Pentru studenți

PROFESORUL DE EDUCAȚIE FIZICA și SPORT este indicat să:

1. Să formeze copiii, în spiritul implicării, respectului reciproc şi cooperării

2. Să nu favorizeze nici un elevsă fie constant în ceea ce priveşte regulile aplicateşi să îşi
respecte promisiunile făcute.
3. Să încurajeze şi să motiveze şi nu să sancţioneze.
4. Să nu permită exaltarea în cazul victoriilor şi descurajarea în cazul înfrângerilor.
5. Să transmită entuziasm, bucurie, încredere şi optimism.
6. Să respecte nevoia copiilor de a se simţi bine.
7. Să prezinte probleme care trebuie rezolvate şi nu soluţii care trebuie memorate.
8. Să urmărească un singur obiectiv, având în vedere că prea mulţi stimuli pot crea
onfuzii
9. Să reducă ceea ce are de spus la câteva fraze importante.
10. Să planifice activităţile în mod coerent, în funcţie de grupele de vîrstă
11. Să acorde aceeaşi atenţie şi evoluţiei individuale şi evoluţiei echipei.
12. Să stimuleze spiritul de echipă şi comportamentul altruist faţă de membrii echipei
13. Să se implice în reducerea numărului copiilor care părăsesc şcoalaîn timpul sezonului.
14. Să lase toţi copiii să joace în cadrul activităţilor competiţionale.

Tehnica jocului de fotbal reprezintă ansamblul de deprinderi motrice specifice ca formă și conținut
(procedee tehnice) care se desfășoară după legile activității nervoase superioare și ale biomecanicii, folosit
în scopul practicării cu randament maxim a jocului.
Procedeul tehnic se referă atât la manevrarea mingii, cât și la deplasarea în teren a jucătorilor.
Tehnica în jocul de fotbal constituie fundamentul pe care se dezvoltă și se perfecționează jocul. Ridicarea
fotbalului la un nivel superior, cât și răspândirea acestuia în toate țările lumii se datorează unei cât mai
desăvârșite perfecționări a acestui factor. Importanța factorului tehnic se reflectă și în influența pe care o
exercită asupra celorlalți factori și în special asupra factorului tactic.
Pentru a aplica o tactică superioară, pentru a realiza mai ușor ideile tactice, sunt necesare în primul
rând, execuții tehnice.
Măiestria tehnică a jucătorului de fotbal este o condiție importantă a dezvoltării gândirii lui tactice.
Cunoscând și posedând bine o varietate cât mai mare de procedee tehnice, jucătorul poate realiza planul
tactic conceput, fără dificultăți vizibile.
În fotbal, tehnica este legată, cu excepția jocului portarului, de manevrarea mingii cu picioarele,
segmente mai puțin îndemânatice. Manevrarea mingii cu picioarele prezintă un mare grad de dificultate și
este incomparabil mai grea decât manevrarea mingii cu mâna. Aceasta este și cauza ce stă la baza faptului
că, însușirea și perfecționarea tehnicii în fotbal durează mai mult față de celelalte jocuri sportive. Execuțiile
de finețe și subtilitate, numărul mare de procedee efectuate cu piciorul în condiții foarte variate și mereu
schimbătoare, măresc considerabil nota spectaculoasă a jocului de fotbal.

2.2. Sistematizare

Acest capitol îşi propune să reprezinte pentru studenţii facultăţilor de Educaţie Fizică, un material
util în munca pe care o vor depune cu elevii şcolilor generale, în vederea predării fotbalului la acest nivel
de vârstă, cât şi pentru profesori şi antrenori.
Materialul îşi propune să îmbine partea practică (mijloacele instruirii) cu cea metodică (metodă de
predare) şi să reprezinte un ghid rezultat din activitatea mea ca antrenor la acest nivel când am avut timp să
testez mai multe generaţii de copii.
Eu nu îmi propun o prezentare eşalonată pe lecţii sau pe semestre, ci o defalcare pe elementele care
compun jocul de fotbal cu metodica învăţării lui.
 Baza lucrării o va reprezenta: „tehnica şi tactica executării procedeelor tehnice, greşelile care pot
apare în execuţie, tactica jocului, indicaţiile şi unele exerciţii privind metodica învăţării, legătura tehnic-
tactic, ca şi unele indicaţii privind selecţia şi alcătuirea unei echipe şcolare (7 x 7 sau 11 x 11) cu trimitere
directă la cunoaşterea regulamentului de joc”.
Menţionez că studenţii anului I nu sunt toţi fotbalişti, lucru care implică două aspecte:
1. Chiar fotbaliştii de performanţă trebuie să înţeleagă că, una este să fii instruit şi să preiei nişte
programe, şi alta e să ai cunoştinţele metodice de bază ale jocului de fotbal, moment în care apare
satisfacţia muncii şi aprecierea colectivului.
2. Pentru cei care nu sunt fotbalişti, dar vor deveni profesori, trebuie să înţeleagă că prin „rațional”
şi prin cunoştinţe acumulate - chiar dacă nu sunt executanţi deosebiţi - pot asigura desfăşurarea
corespunzătoare a procesului de instruire.
Un lucru esenţial la nivelul pregătirii elevilor din şcolile generale, este faptul că nu e bine să tratăm
copiii ca adulţii, să nu uităm de particularităţile fiziologice ale vârstei, să nu uităm că la această vârstă
copiii sunt foarte receptivi, iar o deprindere greşită se corectează foarte greu. Învăţarea tehnicii corecte la
această vârstă reprezintă temelia pentru acei copii care au aptitudini deosebite pentru fotbal, însemnând
trambulina de lansare în activitatea de performanţă la cluburile de fotbal. Să nu uităm că în general şcolile
sunt dotate cu terenuri de handbal, care prin dimensiunile lor sunt perfect adaptate particularităţilor de
vârstă ale copiilor, îndemânarea fiind calitatea care poate fi dezvoltată pe aceste spaţii mici în care
driblingul, combinaţiile şi golul apar la intervale scurte de timp care fac deliciul copiilor; deci să nu uităm
că toate elementele pe care-i învăţăm pe copii trebuie aplicate în condiţiile jocului.
Materialul pe care-l voi prezenta va parcurge elementele jocului de fotbal, dar pe lângă explicaţie şi
demonstraţie (dacă nu sunt buni executanţi, alegem dintre copii pe cei mai dotaţi), mijloace, metodica
învăţării, corectările deficienţelor reprezintă un paragraf care trebuie bine însuşit pentru depistarea la timp a
greşelilor, cât şi prevenirea lor.
În orele de fotbal cu copiii trebuie să avem multă răbdare, deoarece nu toţi reuşesc să stabilizeze
deprinderea într-un timp scurt, multe calităţi tehnico-tactice formându-se într-o perioadă de timp în care
continuitatea, repetarea, cât şi unele calităţi moral-volitive devin determinante.
Un aspect important de ordin organizatoric, care nu trebuie uitat, îl reprezintă materialele necesare
instruirii copiilor de această vârstă. Pentru a preveni o greşeală metodică cu grave repercusiuni asupra
însuşirii corecte a procedeelor tehnico-tactice, voi aminti:
1. Mingile mai uşoare în greutate (nr. 3, 4, 5 corespunzătoare vârstei):
- permit învăţarea corectă a procedeelor;
- nu creează frică în lovirea mingii cu capul (una din cauzele că în fotbalul românesc foarte
puţini fotbalişti au o tehnică corectă şi sunt recunoscuţi la jocul aerian);
- permit transmiterea mingii la distanţe diferite;
- încurajează copiii în trasul la poartă de la distanţe diferite;
- dezvoltă încrederea în forţele proprii.
2. Folosirea aparatelor ajutătoare simple care uşurează procesul de instruire (zid de tras, portiţe mici,
jaloane, suport pentru mingi suspendate, panouri, groapa cu nisip).
Plecând la depistarea copiilor cei mai valoroşi din şcoală pe lângă testările fizice, observările în
cadrul jocurilor se pot face în baza unor criterii:
1. În momentul când au mingea:
- este capabil să aplice tehnica sa în condiţii dificile şi mai ales în timpul luptei cu adversarul ?
2. Când coechipierii se află în posesia mingii:
- se demarcă şi anticipează faza de joc chiar dacă mingea nu se află în apropierea sa ?
3. Când mingea este în apropierea adversarului direct:
- dă dovadă de voinţă şi îndemânare pentru a-l deposeda în lupta om la om ?
4. Când mingea este în posesia echipei adverse:
- ştie să apere zona ameninţată ?
- observă în acelaşi timp mingea şi mişcările adversarului ?
5. Integrarea sa în cerinţele comportării echipei:
- cum rezolvă sarcinile care-i revin în cadrul echipei ?
- satisface cerinţele desfăşurării unui joc constructiv şi colectiv?
Un alt aspect metodic important îl reprezintă în cadrul echipelor de copii nespecializarea strictă pe
posturi, deoarece pubertatea poate aduce modificări importante, iar în baza unor principii ale fotbalului
jucătorul trebuie să devină polivalent.
 În continuare, voi intra în problemele de esenţă ale acestui îndrumar încercând să vă furnizez acele
cunoştinţe care vă sunt strict necesare în procesul predării fotbalului la şcoala generală.
În primul rând o lecţie de fotbal trebuie să ţină cont de:
- încălzire generală (fără minge sau cu minge);
- încălzire specifică (mijloace apropiate jocului de fotbal cu implicaţii asupra grupelor
musculare specifice din efortul jocului);
- partea fundamentală cu temele lecţiei:
a) învăţare;
b) repetare – consolidare.
- partea de încheiere (concluzii)
Lucrarea de faţă nu va prezenta înşiruiri sistematizate care se uită uşor, ci aspecte practico-metodice
indispensabile ale principalelor procedee tehnico-tactice în legătura lor indisolubilă, necesare profesorilor
care predau fotbalul în şcoala generală.
Însuşirea tehnicii, poate cu excepţia jocului portarului, este legată de membrele inferioare ale
corpului omenesc, cele mai puţin îndemânatice, sarcina învăţării fiind mult mai grea.
Un lucru de care trebuie să ţinem cont în instruire este faptul că însuşirea tehnicii trebuie să aibă
nuanţă tactică şi legată de condiţia jocului (ex. un jongleur de la circ poate menţine mingea mai mult ca un
fotbalist, însă introdus în condiţii de joc balanţa se schimbă).
Voi exemplifica în continuare o simplă clasificare a elementelor tehnice din fotbal, urmând a le
concretiza pe cele mai importante.
1. Mişcări fără minge.
2. Mişcări cu minge.

2.3. Caracteristicile tehnicii jocului de fotbal

Tehnica nu trebuie privită ca ceva de sine stătător, ci legată de procesul de joc – în interdependență
cu tactica, pregătirea fizică, psihologică și teoretică.
Tehnica este științifică, pentru că se perfecționează permanent pe baza interpretării datelor furnizate
de științele biologice. În perfecționarea tehnicii trebuie să se țină seama de elementele noi din domeniul
fiziologiei și în special de legile activității nervoase superioare, precum și de legitățile anatomiei,
biomecanicii și altor științe conexe educației fizice fizice și sportului.
Tehnica este evolutivă, deoarece orice element sau procedeu se perfecționează prin găsirea unor
rezolvări mai bune, mai utile.
Primul element tehnic care a apărut în fotbal a fost lovirea mingii cu piciorul (cu vârful labei
piciorului), executat într-un fel simplu, cât mai aproape de mișcarea naturală de mers sau de alergare. Mai
târziu, când jocul s-a mai dezvoltat, a apărut lovirea mingii cu șiretul, cu latul, cu exteriorul labei piciorului,
cu călcâiul, etc.
Alături de lovirea mingii cu piciorul, un element tehnic important a fost driblingul (conducerea
mingii plus mișcări înșelătoare) necesar depășirii adversarului. Treptat, pe măsura dezvoltării jocului și a
regulamentului de joc, au apărut și celelalte elemente ale tehnicii.
Tehnica este îngreuiată în desfășurarea jocului, deoarece procedeele se realizează din mișcare, pe
spații restrânse, jenat de adversar, deci în permanentă criză de timp și spațiu.
Tehnica este perceptibilă. Insuficiențele în pregătirea fizică, unele lipsuri tactice, trec neobservate de
spectatori, dar nu și pentru specialiști. În schimb, execuțiile tehnice pot fi apreciate de oricine. Transmiterea
corectă a mingii, preluarea corectă, precizia execuțiilor, sunt criterii de apreciere a tehnicii jucătorilor.
Valoarea tehnică a jucătorilor nu se apreciază numai după execuțiile lor tehnice, ci și după cum știe să le
aplice în mod creator în favoarea echipei.
Pregătirea tehnică poate fi caracterizată prin:
- precizia în execuția procedeelor tehnice de bază și a celor specifice posturilor. Precizia permite
jucătorilor echipei să practice un joc colectiv-constructiv, să aibă inițiativa în joc, mărind eficacitatea
acțiunilor de joc de atac și apărare;
- viteza în execuţia procedeelor tehnice, obţinută prin rapiditatea mişcării în sine, prin
simplificarea execuţiei. Viteza de execuţie se mai obţine şi prin folosirea celui mai simplu şi potrivit
procedeu pentru situaţia creată şi pentru scopul urmărit;
 - uşurinţa în execuţie, fără concentrări în joc, chiar în situaţiile cele mai dificile. Manevrarea
mingii şi mişcările relaxate în vederea acestor manevrări, se bazează pe siguranţa ce o dă însuşirea perfectă
a diferitelor procedee tehnice;
- varietatea accentuată în execuţie, ceea ce presupune ca jucătorii să dispună pentru acelaşi
element tehnic de cât mai multe procedee tehnice, indiferent dacă este vorba de preluare, conducere sau
fentă. Jucătorul posedând o varitate de procedee, nu este legat în rezolvarea diferitelor faze de joc, de un
anumit procedu tehnic, ci foloseşte pe cel mai potrivit pentr rezolvarea fazei respective;
- utilitatea este o altă caracteristică a tehnicii moderne. Jucătorii de elită mondială, cu toate
virtuozităţile lor, nu caută să se afirme personal, ci valorifică măiestria lor în mod creator, pentru
soluţionarea eficientă a diferitelor faze de joc. Virtuozitatea nu înseamnă numai execuţia unui anumit
procedeu tehnic, ci conţine şi o soluţie tactică deosebită.

2.4. Metodica pregătirii tehnice

2.4.1. Mișcările fără minge în fotbal

a) Alergarea în jocul de fotbal

Prin ce se caracterizează alergarea fotbalistului ?
- Detentă puternică la pornire şi a unei desprinderi rapide de pe sol în momentul startului (atenţie
lipseşte aruncarea în înălţime a genunchiului celuilalt picior), necesare în momentul schimbării rapide a
direcţiei de alergare (agilitate);
- Pasul fotbalistului va fi mai scurt ca al sprinterului sau semifondistului, el călcând sub propriul
corp;
- Ritmul uniform de alergare nu aparţine fotbalistului, deoarece el va fi nevoit în funcţie de situaţia
de joc să-l schimbe mereu;
- El va avea în timpul alergării muşchii uşor încordaţi, atent la fiind atent la agenţii externi
(deposedări, împingeri);
- Alergarea fotbalistului va fi deosebită de cea a atletului pentru a lua un factor de comparaţie.
Braţele jucătorului de fotbal nu fac mişcări puternice în plan paralel cu direcţia de înaintare, ci sunt puţin
oblic pentru a menţine echilibrul jucătorului şi a-i asigura protecţia;
- Startul fotbalistului datorită situaţiilor imprevizibile sa face mult mai uşor din alergare uşoară,
dar în condiţiile plecării din poziţii statice alergarea pe pingea este cea mai eficientă.
b) Schimbarea direcţiei alergării (agilitate)
Obligat de mişcările adversarului, jucătorul va fi nevoit să schimbe direcţia alergării precedată de
opriri bruşte. De aceea el va ataca aproape de adversari cu pași mărunți, pentru ca CGG să fie mai aproape
de sol, iar schimbarea de direcţie uşurată.
c) Tehnica săriturilor în fotbal
Tehnica săriturilor e legată de tehnica desprinderilor de pe sol şi supleţea musculară.
- Desprinderea de pe sol poate fi făcută pe un picior sau pe ambele picioare: loc; cu elan.
- Eficacitatea săriturii cu elan pe un picior este superioară săriturii de pe ambele picioare, dar jocul
oferă soluţii şi ipostaze nebănuite, jucătorul neavând timpul necesar pentru a-şi pregăti desprinderea;
- Dezvoltarea supleţii va ajuta jucătorii în cadrul săriturilor instantanee, mai ales în condiţii de
adversitate.
Ţinând cont de indicaţiile metodice, mijloacele pot fi alese din atletism sau jocuri adecvate vârstei
pe care le puteţi selecta din bibliografie.

2.4.2. Mișcările cu mingea în fotbal

Mecanismul de bază al lovirii mingii cu piciorul constă în:

- luarea poziţiei faţă de minge;
- pendularea piciorului care execută lovirea;
- lovitura propriu-zisă;
- urmărirea mingii cu piciorul.
Cerinţe ale lovirii mingii cu piciorul:
 - precizia (de pe loc, mişcare, adversitate) care pot fi superioare forţei sau tăriei ei.
- tăria mingii lovite depinde de:
* viteza elanului, respectiv de viteza labei care execută lovitura;
* amplitudinea piciorului care execută lovitura;
* elasticitatea mingii;
* duritatea labei piciorului;
* viteza cu care vine mingea;
* greutatea mingii.
Acțiunea mecanică de lovire a mingii cu piciorul nu este chiar așa de simplă, datorită dificultăților
ce provin în joc, cum ar fi: jenarea de către adversar, execuția în viteză, condiția terenului, timpul existent,
condiții variate schimbătoare, etc.
Sub acțiunea forței de lovire imprimate, mingea se va deplasa în direcția în care a acționat forța.
Dacă forța aplicată este îndreptată spre centrul de greutate al mingii, atunci ea se va deplasa pe o traiectorie
imaginară în linie dreaptă, care pornește din punctul de lovire și trece prin centrul mingii. Traiectoria și
direcția pe care o va lua mingea după lovire depinde de punctul unde se aplică lovitura. Dacă mingea este
lovită în centrul ei, ea va lua o traiectorie joasă, razantă cu solul, dar dacă este lovită la baza ei, va avea o
traiectorie înaltă.
În cazul în care piciorul lovește mingea lateral stânga sau dreapta față de punctele menționate
(centru mingii), atunci ea va devia de la linia dreaptă și va urma o traiectorie curbă.
Motivul acestei devieri este că acțiunea forței de lovire fiind laterală, se imprimă mingii o rotație
pronunțată la stânga sau la dreapta, în urma căreia mingea se abate de la traiectoria ei normală. Mingea
lovită astfel este denumită “minge cu efect” sau minge tăiată. Aceste lovituri trebuie exersate îndelungat,
deoarece traiectoria se curbează și ajungerea la destinație nu depinde numai de locul unde este lovită
mingea, ci și de îndemânarea și mobilitatea gleznei, precizia și forța loviturilor.
Forța este necesară pentru a trimite mingea fie la distanțe mari (degajări, deschideri, centrări), fie
pentru trasul la poartă. Puterea loviturii depinde de forța cu care se aplică lovitura, care la rândul ei depinde
de accelerarea masei musculare care acționează, deci sunt în raport direct proporțional.
Viteza cu care se deplaseză mingea lovită mai depinde și de viteza de sosire a ei, precum și de
amplitudinea mișcării de pendulare a piciorului.
Trecând la biomecanica lovirii mingii cu piciorul, vom descrie următoarele elemente:
- elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul plecării până în momentul aplicării loviturii, este
în funcție de distanța la care se transmite mingea și de forța pe care jucătorul dorește să o imprime. Toate
aceste relații sunt direct proporționale.
- piciorul de sprijin prezintă două aspecte și anume:
* direcția piciorului de sprijin care asigură traiectoria, înălțimea pe care o va urma mingea după
lovire. Pentru a imprima mingii o traiectorie joasă, razantă cu pământul, piciorul de sprijin trebuie să fie
așezat lângă minge și în aceeași linie, la o distanță de 10-20 cm. Genunchiul piciorului de sprijin trebuie să
fie flexat. Pentru a imprima mingii o traiectorie cu boltă, lovitura trebuie aplicată în jumătatea inferioară a
ei, dar în același timp piciorul trebuie așezat puțin înapoi și lateral față de minge. În momentul lovirii,
centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin, ceea ce permite piciorului de lovire să manevreze în
voie.
* poziția corpului în momentul lovirii. Apropiindu-se de minge și situând piciorul de sprijin lângă
ea, corpul în virtutea inerției continuă mișcarea înainte până ajunge aproape de verticala mingii: umerii
duși ușor înainte, iar corpul aplecat.
Piciorul care lovește este îndoit din articulația șoldului și flexat din genunchi, ca la mișcarea din
alergare. În momentul pregătirii mișcării de lovire, umerii și brațele încep să pivoteze în direcția opusă, iar
în momentul lovirii genunchiul se extinde. Piciorul care a lovit mingea continuă mișcarea sa înainte înainte
și în sus, în timp ce corpul se înalță pe vârful piciorului de sprijin. Brațul opus piciorului care a lovit
mingea termină mișcarea în fața corpului.
Piciorul care lovește. Pendularea piciorului cu care se lovește, deci curba pe care o face piciorul față
de poziția piciorului de sprijin, influențează traiectoria, tăria și distanța până unde va fi transmisă mingea.
La toate loviturile se cere o pendulare pronunțată și mai ales o flexie cât mai bună din articulația
genunchiului, chiar și la mingile trimise la distanțe mai scurte, pentru că numai așa se obține lovirea corectă
a mingii.
În prima fază a pendulării, mușchii, articulațiile și în general corpul efectueză această mișcare
complexă, în mod relaxat. Lovirea propriu-zisă se face prin reducerea piciorului din articulația șoldului,
urmată de extensia treptată a genunchiului. Viteza mișcării de pendulare este direct proporțională și
dependentă de forța pe care vrem să o imprimăm mingii, cât și cu mărimea amplitudinii mișcării de
pendulare. În faza de pendulare a piciorului spre înainte, mușchii articulațiile și în special, articulația
gleznei, vor fi încordate. Traiectoria mingii mai depinde și de momentul când se produce lovirea, respectiv
când piciorul de lovire se află pe curba descendentă sau este pe curba ascendentă.
Mingea lovită pe curba descententă va avea o traiectorie joasă, fiindcă în acest moment piciorul
acționează paralel cu pământul, iar piciorul de sprijin este situat în aceeași linie cu mingea.
De asemenea, genunchiul piciorului cu care se lovește este situat deasupra mingii. Până în momentul
lovirii propriu-zise, greutatea corpului va fi în întregime pe piciorul de sprijin și numai după lovirea mingii
greutatea corpului va aluneca înainte, pe piciorul care a executat lovitura.
La executarea loviturii care se produce pe curba ascendentă, piciorul cu care se lovește mingea va
depăși linia piciorului de sprijin. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul
de sprijin și va continua să rămână și după executarea loviturii. Lovită în acest fel, mingea va avea o
traiectorie înaltă, întrucât în această mișcare piciorul acționează de jos în sus.
Imprimarea forței corporale. Lovirea mingii este o mișcare complexă a întregului corp. Această
mișcare cere o bună coordonare a tuturor componentelor ei. A imprima forța corporală loviturii înseamnă a-
i asigura mingii forța și viteza necesare în trasul la poartă și în transmiterile la distanțe mari.
Mișcarea brațelor asigură și ajută la menținerea echilibrului în momentul lovirii.
Sintetizând, aceste componentele ale mișcării de lovire se leagă între ele într-o succesiune normală,
formând o unitate și trebuie să fie foarte bine cunoscute de antrenori sau profesori, servind în special în
munca de corectare a greșelilor de execuție.
În ceea ce privește clasificarea loviturilor cu piciorul, acestea pot fi: cu latul; cu ristul plin, interior,
exterior; cu vârful; cu genunchiul; cu călcâiul.

2.4.2.1. Tehnica lovirii mingii cu latul

Acest procedeu asigură cea mai precisă dirijare a mingii datorită suprafeţei mari de lovire.
Ca aspect metodic, pot menţiona că datorită însuşirii rapide de către copii, ea are efect stimulativ
deosebit şi e bine ca în cadrul învăţării tehnicii să se înceapă ce acest procedeu.
Tehnica lovirii mingii cu latul:
- „latul” este delimitat de articulaţia degetului mare, osul călcâiului şi partea interioară a osului
gleznei.
- lovirea mingii cu latul, de pe:
- loc
- elan (vor fi tratate împreună)
a) Elanul va fi uşor şi relaxat, iar mărimea vitezei de alergare nu va asigura o lovire mai puternică.
- este bine ca indicaţie metodică să furnizăm copiilor ca elanul să se facă pe direcţia mingii, iar
dacă aceasta vine din lateral, ne deplasăm pentru a respecta indicaţia de mai sus.
b) Potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura:
- piciorul este întors din şold în afară, în aşa fel ca planul longitudinal al labei piciorului să fie
pe direcţia loviturii, genunchiul piciorului care execută lovitura fiind uşor flexat;
- laba piciorului ridicată la 8 – 10 cm. deasupra solului.
Din această poziţie, piciorul care execută lovitura este uşor pendulat din şold spre spate, în timp ce
celălalt picior este situat lângă minge (10 –15 cm.) cu genunchiul uşor flexat; laba piciorului pe direcţia de
unde vine mingea.
- pendularea piciorului de lovire nu trebuie să fie exagerată 45 0 – 500 unghi cu solul, trunchiul
uşor aplecat înainte, privirea fixată pe minge; braţul de pe partea opusă lovirii uşor flexat, celălalt pe lângă
corp pentru a asigura echilibrul.
Lovitura începe prin pendularea piciorului de lovire, iar glezna şi articulaţia genunchiului vor fi
încordate numai în momentul lovirii pentru a asigura un lanţ uşor de pârghie mai puternic.
Lovitura propriu-zisă este urmată de însoţire, pendularea piciorului de lovire continuându-şi
mişcarea, pregătind scopul tactic al procedeului – pasă prin „dă şi du-te”.

2.4.2.1.1. Metodica învățării lovirii mingii cu latul

 1. Explicaţie, demonstraţie.
2. Lovirea unor mingi atârnate (scop principal – sesizarea de către copii a suprafeţei de lovire –
atenţie, începem din start cu latul pentru ambidextrie).
Etape de învăţare:
1. Executarea de pe loc, fără minge, a mişcărilor.
2. Lovirea mingii statice către un partener sau zid.
3. Lovirea mingii statice, dar de la 60-70 cm. înapoia ei, lovirea fiind precedată de un uşor pas
săltat.
4. Lovirea mingii statice după câţiva paşi de alergare.
5. Rostogolirea mingii înainte şi apoi lovirea ei.
6. Partenerul trimite mingea uşor pe jos, copilul urmând să execute lovitura cu latul de pe loc, apoi
din uşoară alergare.
7. Lovirea mingii cu latul la zid (distanţa 3 – 4 m. de zid), la început cu piciorul de bază, apoi
alternativ.
8. Transmiterea mingii dintr-o direcţie laterală spre un partener; lovirea mingii se va face cu
piciorul mai îndepărtat de minge, astfel ca în momentul executării loviturii, elevul să se afle exact în faţa
partenerului său. Este bine ca acest exerciţiu să se efectueze în triunghi.
9. Doi elevi faţă în faţă execută în mod continuu pase mărind şi micşorând distanţa (6-10 m.); ca
indicaţie metodică jucătorii vor sta permanent în joc de gleznă, iar înaintea lovirii mingii vor face pasul
înainte (pentru învăţarea ieşirii în întâmpinare), lovire şi apoi plecare un pas după lovire, după care se retrag
la locul lor. Nu voi insista asupra lovirii mingii din aer cu latul prezentând elementele cele mai importante
ale jocului.

2.4.2.1.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

- Fără voia executantului mingea poate căpăta o puternică mişcare de rotaţie în sens lateral datorită
poziţiei greşite a labei piciorului, axa longitudinală a labei necăzând perpendicular pe direcţia lovirii;
- Greşeala poate proveni şi din faptul că elevul nu stă perfect perpendicular pe direcţia lovirii,
chiar dacă poziţia labei piciorului e corectă;
- O greşeală este lovirea mingii scurt, prin pocnire, rezultatul fiind o lovitură lipsită de precizie;
cauza este lipsa pendulării piciorului de lovire şi a învârtirii mingii după lovire;
- Mişcarea de lovire trebuie să fie asemănătoare unei împingeri;
- În momentul executării lovirii, articulaţia genunchiului, dar mai ales a gleznei, nu sunt încordate;
în consecinţă, suprafaţa de lovire nefiind suficient de rigidă, tăria mingii va slăbi; pentru a corecta această
greşeală vom folosi mingi mai grele;

2.4.2.1.3. Exerciții pentru jucătorii avansați

Lovirea mingii cu latul se foloseşte mai rar izolat, varianta combinaţiilor cu alte elemente ale jocului
(preluare, conducere) fiind mai apropiată în faza învăţării jocului de fotbal.
Voi începe cu prezentarea unor exerciţii metodice care pot fi găsite reprezentate grafic în anexă.
1. Pase în doi din alergare.
- pasa la întâlnire;
- exerciţiul poate fi combinat cu preluare – pas.
2. Pase în trei din alergare cu latul.
- mingea pasată între trei jucători aflaţi aproape în linie;
- pase în triunghi cu un jucător aflat cu spatele la direcţia de înaintare, înaintea celorlalţi doi sau
în afara lor în direcţia de înaintare;
- atenţie la poziţia faţă de minge.
3. Joc la poziţia faţă de minge.
4. Pasarea mingii sub formă de suveică cu latul:
- se poate combina cu preluare;
- ieşire în întâmpinare;
- forma suveicii cu deplasare la coada şirului propriu sau al şirului opus.
 5. Pasarea mingii în cerc (jucătorii aleargă în jurul arcului, iar cel din mijloc posedă cu fiecare).
6. Acelaşi exerciţiu, dar dă şi du-te unde ai pasat, păstrând cercul.
7. Pasa în doi din joc de gleznă (unul pasează pe jos, altul cu traiectoria arcuită).
8. Distanţa 8-10 m., pase în doi cu două mingi (loc sau mişcare).
9. Pase în trei cu două mingi (triunghi, unul din jucători retransmite mingea primită de la partener
sau primeşte da la unul şi pasează cu celălalt. Sens invers de pasare când mingea vine de la celălalt
coechipier.
10. Joc de pase între trei coloane (triunghi).
Variante:
- dă şi du-te – primeşte de la o coloană mingea şi se deplasează la coada şirului celeilalte
(sensul se schimbă pentru ambidextrie).
11. Exerciţiu în patru coloane.
a) pas în dreapta, pleacă în stânga şi invers;
b) pas dreapta sau stânga şi pasează pe oblic.
12. Pasarea mingii între trei de pe loc cu două mingi aflate la extremităţi; jucătorul din mijloc
pasează redublat cu fiecare dintre extremităţi alternativ.
13. În trei liniar pasă scurtă, pasă – lungă (distanţa 20-25 m.).
14. Joc de pase în cerc – cu un jucător în centrul cercului.
- Jucătorul x de pe marginea cercului pasează la jucătorul din centrul cercului, care continuă
exerciţiul de dă şi du-te cu alt partener de pe marginea cercului.
15. Pase în doi cu schimb de locuri (învăluiri) – dă şi du-te prin spatele partenerului:
- se poate executa: - direct;
- preluare – pas.
- distanţa 3-10 m. în funcţie de particularităţile colectivului şi scopul urmărit.
16. Pase în trei cu schimb de locuri; mingea pleacă din centru, traseele fiind aceleaşi ca la exerciţiul
de mai sus.
17. Pasarea mingii în coloană cu un jucător; după pas cu jucătorul căpitan aleargă la coada şirului;
după un număr de execuţii, jucătorul desemnat este înlocuit cu altul pentru a-i asigura numărul de repetări
şi responsabilitate.
După cum se observă, am recomandat un mic număr de exerciţii, însă eşalonate (de la uşor la greu),
rămânând ca studenţii prin studiul materialelor bibliografice să-şi selecteze tot ce consideră că le este util
pentru activitatea lor.
De asemenea, am exemplificat cu exerciţii având şi conţinut tactic referitoare la pasarea mingii cu
latul, făcând trecerea spre fracţiuni de joc prin pasarea mingii.

2.4.2.2. Tehnica intrării în posesia mingii

Prin intrarea în posesia mingii se înţelege preluarea mingii şi luarea ei sub controlul jucătorului; am
evitat cuvântul stopare, deoarece în evoluţia sa fotbalul a renunţat la stoparea mingii, bazându-se pe cele
două elemente de mai sus.
Procedeele de intrare în posesie a mingii pot fi clasificate în două feluri:
A. În funcţie de înălţimea mingii:
- razante;
- semi – înalte;
- înalte.
B. Partea corpului care vine în contact cu mingea:
- cu piciorul;
- cu abdomenul;
- cu pieptul;
- cu capul.
Preluarea mingii cu piciorul poate fi:
- cu latul;
- ristul - interior; plin; exterior.
- cu talpa;
- cu călcâiul;
 - cu coapsa.

Tehnica preluării mingii cu latul

Se execută cu aceeaşi parte a piciorului cu care se efectuează lovirea mingii cu latul. Cele trei
variante ale preluării cu latul:
- mingi rostogolite;
- mingi semi – înalte;
- mingi ricoşate din pământ.
Dacă la mingile rostogolite dorim stoparea mingii, piciorul de pendulare este dus înaintea piciorului
de sprijin, relaxat, iar în momentul contactului cu mingea se retrage brusc din şold.
După cum aminteam, în fotbal din cauza crizei de spaţiu şi timp, această oprire a mingii e pe cale de
dispariţie, luarea cu sine a mingii pe poziţia viitoare, fiind în concordanţă cu cerinţele jocului.
Referitor la preluarea cu latul a mingilor rostogolite, este indicată plecarea după preluare pe poziţia
pe care o dorim, finalizând biomecanica de lovire; putem aminti că poziţia piciorului care pendulează se
află în momentul contactului cu mingea, înapoia piciorului de sprijin care pivotează în direcţia în care
dorim să acţionăm.
Ca observaţie, poziţia labei piciorului de sprijin ne indică direcţia preluării. De remarcat că laba
piciorului care efectuează preluarea, ca şi articulaţia genunchiului, trebuie să fie relaxate pentru a nu crea o
suprafaţă rigidă. Mai trebuie să ţinem cont de forţa cu care vine mingea.

Tehnica preluării din aer a mingilor razante

- Mingea venită la o înălţime (sub cea a genunchiului) poate fi preluată cu latul.

- Executarea mişcării este aproape identică cu tehnica preluării mingii rostogolite, laba piciorului
trebuie ridicată mai sus, în raport cu înălţimea la care vine mingea, ceea ce se poate realiza prin flexare mai
amplă a genunchiului. Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold, conducem mingea până sub corpul
nostru. Ducerea înapoi a piciorului nu trebuie să treacă mult sub linia corpului. Datorită relaxării sistemului
de articulaţii a piciorului, forţa cu care vine mingea scade în aşa măsură că, după izbire, mingea nu
ricoşează la mai mult de un metru de jucător.

Tehnica preluării mingii cu latul în momentul ricoșării de pe sol

Această tehnică se foloseşte la mingile venite din faţă.

Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, cu vârful îndreptat în direcţia din care vine mingea
şi la o distanţă 0,5 – 1 lungime de gheată, înaintea locului în care se presupune că mingea va atinge
pământul.
Celălalt picior este răsucit din şold, în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie
perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii, la fel ca la lovitura cu latul.
Piciorul trebuie să formeze un unghi de aproximativ 450 cu solul, articulaţiile fiind relaxate.
Trunchiul este uşor aplecat înainte, umărul din partea piciorului de sprijin este puţin adus înainte faţa
de celălalt, la fel ca şi braţul care este întins înainte pentru a menţine echilibrul (celălalt braţ relaxat, pe
lângă corp). Privirea urmăreşte mingea în permanenţă.
După izbirea mingii de laba piciorului, greutatea corpului este lăsată pe piciorul de sprijin, piciorul
de pendulare continuându-şi cursa pe primul pas.
Este important ca piciorul de sprijin să fie aşezat pe sol înainte de locul de cădere a mingii, deoarece
în cazul unei nereuşite mingea se va lovi de gamba piciorului.

Tehnica preluării mingilor venite de sus cu mijlocul șiretului

Pe limbaj mai „fotbalistic”, această preluare înseamnă stopare din aer, amortizare. Tehnica preluării
mingilor venite de sus cu mijlocul șiretului cere un dezvoltat simţ al mingii.
 Baza procedeului este cedarea lansată a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea.
Piciorul care execută mişcarea flexat din genunchi se ridică din şold, articulaţia labei relaxată
conduce mingea în traiectoria ei spre sol, viteza scăzând cu cât piciorul se apropie de sol.
Braţele lateral, piciorul de sprijin uşor relaxat, trunchiul uşor aplecat înainte asigură un bun
echilibru.
Mingea trebuie însoţită pe un traseu mai lung, ea pierzându-şi astfel din viteza de cădere.

Tehnica preluării mingii cu șiretul exterior

- Tehnica preluării – întreaga greutate a corpului se află pe piciorul de sprijin. Genunchiul este
uşor flexat, trunchiul aplecat înainte, braţele menţin echilibrul ridicate, privirea tot timpul la minge.
- Ne întoarcem cu piciorul de sprijin puţin lateral faţă de direcţia de sosire a mingii, ridicând în
acelaşi timp piciorul celălalt de-a curmezişul, în faţa corpului.
Piciorul adus în faţa corpului trebuie întors spre interior din gleznă – cam în felul loviturii cu şiretul
exterior – şi întins puţin în jos. Îndată după izbirea sa de pământ, mingea se loveşte cu şiretul exterior al
piciorului, ţinut cu laba deasupra mingii şi se opreşte repede pe sol.
Jocul ne arată că după preluare se trece cu greutatea pe piciorul care a executat procedeul, pentru a
scurta timpul şi spaţiul.

Tehnica preluării mingii cu pieptul

- Nu necesită pregătiri speciale, suprafaţa de contact este mai mare, iar indicaţia se adresează în
special la mingile înalte.
- Preluarea cu pieptul are două variante:
1. amortizarea, stoparea.
2. luarea cu sine pe poziţia viitoare.

Tehnica preluării – luarea cu sine

- uşoară fandare pe spate, genunchii uşor flexaţi, greutatea repartizată pe ambele picioare, toracele
bombat.
- împingerea înainte a şoldului este ajutată de împingerea genunchilor din glezne, braţele lateral
asigurând echilibrul, privirea urmăreşte mingea.
- în momentul contactului cu pieptul, genunchii se întind, şoldul fiind tras înapoi, toracele retras,
trunchiul formând un arc înclinat înainte.
La amortizare se încordează musculatura toracelui şi printr-o extensie a trunchiului şi cu un impuls
din genunchi şi glezne, mingea rămâne pe piept.

Tehnica preluării mingii prin mişcare înşelătoare cu corpul

- Este de maximă importanţă în fotbalul modern, ţinând cont de marcajul strict în care eliberarea
de un adversar înseamnă crearea de superioritate.
- De menţionat, când jucătorul are adversarul în spate şi iese în întâmpinarea mingii.
- Deci, în momentul când mingea se apropie, jucătorul execută o schimbare de direcţie pe un picior
pentru a fixa adversarul, trecând apoi cu greutatea pe celălalt cu preluarea mingii (interior, exterior, piciorul
drept sau stâng).

2.4.2.2.1. Metodica învățării diferitelor procedee de preluare

Metodica învățării preluării cu latul

Cuprinde următoarele etape:

a) Executarea mişcării din poziţia statică, fără minge;
 b) Stând pe loc, jucătorul aşteaptă cu piciorul întins mingea rostogolindu-se încet în faţă. În
momentul în care mingea atinge laba piciorului, el îşi trage piciorul înapoi, căutând să menţină contactul
minge – picior (e bine de executat cu o minge mai grea sau minge medicinală).
c) Acelaşi exerciţiu cu o minge rostogolită mai repede.
d) Mingea rostogolită la început încet, apoi repede, trebuie oprită de jucător pe loc, fără pregătire.
e) Mingea rostogolită e oprită din alergare.
f) Legăm mingea cu o sfoară, iar când aceasta se apropie de picior o oprim (amortizare).
g) Partenerul la 3 – 4 m. aruncă mingea, celălalt face oprire sau preluare când mingea ricoşează de
la sol (acelaşi exerciţiu executat de la distanţe mai mari).

Metodica învățării preluării mingii cu latul în momentul

ricoșării de pe sol

Etape:
a) Execuţia fără minge; luarea poziţiei corpului şi a picioarelor, efectuarea de flexii pe piciorul de
sprijin şi menţinerea echilibrului.
b) Jucătorul stă cu piciorul care execută preluarea pendulat spre spate, luând poziţia de preluare.
Partenerul îi aruncă mingea uşor arcuită, astfel ca după atingerea solului să se atingă de partea internă a
labei piciorului.
c) Jucătorul îşi aruncă singur mingea, astfel ca aceasta să cadă după umărul din partea piciorului
care execută lovitura, iar trunchiul uşor răsucit.
d) Executarea preluării din alergare uşoară cu mingea aruncată de partener.
e) Aceeaşi preluare cu întoarcere 450 şi apoi 900.

Metodica învăţării 2 etape:

a) executarea mişcării fără minge;

b) executarea mişcării cu o minge umplută;
c) acelaşi exerciţiu cu o minge puţin umflată;
d) jucătorul îşi aruncă singur mingea, o lasă să cadă, după care execută amortizarea;
e) individual aruncată mingea în sus cu preluare sau minge aruncată de partener;
f) din alergare uşoară, cu întoarcere 900, din jonglare.
Această amortizare poate fi legată de o pasă cu latul, cu ristul plin aşa cum o cere jocul.

Metodica învățării preluării mingii cu șiretul exterior

Etape de învăţare:
a) Întâi se execută fără minge.
b) Apoi din minge pe sol pentru a ne obişnui cu deprinderea.
c) Minge aruncată de partener şi execuţia preluării, după ce aceasta ricoşează din sol, o dată, apoi
de două ori.
d) Preluarea mingii din mers, alergare cu întoarcere 45 – 900.

Metodica învăţării preluării – luarea cu sine

Foarte important pentru a nu inhiba elevii este folosirea unor mingi mai uşoare adecvate vârstei lor,
pentru a învăţa corect şi folosi util acest procedeu.
Etapele învățării:
a) executarea mişcării fără minge (individual sau la comandă);
b) preluarea mingii de la un partener aflat la 2 – 3 m., mingea preluată va fi prinsă în mâini;
c) acelaşi exerciţiu din alergare uşoară spre minge;
d) din jonglarea mingii, aruncarea ei în sus, preluare cu pieptul;
e) pase medii cu partener şi preluare cu pieptul.
 Metodica învăţării preluării mingii prin mişcare înşelătoare
cu corpul

a) Jucătorul cu spatele la un jalon sau jucător static.

El îşi alege momentul în care execută fentă cu corpul într-o parte şi deplasare în direcţie opusă;
(se poate folosi şi fentă dublă) execuţia fiind făcută fără minge.
b) Jucătorul care execută mişcarea înşelătoare, aşează mingea pe sol în faţa sa. După fentă cu corpul
într-o direcţie, preia mingea în direcţia opusă.
c) Acelaşi exerciţiu din mişcare cu adversar la spate, se efectuează fentă şi schimbare de direcţie.
d) Un partener transmite pas din faţă şi elevul execută fentă simplă sau dublă şi schimbare de
direcţie.
e) Acelaşi exerciţiu, dar cu adversar la spate.

2.4.2.2.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

Greșeli de execuție în preluarea mingii cu latul:

a) Rigiditatea articulaţiilor (mai ales la începători) situaţie în care mingea ricoşează departe de
executant; se recomandă în această situaţie folosirea mingilor grele (umplute).
b) Jucătorul trage prea târziu piciorul înapoi; mingea se loveşte de un corp rigid, motiv pentru
care tragerea piciorului înapoi se va face la comanda profesorului.
c) Mingea nu se izbeşte de suprafaţa respectivă, ci de fluierul piciorului, de gleznă sau de partea
labei din jurul călcâiului.
Această greşeală se datorează faptului că jucătorul nu urmăreşte mingea cu privirea, nu o conduce cu
ochiul spre suprafaţa de lovire adecvată, ci se mulţumeşte să urmărească traiectoria mingii cu privirea
periferică.
Greșeli de execuție în preluarea mingii cu latul în momentul ricoșării de pe sol:
a) Piciorul pendulat spre spate este ridicat prea sus, astfel că mingea atingând pământul, trece pe
sub laba piciorului.
b) Greutatea corpului nu este lăsată complet pe piciorul de sprijin; în consecinţă, în momentul
atingerii jucătorul va călca pe minge. După executarea preluării se produce trecerea greutăţii pe piciorul
care efectuează preluarea, pentru a face primul pas cu acest picior.
c) Suprafaţa de izbire este prea rigidă şi anume, din cauza încordării gleznei mingea ricoşează mai
departe decât ar trebui.
d) Mingea nu se loveşte de suprafaţa labei piciorului, ci de genunchi sau gambă, cauza fiind
neurmărirea cu privirea a mingii până în momentul atingerii ei.
e) Poziţia greşită a piciorului de sprijin în urma punctului probabil de cădere a mingii, duce la
ricoşarea mingii în sus.
Greșeli frecvente în preluarea mingilor venite de sus cu mijlocul șiretului:
- Piciorul ridicat începe mişcarea de coborâre prea repede sau prea târziu; în primul caz mingea şi
piciorul nu se întâlnesc, iar în al II-lea se produce execuţia rigidă ricoşând departe de executant.
Greșeli frecvente în preluarea mingilor cu șiretul exterior:
- Nu se răsuceşte laba piciorului spre interior şi nu se întinde în jos. Concluzia: mingea sare din
muchia exterioara a labei piciorului.
Greșeli frecvente în preluarea mingii – luarea cu sine:
a) planul frontal al pieptului trebuie să stea perpendicular pe direcţia mingii, pentru a nu devia
lateral.
b) retragerea pieptului se face cu întârziere, efectul fiind ricoşarea mingii la distanţă de executant.
c) la mingile cu traiectorie aproape verticală, pieptul nu este suficient de bombat, mingea trecând
paralel cu pieptul.
 2.4.2.3. Tehnica lovirii mingii cu șiretul plin

- Mijlocul şiretului este partea dinainte a labei piciorului care leagă degetele de metators şi
articulaţia gleznei sau mai simplu, partea piciorului acoperită de şiret.
- Permite transmiterea mingii la o distanţă mai mare, însă în procesul de instruire creează probleme
la începători, care de frica lovirii degetelor de sol nu încordează suficient laba piciorului, producând erori
tehnice greu de corectat.
- Această lovire poate fi folosită la pase, centrări, tras la poartă, degajări.
Tehnica lovirii mingii cu șiretul plin (ristul plin) constă în:
- Elanul 6 – 7 m. de minge.
- Direcţia elanului, aceeaşi cu direcţia în care se va deplasa mingea.
- Elanul cu paşi normali, ultimul pas întins pentru a permite luarea poziţiei faţă de minge; elanul
piciorului de pendulare.
- Piciorul de sprijin 10 – 15 cm. lateral de minge, piciorul de lovire este ridicat spre spate;
pendularea spre spate se face din articulaţia coapsei, cu piciorul relaxat. Amplitudinea pendulării e mai
mare ca la orice alt procedeu de lovire, apoi piciorul puternic flexat ca din genunchi, iar gamba ridicată
brusc, potrivit ridicării coapsei, laba uşor încordată cu vârful în jos.
- Braţul opus piciorului cu care se execută lovirea este dus înainte, iar celălalt – lateral, puţin
înapoia corpului, ajută la menţinerea echilibrului. Trunchiul este drept, iar privirea pe minge.
Mişcarea de lovire începe din şold, coapsa este trasă brusc înainte, pe urmă datorită intervenţiei
active a muşchiului cvadriceps, gamba este aruncată înainte din genunchi; între timp creşte încordarea în
jos a labei piciorului din gleznă, atingând valoarea maximă în momentul lovirii.
Mişcarea continuă cu aplecarea trunchiului înainte şi căderea pe piciorul de lovire.
În momentul atingerii mingii, genunchiul este uşor flexat, iar în cazul când intenţionăm să executăm
o lovitură razantă, se află deasupra mingii.
Dacă intenţionăm să imprimăm mingii o traiectorie semi-înaltă, ambii genunchi vor rămâne înapoia
mingii.

2.4.2.3.1. Metodica învățării lovirii mingii cu șiretul plin

Pentru a evita evenimentele accidentării (jucătorii lovesc cu vârful în pământ), vom începe învăţarea
prin lovirea mingii aflate în aer, furând jucătorii şi de inhibiţie.
Etapele învăţării lovirii mingii cu șiretul plin sunt:
a) Lovirea repetată a unei mingi atârnate.
b) Lovirea mingii către un partener, după ce aceasta loveşte solul.
c) Din alergare uşoară aruncarea mingii în sus, timp în care piciorul pendulează şi execută
mişcarea de preferinţă, la un zid de unde revine.
d) Ţinând mingea în mână o lăsăm să cadă, după care o trimitem partenerului sau lucru la zid.
e) Acelaşi exerciţiu din alergare.
f) Mingea aruncată de partener din drop, greutatea lăsată pe piciorul de sprijin (loc, mers, alergare
uşoară).
h) Lăsată mingea să cadă de două – trei ori, după care o retrimitem.
Etapele lovirii mingii de pe sol sunt:
- Lovirea mingii de pe loc, apoi din mişcare cu un elan prealabil;
- Conducerea mingii cu latul şi apoi lovirea cu şiretul.

2.4.2.3.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii; apare greşeala lovirii cu şiretul interior sau
exterior; remediem greşeala trăgând pe teren o linie dreaptă.
 b) Laba piciorului nu e încordată şi îndreptată în jos, astfel traiectoria mingii va fi scurtă şi există
posibilitatea ridicării mingii.
c) Pendularea piciorului de lovire executată numai din genunchi – rezultatul – lovitura slabă,
înseamnă că pendularea nu s-a făcut din coapsă. Această pendulare scurtă este însă indicată în fotbalul
modern, pe spaţii mici unde jucătorii nu au timp să-şi pregătească mult timp mişcarea; astfel, după dribling
scurt lovire scurtă în careu, în general în criză de spaţiu şi timp.
d) La începători, din cauza întinderii prea rapide a articulaţiei genunchiului el loveşte cu vârful în
pământ; pentru a-l corecta vom insista în exersarea lovirii de pe loc, insistând pe întinderea genunchiului la
momentul oportun.
e) Când piciorul de sprijin rămâne în urma mingii, traiectoria va fi înaltă; pentru a corecta această
greşeală, vom executa de pe loc, marcând locul piciorului de sprijin.
f) Trunchiul înclinat pe spate asigură o traiectorie înaltă mingii; pentru corectare, vom cere ca
elevul să atingă cu mâna opusă piciorul de lovire.

2.4.2.3.3. Exerciții pentru jucătorii avansați

1. Tras la poartă din poziţii statice, distanţe mici, medii, unghiuri diferite;
2. Menţinerea mingii, urmată de lovire cu şiretul plin;
3. Joc de pase în doi, chiar precedat de preluare cu latul, pas cu ristul plin, apoi condiţionat pe un
culoar;
4. Tras la poartă la ţintă (zid marcat);
5. Pase în doi cu latul, tras la poartă cu ristul plin sau din învăluiri în doi.

2.4.2.4. Tehnica lovirii mingii cu șiretul interior

Şiretul interior reprezintă suprafaţa interioară a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a
degetului mare, până la partea inferioară a osului gleznei.
- Posibilităţile de folosire: pase scurte, lungi, medii, centrări, degajări, tras la poartă, etc.
- Reprezintă unul din elementele de pasare de bază în jocul de fotbal.
În ceea ce privește tehnica lovirii mingii cu șiretul interior, la executarea lovirii cu piciorul stâng
vom pleca cu elanul din dreapta marginii în arc de cerc, ultimul pas mai lung.
Luarea poziţiei faţă de minge:
- piciorul de sprijin se află mai departe de minge 25 – 30 cm.;
- în funcţie de traiectoria mingii, laba piciorului va lovi mingea în mijlocul ei (din lateral) sau
dinapoi;
- umărul opus piciorului de lovire va fi împins înainte, piciorul de sprijin flexat, iar braţul oblic
sus;
- se produce o răsucire a trunchiului din şold în momentul pendulării 30 – 40 0, încât axa
longitudinală a labei să formeze acest unghi, trunchiul lăsat pe spate;
- vârful îndreptat spre în afară şi ridicat spre spate;
- urmează pendularea care începe din şold, iar în momentul lovirii genunchiul este puţin flexat
concomitent cu încordarea labei şi a musculaturii.

2.4.2.4.1. Metodica învățării lovirii mingii cu șiretul interior

a) executarea mişcării fără minge: - loc;

- mişcare;
b) lovirea de pe loc (doi parteneri 5 – 6 m. distanţă);
c) pas săltat cu elan oblic şi lovire;
d) alergare uşoară, lovire, apoi din minge venită pe jos de la
partener;
e) pas în triunghi;
f) din drop lovire la partener (static);
g) minge lovită din drop, din alergare uşoară.
 2.4.2.4.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

a) mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea puternică; greşeala se datorează elanului în
linie dreaptă, el nereuşind să întoarcă laba suficient spre în afară;
b) mingea nu ia traiectoria semi – înaltă sau înaltă – cauza constă în faptul că laba piciorului nu
intră suficient sub minge;
c) mai ales la înaintaşi, se observă că în momentul lovirii se înclină prea mult pe spate din şoldul
piciorului de sprijin, efectul fiind trecerea mingii peste spaţiul porţii;
Aceeaşi înclinaţie metodică pentru corectare ca la trasul la poartă, ca după execuţie să atingă cu
braţul opus piciorul care pendulează.
d) lovirea mingii cu partea dinspre degetul mare, deci cu o suprafaţă mică şi nesigură nu va asigura
precizia lovirii.

2.4.2.4.3. Exerciții pentru jucătorii avansați

- asigură consolidarea lovirii legat şi de alte procedee (preluare, centrare, tras la poartă);
- pase în doi peste al III- lea jucător;
- lovitură de colţ (chiar mini corner) cu execuţie la ţintă;
- pase în doi ocolind un jalon;
- execuţie la zid, de tras în pătrate marcate;
- tras la poartă cu interiorul, cu zid;
- preluare cu latul pas cu interiorul, preluare partenerul cu latul şi tras la poartă cu interiorul;
- un jucător centrează cu interiorul, celălalt finalizează cu ristul plin, cu latul sau cu interiorul, adică
cu elementele jocului pe care le deţinem;
- pase în doi cu interiorul (distanţa 30 m. – careuri x 10 m. pase peste careul din mijloc);

2.4.2.5. Tehnica lovirii mingii cu șiretul exterior

Şiretul exterior este denumită partea labei piciorului cuprinsă între marginea exterioară a marginii
şiretului şi muchia exterioară a labei sau suprafaţa dintre articulaţia care leagă degetul mic de metators până
aproape de prelungirea exterioară a gleznei.
Suprafaţa plană de lovire i-a făcut pe jucători să folosească des acest procedeu atât în pasare, cât şi
în trasul la poartă.
Elanul poate fi executat drept sau arcuit atât din dreapta sau stânga mingii, totul depinzând de
pivotarea care se execută de către piciorul de sprijin legată de situaţia de joc, de pasă sau tras la poartă.
Tehnica lovirii respectă etapele de la lovitura cu şiretul interior, numai că laba piciorului care
execută lovirea este puternic încordată din gleznă şi îndreptată în jos şi înăuntru. Poziţia trunchiului e
determinată de scopul loviturii.
La mingile aeriene, lovirea din volé cu şiretul exterior prezintă nişte particularităţi:
- mişcarea piciorului care execută pendularea se asemănă cu „cosirea” planul fiind aproape paralel
cu solul;
- piciorul de sprijin flexat, iar trunchiul aplecat pe aceeaşi parte, cu braţele lateral pentru
menţinerea echilibrului;
- ca indicaţie metodică, această lovitură se execută la centrările din lateral cu exteriorul piciorului
de pe partea respectivă, din două motive (este piciorul mai apropiat de minge şi depărtat de adversar,
asigurând biomecanica corectă).

2.4.2.5.1. Metodica învățării lovirii mingii cu șiretul exterior

 Din cauza posibilei inhibiţii a elevilor începători cauzată de lovirea cu laba în pământ, în metodica de
învăţare voi începe cu lovirea din volé.
a) Jucătorul ţine mingea în mână lateral pe partea piciorului care execută lovitura, o lasă să cadă,
după care o loveşte trimiţând-o la un partener aflat la 5 – 6 m;
b) După un elan de câţiva paşi, exerciţiul de mai sus;
c) Un partener aflat la 5 – 6 m. aruncă mingea arcuit, care după ricoşarea din pământ este transmisă
cu ristul exterior;
d) Lovirea mingii din drop stil degajare portar;
e) Din jonglarea mingii, aruncarea ei în sus şi după două ricoşări, trimisă partenerului;
f) Lovirea mingii statice după un elan de un pas, apoi după un elan de câţiva paşi, apoi din
alergare;
g) Pase în doi cu lovirea amintită din minge rostogolită.

2.4.2.5.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

- Acest procedeu se execută după ce elevii şi-au însuşit mecanismul de bază al principalelor
procedee de lovire amintite.
- Frecvent jucătorul întoarce laba spre interior, dar nu o întinde în jos. În consecinţă, mingea este
lovită cu muchia exterioară a labei piciorului, obţinându-se un efect prea puternic.
- Dacă greşeala se datorează rigidităţii gleznei, o vom relaxa; dacă cauza este lipsa simţului mingii,
o vom remedia cu ajutorul unor mingi suspendate.
- La lovirea mingilor din volé, greşeala cea mai frecventă este izbirea mingii cu laba piciorului sub
centrul ei şi nu deasupra, aşa cum ar fi corect. Cauza greşelii constă în faptul că direcţia pendulării
piciorului spre minge nu este paralelă cu solul. Pentru remediere vom apleca trunchiul spre piciorul de
sprijin.

2.4.2.5.3. Exerciții pentru jucătorii avansați

1. Exersarea lovirii cu şiretul exterior la zid (cu preluare diferită sau direct).
2. Tras la poartă din minge mişcată, din pase în doi, cu încrucişare.
3. Din centrare, lăsată mingea să cadă, urmată de volé cu ristul exterior.
4. Pase în doi cu ristul exterior printr-un culoar marcat.

2.4.2.6. Tehnica lovirii mingii cu capul

- Deşi fotbalul modern tinde spre folosirea paselor pe jos, eficienţa jocului cu capul se exprimă în
lupta atac – apărare, baza reprezentând-o calităţile + tehnica corectă a jucătorului;
- După cum aminteam în introducere, fotbalul românesc este deficitar la jocul aerian (atac în
special), deoarece în metodica de învăţare cu copii şi juniori nu s-a aprofundat acest element. Cauza ?
Terenurile cu praf, zgură, mingi neadecvate, lipsa aparatelor ajutătoare, etc.;
- La începători nu vom cere decât lovirea mingii cu partea frontală a capului de pe loc, din mişcare
şi apoi din săritură;
- Suprafaţa lată a frunţii, ca şi rezistenţa la izbire mare, încurajează pe tinerii executanţi;
- O altă observaţie metodică e faptul că elevul poate urmări cu privirea traiectoria mingii.
Clasificarea loviturilor mingii cu capul: cu partea centrală a frunţii; cu partea laterală a frunţii.
Mingea poate fi transmisă: înainte; înapoi; lateral.
Lovirea mingii cu capul poate fi executată: de pe loc; din alergare.

Tehnica lovirii mingii cu partea centrală a frunții

- Cu capul, de pe loc, înainte.

 - Picioarele uşor depărtate şi fandate, genunchii şi gleznele uşor flexate, trunchiul puţin aplecat
înainte din şolduri, aceasta reprezentând poziţia pregătitoare.
- În prima fază, înclinăm trunchiul din articulaţia coxo-femurală spre spate, genunchii flexaţi mai
puternic sunt duşi mai înainte, corpul fiind aplecat înainte din glezne.
- În continuare, cu o mişcare energică (musculatura gâtului e încordată) trunchiul revine înainte şi
o dată cu revenirea puternică a gâtului, lovim cu capul în minge.
- În momentul lovirii, genunchii fac o puternică extensie.

Tehnica lovirii mingii cu capul din săritură

În timpul jocului se întâmplă ca traiectoria mingii să fie mai înaltă decât înălţimea capului sau mai
mulţi jucători să lupte aerian pentru minge, fapt care determină execuţia mişcării din săritură.
În aceste condiţii simţul ritmului, supleţea, detenta sunt calităţile care trebuie adăugate tehnicii
corecte.
Săritura poate fi executată: - de pe loc pe un picior;
- cu elan pe ambele picioare.
Ca indicaţie metodică, elevii trebuie învăţaţi să lovească mingea în punctul maxim al săriturii, pentru
că în acest moment corpul rămâne un moment nemişcat în aer, permiţând folosirea masei trunchiului
corespunzător.

Tehnica lovirii mingii cu capul din bătaie pe ambele picioare

- Uşoară fandare, labele picioarelor paralele, vârfurile puţin apropiate;

- Din poziţia întinsă executăm o uşoară genuflexiune cu ambele picioare, trecând ambele braţe în
spate cu mâinile îndreptate oblic în jos, trunchiul puţin aplecat înainte;
- Din această poziţie se execută împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte
şi în sus, întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de pe sol;
- În timpul săriturii trunchiul şi capul se înclină puţin pe spate, apoi cu o mişcare bruscă lovim
mingea;
- Mingea trebuie urmărită tot timpul cu privirea, deci atenţie la corectări, să obişnuim elevii să nu
închidă ochii;
- Revenirea pe pământ se face pe ambele picioare printr-o flexie, pentru amortizarea şocului.

Tehnica lovirii mingii cu capul din săritură executată din alergare

cu bătaie pe un singur picior

- Avantaje: săritura mai înaltă, forţa de lovire mai mare.

Fazele mişcării sunt următoarele: elanul ,ghemuirea, bătaia, efortul în aer (lovitura cu capul),
revenirea pe pământ.
Deci, de reţinut elanul cu paşi normali, flexarea genunchiului piciorului de bătaie cu coborârea
centrului de greutate, bătaia prin rulajul călcâiului – pingea cu desprindere, iar când corpul a atins punctul
maxim al săriturii, se înclină spre spate iar la contact execută brusc o pendulare dinapoi-înainte.
Braţele îşi continuă curba lor ca la săritura pe ambele picioare. Amortizarea identică ca mai sus.

2.4.2.6.1. Metodica învățării lovirii mingii cu capul

Etape:
a) Executarea mişcării fără minge (accent pe descrierea făcută anterior), prima parte executată lent,
iar extensia cu stimularea lovirii, energic.
b) În etapa a II-a cei doi timpi executaţi legat, dar fără minge.
c) Mingile agăţate de bară sau suport de mingi şi executarea loviturii.
d) Doi parteneri cu o minge care este aruncată partenerului pentru lovire, distanţa 3-5 m.
 e) Jucătorii aşezaţi în cerc – cel din mijloc aruncă mingea pe rând elevilor de pe marginea cercului.
f) Suveică cu capul – la capăt profesorul aruncă mingea la cei din şir, care lovesc mingea şi trec în
spatele lui.
g) Suveică cu capul între două şiruri aflate faţă in faţă, distanţa 2-3m. (Dă şi du-te la coada şirului
propriu sau celălalt).

Metodica învățării lovirii mingii cu capul din bătaie

pe ambele picioare

Etape:
a) Exersare fără minge;
b) Execuţia la minge atârnată (15 – 20 cm. deasupra capului);
c) Exersare în doi (unul aruncă mingea, celălalt execută mişcarea);
d) Execuţie în triunghi (pentru execuţia cu răsucire).

2.4.2.6.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

Greșeli în lovirea mingii cu capul:

1. Nu loveşte mingea cu fruntea, ci cu creştetul sau cu faţa; cauza este nerespectarea poziţiei
fundamentale, ca şi faptul că nu priveşte mingea, neapreciind bine distanţa.
2. Nu efectuează extensia din trunchi executând mişcarea numai din gât sau ţine gâtul moale în
momentul loviturii.
3. Loveşte mingea cu partea laterală a frunţii, deoarece nu se află drept pe direcţia din care vine
mingea.
La executarea lovirii mingii cu capul, lateral, tehnica este aceeaşi numai că se produce o răsucire a
trunchiului spre direcţia dorită (mingea e lovită cu fruntea).
Pentru învăţare, mingile atârnate, cât şi exerciţiile în triunghi şi pătrat, asigură învăţarea acestui
procedeu.
Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă. Jucătorul neputându-şi pregăti metodic
mişcările pregătitoare, concentrarea atenţiei fiind distribuită între minge şi pregătirea execuţiei.
În metodica învăţării pe cupluri, un partener aruncă mingea cu două mâini de jos, celălalt execută
când mingea a ajuns în dreptul capului.
Exerciţiile sub formă de suveică (dă şi du-te) sau în triunghi pentru lovirea cu fruntea lateral.
Greșeli în lovirea mingii cu capul din bătaie pe ambele picioare:
- Nu coincide momentul săriturii cu lovirea (execuţie contratimp)
elevul sare prea devreme sau prea târziu;
- O altă greşeală este că bătaia nu se efectuează pe verticală, frânarea neefectuându-se corect; în
acest caz, jucătorul comite fault dacă este în condiţii de adversitate.
Greșeli în lovirea mingii cu capul din săritură executată din alergare, cu bătaie pe un singur picior:
a) Nu se loveşte cu fruntea, ci cu creştetul; se va aşeza o minge la înălţimea bărbiei repetând
execuţia.
b) Jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală executând mişcarea numai din gât. În cazul
începătorilor, greşeala va putea fi corectată prin aruncarea unor mingi cu traiectoria scurtă.
c) Nefolosirea forţei corporale se poate datora şi flexării insuficiente a articulaţiilor. Această
deficienţă poate fi corectată prin repetarea mişcărilor fără minge.
d) Contrar voinţei noastre, mingea lovită cu capul nu se îndreaptă în jos, ci atingând fruntea, sare în
sus.
- Cauza – jucătorii nu se ridică deasupra mingii, iar planul frunţii e îndreptat în sus;
- Greşeala poate fi îndreptată dacă elevilor li se vor arunca mingi cu traiectorie mai joasă.
e) O greşeală frecventă este „intrarea sub traiectoria mingii” cauzată de săritura care nu se
efectuează pe verticală, iar elanul necorespunzător. Corectarea se face prin sărituri cu elan 2 – 3 paşi şi prin
corectarea poziţiei.
Deşi mai rare în procesul de învăţare, putem întâlni şi alte greşeli:
- executarea loviturii cu capul de pe loc cu fandare laterală;
 - mişcarea de lovire cu capul nu este continuă, e fragmentată;
- lovirea cu capul în direcţie laterală nu este executată cu fruntea plină, ci cu partea ei laterală.
Remedierea acestor greşeli se face prin lucru individual.

2.4.2.6.3. Exerciții pentru jucătorii avansați

1. Pase în cerc. Jucătorii formează un cerc cu diametrul 8 – 10 m. La mijloc, un jucător mai

îndemânatic care trimite mingea cu capul la elevii de pe marginea cercului care le retransmit în centru.
- Poate fi organizat şi sub formă de concurs (să nu cadă mingea, cine efectuează un număr mai
mare de pase contra – timp).
2. Lovirea mingii cu capul în timpul alergării în cerc.
- se pasează cu centrul, dar din alergare.
3. Pasarea mingii în cerc cu schimb de locuri.
- diametrul careului 7 – 8 m. şi se joacă un dă şi du-te unde ai pasat cu capul.
4. Joc cu capul în zig-zag (6 elevi pe două linii faţă în faţă, în zig-zag pasează) putând fi organizat şi
sub formă de întrecere pe echipe.
5. Joc cu capul în coloană – 2 coloane faţă în faţă şi se execută dă şi du-te de pe loc sau din alergare,
dacă distanţa este mai mare.
6. Acelaşi exerciţiu se poate efectua şi în trei coloane.
7. Joc cu capul în coloană şi în alergare la capătul şirului propriu; se trece în partea opusă coloanei
un elev sau profesorul.
8. Joc cu capul în cerc cu schimbul de locuri cu jucătorul din centru. Cel din centru pasează şi
efectuează dă şi du-te; cel care a primit transmite mingea în centru unde apare următorul din cerc, ş.a.m.d..
9. Din alergare pase în trei cu schimb de locuri (mingea pleacă din centru, iar jucătorul trece prin
spatele celui căruia a pasat).
10. Pase în trei (scurtă, lungă cu capul, prin jucătorul din mijloc). – aşezare coloană.
11. Un jucător aruncă mingea, iar celălalt loveşte cu fruntea, din faţă un adversar semi-activ.
12. Lovitura cu capul la poartă din minge aruncată de partener.
13. Mingea va cade pe grupe de 2-3-4 jucători (concurs).
14. Joc volé cu capul peste plasă ( se poate permite şi cu piciorul).
2.4.2.7. Tehnica mișcărilor înșelătoare (fentele)

- Fentele reprezintă mişcările întreprinse de un jucător pentru a induce în eroare adversarul.

Scopul exprimat mai sus de a păcăli adversarul trebuie valorificat numai atunci când o cere jocul şi
cu eficienţă, pentru că altfel devine ca un bumerang.
- Factorii psihici şi fizici care condiţionează mişcările unui bun dribleur sunt:
1. Imaginaţia bogată şi variată.
2. Rapiditatea reacţiei, a gândirii (jucători cu segmente mai mici).
3. Rapiditatea dependentă de viteza de contracţie a muşchilor.
4. Îndemânarea.
5. Simţul ritmului.

Tehnica mişcărilor înşelătoare cu capul fără minge

- Pot fi executate cu corpul, trunchiul, braţele, capul, privirea când dorim să depăşim un adversar
şi când dorim să nu demarăm înapoi pentru a scăpa de marcajul strict;
- Reacţia adversarului la viteza de reacţie, execuţie şi gândire a executantului nu poate fi la acelaşi
nivel, fiind condiţionată de timp.
Voi da câteva exemple de fente cu corpul pe posturi:
a) Portarul (face aceste fente la lovitura de pedeapsă, la ieşirile la blocaj).
b) Fundaşii – prin mişcări false de depărtare sau apropiere de adversar pentru a-l determina pe
atacant să depărteze mingea sau pentru a-i anticipa mişcarea următoare.
 c) Atacanţii – desprinderi bruşte de lângă adversar pentru a primi mingea sau pentru a contribui la
demarcările simultane.

Tehnica mişcărilor înşelătoare cu mingea

Nu voi preciza în material care sunt deoarece, jucătorii în baza calităţilor psiho-fizice, cât şi datorită
bagajului lor de cunoştinţe tehnico-tactice, devin foarte creativi.

2.4.2.7.1. Metodica învățării mișcărilor înșelătoare

Metodica învăţării fentelor cu capul fără minge

- Jocurile, ştafetele pentru viteza de reacţie reprezintă mijloace prin care jucătorii îşi selectează şi
formează aceste deprinderi:
a) din coloană, alergare cu ocolirea unui obiect (ştafetă pe coloane, concurs);
b) alergare şerpuită cu ocolirea unor obstacole aşezate 3 – 4 m. unul de celălalt;
c) într-un pătrat elevii aleargă printre ei fără a se atinge, în viteză maximă;
d) careu 10 x 10 m. cu jucătorii la extremităţi; unul dintre elevi încearcă prin fente să depăşească
colegul pentru a ajunge la linia de fund adversă;
e) careu 20 x 10 m. marcat la jumătate cu o linie; unul din elevi la o margine, celălalt la ½
distanţei; plecat în viteză de la margine elevul încearcă să-şi depăşească colegul, ajungând la colţul din
dreapta al pătratului mic sau pe diagonală la cel din stânga;
f) Prinselea în jurul unui jalon;
g) La un zid un jucător cu mingea la picior la 5 - 7 m. de zid; celălalt la zid încearcă să-l atingă
cu mingea pe cel fără minge.
h) Bare în joc, prinselea în cerc;
i) Doi elevi având distanţa între ei de 1 metru, aleargă în acelaşi sens; cel din spate încearcă să
imite mişcările celui din faţă.
Numărul mijloacelor este foarte mare, rămânând ca studenţii să-şi aleagă din materialele
bibliografice pe acelea considerate cele mai atractive, adecvate vârstei şi eficiente.

Metodica învăţării fentelor cu mingea

De mare importanţă mi se pare metodica de învăţare, cu etapele succesive, ale diferitelor fente cu
mingea.
1. Conducerea simplă a mingii în linie şerpuită.
2. Conducerea simplă printre jaloane aşezate în linie dreaptă cu interiorul, exteriorul (distanţa între
jaloane redusă până la 1,5 – 2 m. şi mărită viteza).
3. Executarea mişcării înşelătoare în faţa unui adversar nemişcat (oglindă).
4. Executarea mişcării înşelătoare în timp ce adversarul aleargă înainte încet, iar pe urmă, când în
timpul alergării încearcă să ne jeneze.
5. Exersarea pe perechi, liberă a fentei cu adversar semi-activ, activ, apoi în condiţii de joc legat,
de tras la poartă, etc.
Un alt mod de a depăşi adversarul este cel folosit prin îmbinarea fentelor ce corpul, cu cele cu
mingea.
1. Stând pe loc, cu picioarele într-o fandare uşoară, executăm o dublă aplecare a trunchiului, apoi
continuăm alergarea în direcţia primei mişcări.
2. Executarea aceluiaşi exerciţiu în fata unui jalon, apoi cu adversar (pasiv, semi-activ, activ).
3. Acelaşi exerciţiu, dar adversarul se apropie încet, apoi în viteză mai mare spre jucătorul cu
mingea.
4. Executarea mişcării din alergare uşoară spre un obstacol, apoi adversar pasiv, semi-activ.
5. Executarea fentei pe grupe de jucători, apoi în condiţii apropiate de joc.
 2.4.2.8. Tehnica deposedării de minge

Definiţie – Luarea mingii adversarului, aflată în posesia sa sau dacă lovim cu piciorul sau capul
mingea dirijată spre adversar.
Deposedarea este un element tehnic; la întrebările „când şi cum ? ” răspunde tactica.
Pentru efectuarea unei deposedări participă pe lângă calităţile tehnicii şi o serie de factori psiho-
fizici de care trebuie să ţinem cont atât în procesul selecţiei, cât şi al instruirii.
1. Orientarea rapidă şi decizia rapidă.
2. Atenţia jucătorului (concentrare + atenţia distributivă) să urmărească mingea, nu mişcările
adversarului.
3. Curajul reprezintă o superioritate psihică faţă de adversar.
4. Forţa corporală.
5. Îndemânarea (executarea procedeului, evitarea leziunilor căderii).
Clasificarea procedeelor de deposedare: din faţă; spate; lateral.

Tehnica deposedării de minge din față

Deposedarea din faţă – denumită şi acroşaj; este foarte dificilă deoarece este cu faţa, iar apărătorul
cu spatele.
- Apărătorul trebuie să sesizeze exact momentul când jucătorul în posesie a depărtat puţin mingea
de picior, trebuind să dispună de viteză de reacţie şi gândire, decizie oportună.

Tehnica deposedării de minge prin alunecare

- Greu de exersat la nivelul şcolii generale, deoarece la marea majoritate terenurile sunt din bitum
şi zgură, fiind greu accesibil copiilor de a le efectua. Aceasta este una şi din cauzele pentru care fotbaliştii
români sunt inferiori la recuperarea prin alunecare, deoarece nu lucrează de mici şi nu-şi formează
deprinderea şi curajul de a scoate mingea prin alunecare;
- Se execută din spatele adversarului sau din lateral;
- Actualmente ele se execută cu scopul de a rămâne în posesia mingii şi numai cu caracter
distructiv.
- Ca tehnică de reţinut că se execută cu piciorul depărtat de adversar, iar cel de sprijin parcurge
prin flexare gamba, coapsa, trunchiul pe partea externă, plus braţul;
- Privirea aţintită pe minge.

2.4.2.8.1. Metodica învățării deposedării de minge

Metodica învăţării deposedării de minge din față

1. Doi jucători faţă în faţă, la distanţă mică, mingea între ei; la semnal lovesc simultan cu latul
mingea.
2. Acelaşi exerciţiu, dar unul dintre jucători trebuie să împingă într-o parte mingea împreună cu
piciorul celuilalt jucător.
3. A şi B se apropie în alergare uşoară unul de celălalt, B încercând să-l deposedeze.
4. Acelaşi exerciţiu în viteză de joc.

Metodica învăţării deposedării de minge prin alunecare

a) Din fandare înainte, elevul se lasă pe piciorul din faţă lateral (gambă, coapsă, trunchi).
b) Acelaşi exerciţiu din mers sau alergare uşoară.
c) Acelaşi exerciţiu executat cu o minge aflată în faţa jucătorului.
d) Alunecarea de pe loc în faţa adversarului.
 e) Acelaşi exerciţiu, numai că jucătorul încearcă deposedarea din alergare la un jucător static.
f) Ambii jucători în alergare uşoară; deposedarea se efectuează în momentul în care adversarul
împinge mingea puţin în faţă.
g) Exersare liberă 1 x 1.

2.4.2.8.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

Greșeli frecvente în deposedarea de minge din față

- Deposedarea este greşită dacă greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin;

- Greşeşte jucătorul care nu încordează piciorul de deposedare;
- Eficacitatea deposedării scade dacă jucătorul nu-şi foloseşte forţa corporală.

Greșeli frecvente în deposedarea de minge prin alunecare

1. Jucătorul care execută deposedarea nu se rostogoleşte, rămânând cu trunchiul drept, el fiind

expus la accidentări.
2. La executarea deposedării din spate atenţie pentru a nu face fault, deoarece se acordă avertisment.
În situaţia în care se execută din faţă, deposedarea se efectuează cu atac lateral.

2.4.2.9. Tehnica aruncării de la margine

- Când mingea a ieşit cu întreaga circumferinţă dincolo de una din liniile laterale, ea va fi repusă
din locul prin care a ieşit, cu mâna.
- Minimalizată ea poate duce la efecte grave într-un joc, exemplu: o aruncare greşită, reexecutată
de adversar poate duce la marcarea unui gol; dacă-i dăm nuanţă tactică, o schemă la autori sau blocarea
adversarului, sunt momente fixe de joc care trebuie speculate la maxim.
- Un jucător care aruncă mingea la distanţă mare este o mare realizare, actul putând fi considerat
corect.
- Cuprinderea mingii cu ambele mâini (degetele desfăcute pe minge, degetele mari apropiate).
- Uşoară fandare, mâinile peste cap, extensie în trunchi cu aruncarea mingii.
- Mâinile îşi continuă curba şi după aruncarea propriu-zisă.
Aruncarea cu elan respectă aceeaşi tehnică, numai că se execută din mişcare; atenţie îndreptată
asupra fixării tălpilor pe sol în momentul aruncării, pentru a fi regulamentară.

2.4.2.9.1. Metodica învățării aruncării de la margine

a) Ţinerea corectă a mingii care trebuie luată de jos.

b) Executarea aruncării numai din braţe cu extensie pe spate şi aruncarea mingii.
c) Executarea întregii mişcări de pe loc fără minge, cu minge.
d) Executarea întregii mişcări din mişcare fără minge, cu minge.
e) Executarea mişcării complete de pe loc şi cu elan.

2.4.2.9.2. Greșeli de execuție și corectarea lor

a) Jucătorul se foloseşte mai mult de un braţ decât de celălalt.

b) Mingea trebuie aruncată de deasupra capului.
c) În timpul aruncării, un jucător îşi ridică un picior sau ambele – chiar şi pentru o clipă – de pe sol.
d) În timpul aruncării trece cu un picior sau ambele peste linia de tuşă.
Sub aspectul greşelii tehnice vom urmări:
a) Jucătorul sprijină mâinile lateral de minge.
b) Jucătorul ţine degetele apropiate.
c) Aruncare cu articulaţia mâinii încordate.
d) Fandare cu picioarele prea depărtate.
 e) Greutatea corpului nu este dusă înainte în timpul aruncării.
f) Trecerea trunchiului din poziţia aplecat pe spate, în poziţie aplecat înainte nu se face cu energie.
g) Nearmonie între mişcarea braţelor, a picioarelor şi a trunchiului.

2.4.2.10.Tehnica jocului portarului

Deci, în cadrul orelor din anul I de studiu ca şi în orele pe care le veţi efectua în cadrul şcolilor,
având un bogat bagaj de cunoştinţe, veţi putea înţelege fotbalul din punctul de vedere al profesorului şi nu
al simplului executant.
Spunem că după predarea lovirii mingii cu latul şi a preluării în orele următoare, le vom lega pe
primele două de tema următoare încercând să ne apropiem cât mai mult de cerinţele tactice ale jocului,
folosind fragmente de joc care unite ne dau ansamblul sportului rege.
Nu am amintit nimic de tactica într-un joc al campionatului între clase, despre sarcini de joc, etc. Voi
reaminti ceea ce spuneam mai devreme în material; copiii la vârsta şcolii generale nu trebuie specializaţi pe
posturi şi nici nu prea reţin „reţetele tactice”, aşa că o pregătire solidă din punct de vedere tehnic legată cu
elemente tactice simple de joc, dar cu o selecţie în baza criteriilor anunţate, pot asigura eficienţă.
Deci, ce trebuie să-i învăţăm pe copii ?
1. Dă şi du-te.
2. Ai pierdut mingea, încearcă să fii primul care o recuperezi.
3. Dacă ai cui pasa, preferă pasa driblingului.
4. Ne demarcăm pe spaţii libere.
5. Acţiunile individuale îmbinate cu cele colective.

În concluzie, tehnica reprezintă ansamblul de deprinderi motrice, specifice ca formă şi conţinut

(cunoscute sub denumirea de procedee tehnice), care se desfăşoară după legile activităţii nervoase
superioare şi ale biomecanicii, folosite în scopul practicării jocului cu randament maxim.
Aceste procedee cuprind atât manevrarea mingii, cât şi deplasările făcute de jucători în vederea
acestor manevre.
Tehnica include: elemente tehnice; procedee tehnice.
Elementul tehnic reprezintă forma generală motrice, cu şi fără minge, specifică jocului de fotbal,
cum ar fi: intrarea în posesia mingii; păstrarea mingii; transmiterea mingii; alergările; schimbările de
direcţie; săriturile; căderile, etc.
Procedeele tehnice reprezintă modalităţile concrete de realizare a elementelor tehnice, cum ar fi de
exemplu: preluarea mingii rostogolite cu partea interioară a labei piciorului, deposedarea de minge prin atac
din faţă, lovirea mingii cu interiorul labei piciorului, etc.
Arsenalul de deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut, ce sunt cunoscute sub denumirea de
procedee tehnice, se execută cu contribuţia centrilor nervoşi superiori.
Caracteristici ale tehnicii în fotbal:
- accesibilă – la toate vârstele;
- evolutivă – comparativ cu începuturile şi alte perioade de timp;
- începe timpuriu;
- trebuie să prezinte corectitudine în deprinderi, în însuşiri;
- precisă, suplă şi subtilă;
- dificilă în deprinderi din cauza manevrării cu piciorul şi a folosirii ambelor picioare;
- poate fi automatizată;
- spectaculoasă;
- utilă şi cu mare aplicabilitate – nu se face de dragul execuţiilor;
- camuflarea execuţiilor pentru adversar şi nu pentru colegi;
- varietate în alegeri în funcţie de situaţiile de joc;
- viteză în execuţie (nu este vorba de viteză maximă, ci de promptitudine în execuţie, fără
mişcări în plus);
- stilul – reprezintă etapa superioară de execuţie şi presupune o creaţie personală în execuţii,
întâlnindu-se la jucătorii mari. El este dat de particularităţile fizice şi psihice ale fiecăruia.
 - Simţul mingii – apare la niveluri superioare şi presupune o percepţie specializată şi
complexă în manevrarea cu uşurinţă, în orice situaţie (atac sau apărare) a jocului.

Diferenţa însuşirii tehnice a fotbalului faţă de alte jocuri sportive (rugby, baschet, handbal, volei)
este evidentă, la fotbal fiind nevoie de ani mulţi de lucru şi antrenamente multiple până la instalarea
automatizării.

Metodica pregătirii tehnice

Cele mai importante aspecte ale pregătirii tehnice sunt:
- însuşirea corectă a actului motrice specific fiecărui element şi procedeu tehnic (mai ales la copii
şi juniori);
- lărgirea fondului motrice prin însuşirea a cât mai multe procedee tehnice şi executarea lor sub
formă de structuri tehnico-tactice (cu cât jucătorul este mai tehnic, cu atât îşi alege mai uşor structurile
tehnico-tactice);
- execuţii tehnice în condiţii variate;
- perfecţionarea exerciţiilor tehnico-tactice în condiţii de adversitate.
Distingem patru momente importante în procesul de învăţare, şi anume:
a) Faza de informare şi învăţare – explicaţii şi demonstraţii corecte efectuate de către antrenor sau
instructor;
b) Faza de coordonare brută, unde se formează mecanismul de bază al mişcării, cu efort mare
intelectual şi fizic, mişcări în plus şi ritm greoi, lipsă de precizie, etc.;
c) Faza de coordonare fină, mişcarea se şlefuieşte, nu mai apar mişcări în plus, creşte siguranţa şi
precizia, mişcarea se face cu economie de efort;
d) Faza de consolidare, de perfecţionare, de valorificare în condiţii variate, în condiţii de
adversitate şi a altor factori perturbatori (teren ud, soare, căldură, etc.).
Ca metode, avem:
- metoda globală – în totalitatea actului motrice (11-14 ani);
- metoda analitică – se desface în detalii şi se execută corect;
- metoda intensivă – o învăţare fără întreruperi, dar cu atenţie mare la oboseală.
Foarte importante pentru însuşirea tehnicii sunt, aşa cum am mai amintit:
- reprezentarea mentală, observaţia şi informaţia verbală, explicaţia simplă şi la obiect;
- demonstraţia şi observaţia, secvenţele de film sau video, kinogramele şi permanent corectările în
timpul execuţiilor.
Câteva recomandări pentru învăţarea şi însuşirea tehnicii:
- învăţarea tehnicii se face fără pauze mari;
- execuţiile se fac la început în ritm lent, urmând să ajungă la ritmul jocului;
- totdeauna instruirea tehnică se face pe un fond de organism odihnit, cu repetări, adaptat la
particularităţile vârstei şi pregătirii jucătorilor;
- densitatea antrenamentelor poate fi adaptată la colectivul pe care-l avem de instruit;
- ritmul, aşa cum arătam, este lent, vioi sau foarte vioi, până ajunge la ritmul jocului;
- verificarea se face prin aprecieri sau note, dar şi prin norme şi probe de control:
Norma de control = baremul
Proba de control = exerciţiul în sine.
- importanţa muncii de întreţinere a bagajului tehnic existent la jucătorii de vârf, precum şi munca
de înnoire, restructurare sau de creaţie;
- alternanţa exerciţiilor grele cu cele uşoare. Orice şedinţă de instruire tehnică cuprinde:
- exerciţii individuale;
- exerciţii cu 2 – 3 jucători;
- exerciţii în grupe de joc pe posturi şi compartimente, legat de sarcinile de joc;
- jocuri 2 x 2, 3 x 3, 4 x 2; 6 x 2;
- jocuri şcoală la o poartă sau bilateral în condiţii de joc.