PREFAȚĂ

Lucrarea de față este rodul unei minuțioase cercetări în care autoarea izbutește să reconstituie
convingător, într-un riguros demers monografic, parcursul vieții și operei Ninei Cassian, una dintre cele
mai controversate și mai complexe personalități ale literaturii noastre postbelice. Departe de a cădea în
encomion, cum se întâmplă de obicei în cazul studiilor de acest gen, însuflețite de elanul reabilitării,
autoarea tezei analizează cu simț critic, sine ira et studio, întreaga operă literară a Ninei Cassian,
inclusiv textele aservite ideologic, demonstrând că scriitoarea rămâne totuși, cu tot conformismul ei
politic, „o voce profund originală în perimetrul liricii românești”, depășind orizontul „amatorismului
superior, rafinat”, care îi este atribuit în Dicționarul General al Literaturii Române. Posteritatea a fost
încă și mai aspră cu autoarea care-și pusese condeiul în slujba partidului în cei mai întunecați ani ai
istoriei noastre, când elita intelectuală a României interbelice era exterminată în închisorile comuniste.
Și nu atât vina (omenească, de altminteri) de a fi scris versuri propagandistice li s-a părut
comentatorilor greu de trecut cu vederea, cât tentativa tardivă a scriitoarei de a-și rememora trecutul
pătat fără remușcări (singura spaimă adevărată fiind generată de posibilitatea pierderii privilegiilor), cu
o naivitate ce a putut trece, și nu chiar fără temei, drept cinism.
Fără a contrazice severa judecată morală, pe care o găsește perfect îndreptățită, autoarea sancționează
misoginismul și vulgaritatea unor exegeți ca Marian Popa – colportorul a tot soiul de bârfe și delațiuni
despre mulți dintre scriitorii români. Nu putem să nu remarcăm însă că au existat și numeroși critici
care au reclamat reevaluarea pur estetică a operei scriitoarei, dar tot din considerente ideologice,
comentariile în cheie politică sau morală emise pe marginea paginilor memorialistice ale Ninei Cassian
fiind combătute tot cu armele ideologiei – una de sens contrar, de sorginte neomarxistă. Mihaela David
nu cade însă în capcana aceasta și disociază foarte clar politicul de estetic, demonstrând că, privită doar
din unghi literar, opera Ninei Cassian se situează „dincolo de bine și de rău”, dezvăluindu-și o
surprinzătoare latură experimentală și nonconformistă, în spiritul avangardei. Așa se explică
permanenta metamorfoză a creației sale adânc ancorate în viață și în istorie, de la suprarealismul primei
etape aflate sub influența grupului de tineri scriitori de la Capșa, din jurul lui Ion Barbu, constituit în
timpul celui de al doilea război mondial, trecând apoi prin constrângerile realismului socialist, pentru a
se reconfigura, de la epocă la epocă, în funcție de temperatura politică și estetică a momentului, de la
neomodernismul generației lui Nichita Stănescu la postmodernismul și experimentalismul deceniilor
următoare.
Iar opera e, la rândul său, pe măsura personalității celei ce a scris-o, Nina Cassian asumându-și cu
dezarmantă sinceritate un stil de viață boem și nonconformist, practicat cu o bucurie a libertății cu atât
mai intense cu cât se manifesta în cadrele unei societăți foarte strict controlate politic („Nu am fost
infidelă, ci am adăugat afluenți râului mare, iubirii celei mari. Nemințind și, de altfel, având prea mult
de dăruit, copleșitor pentru un singur recipient” – afirmă scriitoarea post festum, la momentul bilanțului
ultim). Sesizând legătura ombilicală dintre viață și operă (de unde și opțiunea pentru studiul
monografic), Mihaela David evidențiază structura sufletească genuină a scriitoarei, căreia nu i se poate
atribui, retrospectiv privind lucrurile, decât vina de a fi vrut să profite de viață cât mai mult cu putință,
niciun compromis nepărându-i-se suficient de grav pentru a nu fi făcut de dragul bucuriei de a trăi -
plenar și intens, cu toate simțurile, fără niciun fel de cenzură. Așa se și explică, cum bine observă
autoarea acestui studiu „ușurința cu care renunță la condiția de scriitor, pentru una inferioară, de
servitor al unei ideologii”. Iar cameleonismul scriitoarei, ce a știut să se adapteze perfect, adecvându-și
scrisul la cerințele cenzurii și ale pieței, devine o strategie foarte eficientă chiar și în exil, în Statele
Unite ale Americii, unde fosta profitoare a regimului comunist ajunge să obțină azil politic (primise o
bursă Fulbright în perioada în care se credea cea mai persecutată ființă din România), fiind considerată
o victimă a represiunii totalitare și o eroină a luptei pentru drepturile omului. Nina Cassian
consemnează cu amuzament în memorii paradoxul noii sale condiții de exilat, singurul argument al
posibilei „persecuții” fiind o notă diaristică a lui Gheorghe Ursu, ce mărturisea atitudinea ei critică față
de regimul dictatorial al lui Ceaușescu. La atât, adică la o simplă convorbire cu un prieten s-a limitat
disidența scriitoarei care, după epoca de aur a tinereții petrecute în castele și vile de lux, la Mogoșoaia,
Sinaia și Peleș, ca reprezentantă de vârf a nomenclaturii, s-a simțit marginalizată după venirea lui
Ceaușescu la putere, când i s-a limitat accesul la vechile privilegii, dar nu până într-atât încât să nu
beneficieze mereu de câte o cameră cu pian (autoarea avea veleități muzicale) în casele de creație
(locuințele aristocrației interbelice) destinate scriitorilor cu carnet de partid.
Mihaela David descifrează corect cauzele comportamentului deopotrivă conformist și nonconformist al
Ninei Cassian, activistă capabilă de o devoțiune nemărginită față de partid, practicând o seamă de
gesturi umilitoare, de la autocritica obligatorie și lingușeala față de autoritate până la completa
desființare de sine – toate acestea cu scopul de a-și prezerva o zonă de libertate ce-i permitea să facă
nudism la 2 Mai, să experimenteze amorul liber și să se delecteze cu capodoperele literaturii și artei
occidentale, gustând deopotrivă și din binefacerile civilizației apusene în numeroasele călătorii oficiale
de unde era nelipsită. Fire boemă, răsfățata poetă prefera să graviteze doar în jurul puterii, fără a-și
asuma și responsabilitatea exercitării acesteia prin funcții politice (funcții vor avea în schimb soțul său,
Al. I. Ștefănescu, director la editura ESPLA, precum și numeroșii protectori și prieteni – Ovid S.
Crohmălniceanu ș.a.).
Autoarea lucrării de față încearcă la un moment dat să ofere și o explicație psihanalitică, punând marea
disponibilitate sexuală a Ninei Cassian (unii au vorbit de nimfomanie) pe seama complexului de
inferioritate ca femeie (era de o urâțenie proverbială – Alex Ștefănescu o considera „cea mai frumoasă
femeie urâtă din literatura română”), de care a vrut să scape punându-și terapeutic la încercare puterea
de seducție și pe care l-a resimțit cu acuitate mai ales în adolescență. Și tot atunci, la vârsta formării
intelectuale și psiho-morale, confruntându-se cu ororile prigoanei antisemite, împreună cu familia sa și
cu întreaga comunitate evreiască din care făcea parte, Nina Cassian (numele întreg era Rennee Annie
Katz Cassian) a aderat la comunism ca la o salvatoare alternativă ideologică, menită a-i oferi șansa
afirmării literare și sociale.
Din pasionantul excurs biografic aflăm că fiica lui Cassian Mătăsaru (poet amator el însuși) a primit o
educație aleasă, manifestând de timpuriu un talent artistic ieșit din comun, afirmat cu egală strălucire în
literatură, muzică, desen, teatru și dans. Căsătorită la doar 19 ani cu Vladimir Colin, scriitoarea a ținut o
vreme în propria locuință un strălucit salon literar de nuanță avangardistă, câștigând admirația lui Paul
Celan, Petre Solomon sau Miron Radu Paraschivescu, dar și simpatia unor figuri legendare ale poeziei
noastre interbelice, precum Tudor Arghezi sau Ion Barbu. Sub semnul ermetismului barbian se va
produce de altminteri și debutul în volum al Ninei Cassian (La scara 1:1), de care va fi obligată să se
dezică la scurt timp ca de o rămășiță burghez-reacționară, semn al rătăcirilor individualiste de tinerețe.
În capitolul consacrat textelor scrise sub zodia realismului socialist (1948-1956), autoarea surprinde
„traictoria lirică liniară” a scriitoarei care își face autocritica, supunându-se cu întristătoare obediență
prescripțiilor cerberilor ideologici ai epocii (Traian Șelmaru, Paul Georgescu ș.a.). Acceptabilă până la
un punct, atitudinea Ninei Cassian i se pare realizatoarei acestei lucrari condamnabilă în momentul în
care aceasta începe să nutrească și niște meschine „aspirații de recunoaștere” a valorii textelor sale
propagandistice (plasate de Eugen Negrici în categoria „ideo-poeziei”), paginile confesive mărturisind
(rod al unei „mauvaise conscience” menite să o absolve de orice vină) „o deformare interioară a
ierarhiei valorilor, o implicare cu toată ființa în logica partidului, într-o realitate pe care o acceptă și
simte că face parte din ea”. Ca atare, Nina Cassian nu s-a dezis niciodată complet de textele scrise la
comandă politică, singurul său regret fiind acela de a nu i se fi recunoscut superioritatea în raport cu
colegii de breaslă, cu versificatorii de tristă amintire ai acelor vremi, precum Maria Banuș, Veronica
Porimbacu, A.E. Baconsky, Dan Deșliu și alții, ejusdem farinae.
 Mihaela David observă de asemenea cu acuitate că, păstrându-și fondul psihic genuin, de copil,
în toate circumstanțele vieții, scriitoarea a izbutit să se schimbe la față și să se metamorfozeze cu succes
într-un creator de lirism autentic, confirmând intuiția lui George Munteanu, care o plasa, alături de
poeții de la „Steaua” (și ei niște „convertiți” la estetism), în categoria reprezentanților „moderniști” ai
realismului socialist. Capitolul consacrat literaturii „autentice” scrise de Nina Cassian (Lirismul
autentic) este și cel mai consistent sub raport hermeneutic, doctoranda identificând drept trăsături
specifice atât înclinația către joc și experimentul avangardist (poeziile în „limba spargă”), cât și (mai
ales) celebrarea sentimentului erotic într-o gamă uimitor de bogată de nuanțe senzoriale (poetei fiindu-i
atribuită măgulitoarea caracterizare de „Bach al senzațiilor”), ce compun o remarcabilă „monografie a
dragostei”. Poeta își asumă condiția de femeie al cărei unic destin este să iubească, într-o manieră lirică
deliberat anti-metafizică, ce privilegiază percepția pur senzorială (nu sentimentală, complicat
intelectuală) a lumii și vieții – așa cum foarte exact observă autoarea atunci când afirmă că „erosul dă
stabilitate și consecvență creației, iar jocul îi imprimă o notă particulară de neastâmpăr, de infantilitate
perpetuă, de curiozitate nestăpânită”. Mihaela David remarcă, de asemenea, caracterul pur subiectiv al
literaturii Ninei Cassian, o literatură de respirație intimistă, bazată pe înregistrarea minuțioasă a
fluctuațiilor sufletești surprinse printr-un set de motive și simboluri caracteristice, dintre care se
detașează „marea” și „sângele” – elemente ale imaginarului artistic sugerând „senzația de mișcare
continuă” și care impiedică, prin dinamismul lor heraclitean, „cristalizarea unui relief sufletesc” anume.
Polimorfismul reprezentărilor auctoriale nu trebuie înțeles însă ca efect al unei incoerențe estetice și
structurale, ci al unei foarte moderne concepții despre discontinuitatea eului, de sorginte bergsoniană și
proustiană, ce-și găsește la Nina Cassian o ilustrare naivă și spontană, involuntară, fără ambiții reflexiv-
teoretizante. Dintre criticii generației 60, Eugen Simion pare să fi fost mai receptiv la prospețimea unei
astfel de poezii (prospețime ce rezonează cu naivitatea primilor noștri versificatori, comentați cu
entuziasm în volumul de mai târziu, Dimineața poeților), Nicolae Manolescu amendând caracterul
imponderabil al acestor texte care nu se rețin și nu lasă impresii durabile. Nefericita celebritate a
scriitoarei câștigată în anii de glorie ai realismului socialist va avea, după cum se vede, un rol însemnat
în receptarea operei sale, a cărei autenticitate va fi mereu suspectată, mai ales în perioada de relativă
liberalizare de de după venirea lui Ceaușescu la putere, când se afirmă generația lui Nichita Stănescu.
Încă și mai ignorată decât poezia scriitoarei va fi proza sa, căreia autoarea îi descoperă însă
indiscutabile calități literare, retruvabile și în numeroasele texte destinate celor mici, Ninei Cassian
fiindu-i recunoscut unanim talentul de autor de literatură pentru copii. Autoarea atrage atenția asupra
potențialului politic al genului, în care s-au refugiat mulți scriitori de talent (Gellu Naum, de exemplu)
pentru a scăpa de vigilența cenzurii și a mai încerca senzația iluzorie a libertății creatoare. La fel va
proceda și Nina Cassian, compunând pentru cei mici tot soiul de improvizații vesele și scenarii (a lucrat
o vreme la Teatrul Țăndărică) într-o perioadă de tranziție a evoluției sale creatoare (1957-1964), de la
etapa relismului socialist la cea a creației autentice, de introspecție și de nuanțată analiză a emoțiilor. În
genul acesta așa-zis „minor”, al literaturii pentru copii, asumat la un moment dat ca soluție tranzitorie,
scriitoarea va da câteva dintre cele mai valoroase creații din opera sa și din literatura română, citite și
azi cu neistovită plăcere de copii și adulți deopotrivă.
Remarcabilă i se pare autoarei– și pe drept cuvânt – și activitatea literară din exil a Ninei Cassian, care
izbutește să obțină numeroase premii și să se mențină în atenția publicului prin originalitatea textelor
sale, dar și prin farmecul propriei personalități, recunoscut nu numai de oamenii întâlniți acum (printre
care și cel de al treilea și ultim soț, un celebru dirijor din New York), dar și de adversarii de altădată
(vezi, bunăoară, paginile confesive ale Monicăi Lovinescu). Un capitol aparte va fi dedicat mai apoi
memoriilor scriitoarei, care va încerca să intre din nou în atenția publicului românesc, fie chiar și cu
prețul scandalului – ceea ce s-a și întâmplat, doctoranda semnalând interesul stârnit de confesiunile sale
erotice, de Casanova feminin, dar și de perspectiva „roz” asupra „obsedantului deceniu”, a unui
comunism perceput într-un mod cu totul surprinzător, ca „ideologie veselă”, în răspăr cu opinia
comună.
La fel ca I. Negoițescu, care în Straja dragonilor vorbea deschis despre propria homosexualitate, Nina
Cassian și-a asumat cu sinceritate propriul trecut, fără a arunca vina asupra altora și fără a încerca să se
justifice post festum. Din acest motiv, chiar dacă autoarei i se pot găsi numeroase vini, autoarea
semnalează originalitatea și modernitatea frapantă a celor trei volume din Memoria ca zestre – una
dintre cele mai savuroase și mai inedite opere memorialistice din literatura română. Notabilă rămâne și
antologia cu titlu memorabil Avangarda nu moare și nu se predă: poeme și desene (1947-2007), ce
include textele de factură ludic-experimentală, prin care Nina Cassian își câștigă o reputație de artist
revoluționar și nonconformist menită a face uitată opera sa propagandistică, de regretabilă obediență
ideologică. Interesante sunt și numeroasele compoziții muzicale ale scriitoarei, câteva păstrate în arhiva
Radiodifuziunii Române, precum și desenele și numeroasele sale traduceri (din poezia lui Cristian
Morgenstein, Brecht, Paul Celan, Ianis Ritsos sau Jacques Prevert, dar și din teatrul lui Wiliam
Shakespeare), care rotunjesc imaginea unei personalități de excepție, surprinse în ultimul capitol al
lucrarii într-un expresiv „portret poliedric”, completat cu o binevenită secțiune de „anexe” (fotografii,
manuscrise, desene).
Lucrarea este redactată într-un stil sobru, lipsit de efuziuni și excese adjectivale și de aceea cu
atât mai convingător, bine documentată și riguros structurată (cele cinci capitole sunt flancate de un
argument și niște „considerente finale”, fiecare capitol încheindu-se la rândul său cu o secvență
rezumativă de concluzii).
Studiul de față constituie prima și, până în momentul de față, cea mai consistentă contribuție
exegetică de tip monografic consacrată Ninei Cassian.

octombrie 2020 Prof.dr. Antonio Patraș