici o legătură
cu această obşte. Principiile etice ale jurământului sânt apropiate de statutul
pitagoric, care se propovăduia un mod sănătos de viaţă, fără a consuma carne şi
fără a aduce pagube lumii înconjurătoare. Pitagora era contra omorului de orice
natură şi evita relaţiile cu obştile bucătarilor şi ale vânătorilor. Chiar din primii
ani de existenţă în obştea pitagorică axiomele erau învăţate în tăcere, prin
aceasta antrenând deprinderea membrilor ei de a păstra secretul profesional [51,
p.54].
 Ulterior afirmarea faptului să teoria deontologiei poate fi aplicată doar cu
referire la profesiunea medicului[58, p. 12; 190, p.20] este pusă la îndoială. Nu
suntem de acord cu aceşti autori, deoarece deontologia sub aspect aplicativ real
funcţionează în diverse grupuri profesionale, inclusiv în sfera juridică. Unii
cercetători găsesc anumite afinităţi între medic şi jurist - în ambele cazuri este
vorba de o profesie care slujeşte omului, se află în slujba acestuia şi au drept
scop păstrarea lui ca parte a naturii vii [48, p. 96; 49, p. 10].
Pentru Socrate (469-399 î. Hr.) şi Platon (427-347 î. Hr.), semnificaţia
datoriei rezultă din importanţa ei pentru realizarea binelui, iar valoarea datoriei
este egală cu valoarea binelui absolut, acesta fiind bazat pe înţelepciune,
dreptate, curaj, moderaţie, pietate. [239 p.154].
Tradiţia antică fondată de Pitagora şi Hippocrates a continuat şi în evul
mediu, iar „Jurământul” a devenit model pentru astfel de legăminte şi în alte
culturi. Caracterul de castă al culturii indiene, confirmă diversitatea meseriilor şi
a modului de viaţă în diferitele straturi ale societăţii şi îndatoririle lor în funcţie
de aceasta. Conform tradiţiilor indiene „legea vieţii unui brahman este învăţarea,
studiul, jertfirea de sine şi pentru alţii, împărţirea cadourilor şi primirea; pentru
cşatri - învăţarea, jertfirea şi împărţirea darurilor; pentru vaişi – agricultura,
creşterea vitelor şi comerţul; pentru şudri – ascultarea şi ducerea gospodăriei în
umilinţă, meşteşugăritul şi actoria”[52, p.22]. Analizând caracterul acestor
datorii, ne dăm seama că modul de viaţă este dictat de situaţia pe care o ocupă
omul în societate, de aici şi anumite motive, directive, fapte şi conduite. Astfel
în Europa medievală în atelierele meşteşugăreşti se instituie principiul canonului
- stricta respectare a modelului, ce asigura păstrarea tehnologiei. Patru roţi, care
erau făcute în diferite părţi ale Europei, trebuiau să se potrivească întocmai la
una şi aceeaşi căruţă, pentru ca aceasta să ajungă la destinaţie [51, p.36]. În aşa
fel se păstrează tradiţia fabricării anumitor articole, în condiţiile meşteşugăriei,
iar datoria profesionistului era de a menţine intacte formele şi metodele de lucru.
 Aristotel (384-322 î. Hr.) apreciază datoria în legătură cu libertatea de
voinţă, specifică autodeterminării conduitei şi răspunderii morale. Datoria este
componentă a alegerii morale, iar „împlinirea ei înseamnă o alegere liberă ce stă
în puterea noastră” [45, p.104]. Specificăm că Aristotel, aducând vorba despre
curaj, dreptate, tact şi altele, avea în vedere acele virtuţi fără de care, după
părerea lui, nu este posibilă organizarea statului, polisului, nefiind posibilă nici
comunicarea dintre oameni. Bineînţeles că orice individ îşi recunoştea obligaţiile
sale faţă de oraşul şi concetăţenii săi, dar mai existau şi anumite obligaţii
competitive faţă de alte grupuri din cadrul oraşului-asociaţii, prieteni, familii.
Aceste datorii civice dezvăluie esenţa unor virtuţi civice, pe care putem să le
numim deontologice. În legătură cu aceasta, la baza tuturor acţiunilor Aristotel
pune reflecţia, iar evidenţierea aspectului decizional al comportamentului se face
în legătură cu ultima. Raţiunea confirmă corectitudinea acţiunilor [239 p.156].
Adept al stoicismului, Cicero (106-43 î.Hr.) se pronunţă pentru cultivarea
prieteniei, justiţiei, generozităţii ca însuşiri ce implică omul prin valoarea morală
şi îi conferă îndatoriri. În scrierea Despre îndatoriri, Cicero delimitează „datorii
care se referă la binele suprem şi percepte cărora trebuie să se conformeze
practica vieţii în toate împrejurările”[122, p.184]. Pentru prima dată în Roma
antică apare reprezentarea despre cum trebuie să fie activitatea juridică.
Datoriile juriştilor erau legate de numele clasicilor jurisprudenţei: Gаius, Ulpian,
Modestin, Paul, Papinian. Aceştia caracterizau conţinutul activităţii juridice prin
trei componente: agere - conducerea diferitor acţiuni juridice ale părţilor; cavere
– întocmirea documentelor cu conţinut juridic; respondere – acordarea
consultaţiilor, sfaturilor cu caracter juridic. Activitatea juriştilor romani a
contribuit în mod esenţial la formarea viitoarelor generaţii de jurişti din ţările
Europei de Vest, în sensul cultivării unor calităţi profesionale, deprinderi,
directive profesionale şi de competenţă.
Creştinismul dezvoltă problema datoriei în perspectiva raportării omului
la divinitate. Elaborarea celor zece porunci, care insuflă credinţă în valorile
fundamentale ale vieţii, devin datoriile etico-religioase ale acelei perioade Prin
instituirea acestui ideal s-a favorizat dezvoltarea deontologiei profesionale ca
tendinţă a „slujirii adevărate”, care la început era religioasă, iar pe urmă devine
pământească [51, p.56]. Decalogul devine baza codurilor deontologice de azi,
fiind considerat idealul de conduită umană. Acest fapt îl demonstrează cu
precădere Codul de conduită al judecătorilor începători din SUA, care prezintă
zece reguli, formulate în sfârşitul Decalogului [98, p.118].
În epoca modernă deontologia profesională se dezvoltă în legătură cu
schimbarea de perspectivă. Debutul acestei etape este marcat de Eseurile lui
Michel de Montaigne (1580), punctul culminant constituindu-l operele lui Im.
Kant (1785), Thomas Reid (1788) şi Jeremy Bentham (1834).
Astfel Montaigne (1533-1592) consideră ca oamenii nu mai pot trăi după
legile dumnezeiei, fiecare poate să-şi adopte un mod de viaţă, dictat de propria
natură [54, p.177]. Acest fapt determină persoana să aleagă între ceea ce
prezintă condiţiile de viaţă şi propriile convingeri, punând în centru observaţia şi
meditaţia morală asupra fiinţei umane.
Un sens deosebit în înţelegerea datoriei l-a adus Im. Kant(1724-1804),
care, în lucrarea Întemeierea metafizicii moravurilor, face din datorie o categorie
centrală a eticii. Kant consideră că morala impune datorii absolute ce trebuie
respectate indiferent de circumstanţe. „Atunci când ştim că, din punct de vedere
moral, este necesar să facem un lucru, ştim că putem face acel lucru, iar această
relaţie este adevărată dacă suntem liberi. Libertatea în acţiune exclude obligaţia
impusă din exterior. Acest tip de necesitate morală se poate sprijini numai pe un
„imperativ categoric” pe care ni-l impunem noi înşine”[54, p.35]. Chiar dacă
filozoful nu vorbeşte despre un domeniu concret profesional, totuşi se
menţionează că „agenţii trebuie să acţioneze ei înşişi „din datorie””[54, p.19]. A
folosi o altă persoană înseamnă a o trata ca obiect sau unealtă, şi nu ca agent.
„A-i trata pe ceilalţi indivizi – vulnerabili şi cu diverse nevoi – drept scopuri în
sine presupune sprijinirea reciprocă a capacităţilor de acţiune, de adoptare a
maximelor şi de urmărire a obiectivelor lor particulare”[54, p.20]. Imperativul
cere doar un oarecare grad de sprijin pentru proiectele şi obiectivele celorlalţi.
Credem că acest principiu poate fi atribuit deontologiei juridice, deoarece
activitatea juridică este una umană şi are drept scop tratarea celorlalţi prin
„abţinerea de la promisiuni false, abţinerea de la coerciţie şi violenţă” [54, p.
66]. Acestea formează „datoriile perfecte” formulate de Kant, care în mod
special pot fi atribuite şi reprezentanţilor profesiei juridice.
În continuarea acestora, Thomas Reid (1710-1796), fondator al şcolii
scoţiene a „simţului comun” din sec. XIX-lea, cel mai conservator dintre toţi, a
susţinut că morala simţului comun cuprinde acele principii care pot fi aplicate cu
uşurinţă şi al căror adevăr poate fi intuit de către oricine. Ştim pur şi simplu „că
trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi, să acţionăm drept, să spunem adevărul şi aşa mai
departe” [240, p.180]. Acestea sânt imperative pe care trebuie să le urmeze
fiecare jurist în activitatea de realizare şi aplicare a dreptului. Datoria
profesională bazată pe aceste deziderate va da rezultate eficiente în activitate.
Este important a sublinia rolul pe care l-a avut şi Bentham în fondarea
deontologiei ca ştiinţă, fiind şi primul cercetător care a utilizat noţiunea de
deontologie. El a declarat principiul utilului ca unul diriguitor în conduita
omului în societate. Cu referire la sfera juridicului, criteriul obligaţiei era cel al
utilului, folosului. De fapt, el atribuie acest criteriu şi sferelor politice, morale,
sociale. În lucrările Teoria pedepselor şi meritelor, Introducere în bazele
moralei şi a legislaţiei, Începuturile de bază ale codului penal, Bentham
examinează probleme juridico-deontologice ca: înţelegerea dreptăţii de pe
poziţia utilului şi posibilitatea reflectării acesteia în drept. Morala, după
Bentham, poate fi calculată matematic (aritmetică morală), iar satisfacerea
interesului individual trebuie privită drept mijloc de asigurare cu fericire a unui
număr cât mai mare de oameni [43, p.240].
Faptul că Bentham a introdus în circuitul ştiinţific noţiunea de
deontologie acolo unde tradiţional se folosea termenul de etică constituie un
moment crucial care a impus noi atitudini conceptuale în înţelegerea naturii
moral-juridice a vieţii, specifice pentru societăţile contemporane, în elaborarea
bazei metodologice la studierea problemelor eticii profesionale specifice unui
grup anume pentru cei care deţin puterea, în formarea unui sistem de norme
deontologico-juridice şi în alte domenii aplicative. Unele reflecţii principiale se
referă la esenţa atitudinii deontologice faţă de rezolvarea anumitor probleme
juridice şi sociologice. Acestea sânt aduse pentru a evidenţia rolul lor pentru o
activitate eficientă, o etică profesională a organelor de drept, o morală înaltă în
activitatea juridică practică. Este important faptul că în elaborarea concepţiilor
deontologiei juridice, în diferite state din Europa şi America au fost luate ca
bază recomandările lui Bentham. Ele se referă atât la legislaţie, cât şi la procesul
de formare a principiilor morale în activitatea juriştilor, a persoanelor cu funcţii
de răspundere. De exemplu, examinând măsurile de profilaxie a organelor
poliţieneşti, Bentham recomandă precauţie sporită, deoarece „în caz contrar se
poate ajunge la inchiziţie şi se creează pericolul de a bloca toate reuşitele raţiunii
umane” [38, p.390]. Recunoscând categoric că pedeapsa este un rău, Bentham o
recunoaşte ca mijloc care ar putea elimina un rău şi mai mare şi prin aceasta
confirmă justeţea aplicării ei. În unele lucrări se enumără factorii ce contribuie la
criminalitate, menţionând răzbunarea, invidia, setea de putere şi tendinţa de
acaparare a ei, ilegalitatea socială şi sărăcia [43, p.372]. Posibilitatea de a le
înlătura o vede doar prin instaurarea democraţiei.
În aşa fel problemele sociale, juridice, etico-morale şi administrative sânt
legate între ele. Acestea se reflectă în unitate, deoarece este unic şi obiectul de
manifestare practică a normelor deontologice. Societatea deţine anumite
elemente de vârf fără de care nu va funcţiona, de aceea în cadrul ei se aleg
anumite persoane cu funcţii de conducere care sânt obligate să se călăuzească de
morala publică, datoria civică, obligaţiile civile. Capacitatea de a influenţa alte
persoane se va face doar conform acestor imperative. Necesităţile practicii
sociale, premisele istorice şi etico-sociale au impus apariţia deontologiei.
Definirea deontologiei ca ştiinţa despre morala privată şi publică, despre
obligaţiile private şi publice ale persoanei, adusă de o mare parte de autori,
indică expres asupra faptului că trăsăturile specifice ale acestei teorii sunt
nemijlocit bazate pe concepţiile şi formulele lui Bentham[46, p.7]. Ţinem să
menţionăm în acest context că teoria lui Bentham are şi suficiente neajunsuri, iar
analiza selectivă va fi făcută în mod critic fără a fi luată ca bază.
În explicaţia sa despre conceptul de datorie, Georg Hegel (1770-1831)
face distincţie între planul juridic şi cel moral, deosebind obligaţia de datorie.
Deşi ambele exprimă cerinţa trebuie-ului, obligaţia se impune din exterior,
având o influenţă coercitivă în procesul determinării conduitei [42, p.98].
Datoria implică depăşirea sferei obligativităţii, ea vine ca interiorizare a
constrângerii. Datoria antrenează convingerea, autodeterminarea, sinele,
conştiinţa individului. Pentru a demonstra importanţa deosebită a acestei teze,
vom dezvălui în continuare teoria deontologică ca fiind una liberă, bazată pe
convingere, ci nu pe impunerea cu ajutorul legilor.
Spre deosebire de eticile clasice ale binelui, care erau preocupate de
problema beatitudinii prin includerea oricărui „bine” eticile ulterioare
cuprindeau justul, dreptatea şi alte virtuţi. Deontologia manifestă interes doar
faţă de just – facultatea de a acţiona conform legilor pe care omul şi le dă sie
însuşi. În deontologia modernă predomină prioritatea morală a problemelor
justului şi dreptăţii, iar justiţia şi autonomia devin determinaţii morale
pertinente. De o importanţă tot mai mare se bucură dezbaterile asupra unei etici
a convingerii şi a responsabilităţii ce antrenează mobiluri utilitare, puncte de
vedere ce rezultă din consecinţele şi interpretarea nevoilor umane.
Deontologia contemporană are şi ea o contribuţie deosebită la lămurirea
conceptului datoriei. Ea apare ca o parte a eticii, care recunoaşte că există lucruri
pe care un om moral nu le-ar face orice s-ar întâmpla. Adepţii acestei teorii
autorii filozofii şi juriştii americani Thomas Nagel (n. 1937), Chrles Fried (n.
1935) susţin că doctrina deontologică impune o totalitate de constrângeri
deontologice, care reprezintă formulări negative sau interdicţii, formulări
restrânse, limitate, dar au o influenţă nemijlocită prin faptul că „sunt ataşate
direct deciziilor şi acţiunilor subiecţilor, şi mai puţin consecinţelor probabile
care decurg din aceste opţiuni sau acţiuni”[241, p.238]. În formularea lui Nagel
„temeiul deontologic îşi exercită întreaga capacitate asupra acţiunilor în
desfăşurare, şi nu după producerea acestora” [241, p.238]. În viziune
deontologică, omul nu este la fel de responsabil de consecinţele anticipate ale
acţiunilor sale după cum este responsabil de intenţiile acestor acţiuni. Viziunea
deontologică ne îndeamnă să acordăm mai multă atenţie propriilor noastre
greşeli (în sensul evitării acestora), decât greşelilor generale sau ale altora. Dacă
analizăm acţiunile universal recunoscute ca greşite şi interzise prin acorduri şi
angajamente – minciuna, trădarea, încălcarea drepturilor individului şi a
dreptului de a nu fi ucis, rănit, torturat, sechestrat, ameninţat, constrâns, jefuit
sau manifestarea dreptăţii, egalităţii, corectitudinii privite din punctul de vedere
al altcuiva - ne dăm seama că interdicţiile de asemenea, sunt probleme ce fac
parte din deontologia juridică, pe care acest domeniu le prevede.
Problemele deontologice nu sânt neglijate nici în plan internaţional. În
anul 1979 ONU adoptă Codul de conduită al funcţionarilor publici responsabili
de asigurarea ordinii de drept. O atenţie sporită acestei probleme se acordă în
SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania etc., atât în programele de învăţământ
cât şi în sfera normativ-juridică. Astfel, în Franţa prin decret a fost instituit
Codul deontologic al poliţiei naţionale [44, p. 216]; Principiile etice ale
serviciului poliţienesc din Marea Britanie [44, p. 214]; Etica poliţistului din
Republica Federală Germania [44, p. 204]. Ca rezultat cadrul internaţional se
completează cu un şir de documente ce consfinţesc reguli deontologice pentru
profesia juridică, fapt la care vom mai reveni pe parcurs. Interesul pentru
profesia juristului determină interesul pentru calităţile profesionale ale acestora.
Practica bogată a ţărilor din Europa au condiţionat o etapă nouă în formarea
deontologiei juridice.
 În epoca sovietică, din motive ideologice, deontologia a fost separată de
problemele eticii şi ale dreptului, atenţie acordându-se problemelor etice ale
constructorilor comunismului. Aceste cerinţe au luat forma Codului moral al
făuritorului comunismului, de aceea deontologia dintr-o categorie pur socială se
transformă treptat într-o categorie pur etică. În orice moment ideologia oficială
curmă din embrion orice manifestare a deontologiei ca ştiinţă separată. Educaţia,
familia, asistenţa socială au fost bulversate de privatizarea asociată adesea de
corupţie, multă minciună, calomnie, transformate apoi şi în crimă organizată sau
violenţă deliberată, exercitată de oameni înarmaţi asupra altor oameni, lipsiţi de
arme. Astfel, morala a devenit tot mai imorală şi amorală, „deoarece idealismul
ei caracteristic nu este echilibrat prin etici corespunzătoare, prin coduri şi norme,
prin practici etice, juridice şi politico-administrative care să micşoreze decalajele
dintre ceea ce trebuie să fie şi ceea ce este omul”[255, p.91].
Forţele guvernante ale regimului dictatorial cultiva şi practică principiul
supunerii oarbe faţă de voinţa autoritară, faţă de obligaţiile impuse. În practica
morală oficială a acestui regim accentul cade nu pe întemeierea raţională a
obligaţiilor, ci pe executarea lor irevocabilă; nu pe motivarea socială a valorilor
morale, ci în special pe cultivarea respectului necondiţionat faţă de ele. În
documentele de partid ce aveau forţa legilor, se vorbea despre devotamentul
faţă de ideea comunistă, cunoaşterea bazelor marxismului, a bunăstării
socialismului şi programei de partid, care formau baza calităţilor morale şi
profesionale ale juristului [55, p.116].Acest fapt cu prisosinţă a influenţat şi
dezvoltarea deontologiei normative.
Ori de câte ori se discută despre deontologie, întotdeauna obiectiv se
apelează la numele lui Bentham şi teoriile sale. Pe bună dreptate, menţionează
autorii V.I. Gorşenev şi U.V. Benedic, că „motiv de atitudine negativă faţă de
deontologie a fost critica lui Marx asupra teoriei lui Bentham. Acesta îl critica
pe Bentham, deoarece ultimul nu admitea violenţa şi revoluţia, fiind adept al caii
evolutive de dezvoltare a societăţii”[46, p.40]. De aici urmează şi interdicţia
asupra tuturor concepţiilor deontologice ale lui Bentham. Nu întâmplător în
dicţionarele şi enciclopediile sovietice din anii 30-80 termenul „deontologie”
nici nu este atestat, iar problema datoriei profesionale a fost redată prin
prescripţiile eticii generale. Dar după cum ştim, etica nu explică principiile
moralităţii, ci doar stabileşte dinamica schimbării normelor morale legate de
datorie şi comportament adecvat al omului în sfera activităţii profesionale; sau
că destinaţia fundamentală a normelor morale este de a regla relaţiile sociale,
inclusiv relaţiile din sfera activităţii profesionale. Ghidaţi de normele morale, în
calitate de instrumente normative, grupurile profesionale direcţionează,
controlează, reglementează şi apreciază conduita reprezentanţilor acestei
profesii. În felul acesta societatea apreciază grupul profesional dat în primul
rând de pe poziţia moralităţii, în speranţa că acesta să-şi îndeplinească datoria
cinstit şi conştient, operativ şi eficient, apărând onoarea şi demnitatea oamenilor,
în activitatea sa luând în considerare toate cerinţele morale.
Deontologia juridică, ca sistem de cunoştinţe separate în URSS, a început
să se formeze în anii 70, odată cu iniţierea la facultăţile de drept a cursului
„Introducere în specialitate”, al căruia scop era informarea studenţilor asupra
viitoarei activităţi profesionale.
Mai târziu, apare manualul „Introducere în specialitatea juridică”
elaborat de renumitul savant rus S.S. Alexeev, care de fapt dezvăluie esenţa
deontologiei, fără s-o numească ca atare. Prin aceasta se face primul pas în
întemeierea unei noi ştiinţe juridice în acest teritoriu, care stabileşte aspecte
esenţiale în rezolvarea problemelor activităţii profesionale, făcând posibilă
înţelegerea activităţii juridice profesionale şi demonstrând necesitatea eticii
juristului. Astfel, „etica juristului cuprinde concomitent principii morale
generale, şi cerinţe specifice emanate de la diviziunile separate ale activităţii
juridice, şi o etichetă originală, care indică regulile de politeţe, tact, cultura
conduitei” [254, p. 354].
 Este importantă contribuţia autorului V.M. Gorşenev, care în anul 1988
pentru prima dată, utilizează noţiunea de deontologie juridică, în spaţiul sovietic,
prin lucrarea Deontologia juridică, în care sânt elucidate problemele teoretice
ale ştiinţei date şi aspectele de bază ce formează imaginea unui jurist -
profesionist de înaltă calificare. După 1989 în Centrul şi Sud-Estul Europei, apoi
în imperiu sovietic, contradicţiile moralităţii s-au acutizat mereu, prin
amplificarea fenomenelor imorale şi amorale, atât la nivelul comportamentelor
umane individuale, cât şi colective, în complexul proces de aşezare a unor valori
morale ca: drepturile omului, sinceritatea, generozitatea, respectul proprietăţii şi
a vieţii celuilalt, compasiunea.
Principiile deontologiei în mare măsură au depins de nivelul de dezvoltare
social – economică a societăţii, stilul de viată, organizarea social-politică,
mentalitatea populaţiei, tradiţiile naţionale şi religioase. Deontologia mereu a
fost legată organic de cultura spirituală, etică, juridică, politică şi morală. Pe
măsura diversificării vieţii sociale, dezvoltării culturii, apariţiei unui nou şir de
activităţi, se naşte necesitatea apariţiei unor profesionişti care ar face faţă acestor
cerinţe. Deci profesioniştii trebuie să corespundă celor mai înalte standarde de
comportament aprobate doar de către deontologia profesională respectivă.
Sistemul cunoştinţelor despre deontologie în evoluţia sa devine mai amplu, iar
problemele acesteia studiate în complexitate pe parcursul istoriei, ne permit să
constatăm totuşi anumite neajunsuri. Bunăoară nu au fost stabilite limitele
obiectului de studiu ale acestei ştiinţe, structura sistemică şi caracterul ei, nu sânt
destule interpretări şi cercetări ştiinţifice profunde.
În prezent cercetările din domeniul juridic schimbă conceptul ştiinţei, se
încearcă a separa sfera morală de cea politică, se demonstrează o nouă valoare a
acesteia. Deontologia este privită ca parte a teoriei morale, în care se studiază
problema datoriei şi a necesarului. Ca studiu separat, deontologia juridică reduce
sfera datoriei la limitele sferei profesional juridice. Deontologia juridică se
situează alături de etică, deoarece teoria juridică, asemenea eticii şi moralei
reflectă relaţiile sociale obiective, necesităţile oamenilor, ale societăţii sub forma
unor reprezentări despre necesar (despre cum trebuie să fie dreptul, statul,
activitatea judecătorilor, procurorilor, ofiţerilor de urmărire penală ş.a.). Teoria
dreptului apreciază fenomenele realităţii juridico-statale, ale vieţii sociale de pe
poziţia corespunderii acestora unor criterii, normelor necesarului. Din ideile
despre necesar şi datorie ştiinţa dreptului selectează cerinţe juridice, care pentru
reprezentanţii profesiei juridice figurează sub formă de obligaţii. Ultimele în
formă generală se răsfrâng asupra tuturor juriştilor, se întăresc prin acte
normative, de exemplu, constituţie, legea privind statutul judecătorului ş.a. [60,
p. 27].
Astfel, deontologia juridică poate fi privită ca parte a teoriei dreptului, în
măsura în care aceasta se preocupă de problemele necesarului. Conceptul
deontologiei juridice comportă un sens larg şi unul îngust. În primul caz
deontologia juridică poate fi înţeleasă drept teorie filozofico-juridică care se
preocupă de cum ar trebui să fie dreptul, activitatea juridică; în al doilea sens,
luând în vedere că filozofia dreptului include ontologia, axiologia, epistemologia
dreptului, deontologia juridică devine doar o parte a acesteia.
Considerăm totuşi că deontologia juridică este o parte a teoriei dreptului,
o disciplină juridică introductivă, în care se studiază obligaţiile juristului, ca
reprezentant al unei profesii, ca angajat al procuraturii, instanţei de judecată,
poliţiei, avocaturii. Cu certitudine că în aria deontologiei juridice trebuie să fie
incluse cercul obligaţiilor şi normelor pe care societatea le înaintează juristului.
Aceste obligaţii, precum şi caracterul respectării lor formează fundamentul
normativ-empiric al acestei ştiinţe, însă nu determină conţinutul ei teoretic. Dacă
reducem deontologia juridică doar la descrierea obligaţiilor reprezentanţilor
profesiei juridice, „apare pericolul de a transforma disciplina de studiu şi ramura
teoriei dreptului în ceva intermediar între un comentariu, de exemplu la Legea
privind statutul judecătorului şi o instrucţiune de serviciu a Ministerului
Justiţiei” [57, p. 21]. În felul acesta apare şi riscul ca obiectul de studiu al
deontologiei juridice să se piardă în comentariile codurilor penal, civil,
administrativ.
Astfel, analizând perioadele istorice de evoluţie a categoriilor datoriei şi
necesarului, formele în care au figurat şi s-au transformat obligaţiile unor sau
alţi reprezentanţi ai profesiei juridice, conchidem că este inevitabilă legătura
acesteia cu istoria statului şi dreptului. Analiza originii deontologiei juridice ca
sistem de cunoştinţe despre datorie şi obligaţiile ce rezultă din aceasta, formate
pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, ne permite să delimităm anumite
concluzii:
1. Deontologia reprezintă studiul datoriei, ca valoare fundamentală a
eticii. Ea cuprinde un sistem de cunoştinţe iniţial despre datorie, apoi despre
unele obligaţii interiorizate ale persoanei. Datoria reprezintă valoarea de bază în
cadrul unui cerc restrâns de persoane care practică o anumită activitate. Practica
istorică a dezvoltării societăţii, diviziunea muncii, apariţia unor noi profesii au
condiţionat apariţia unei necesităţi sociale de a raporta conduita şi activitatea
unor grupuri profesionale la normele specifice datoriei profesionale şi conduitei
necesare în sfera muncii. Aceste norme societatea le recunoaşte drept obligatorii,
chiar dacă deţin un caracter moral şi etic. De aici rezultă şi deontologia
profesională.
2. Importanţa socială a problemei garantării drepturilor, manifestarea unui
comportament uman, atent, stabilirea justiţiei şi a apărării juridice în general au
condiţionat apariţia deontologiei juridice având bazată pe cea medicală, aceasta
având o experienţă mai îndelungată. Filozofii de-a lungul timpului au evidenţiat
diferite aspecte ale datoriilor şi, respectiv, a deontologiei în ansamblu.
3. Deontologia ca ştiinţă vine drept răspuns la necesitatea sistematizării
cunoştinţelor teoretice despre datorie şi norme de comportament necesare unor
categorii de persoane. Ea generic analizează legătura dintre etică şi drept cu
prioritate faţă de problemele „moralităţii statului” [24, p. 354]. Pe când
moralitatea pe de o parte exprimă ceea ce ar trebui să facem şi ceea ce nu ar
trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi [56,
p.11], iar pe de alta, ea este realizarea în practică a idealurilor şi scopurilor
morale, sub diferite forme ale activităţii sociale, prin cultura comportamentului
oamenilor şi a relaţiilor dintre ei [44, p.6].
4. Deontologia în general se dezvoltă şi se schimbă odată cu societatea şi
evoluţia unor ştiinţe concrete, pe când deontologia fiecărei profesii, chiar dacă s-
a statornicit ca un sistem de cunoştinţe speciale, nu poate fi considerată
desăvârşită, elaborată definitiv, îndeosebi în arealul sovietic unde au existat
destule impedimente în dezvoltarea acestei ştiinţe. Cu atât mai mult cu cât „nici
o ştiinţă nu presupune o totalitate de puncte, reguli şi paragrafe eterne” [42,
p.138].
5. Deontologia profesională se manifestă în diferite perioade istorice în
mod diferit, pornind cu epoca antică unde ideea datoriei era considerat binele
comun, trecând la cea medievală care încearcă să separe calităţile morale proprii
persoanei şi separându-se ca o sistemă de cunoştinţe despere datorie în epoca
modernă.
6. Concretizând problemele datoriei, descoperim că în principal se
vorbeşte despre o datorie, medicală şi juridică, ca rezultat având în esenţă
aceleaşi valori şi acelaşi obiect de cercetare [46, 58, 59]. Sistemul de cunoştinţe
despre deontologie devine mai amplu, iar problemele acesteia studiate în
complexitate pe parcursul istoriei, ne permite să constatăm totuşi anumite
neajunsuri. Astfel nu au fost stabilite limitele obiectului de studiu ale acestei
ştiinţe, structura sistemică şi caracterul ei, nu există destule teorii şi cercetări
ştiinţifice.
Aşadar, deontologia juridică este preocupată de problemele necesarului şi
a datoriei. Apariţia şi dezvoltarea ei este determinată de încrederea şi prestigiul
de care trebuie să se bucure juriştii pentru a-şi exercita în bune condiţii funcţia
socială.
Secţiunea 1.2. Determinarea statutului epistemic al deontologiei juridice
Deontologia este o disciplină sistematică, deoarece se sprijină pe o
concepţie generală despre morală, construită din categorii care revin mereu în
cercetare, generând nu numai o anumită unitate principială, dar şi un stil specific
fiecărei probleme cercetate. Determinarea locului, rolului, caracterului, a
obiectului de cercetare al ştiinţei deontologia juridică este o problemă
importantă şi principială, a cărei rezolvare ne va permite să cunoaştem în
profunzime esenţa ştiinţei date şi, totodată, să delimităm sfera de cercetare
ştiinţifică, enumerarea fenomenelor sociale ce vor fi studiate[44, p.9; 84, p.56].
În literatura de specialitate stabilirea obiectului de studiu devine
problematică, deoarece implică un şir de neînţelegeri, probleme şi concepte pe
care trebuie să le delimităm.
Acesta se datorează în primul rând faptului că în literatura de specialitate
nu există o părere unică în privinţa conceptului şi obiectului de studiu al
deontologiei juridice.
În al doilea rând, faptul că o perioadă îndelungată de timp nu s-a apelat la
deontologie (motivele le-am anunţat mai sus) se utilizează în continuare
concepte diferite în definirea deontologiei juridice. Astfel în lucrările ce au
apărut imediat după destrămarea regimului comunist, autorii folosesc denumirea
de etică juridică, etica dreptului, cultură profesională juridică, deontologia
juristului.
Astfel, în dependenţă de poziţia pe care o ia această disciplină în sistemul
ştiinţelor se stabileşte domeniul de cercetare. Părerile autorilor în acest caz sunt
diverse, acestea le găsim la diferiţi autori aşa cum sunt Covali N.V., Slivca S.S.,
Gusarev C.D., Carpov O.M., Şmotkin O.V., Paşinski A.C., Dubov G.V.,
Tihomirov O.D. şi alţii.
Analiza abordărilor date de autorii de mai sus, ne va permite să stabilim
caracterul, specificul obiectului de studiu, principiile, scopul sarcinile şi funcţiile
domeniului dat de cercetare.
 Astfel Şmotkin O.V. consideră deontologia juridică drept un „sistem de
cunoştinţe generale despre ştiinţa juridică şi practica juridică, cerinţe înaintate
faţă de calităţile personale şi profesionale ale juristului, despre sistemul de
formare a acestor calităţi”[62, p.4].
Un alt autor consideră deontologia juridică, ca „ştiinţă despre imperativul
intern al obligaţiilor de serviciu, care formează condiţiile şi motivele de alegere
de către jurist a normei de comportament în activitatea practică, despre formarea
normelor personale pentru fiecare situaţie în particular”[91, p.4-5].
Gorşenev V.M. consideră că „deontologia juridică este o ramură a ştiinţei
juridice, care structurează sistemul de cunoştinţe despre înţelepciunea
comunicării şi arta adoptării unei hotărâri corecte în practica juridică; ştiinţa
despre căutarea unei ambianţe de atingere a rezultatelor adevărate, necesare în
comunicarea juristului atât cu colegii, cât şi cu cei, cărora le oferă servicii
profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice în procesul realizării de
către jurist a statutului său juridic”[46, p. 8].
Gusarev S.D. şi Tihomirov O.D., autori ucraineni, consideră că
„deontologia juridică studiază sistema existentă a cunoştinţelor juridice,
sarcinile şi funcţiile jurisprudenţei, rolul ştiinţelor juridice în rezolvarea
problemelor vieţii sociale. În obiectul de studiu al deontologiei incluzând
probleme ale practicii juridice cât şi eticheta juristului”[49, p. 14].
Aceeaşi părere se păstrează şi la Scacun O.F., care consideră „deontologia
ca o ramură a ştiinţei juridice şi o disciplină de studiu, care prezintă un sistem
generalizat de cunoştinţe despre activitatea juridică practică şi codurile de
comportament profesional, adică o grupă optimală de norme permisive,
obligatorii, de interzicere şi cu caracter de recomandare, dar care trebuie să se
conducă juristul în relaţiile apărute la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu”[61,
p.5].
Cu referire la autorii ruşi, atunci în aceste concepte se pune accentul pe
faptul că deontologia juridică este o „ştiinţă interdisciplinară, parte a eticii
profesionale, care studiază problema datoriei profesionale, cerinţele, normativele
unui comportament adecvat în relaţiile dintre membrii grupului juridic
profesional”[92, p.13].
Autorul Dubov G.V. susţine că deontologia juridică este „parte a eticii
profesionale, care studiază totalitatea normelor morale, ce în mod unanim
reglementează comportamentul adecvat în sfera juridică ce poartă un caracter
precis-imperativ; spre deosebire de normele etice obişnuite, acestea oferă dreptul
de a alege, sunt întărite în documente de serviciu şi se asigură prin sancţiuni
administrative”[93, p.41].
Cu precădere are dreptate şi autorul Ocusov A.P. care defineşte
deontologia juridică drept „studiu despre corelarea necesarului (datoriei) şi
esenţei în practica juridică, despre cerinţele sociale, înaintate faţă de activitatea
juristului, faţă de obligaţiile lui profesionale şi morale, despre modalitatea şi
procedeele cele mai precise şi corecte folosite la funcţiile de apărare a
dreptului”[90, p.14].
Cu atât mai mult, din punctul de vedere al unui filosof, deontologia
juridică este considerată „o parte a teoriei dreptului, o disciplină juridică
introductivă, în conţinutul căreia sunt explicate obligaţiile juristului ca
reprezentant al unei profesii determinate”[57, p.11].
Un aspect deosebit distinge în definirea deontologiei juridice, autorul
Slivca S., care consideră ca acesta este o „ştiinţă filosofică-juridică, despre
recunoaşterea de către jurist, în situaţii speciale, a imperativului intern a
obligaţiilor de serviciu, creează premize pentru formarea propriilor norme de
conduită profesională motivate, în scopul formării convingerii lăuntrice,
restabilirea adevărului obiectiv şi luarea unei hotărâri juridice corecte”[241,
p.82]. La interpretarea conceptelor stabilite de aceştia, s-au stabilit următoarele
abordări:
- deontologia juridică în sens îngust – ştiinţa despre mulţimea valorilor,
adică, până la urmă o serie de concepte pe care juriştii trebuie să le perceapă ţi
să le acorde la acţiunile lor: datorie, bine, rău, laş, cinstit, just, eficient, prestant,
competent ş.a.
- deontologie juridică în sens larg – ştiinţa care analizează nu doar
cerinţele morale, etice, estetice, politice, psihologice care sunt înaintate juristului
la aprecierea propriei activităţi, ci şi a celei faţă de clienţi, colegi, asigurând în
ansamblu un climat moral asigurat şi o conduită reciprocă demnă.
Fiecare din definiţiile enumerate conţin indicii de valoare, care
îmbogăţesc baza teoretică a acestui domeniu, deşi ele nu reprezintă în mod
exhaustiv toate cerinţele înaintate faţă de jurist ca personalitate şi, ce este mai
important, ele nu determină un domeniu concret al ştiinţei date, nu stabilesc acel
standard al specialistului de care are nevoie societatea contemporană civilizată.
Se susţine că specificul deontologiei juridice constă în aceea, că „caracterizează
jurisprudenţa prin prisma profesiei juridice şi activităţii personalităţii
juristului”[242, p.5]. Considerăm oportună o asemenea specificare, dacă mai
includem la acesta şi datoria, ca valoare principală a acestei profesiuni.
Fireşte, deontologia juridică nu poate fi redusă la cerinţe strict
profesionale, deoarece „juriştii, ca şi reprezentanţii altor profesii, trebuie să se
conducă de categoriile generale ale eticii (în afara datoriei şi a dreptăţii, după
cum afirmă deontologii) : onoare, cinste, demnitate, umanism, generozitate,
dăruire de sine[242, p.5]. Respectiv aceste calităţi capătă un caracter de datorie,
necesar, cuvenit, devin măsura responsabilităţii morale. Restul profesiilor
manifestă interes pentru aceste valori sub o altă formă, decât în activitatea
juristului. Pentru jurist acestea sânt determinate de specificul activităţii juridice.
Analiza definiţiilor date deontologiei juridice ne permite să stabilim un
statut epistemic special al deontologiei juridice:
1. O primă abordare reprezintă deontologia juridică drept sistemul de
cunoştinţe despre datoria manifestată în activitatea juridică. În acest fel
deontologia juridică devine o ramură a ştiinţei juridice, deoarece are ca bază
specificul şi esenţa activităţii juridice a juriştilor profesionişti. Poate fi
considerată o parte a introducerii în specialitate, deoarece educă la tinerii
specialişti conştiinţă, simţul dreptăţii, a responsabilităţii morale, a datoriei şi
imperativului intern, care ar favoriza o conduită demnă. Capitolele de bază a
acesteia dezvăluie interacţiunea datoriei cu alte valori ale eticii cum ar fi: binele,
dreptatea, necesitatea, responsabilitatea; specificul care-l reprezintă profesiunile
juridice; despre măiestria elaborării unei hotărâri corecte în situaţii de problemă;
analiza calităţilor personale şi profesionale ale juristului. Deontologia filosofică
elaborează ipoteze, concepte, principii pentru reconstrucţia teoretică a moralei
unei societăţi, precum şi reguli de raţionare morală.
2. Altă accepţiune ne permite să determinăm deontologia ca totalitatea
normelor morale care reglementează comportamentul juristului sau deontologia
ca totalitatea normelor de conduită morală, stabilite prin coduri deontologice. La
prima etapă de dezvoltare a cunoştinţelor deontologice primar era considerat
factorul moral, cultural, iar la etapa contemporană, în urma cercetărilor, accentul
este pus pe factorul funcţional al activităţii juristului, pe aplicarea în practică a
standardelor de comportament. De aceea obiectul de cercetare a ştiinţei nu
cuprinde doar probleme de ordin subiectiv, psihologic, dar şi de ordin obiectiv,
legate de realitate. Alături de cultura morală şi juridică a juristului se studiază şi
alte forme ale culturii, căile de formare şi confirmare a acestora, specificul
trasându-se fiind în funcţie de domeniul de activitate. În cadrul deontologiei
normative pot fi studiate şi încadrate norme morale particulare, dictate de
specificul activităţii juristului de diverse specialităţi: poliţie, a avocatură,
procuratură, notariat, judiciarul, ş.a.
Dacă stabilim trăsăturile deontologiei ca ştiinţă, putem menţiona că are
un domeniu propriu de cercetare sau presupune un sistem conceptual specific şi
anume conceptul datoriei, necesarului, trebuie-ului în conduita juristului,
categoriile generale ale deontologiei ca binele şi răul, dreptatea, adevărul,
onoarea, cinstea, demnitatea, libertatea şi responsabilitatea. În acest capitol mai
pot fi studiate şi personalitatea juristului cu totalitatea calităţilor omeneşti şi
profesionale. Ţin să menţionez că în această ordine de idei s-a încercat reuşit în
literatura autohtonă să se stabilească partea teoretică a deontologiei juridice.
Astfel găsim la Capcelea V. momente din istoria concepţii etice ale
îndrumătorilor omenirii, noţiunile fundamentale ale eticii [53]. Acest capitol va
purta un caracter filosofico-juridic. La fel aceste cunoştinţe se caracterizează
prin raţionalitate, adică cunoştinţele sunt ordonate logic; verificabilitate -
cunoştinţele pot fi verificate în realitatea juridico-practică; veridicitate, adică
concluziile stabilite de către deontologie sunt adevărate şi perfectibilitate, ce
presupune ca aceste cunoştinţe se raportează la toate modificările şi
transformările de diferit ordin care au loc în realitatea juridică a societăţii. După
cum am menţionat mai sus, acest domeniu nu este format pe deplin este în
permanentă renovare şi adaptare la noile condiţii sociale, politice, economice
sau de altă natură. Rezultă că deontologia poate fi privită ca ştiinţă
independentă, care presupune la rândul ei şi un obiect propriu de cercetare.

Obiectul de cercetare a deontologiei juridice va fi stabilit în baza unor trei

interogaţii de fond:
- ce studiază ştiinţa dată?
- ce trăsături specifice reprezintă sistemul de cunoştinţe deontologice?
- care sunt domeniile ce au legătură cu domeniul deontologic?
Răspunsul la aceste întrebări va determina obiectul de studiu al ştiinţei
date.
In primul vom începe cu studierea noţiunilor fundamentale ale eticii,
categoriile acesteia şi manifestările lor în cadrul activităţii profesional juridice.
Studierea trăsăturilor specific profesionale ale fiecărei specialităţi juridice, ne va
permite să evidenţiem anumite calităţi ale juristului profesionist, cu referinţă la
specialitatea pe care o deţine. Totalitatea calităţilor atribuite unui jurist de o
specialitate anumită în literatura de specialitate este denumită profesiogramă
[254, p.78]. Acestea în unele manuale sună drept modelul ideal al juristului
profesionist [101, p.15]. Modelul include enumerarea cunoştinţelor,
capacităţilor, calităţilor, reprezentărilor de valoare, cărora juristul trebuie să
corespundă. Problema lui se complică din doua motive. În primul rând
societatea se transformă, iar odată cu ea şi valorile, relaţiile, rolul juristului şi
cerinţele înaintate faţă de el. În al doilea rând profesia juridică are un şir de
direcţii, specialităţi, care fac imposibilă stabilirea unor modele a capacităţii,
deprinderii şi cunoaşterii judecătorului, procurorului, avocatului, notarului.
O categoria aparte de cunoştinţe vor fi dezvălui problemele practicii
juridice, modul de soluţionare a acestora şi care este practica comunităţii
internaţionale la acest capitol. Atenţie sporită vom acorda calităţilor personale
ale juristului, conduitei cuvenite în relaţiile:
- juristul profesionist şi obiectul de activitate,
- jurist specialist şi societatea, dreptul, statul, legea,
- jurist şi grupul profesionist din care face parte, alţi colaboratori cu care
vine în contract, conducători şi subalterni,
- profesionist şi persoane sau clienţi, care pot fi obiect nemijlocit al
activităţii sau pur si simplu sunt purtători de opinie socială despre
profesia şi calitatea acesteia,
- profesionistul, autoaprecierea şi aprecierea de către el a activităţii sale,
corespunderea acesteia unor norme deontologice deja stabilite.
Susţin părerea autoarei Scacun O.F. care, clasifică toate aceste relaţii
după rol [61, p.12]. Astfel rolul particular îl formează relaţia jurist-client rolul
social jurist-stat, responsabil pentru justiţia în ţară, responsabil pentru regimul
legalităţii şi ordinii de drept, iar rolul profesional îl întruneşte relaţia jurist-
profesie, în care are loc aprecierea rolului fiecăruia în această masă de specialişti
[94, p.83].
În unanimizarea acestor cunoştinţe practică internaţională şi cea naţională
instituie standarde de conduită, care pot fi denumite în mod particular, reieşind
din practicile şi tradiţiile acceptate - principii, porunci, reguli, standarde, coduri
ş.a.
 Problema instituirii unor norme deontologice la etapa actuală, devine
obiectul de studiu al deontologiei în măsura în care aceasta ar putea propune
careva norme de conduită, ce ar face posibilă legătura dintre domeniul teoriei şi
cel al practicii, al stabilirii avantajelor şi dezavantajelor unui asemenea
mecanism de reglementare a conduitei, al delimitării relative a domeniului etic
de cel juridic. Aceste cunoştinţe vor cuprinde analiza cerinţelor, standardelor,
principiilor pe care trebuie să le conţină un cod. În stabilirea unor particularităţi
pentru fiecare specialitate, se consideră oportună elaborarea unor norme
specifice [95, p.19].
Reieşind din aceasta putem determina că deontologia juridică în stabilirea
unui jurist profesionist va ţine cont calităţile, orientările, reprezentările juristului,
care-i permit să-şi îndeplinească datoria profesională. În această privinţă juristul
se manifestă:
- ca personalitate, totalitatea de calităţi ce formează cultura social-
psihologică a juristului;
- ca participant al vieţii politice a statului, formând cultura politică a
juristului;
- ca specialist-profesionist, determinând esenţa culturii juridice
profesionale a juristului;
- ca deţinător al unor gusturi estetice, apreciind cultura estetică a
juristului.
Scopul acestor componente este de a forma profesionalismul juristului,
măiestria profesională, care-i va permite să-şi realizeze obligaţiile funcţionale.
Specificul activităţii juridice profesionale este determinat de cerinţele deosebite
înaintate imaginii profesionale a juristului, caracterul special al realizării de
către acesta a normelor morale, politice, psihologice, etice, estetice, economice,
ecologice şi informaţionale. Acest fapt fiind condiţionat de specificul relaţiilor
de muncă, evoluţia şi permanenta transformare a relaţiilor juridice. După
părerea unor autori aceste calităţi formează paşaportul de calificare a
juristului[242, p.35].
Fiecare din aceste elemente vor fi examinate în parte pentru a trasa cercul
problemelor deontologiei. Acestea capătă actualitate în societăţile
contemporane, când juristul este pus în situaţia de a interacţiona în procesul
activităţii sale cu diverse sfere sociale.
Sfera politicului devine obiectul de cercetare a deontologiei juridice,
datorită legăturii dintre politic şi juridic, luptei pentru puterea de stat, deţinerea
şi exercitarea ei în scopul ordonării societăţii, crearea unor condiţii optime
pentru bunăstarea cetăţenilor. Nu vom analiza problema coraportului dintre
politică şi drept. La etapa actuală acest domeniu este destul de dureros,
contradictoriu şi complicat. Menţionăm doar faptul că legislaţia şi activitatea de
ocrotire realizare şi aplicare a dreptului în mare măsură depinde de interesele
politice şi tendinţele de dezvoltare a societăţii şi statului, inversul se realizează
în măsură mai mică. Cu toate acestea nu putem lăsa cu vederea influenţa
dreptului asupra politicii, în cele mai dure perioade ale istoriei, în timpul
războaielor şi altor conflicte sociale.
Problema deontologică care există în relaţia dintre drept şi politică, este
conştientizarea coraportului dintre puterea politică şi juridică în societate, iar
atunci când politicul depăşeşte atribuţiile, se include juristul, reglementând
activitatea politică. Problema constă şi în faptul cât de mult juristul este în stare
să anihileze şi să umanizeze puterea politică, păstrând în acelaşi timp limita
datoriei, necesarului, trebuie-ului.
Astfel sfera juridică nu poate funcţiona fără baza social – psihologică,
aceasta formând cultura psihologică a juristului.
Aceasta este determinat în primul rând de faptul că juristul de orice
specialitate, nemijlocit lucrează cu oamenii, iar în dependenţă de atitudinea
creată faţă de ei, va depinde succesul profesional al juristului. În al doilea rând
juriştii în mare parte sunt reprezentanţi ai unei puteri a statului, deţin
posibilitatea de a organiza, dispune, de viaţa altor persoane. Acest fapt lasă o
amprentă deosebită pentru profesia dată.
Juriştilor li se cere nu doar o cunoaştere a normelor juridice, ci şi a
sufletelor omeneşti, luând în vedere necesitatea, tendinţele oamenilor, dispoziţia
şi predispoziţia unor indivizi concreţi, la fel capacitatea de a putea să-i
organizezi şi conduci după sine în interesul cazului [90, p.39]. Nu se poate de
pus la îndoială faptul că un jurist ce are succes este întotdeauna un bun psiholog.
Cu atât mai mult că aceste sfere ale vieţii sociale se intercalează, având drept
scop comun eficacitatea activităţii fiecărui cetăţean şi a societăţii în ansamblu.
Activitatea profesională este deopotrivă importantă şi prima reacţie a bănuitului
la întâlnirile ofiţerului de urmărire penală, şi intenţiile demonstrate şi
circumstanţele în care aceste întrebări au fost acordate, dorinţa de a colabora cu
ancheta sau manifestă frica faţă de instanţa respectivă. Latura psihologică este
întotdeauna un semn de profesionalism juridic. Iată de ce acesta este un
domeniu, obiect de studiu al deontologiei juridice.
Stabilind că obiect de cercetare a deontologiei juridice este activitatea
juridică, cultura juridică devine elementul principal în formarea deontologiei.
Atitudinea faţă de drept, respectul faţă de acesta, tendinţa de a ocroti legea şi
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor sunt pilonii şi baza unei activităţi juridice
profesionale. Nu punem la îndoială rolul primordial al culturii juridice în
perfecţionarea deontologiei profesionale juridice. Problema deontologică care
rezultă din acest element este cea a realizării ideilor şi principiilor statului de
drept. Realizarea în practică se complică din mai multe motive:
În primul rând prezenţa unor prescripţii normative declarative, şi care nu
au realizare în practică.
În al doilea rând contradicţia dintre încercări şi realitate, în realizarea
dreptăţi şi a justiţiei.
În al treilea rând după cum se menţionează juristului îi este greu să lucreze
într-o societate unde se manipulează cu legile, el nefiind implicat în aceasta[242,
p.36]. De aceea pentru a dezvălui esenţa acestor probleme, vom examina
valoarea culturii juridice într-un capitol separat.
Un rol aparte îl prezintă studierea în cadrul deontologiei juridice a ştiinţei
despre frumos, proporţie, simetrie, armonie. Armonia în formă şi conţinut
poate şi trebuie să se reflecte în toate formele de activitate. Frumosul şi arta
perfecţionează capacităţile creative şi posibilităţile juristului, trezindu-l la
activitate efectuată după legile frumosului [61, p.346]. În unele studii se
menţionează că, fără respectarea unor norme de etichetă, estetică nu sânt
posibile relaţiile politice, economice, culturale şi de altă natură [102, p.5].
Sub forma cea mai simplă estetica se manifestă în forma exterioară a
juristului, a oficiului, a instituţiei în care lucrează. Aceasta determină
eficacitatea, autoritatea, juriştilor şi a lucrului pe care-l fac în faţa populaţiei. La
fel folosirea unor procedee şi metode corecte în practica juridică, organizarea şi
precizia unor acţiuni ale organelor de drept şi chiar aranjarea locului propriu de
muncă - toate sunt manifestări ale unei culturi estetice. Eroicul, frumosul,
sublimul sunt elemente obligatorii în viaţa persoanei, care se dedică unei
activităţi sociale interesante şi anume cea de realizare a legalităţii.
Problema care ţine de acest aspect sau obiect de cercetare este cultura
estetică joasă a juriştilor practicieni, care manifestă o cunoaştere superficială a
operelor de artă, literatură, sunt slab implicaţi în problemele reprezentanţilor
intelighenţiei creatoare, sunt lipsiţi de energie creativă. Însă anume aceştia în
operele sale critică problemele şi neajunsurile juriştilor practici, la fel se
specifică tendinţe noi în realitatea juridică, se indică diferite căi de rezolvare a
conflictelor prezente în ea. Concluzia certă - juriştii trebuie să citească, să
cunoască aceste opere, să ia tot ce-i mai bun din ele, să-şi ridice gradul de
intelectualitate, să nu se limiteze doar la mijloacele de informare în masă.
Aceste domenii de cercetare le descoperim la o mare parte de autori, însă
în perfecţionarea şi actualizarea obiectului de cercetare sânt propuse în literatura
de specialitate şi studierea culturii economice, ecologice şi informaţionale a
juristului [61; 90]. Embrionar s-au stabilit direcţii de cercetare, însă nu s-au
format pe deplin anumite standarde practice ce ţin de aceste domenii. Consider
că în procesul trecerii la economia de piaţă, apariţia proprietăţii private şi
efectuarea unor reforme economice juriştii trebuie să fie pregătiţi în modul
cuvenit. Cu atât mai mult că relaţiile noi implică încălcări noi, adesea complicate
şi greu de rezolvat. Cunoaştere categoriilor economice şi tehnologiilor ce ţin de
acest fenomen, interacţiunea acestora cu dreptul, favorizează ridicarea nivelului
culturii economice a juristului profesionist.
De economie este legată problema ecologiei, deoarece cu cât mai activ se
manifestă prima cu, cu atât mai dificilă devine ultima. Catastrofele naturale de
cele mai dese ori sânt rezultatul activităţii oamenilor, a culturii ecologice joase a
acestora. Rolul juriştilor în acest caz este evident şi obligaţia primă a lor este să
acumuleze cunoştinţe despre ecologie, să conştientizeze necesitatea însănătoşirii
mediului înconjurător, preîntâmpinarea şi micşorarea daunelor aduse naturii şi
participarea activă la asigurarea securităţii ecologice prin legi, acte, alte acţiuni
concrete. La etapa actuală se menţionează că cerinţele faţă de cultura ecologică
va creşte şi va obţine un conţinut calitativ sporit[61, p.403]. Despre aceasta ne
vorbesc şi tendinţele mondiale de exploatare a resurselor naturale şi protecţia
economică a naturii. Realitatea demonstrează cu putere convingătoare a faptelor
că „analfabetismul ecologic” conduce la o ignorare a problemelor deosebit de
complexe ale protecţiei naturii sau chiar la manifestarea unui spirit şi
comportament ostile, iresponsabile faţă de mediu, cu efecte din ce în ce mai
grave asupra stării acestuia [103, p.8]. Componenţa etică a educaţiei ecologice
ne pune întrebări de ordin existenţial: cine este responsabil de efecte, cum
intrăm în viitor, ce lăsăm în urma noastră.
O problemă specifică este a progresului social mondial este creşterea
rolului informaţiei în relaţiile sociale. Informaţia este apreciată ca principalul
capital social[61, p.403]. Informatica devine un domeniu care atinge toate
sferele vieţii, iar necunoaşterea lui implică un şir de greutăţi. Juriştii prin
activitatea lor sânt nemijlocit legaţi de tehnologiile informaţionale. Un jurist
informat propagă la rândul său informaţii eficiente, corecte, necesare. Datoria
profesională în acest caz se manifestă în cunoaşterea tendinţelor informaţionale
şi de a le pune la dispoziţia clientului. Juristul este obligat să stea la straja
securităţii informaţionale a cetăţenilor, la realizarea dreptului lor la informare,
fapt ce impune prezenţa culturii informaţionale a juristului. Problema care
necesită a fi rezolvată în acest caz, ţine de implementare în practică a
tehnologiilor informaţionale, pregătirea unor astfel de specialişti care să
folosească cu dibăcie computatorul. Din acest considerent tendinţa instituţiilor
de învăţământ juridic superior este de a studia informatica, care va deveni un pas
eficient în această direcţie.
Toate aceste componente vor determina competenţa şi comportamentul
profesional al unui jurist. Scopul acesteia este de a forma un profesionist
înzestrat cu cunoştinţe juridice fundamentale şi în special un practician care
poate transforma aceste cunoştinţe în acţiuni concrete, un jurist care deţine o
sistemă de calităţi deontologice pe care le recunoaşte în activitatea sa
profesională.
Cercetarea fenomenelor morale se sprijină şi pe reguli şi principii
metodologice diverse, iar dintre acestea s-au supralicitat într-o vreme unitatea
logicului şi istoricului, a cunoaşterii cu existenţa şi acţiunea umană, a idealului
cu realul, redate prin corelarea analizei cu sinteza, a descrierii cu explicaţia şi
inţelegerea, compararea şi sociologia. Toate acestea fiind apte să formalizeze
parţial atât limbajul moral cât şi limbajul juridic, care formează conţinutul
deontologiei normative.
Astfel logica, permite formarea şi verificarea unor construcţii logice,
modele, teorii sau paradigme, folosite la sistematizarea cunoştinţelor despre
etică, morală, datorie profesională; metoda comparativă ce ne va permite să
selectăm practicele şi standardele acceptate de comunitatea internaţională,
avantajele obţinute în urmă instituirii acestui domeniu de cercetare; istorică,
deoarece pentru cunoaşterea naturii datoriei şi valorilor etice, juristului îi vor fi
utile concluziile istoricului. Deontologia abordează de fiecare dată dimensiunea
istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează; sociologică care
reprezintă o direcţie de cercetare cu reale foloase pentru cunoaşterea realităţii
juridice, a vieţii sociale şi a cerinţelor înaintate de catre societate juristului,
aşteptările fiind îndreptate spre un comportament corect, uman, atent şi
nedescriminatoriu. Cercetările sociologice dau o perspectivă nouă domeniului
profesional-juridic, verificând modul în care societatea contibuie la formarea
unei deontologii mai exigente. Juristul nu se poate izola de realitatea socială, el
trebuie să se plaseze în centrul vieţii sociale şi să acorde opiniei publice o atenţie
sporită. În studierea domeniului datoriilor se poate de inplicat metodele
cantitative cum ar fi sttistica şi informatica juridică, prin care se va urmări
ridicarea eficienţei activităţii profesionale; metoda prospectivă care urmareşte
cresterea rolului functiei de previziune a domeniului deontologiei, fiind utilizată
la fundamentarea adoptarii unor coduri deontologice, cuprizând şi interpretarea
pe care o vor da organele de aplicare şi realizare a dreptului care vor fi datori să
le respecte.
În vederea stabilirii unui fundament teoretico-metodologic, deontologia îşi
stabileşte anumite aceeaşi principii generale, care pot deveni punctul de plecare
în formarea unei deontologii normative. În ordine prioritară vine principiul
legalităţii care cere ca juristul să respecte si să asigure respectarea legii, în
sensul cel mai larg, de la apărarea ordinii si liniştii publice, a drepturilor si
libertaţilor cetaţenilor, pâna la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau
acţiunilor juridice. Acest principiu este cât se poate de firesc, atâta timp cât
admitem că expresia interesului general este legea. Alături de egalitate,
umanism, nediscriminare, libertate, responsabilitate, deontologia în special
implică autonomie, care semnifică posibilitatea de a alege cursul dorit al
acţiunile noastre, în baza faptului că avem discernământ, principiul bunăstării
generale, care impune ca valoare fundamentala comuna, servirea interesului
general, datoria de a obţine „binele public”.
Alături de acesta vine să ghideze întreaga activitate binefacerea. Acesta
spune că nu se cere sa-ţi faci datoria scrisă, ci să-ţi piese de domeniul şi
colectivul în care lucrezi. Astfel de datorii nu pot fi stipulate legal, ci doar
moral.
Principiul moralismului legal instituie legea ca instrument de înfăptuire a
moralităţii, luând drept bază legătura dintre drept şi morală.
Principiul competenţei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea
şi avansarea juriştilor să se facă pe bază de concurs organizat pe criteriul
capacităţii profesionale, iar pe de alta, să existe în cadrul asociaţiilor un sistem
specializat de perfecţionare profesională continuă.
Principiul transparentei care impune juristul implicat în activitatea de
realizare şi aplicare a dreptului să-şi motiveze actele şi să informeze publicul cu
privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o formă de control din partea corpului
social, pentru a se garanta conformitatea activităţii respective cu interesul
general.
Principiul confidenţialităţii, ce trebuie respectat de notar, avocat,
procuror, ofiţer de urmărire penală sau judecător. Confidenţialitatea nu face
imposibilă orice fel de comunicare. Ea este mai degrabă un principiu care
procură motivaţie pentru păstrarea secretului, motivaţie care poate fi anulată de
alte considerente mai puternice [56, p.138].
Unele din aceste principii sânt consfinţite în documente internaţionale ,
cum sunt: Principii călăuzitoare ale Consiliului de Miniştri al UE Rec (2000)21,
privind libertatea exercitării profesiei de avocat(2000)21 [153, p.425]; Principii
generale privind rolul avocaţilor adoptate la Congresul ONU pentru
preîntâmpinarea criminalităţii august 1980 la New-York [153, p.332] ş.a.
Nu voi enumera exhaustiv toate principiile ce necesită a fi studiate în
cadrul deontologiei. Pot menţiona doar că partea teoretică va avea de ales între
datoria profesională a juristului, a izvoarelor şi conţinutului acesteia şi alte
categorii deontologice, principii şi concepte ce o completează. A reduce totul la
datoria profesională cred că e prea puţin spus [57, p.12].
Datorită faptului că deontologia este o sistemă de cunoştinţe separate,
aceasta îşi propune drept scop prezentarea viitorului jurist a unor cunoştinţe
moderne despre esenţa şi conţinutul profesiei alese. În realizare acestui scop ea
îşi propune să realizeze următoarele sarcini:
- înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluirea esenţei moral-
psihologice a ei;
- studierea problemelor de comportament cuvenit ce aparţin reprezentanţilor
profesiei juridice, pentru a putea ridica eficacitatea rezultatelor în activitatea
practică, ca rezultat al respectării unor norme deontologice;
- excluderea unor factori morali negativi, care scad eficacitatea lucrului atât a
unor specialişti luaţi în parte cât şi a grupului profesional în ansamblu. Acest
lucru îl poate favoriza şi nerespectarea normelor generale de conduită atunci
când interacţionează cu societatea şi membrii ei;
- studierea şi optimizarea sistemului de norme în interiorul grupului, stabilind
standarde de comportament obligatorii;
- în baza cercetărilor se vor prognoza tendinţele de dezvoltare ale
acesteia,modificările în sistemul cerinţelor de calificare în cadrul unor
specialităţi juridice concrete;
- evidenţierea rolului social al juriştilor ca grupă profesională specială,
subliniind aportul lor la etapa actuală în constituirea statului de drept,
stabilizarea vieţii politice, prevenirea fenomenelor social negative;
- implementarea unor norme şi reguli progresive în conduita membrilor grupului
profesional juridic, în baza studierii novaţiilor ştiinţifice, formarea bazei
metodologice, studierii experienţei naţionale şi internaţionale în pregătirea
cadrelor.
- stimularea creşterii culturii juridice a societăţii.
 Aceste sarcini vin nu doar să dezvăluie datoria profesională a juristului,
responsabilitatea acestuia în activitatea juridică, determinarea sistemului de
reguli şi cerinţe înaintate juriştilor, ci şi stabilirea condiţiilor sociale sau politice,
în care acestea ar putea fi realizate. Ca ştiinţă, deontologia îşi propune funcţii de
cunoaştere iar ca sistem de norme - funcţii normative.
Deontologia juridică, se prezintă şi ca ansamblu de norme şi cerinţele cu
caracter moral, stabilite sub forma unor constrângeri, limitări sau interziceri
înaintate faţă de activitatea profesională, care reglementează regulile de
comunicare, tactica colaborării cu colegii, clienţii, persoanele cu care vine în
contact, momentele legate de aprobarea, realizarea şi sancţionarea acestor norme
profesionale. Conduita juristului devine problema de bază în cazul
deontologiei practice. Ea se manifestă irepetabil, unic, sub influenţa
prescripţiilor normative şi situaţiilor concrete de viaţă. Condiţia de bază totuşi
rămâne una deontologică, bazată pe datorie. În întărirea acesteia conduita
profesională trebuie să întrunească trei elemente esenţiale:
- să depună eforturi pentru atingerea celui mai înalt nivel posibil al
competenţei,
- să îmbunătăţească legea,
- să-şi utilizeze calificarea pentru a servi idealurilor activităţii juridice.
În afara de aceasta un jurist care vrea să devină profesionist trebuie: să
cunoască teoria juridică, prin pregătire consistentă şi îndelungată, să cunoască
standarde de iniţiere, menţinere şi avansare a unei persoane în competenţa
profesională, să conştientizeze rolului propriu la satisfacerea unor nevoi sociale
deosebite, să fie pregătit de a se sacrifica, de a-şi risca viaţa, să aprecieze
profesia ca element al identităţii personale, să conştientizeze datoria morală de a
lucra în serviciul clientului, să creadă în capacitatea de autoreglare şi menţinere
colegială a standardelor profesionale. Specificul conduitei profesionale este
condiţionat de problemele de gândire profesională, de autoritatea profesiei
juridice, de confidenţialitatea informaţiei, atestarea sistematică şi altele.
 În dezvoltarea acestor norme se formează norme deontologice specifice
fiecărei specialităţi juridice – avocat, procuror, judecător, poliţist, consultant
juridic, ofiţer de urmărire penală[90, p.55]. Studierea specialităţilor şi specificul
lor în limitele profesiei juridice, determină instituirea unor coduri deontologice
aplicabile în diversele sfere particulare de manifestare a activităţii de realizare a
dreptului. Cu certitudine avem în această privinţă studii recunoscute [96; 98;
99;]. Pentru Republica Moldova este o încercare în acest sens, lucrarea lui
Popovici T. „Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorilor
în Republica Moldova” [100]. În plan internaţional acestea s-au format ca ştiinţe
separate. Există o etică şi deontologie a poliţistului, a avocatului, a judecătorului
şi notarului. Considerăm ca această parte poate fi inclusă în deontologia
normativă, cu atât mai mult că elaborarea codurilor deontologice specifice
fiecărei specialităţi, va fi înfăptuită în cadrul acestei părţi a deontologiei.
Manifestarea normelor morale şi stabilirea caracterului, structurii,
funcţionalităţii ne rămâne pentru următoarele capitole ale tezei.
În rezultatul acestor concretizări concluzia vine în favoarea formulării
unei definiţii a deontologiei juridice ca parte a teoriei juridice, ce prezintă
sistemul de cunoştinţe despre datoria etică, noţiunile fundamentale ce ţin de
conţinutul, trăsăturile şi specificul activităţii juridice, rolul, locul şi
importanţa acesteia în sistemul celorlalte ştiinţe sociale, care au drept scop
ridicarea nivelului de cultură morală şi autoritate juristului în faţa opiniei
publice.
Ca ştiinţă deontologia juridică îşi stabileşte obiectul de cercetare, care nu
este determinat pe deplin, urmând ca acesta să se perfecţioneze în continuare. La
fel se perfecţionează sistemul principiilor care guvernează activitatea
profesională prioritate acordându-se competenţei şi transparenţei. Utilitatea
ştiinţei este demonstrată de un şir de funţii, de realizarea cărora depinde locul pe
care îl va merita această ştiinţă în cadrul ştiinţelor juridice. Ca rezultat statutul
epistemic al ştiinţei date s-a format în ansamblu, urmând ca acesta să se
determine în continuare.