STUDIU COMPARATIV PRIVIND SISTEMELE

ADMINISTRATIVE DIN GERMANIA ŞI SUEDIA

 CUPRINS

1. Tilul lucrării şi justificarea alegerii...............................................3

2. Sistemul administrativ din Germania............................................4

3. Sistemul administrativ din Suedia.................................................9

4. Identificarea şi explicarea asemănărilor.......................................13

5. Identificarea şi explicarea deosebirilor.........................................14

6. Prezentarea şi explicarea avantajelor competitive........................15

7. Prezentarea şi explicarea modalităţilor de transfer de know-

how...............................................................................................17

8. Bibliografie
 1. Titlul lucrării şi justificarea alegerii

În ceea ce urmează o să vă prezint sistemele administrative din Germania şi

Suedia. Provenind din latinescul comparaţio, cu sensul de “constituirea unei
perechi”, termenul de “comparative” desemnează “operaţia mentală de apropiere a
două sau mai multe lucruri cu scopul determinării asemănărilor şi diferenţelor
dintre ele(…). Acesta metodă este esenţială în cazul ştiinţelor umane, acolo unde
nu se pot efectua experimente riguroase. Comparaţia înseamnă, înainte de toate,
apropierea şi confruntarea faptelor descrise, prealabil, în mod separate.
Franţa, Germania şi Marea Britanie sunt cel mai des citate când este vorba de
tipuri de modele administrative, dar ele nu constituie arhetipuri ale sistemelor de
guvernare din Europa de Vest. Sistemul Austriei, care a avut influenţă în zona
Europei Centrale şi a Italiei de Nord în secolul al XIX-lea, are la rândul lui
specificităţi care-l deosebesc de sistemul folosit în Germania. În plus, multe din
elementele comune celor trei sisteme administrative de mai sus se referă şi la
mărimea teritoriului statului respectiv şi ca teritoriu şi ca populaţie, deci constituie
sisteme nerelevante pentru ţări cu dimensiune mai mică. Totuşi, deşi sistemele
administraţiei din aceste ţări mai mici ca pondere (în mod special Olanda) sunt
diferite, ele se inspiră în mare parte din sistemele administrative ale vecinilor lor.
Ţările Nordice constituie excepţia. În timp ce Suedia şi Finlanda şi-au păstrat
sisteme foarte precise, Danemarca şi Norvegia au urmat o parte din modelul
Suediei, şi o altă parte din modelul european standard.
Germania este o republică parlamentară cu o Constituţie adoptată în 1949.
Legislativul bicameral cuprinde Adunarea Federală (Bundestag) şi Consiliul
Federal (Bundesrat). Şeful statului este Preşedintele Federal, ales pe 5 ani de o
convenţie federativă specială, iar realegerea este permisă o singură dată. Guvernul
federal exercită autoritatea executivă şi este condus de Cancelarul Federal, ales de
Adunarea Federală. Cancelarul propune miniştrii federali care sunt numiţi de
Preşedintele Federal. Germania este caracterizată de o structură administrativă
policentrică, un sistem de cooperare la nivel federal şi o puternică poziţie a
Cancelarului Federal. Aparatul administrativ german are trei niveluri: nivelul
federal, nivelul landurilor, nivelul local. Germania este caracterizată printr-un
puternic sistem al partidelor politice. Fundamentarea legilor şi elaborarea deciziilor
se bazează pe o foarte bună colaborare politică între reprezentanţii de pe diferite
niveluri guvernamentale.
 Conform Constituţiei intrate în vigoare la 01.01.1975, Suedia este o monarhie
constituţională ereditară, cu o formă parlamentară de guvernare. Şeful statului
este Regele. Regele Suediei este Carl Gustaf XVI, şi a fost înscăunat în 1973. Carl
Gustaf al XVI-lea, îndeplineşte astãzi numai funcţii ceremoniale, în calitate de Şef
al Statului. Şeful Statului deschide sesiunea anuală a Parlamentului dar nu participa
la dezbateri şi nu are drept de semnătura pentru nici una din deciziile
guvernamentale. De curând, rolul Şefului Statului este şi acela de a propune noul
Prim Ministru, iar această informaţie este preluată ulterior de către Purtătorul de
Cuvânt al Parlamentului.

2. Sistemul administrativ din Germania

Republica Federală Germania, denumită Germania, este un stat din Europa

Centrală. Aceasta face parte din organizaţii importante precum Consiliul
Europei(1951), OCDE, Uniunea Vest-Europeana(1954), OTAN (1955), Uniunea
Europeană(1957), onu (1973), OSCE şi din zona euro.
Autoritatea legislativa- Parlamentul federal al Germaniei are o structură
bicamerala fiind alcătuit din Bundestag şi Bundesrat.
Bundestag-ul este ales pe o perioadă de patru ani prin vot universal, egal,
direct şi secret. Fiecare alegător dispunde de două voturi. Un vot îl acorda
persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia electorală unde este
arondat, iar altul, listei prezentate de un partid politic în landul în care domiciliază.
Repartizarea mandatelor se face prin combinarea sistemului repartizării
proporţionale cu sistemul de scrutin major. Adică, mandatele se atribuie
proporţional cu numărul voturilor obţinute de fiecare partid, dar este ales
candidatul care a întrunit majoritatea relativă a voturilor. Conform Legii
electorale, teritoriul ţării este împărţit într-un număr de circumscripţii electorale,
egal cu jumătatea numărului de locuri existente în Cameră, în fiecare dintre ele
alegându-se un deputat prin scrutin majoritar. Ca atare, candidatul care obţine
majoritatea simplă a voturilor este declarat ales. Celalta jumătate a locurilor din
Bundestag va fi completat cu candidaţii aleşi care au fost desemnaţi pe liste
stabilite de partidele politice în fiecare land.
Bundesrat-ul, cea de-a doua cameră a Parlamentului federal este compus
din reprezentanţii guvernelor celor 16 landuri, care sunt numiţi dintre miniştrii
landurilor, proporţional cu numărul locuitorilor acestora, cel puţin 3 şi cel mult 5
reprezentanţi. Fiecare cameră este condusă de un preşedinte şi vicepreşedinţi
asistaţi. Preşedintele Bundestagului se alege pe durata mandatului legislativ, iar al
Bundesratului este desemnat anual. La activitatea legislativă participă ambele
Camere. Proiectul unei legi este trimis către Guvernul federal, mai întâi
Bundesratului, spre a fi adoptat, iar apoi este înaintat Bundestagului spre a vota
acel proiect şi a-l transforma în lege. În cadrul camerelor se constituie comisii
permanente. Bundestagul poate institui şi comisii de anchetă asupra unor probleme
bine determinate. Există posibilitatea să se ivească un dezacord între cele două
camere. În această situaţie, pentru examinarea textelor divergente, se instituie o
comisie comună formată din deputaţi şi membri ai Bundesratului (1/3 din
componenţa nominală a comisiei), pentru a se ajunge la un text unanim acceptat. În
sistemul administrativ german, “jocul politic” se face exclusiv în camera care
reprezintă naţiunea – Bundestag, unde deputaţii sunt aleşi prin vot. Ei reprezintă
landurile care participă la administraţia Federaţiei, nefiind subordonaţi nici unui
mandat şi nici unei instrucţiuni, ci numai propriei lor conştiinţe. În plus, obţinerea
votului, de către candidatul la funcţia de Cancelar Federal, nu este legată de
prezentarea unui program politic de guvernare, acesta fiind subînţeles, întrucât
candidatul este, potrivit practicii create, reprezentantul unui partid politic sau chiar
liderul acestuia.
Autoritatea executivă- Germania este un stat federal cu trei niveluri de
administraţie: federal, land şi local. Fiecare nivel al administraţiei are autonomie
legislativă şi este, în principiu, independent în realizarea prevederilor
constituţionale. În general, principala funcţie a Guvernului Federal este să
pregătească deciziile politice şi legislative, în timp ce majoritatea reglementarilor
la nivelul landurilor sunt delegate către instituţiile specializate de la acest nivel.
Aproape trei sferturi din legislaţia federală se adresează direct guvernelor
landurilor şi celor locale şi trebuie implementată de acestea.
În Germania există 16 astfel de "state federate": Baden-Württemberg,
Bavaria, Berlin, Brandenburg, Brëmen, Hamburg, Hessen, Lower Saxony,
Mecklenburg-West Pomerania, Renania de Nord-Westphalia, Rhineland-
Palatinate, Saarland, Saxony, Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein, Thuringia.
Populaţia acestor landuri variază de la 676.000 locuitori din landul Bremen şi
17.962.000 locuitori din Renania de Nord-Westphalia. În fruntea fiecărui land se
află un ministru-preşedinte, ales de către Parlamentul landului. La rândul său,
ministrul-preşedinte numeşte miniştrii landului şi îşi face cunoscut programul
politic pe care doreşte să-l realizeze. Miniştrii răspund în faţa Parlamentului de
Land şi, cu acordul acestuia, pot fi revocaţi de către ministrul-preşedinte. Landul
este divizat într-un anumit număr de circumscripţii; cetăţenii landurilor sunt
suverani în privinţa modului de organizare în propriul resort teritorial.
 Federaţia deţine în exclusivitate atribuţii legate de următoarele domenii:
afaceri externe, apărare naţională, protecţie civilă, comerţ exterior, direcţia
vămilor, poştă şi telecomunicaţii, căi ferate, trafic aerian, politica monetară. Atât
Federaţia, cât şi landurile se pot ocupa de probleme comune privind: legislaţia
muncii şi legislaţia economică, asigurări şi asistenţă socială, despăgubiri de război,
cercetare ştiinţifică, transporturi, naţionalizări, legislaţii anticartel. În aceste
domenii, landul poate acţiona în măsura în care Federaţia nu intervine, el trebuie să
salveze unitatea juridică şi economică şi să armonizeze condiţiile de viaţă pe
ansamblul teritoriului. Anumite probleme sunt numai de competenţa landurilor
cum este cazul educaţiei şi radiodifuziunii. Responsabilităţile de natură
administrativă aparţin, în principal, statelor membre şi nu federaţiei.
Landurile au competenţe în executarea legilor proprii cât şi a legilor
federaţiei. Din acest motiv, ele se supun controlului de legalitate exercitat de către
Guvernul central şi chiar pot să primească instrucţiuni de la autorităţile centrale,
dacă există un act normativ care să prevadă acest lucru.
Guvernul federal central- Sistemul de guvernare din Germania este adesea
cunoscut ca o “democraţie a cancelarului”, care reflectă puternica poziţie a
Cancelarului Federal. Cancelarul este doar membru al Guvernului ales de
Bundestag şi are responsabilitate formală pentru activitatea desfăşurată. Legea de
bază, Constituţia cuprinde un “vot constructiv de neîncredere”, care înseamnă că
dacă majoritatea membrilor Parlamentului doresc să acorde votul de neîncredere
Cancelarului, aceştia trebuie să aleagă în acelaşi timp succesorul lui cu majoritate
de voturi. Cancelarul Federal nominalizează membrii Guvernului. Cancelarul
Federal conduce activitatea guvernului şi determină coordonatele politicii care
urmează a fi implementată de către ministere. El determină şi precizează gradul de
responsabilitate care revine fiecărui minister. În Germania există un “principiu
ministerial” încă în vigoare. Potrivit acestuia fiecare minister optează, în mod
autonom, pentru politica sa şi are responsabilitate proprie în cadrul ministerului
respectiv.
Sistemul politic german se caracterizează printr-o absenţa relativă a
constituţionalităţii autorităţii ierarhice a Şefului Guvernului asupra ministerelor.
Şeful ierarhic este liber să aleagă membrii ministerelor care, o dată instalaţi
în funcţii, se bucură de un înalt grad de independenţă ţinând seama doar de
principiile politice de bază.
Cancelaria Federală, formată în 1989 din 500 de membri, are misiunea de
a oferi Cancelarului Federal informaţii care să-i permită coordonarea activităţilor
necesare şi dezvoltarea corespunzătoare a politicii guvernamentale. Structura
Cancelariei Federale o reflectă pe cea a ministerelor, iar şeful Cancelariei Federale
este responsabil pentru organizarea activităţii interne a Cancelariei. Sistemul de
Informare al Guvernului” este condus de un grup de planificare al Cancelariei.
Datele importante pentru fiecare proiect transmise de ministere sunt raportate
Cancelariei, iar stocarea acestora se face în computerul Cancelariei. Ministerele au
acces la toate datele. La Cancelaria Federală se adaugă Birourile de Presă şi
Informare ale Guvernului Federal, care în 1988 reuneau aproximativ 740 de
membrii.
Ministerele- au autoritate federală supremă, identifică problemele,
cercetează, analizează variante decizionale pentru a găsi cele mai bune soluţii şi
fundamentează legislaţia primară şi secundară.
Cooperarea interministerială este un element deosebit de important pentru
bună coordonare în politică. Fiecare minister care a elaborat legislaţia primară sau
secundară sau chiar numai propuneri trebuie să ia legătura cu grupurile
administrative pentru a cunoaşte reacţiile acestora. Orice dezacord exprimat este
luat în considerare de către miniştri care formulează amendamente cu scopul
corectării parţilor în cauză.
Ministerele sunt conduse de un ministru asistat de un Birou de personal
format din persoane civile. În mod normal, acesta cuprinde un asistent sau consilier
personal, un reprezentant al presei, un asistent parlamentar şi secretari. În directă
subordonare a Ministerului se află unul sau două Secretariate de Stat Parlamentare
(formate din membrii ai Parlamentului) şi unul sau două Secretariate de Stat
proprii. Pe nivelul ierarhic imediat inferior Secretariatului de Stat există câţiva
directori generali.
Guvernele regionale (landurile) - Conform legilor de bază, organizarea
administrativă a fiecărui land este lăsată la dispoziţia acestuia. Diferenţele între
nevoile specifice ale landurilor şi, de asemenea, trecutul istoric al acestora au
condus la diferenţe în structurile lor administrative.
La nivel federal, politica generală pentru fiecare land este fundamentată de
şeful de Guvern (Primul Ministru al landului) şi birourile sale. Landurile
elaborează propria legislaţie şi formulează aproximativ 75 de procente din
propunerile pentru legile federale. În această a doua calitate ele acţionează
independent şi pe propria răspundere. Doar câteva activităţi administrative,
precizate în legea de bază, sunt realizate de landuri împreună cu administraţia
federală. Cele mai multe landuri au trei niveluri de organizare administrativă:
superior, mediu şi inferior. Autorităţile de la cel mai înalt nivel îndeplinesc
funcţiile administrative pentru întregul land dintr-o poziţie centrală. Aceste
autorităţi sunt imediat subordonate ministerelor şi nu au structuri administrative.
 Autorităţile de nivel mediu îndeplinesc sarcini administrative pentru un
district administrativ din cadrul landului. Acestea pot fi comparate cu
structura administrativă a prefecturilor franceze înainte de descentralizarea
care a avut loc în 1983. Responsabilitatea este asigurată de către comisarul de
district şi biroul lui. Comisarul de district, desemnat de guvernul landului şi în
subordinea Ministerului de Interne al landului are misiunea de a veghea la
siguranţa cetăţeanului folosind chiar diverse forme de constrângere.
Landurile mai mici nu au acest nivel intermediar de autoritate. Autorităţile
de nivel inferior sunt autorităţi specifice landului, de exemplu autorităţile pentru
administrarea reţelei de drumuri, birourile de sănătate şi cele veterinare.
Conducerea landurilor desfăşoară, de asemenea, activităţi mixte, care
sunt rezultatul cooperării între landuri şi Guvernul Federal potrivit legii de bază din
1969.
Landurile trebuie să-şi finanţeze propriile lor activităţi. Veniturile lor provin,
în principal, din taxele landului pentru proprietate, succesiune (acestea sunt
colectate de toate nivelurile administraţiei) şi din taxele pe venit. În prezent,
landurile primesc aproape jumătate din veniturile lor de la corporaţii şi din
taxele pe venit ceea ce înseamnă 35 % din taxa pe valoare adăugată.
Landurile, în concordanţă cu Legea de bază, îşi alcătuiesc propriul lor buget.
Guvernul local- Autoguvernarea locală este o veche tradiţie în Germania.
Dreptul fiecărei comunităţi de a-şi coordona activitatea locală şi de a avea
responsabilitate proprie este garantată de legea de bază şi de toate legile
constituţionale.
Există două niveluri ale autoguvernării locale: Municipalitatea (Gemeinde)
şi Comitatele sau Districtele (Kreise). Aceste două niveluri locale funcţionează
după principiul subsidiarităţii când municipalitatea nu poate să îndeplinească
anumite sarcini care sunt preluate de către comitat sau district. Toţi membrii
consiliilor locale sunt aleşi prin vot direct. Organizarea administraţiei
guvernamentale locale nu este uniformă în Germania.
În cea mai mare parte a Germaniei, primarul este în acelaşi timp şeful
Consiliului Local şi şeful Biroului Executiv. El este ales de populaţie sau de
Consiliul Local. În Renania de Nord - Westfalia şi Saxonia Inferioară a fost
introdus modelul englez de consiliu local după cel de al doilea război mondial, cu
un primar, un şef executiv şi un conducător al comunităţii locale.
Membrii biroului Şefului Executiv al districtului pot fi aleşi de populaţia
locală sau de reprezentanţii consiliului local (Kreitag). Autorităţile locale sunt
primele responsabile pentru rezolvarea problemelor locale.
 Dincolo de sarcinile proprii, guvernele locale au importante responsabilităţi
pentru implementarea legislaţiei federale şi a landului. Fondurile necesare pentru
realizarea sarcinilor de la nivel local provin din taxe locale (în principal din cele de
proprietate şi din comerţ), 15 procente din resursele financiare provin din taxe pe
venit şi din taxe pe proprietăţi din landuri.

3. Sistemul administrativ din Suedia

Suedia este o monarhie constituţională cu o formă parlamentara de guvernare.

Constituţia suedeză se bazează pe trei legi fundamentale şi anume Legea
referitoare la modalităţile de guvernare, elaborată în 1974, Legea pentru
succesiune, datând din anul 1810 şi Legea libertăţii presei, elaborată în 1949.
În 1991 a fost introdusă a patra lege fundamentală, aceea referitoare la libertatea
de exprimare. În Suedia Şeful Statului este Regele, neimplicat în politica şi fără
drept de exercitare a puterii politice având doar funcţii onorifice. Funcţia de şef al
Statului este exercitată pe viaţă, până la propunerea altui suveran. Şeful statului
deschide sesiunea anuală a Parlamentului (Riksdag) dar nu participa la dezbateri şi
nu are drept de semnătura pentru nici una din deciziile guvernamentale.
De curând, rolul Şefului Statului este şi acela de a propune noul Prim Ministru,
iar această informaţie este preluată ulterior de către Purtătorul de Cuvânt al
Parlamentului.
Autoritatea legislativă- Riksdag-ul (Parlamentul) este autoritatea legislativă
a statului. De la 1 ianuarie 1971, parlamentul suedez a trecut de la un sistem
bicameral, la unul unicameral. Riksdag-ul deţine cel mai ridicat procent (45%) de
femei-parlamentar din lume.
Parlamentul construit dintr-o singură cameră are 349 de locuri din care 310
sunt ocupate de reprezentanţi ai districtelor electorale existente, iar 39 sunt
rezervate partidelor, proporţional cu rezultatele obţinute în alegeri.
Parlamentul are un prezidiu format dintr-un Purtător de Cuvânt propriu
(Talman) şi alţi trei purtători de Cuvânt ai Deputaţilor. Purtătorul de Cuvânt, ca şi
coordonator al activităţii Parlamentului, provine din rândurile membrilor Partidelor
Politice. Propunerile pentru discuţia în Parlament pot fi introduse de către Guvern
sau de către membrii Parlamentului. Toate propunerile se transmit în paralel la
Comisiile sau Comitetele Parlamentare, unde sunt discutate în prealabil. Imediat ce
Comitetul sau Comisia a încheiat această activitate de analiză propunerea este
discutată în plen, în şedinţă. Se aşteaptă ca membrii Cabinetului să susţină
propunerile lor în discuţiile din plen. Miniştrii, în mod normal, nu iau parte la
dezbaterile care au loc pe marginea propunerilor formulate de unul sau altul dintre
membri. Pentru a îmbunătăţi exercitarea funcţiei de control, care este foarte
importantă, Parlamentul poate introduce votul de cenzură ceea ce conduce la o
rediscutare şi reavizare a propunerilor lansate de miniştri sau de către Guvern în
ansamblul său.
Autoritatea executivă- Guvernul este autoritatea executivă, fiind condus
de un prim-ministru. Sistemul guvernamental suedez are un caracter particular.
Numărul ministerelor este redus (11), iar personalul angajat nu depăşeşte 1500 de
membri. Cea mai mare parte a sarcinilor care în mod normal revin ministerelor este
atribuită, în Suedia, autorităţilor locale autonome.
Ministerul este format dintr-o echipă redusă ca număr şi aflată în jurul
ministrului. Autorităţile autonome funcţionează sub tutela miniştrilor şi structura
lor este mai complexă, atât ca mod de organizare, cât şi ca număr de personal.
Astfel, ministerul Comerţului are 70 de funcţionari, în schimb autorităţile publice
autonome ataşate acestuia, cuprind 1200 de persoane.
Guvernul central- Purtătorul de Cuvânt al Parlamentului consulta liderii
partidelor parlamentare, purtătorii de cuvânt ai acestora şi Şeful statului înainte de
a face propunerea pentru numirea Primului Ministru. Parlamentul votează apoi
această propunere. Propunerea este aprobată dacă majoritatea este pentru. Primul
Ministru numeşte apoi miniştrii Cabinetului.
Biroul Primului Ministru (Statradesberedningen) este format din
aproximativ 55 de persoane şi este divizat în două şi anume Unitatea de Informare
politică şi Consultanta şi Departamentul de Legislaţie. Departamentul de Legislaţie
este format din persoane fără orientare politică şi se implica în toate procedurile
constituţionale şi legale, precum şi în derularea şedinţelor Cabinetului. Cabinetul în
prezent este format din 13 miniştri, fără Primul Ministru. Membrii Cabinetului sunt
de obicei membri ai Parlamentului. În timpul derulării activităţii lor în cadrul
birourilor ministeriale, parlamentarii îşi menţin locurile lor în Parlament, sau sunt
reprezentaţi de altcineva.
Membrii Cabinetului au întâlniri foarte dese, şi în fiecare joi desfăşoară
şedinţe în plen într-un cadru formal în care se iau şi decizii. Şedinţele plenare ale
Cabinetului sunt conduse de Primul Ministru. Cabinetul fundamentează decizii
referitoare la politica guvernamentală, în timp ce alte probleme minore sunt
discutate separat de către miniştri sau în cadrul unor grupuri mici recunoscute
formal de către Guvern. Cooperarea strânsă între membrii Cabinetului asigură un
înalt nivel de coordonare a politicii şi permite formarea unei viziuni sistemice
asupra proceselor de management şi de execuţie din administraţie.
Grupurile consultative- Tradiţia suedeză pentru abordarea problemelor pe
termen lung este susţinută de un sistem flexibil şi pluralist. Managementul public
cuprinde grupuri şi instituţii de cercetare, care îşi desfăşoară activitatea pe lângă
diferite universităţi.
Un astfel de exemplu este Divizia pentru Politică din cadrul Ministerului
Finanţelor. Această divizie prezintă o previziune pe termen mediu a economiei
suedeze la fiecare trei ani. Alte două grupuri sunt organizate ca birouri permanente:
Institutul Naţional de Cercetări Economice (KI) şi Statisticile Suedeze (SCB).
Al treilea grup care derulează procese de analiză şi previziune pe
termen lung este organizat ca o comisie reunită temporar sau ca un grup expert.
Este vorba despre: Grupul de Experţi în Finanţe Publice (ESO).
Guvernul are şi posibilitatea apelării la comisii (comitete) de informare
(consultare) şi anchetă. Acestea sunt formate din membrii ai Parlamentului,
reprezentanţi ai conducerii, ori alte organizaţii interesate în problema analizată,
experţi în ştiinţe ori reprezentanţi ai grupurilor administrative. Numărul total de
persoane implicate în astfel de activităţi nu este mai mare de zece.
Fiecare raport al comisiilor este trimis către ministrul responsabil şi către
agenţiile administrative şi organizaţiile nonguvernamentale, pentru o analiză. Orice
organizaţie, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, este liberă să
transmită propriile opinii către Ministerul de resort. Materialul prezentat este
analizat şi poate reprezenta o bază pentru formularea propunerilor guvernamentale
către Parlament. Aplicarea acestei proceduri consumă adesea destul de mult timp,
însă este considerată un mijloc eficient de desfăşurare a activităţii unui guvern
democratic. Astfel se oferă partidelor din opoziţie şi organizaţiilor sociale care iau
parte în mod direct sau indirect la elaborarea deciziilor politice, ocazia de a
informa Guvernul înainte ca acesta să ia o decizie. Personalităţi cu funcţii de
conducere în industrie, comerţ sau în alte domenii pot fi invitate să participe la
discuţiile care au loc în cadrul Comisiilor sau Comitetelor de Consultare. 
Conducerea centrală- Începând din decembrie 1991, Ministerul Finanţelor
are responsabilităţi depline pentru administraţia publică.
Componentele structurale din subordinea acestui Minister sunt
Agenţia pentru Dezvoltare Administrativă şi Biroul Naţional de Revizie Contabilă.
Cele două au atribuţii pentru implementarea reformelor în toate domeniile
managementului public până la nivelul Agenţiilor.
 Ministerul Finanţelor are un rol important în problema resurselor umane.
Agenţia Naţională pentru Angajaţii Guvernamentali (SAV) din subordinea
Ministerului Finanţelor este responsabilă pentru contractele colective şi pentru
implementarea noii politici de personal în sectorul public. În Suedia, Ministerul
Finanţelor este organul cu responsabilitate centrală pentru coordonarea procesului
de dezvoltare a tehnicii informaţionale în sectorul public.
Ministerele- sunt, de regulă, de dimensiuni mici, unele nu depăşesc 200 de
persoane. Miniştrii au ca sarcină principală participarea la procesul de
fundamentare a politicii Guvernului. Ei iau decizii şi pregătesc propunerile care
urmează a fi transmise pentru discuţie în Parlament. Alte decizii sunt luate de
agenţiile independente din subordinea ministerelor şi de grupurile constituite la
nivelul districtelor.
Un alt motiv pentru care ministerele sunt mici ca dimensiune este rolul
important jucat de numeroasele comisii şi comitete care operează alături de ele.
Există în prezent aproape 200 de astfel de comitete şi comisii care au activitate
permanentă.  În prezent există 13 ministere cu un număr aproximativ de 1700
angajaţi, fără Ministerul Afacerilor Externe care reuneşte aproximativ 800
persoane. 
Alte grupuri- Câteva sute de Agenţii şi Birouri de Stat de diferite tipuri
formează serviciul public în care îşi desfăşoară activitatea aproximativ 234000 de
angajaţi dacă includem şi domeniul apărării naţionale. În afara acestor grupuri
există 80 - 90 birouri centrale şi agenţii care sunt încredinţate cu putere decizională
de către Guvern. Ex: Biroul Naţional de Sănătate şi Bunăstare, Biroul Naţional de
Taxe, Agenţia Naţională de Învăţământ, Biroul Naţional pentru Agricultură.
Toate acestea sunt independente, sunt conduse de câte un director general
numit de către Guvern pentru şase ani şi înaintează Guvernului propuneri pentru
dezbatere.
Conducerea centrală şi locală- Guvernul Central este reprezentat la nivel
regional prin Birourile Administrative de District (lansstyrelse) conduse fiecare de
către un Guvernator numit de Guvern pe şase ani. Ceilalţi membri ai Birourilor
Administrative de District sunt numiţi de Consilierii districtului. Sarcina principală
a acestora este să reprezinte Guvernul central, în special ‚în problemele de
planificare regională, de coordonare şi de administrare la nivel de district. În plus,
câteva Agenţii Centrale au birouri regionale, adesea chiar la nivel de district, care
sunt conduse de către Guvernatorul Districtului. Consilierii districtului (landsting)
şi municipalităţile sau comunele (kommun) joacă un rol important în sectorul
public. La acest nivel îşi desfăşoară activitatea aproximativ 70% din personalul
care lucrează în sectorul public. Există, de asemenea, 286 de districte municipale,
conduse de către un Consiliu ales. Reprezentanţii acestora au dreptul de a percepe
taxe pe venit şi a oferi diverse servicii.

4. Identificarea şi explicarea asemănărilor

Aspectele asemănătoare pe care le-am identificat din cele două state respectiv
Germania şi Suedia sunt următoarele:

- În ambele state funcţiile Şefului Statului sunt doar de reprezentare;

- Atât în Germania cât şi în Suedia Şeful Statului propune Parlamentului
noul Prim Ministru;
- Existenţa celor trei segmente ale separării puterilor în stat şi anume
puterea judecătorească, legislativă şi executivă;
- Şeful Guvernului numeşte membrii cabinetului său, lucru valabil atât în
Germania cât şi în Suedia;
- Aşa cum era de aşteptat Şeful Statului reprezintă ţara în relaţiile
internaţionale;
- Şeful Guvernului este votat de către Parlament;

5. Identificarea şi explicarea deosebirilor

Germania Suedia
- Republică federală formată din 16 - Monarhie constituţională ;
state sau landuri, fiecare land având
Constituţie, Parlament şi Guvern
propriu ;
- Autoritatea legislativă este - Autoritatea legislativă este
exercitată de un Parlament exercitată de un Parlament
bicameral care cuprinde Adunarea unicameral. Parlamentul are un
federală şi Consiliul federal. prezidiu format dintr-un Purtător de
Adunarea federală alege Cancelarul cuvânt propriu şi 3 Purtători de
federal şi controlează activitatea Cuvânt ai Deputaţilor. Purtătorul de
Guvernului. Consiliul federal Cuvânt are şi un rol de coordonator
reuneşte reprezentanţii landurilor. în relaţie cu Parlamentul;
Există şi o Comisie de Mediere în
cazul în care cele 2 camere nu
ajung la un consens;
- Şeful statului este Preşedintele - Şeful statului este Regele,
Federal, ales pe 5 ani de o neimplicat în politică şi fără drept
convenţie federativă specială, iar de exercitare a autorităţii politice.
realegerea este permisă o singură Funcţia de şef al statului este
dată; exercitată pe viaţă, până la
propunerea altui suveran;
- Autoritatea executivă este - Autoritatea executivă este
exercitată de Guvernul Federal, exercitată de un Cabinet, condus de
condus de Cancelarul Federal, un prim – ministru desemnat de
Cancelarul fiind ales de Adunarea Preşedintele Parlamentului şi
Federală. Cancelarul propune aprobat de Parlament;
miniştrii federali care sunt numiţi
de Preşedintele Federal;
- Structura administrativă - Structura administrativă duala,
policentrică. Aparatul administrativ orientată pe politica ministerelor şi
are 3 niveluri: federal, al landurilor cu numeroase agenţii executive
şi local, fiecare având autonomie independente;
din punct de vedere local;
- Organizarea administrativă a - Guvernul central este reprezentat
fiecărui land este lăsată la la nivel regional prin Birourile
dispoziţia acestuia; Administrative de District, conduse
fiecare de către un Guvernator
numit de Guvern pe şase ani;
 6.Prezentarea şi explicarea avantajelor competitive

În ceea ce priveşte modelul german se remarcă un sistem administrativ

caracterizat de stabilitate şi de o funcţionare eficientă, cu tradiţie şi viabil în timp.
Un plus al sistemului îl reprezintă autonomia la nivel federal, local şi la nivel de
land care determină o rezolvare mai uşoară a problemelor ce apar şi de asemenea o
cunoaştere mai clară a nevoilor existente la nivel local.
Importanta rolului fiecărui nivel de administrare este foarte bine conturată
prin delegarea de responsabilitate atât la nivel regional şi al landurilor. De
asemenea este un sistem reprezentativ de democraţie, în sensul că toate puterile
suverane revin cetăţenilor care în mod indirect exercită puterea lor în stat prin
procesul electoral.
Un avantaj competitiv important îl reprezintă şi cooperarea eficientă în
procesul guvernării între instituţiile de la nivel federal cu cele de la nivel regional
şi local ce determină o mai bună coordonare a politicilor guvernului de la nivel
federal, şi un grad ridicat de autonomie locală.
Conform celor prezentate mai sus în ceea ce priveşte Suedia, s-au făcut
remarcate multitudinea de agenţii independente din subordinea Ministerelor şi
grupurilor constituite la nivelul districtelor dar şi la numeroasele comisii şi
comitete care operează alături de ministere. Nu se putea trece cu vederea peste
aceste agenţii, care sunt foarte numeroase, ele fiind implicate în serviciul public. Pe
lângă aceste categorii există aproximativ 80-90 de birouri centrale şi agenţii care
au putere decizională, delegate de către Guvern. Toate acestea sunt independente,
ele fiind conduse fiecare de către un director general numit de Guvern pentru şase
ani şi acesta are sarcina de a înainta Guvernului propuneri pentru dezbatere. Aceste
grupuri sunt un exemplu, deşi ele fac parte dintr-un sistem centralizat, face că actul
decizional să fie obiectiv, să reprezinte într-adevăr o nevoie de reglementare care
să poată fi apoi implementată cu uşurinţă fără o opoziţie din partea autorităţilor
locale.
Tradiţia suedeză pentru abordarea problemelor pe termen lung a condus la
crearea unui sistem flexibil şi pluralist care cuprinde grupuri, instituţii de cercetare
şi universităţi. În cadrul propunerilor de lege pe care le face Guvernul sunt sau pot
fi implicate o serie de persoane sau instituţii care sunt consultate sau care avizează
conţinutul propunerilor. Acestea pot face parte din: comisii de informare şi
ancheta. Fiecare raport al comisiilor este trimis către Ministrul responsabil şi către
agenţiile administrative şi organizaţiile nonguvernamentale, pentru o analiză. Orice
organizaţie, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, este liberă să
transmită propriile opinii către Ministerul de resort. Materialul prezentat este
analizat şi poate reprezenta o bază pentru formularea propunerilor de politici
publice guvernamentale transmise către Parlament. Aplicarea acestei proceduri
consumă adesea destul de mult timp, însă este considerat un mijloc eficient de
desfăşurare a activităţii unui Guvern democratic.
Astfel se oferă partidelor din opoziţie şi organizaţiilor sociale care iau parte
în mod direct sau indirect la elaborarea deciziilor de politici politice, ocazia de a
informa Guvernul înainte ca acesta să ia o decizie.

7. Prezentarea şi explicarea modalităţilor de transfer de

know-how din cele două sisteme administrative studiate în
sistemul administrativ din România

În România ar trebui modernizat sistemul administrativ, cu mijloace relativ

simple, luând ca model o ţară ca Germania şi o alta ca Suedia, ţări cu progrese
remarcabile şi transparenţă în faţa cetăţenilor.
Ca metode ce ar trebui adoptate în România se află reorganizarea din cadrul
instituţiilor publice, în vederea dispariţiei cozilor de la ghişee, acest lucru ar fi
posibil prin posibilitatea cetăţenilor de a-şi plăti taxele prin telefon sau prin
internet.
O altă metodă care ar putea fi transferată în sistemul administrativ din
România ar fi mărirea atribuţiilor funcţionarului aflat la interfaţa cu publicul de a
putea lua singur nişte decizii în cazuri mai puţin tipice, introducerea practicii unor
legalizări simplificate, ori de către funcţionar, ori de către orice altă persoană care
îşi dă semnătura, CNP-ul şi numărul de telefon ca pe o declaraţie implicită pe
proprie răspundere.
Mobilizarea personalului , acesta să fie capabil să ducă la bun sfârşit sarcina
primită, fără a pierde timpul, un alt punct forte pentru bună desfăşurare a
sistemului administrativ din România. Trebuie evitat de către România preluarea
sistemelor mai puţin eficiente în celelalte două ţări, Germania şi Suedia. Acum
România are cel puţin o şansă cu care nu se va mai întâlni prea repede, aceea de a
putea porni de la zero în direcţia pe care şi-o doreşte.
În istoria României au mai existat iniţiative care au avut succes deşi au fost
pregătite şi lansate de un grup restrâns (,,România -  Între orient şi occident”, N.
Djuvara). Performanţa a fost realizată în vremuri în care tehnica informaţiei nu era
nici pe departe ceea ce este acum.

BIBLIOGRAFIE

1. Armenia Androniceanu, “Management public internaţional”, editura

Universitară, Bucureşti, 2010

2. Armenia Androniceanu- Note de curs

3. Prof. Univ. Dr. Carpinschi Anton, “Sisteme politice comparate”