A , al , ai, ale

”aceleiași prevederi i s-au subordonat și lansările din 1967 și 1968 a cuplurilor de sateliți”
”vom transforma studioul într-un punct de convergență al mai multor arte”
Regurile de acord cer în acest caz ca articolul ” a, al, ai ,ale” să concorde în gen și număr nu cu
genitivul pe care îl precedă direct ci cu regentul acestuia de care este despărțit foarte des de diverse și
uneori numeroase cuvinte. În primul exemplu ”a”, trebuia acordat cu lansările, prin urmare să aibă
forma ”ale”, iar în cel de-al doilea exemplu, regentul substantivului în genitiv, deci substantivul cu
care trebuia acordat ”al”, este ”convergența” (trebuia să fie ”convergență a artelor”). Numeroase
greșeli de acord se explică prin complexitatea raporturilor implicate de folosirea lui. Evitarea
dezacordului impune urmărirea atentă a raportur

Greșeala este determinată de complexitatea și caracterul neobișnuit al flexiunii

determinantului pronominal care este alcătuit din două componente, fiecare având flexiune proprie:
”însu” variază în funcție de gen și număr ( însu, însă, înși, înse), iar dativul pronumelui reflexiv
variază în funcție de număr și persoană (mi, ți, și, ne, vă, și). Formele componente alcătuiesc astfel o
paradigmă bogată: însumi, însăți, însene...etc. Folosirea acestui pronume presupune deci acord în gen,
număr și persoană realizat diferit prin cele două componente și necesită multă atenție:
”efectua el însăsi, noi însuși, ei însăți” adeseori este neglijat acordul în caz în situațiile în care
regentul este un substantiv sau un pronume la fenimin în genitiv și dativ.
”Este o problemă însăși a metodei” – în loc de înseși a metodei.
”Au provocat distrugeri mari înseți capitalei Irachiene” – în loc d

Înlocuind într-un text un substantiv (care apare de obicei mai-nainte) pronumele are forma
ceruta de genul si chiar de numărul substantivului; prin urmare se acordă cu acesta. Nerespectarea
regulilor de acord ale pronumelui face ca o frază de tipul ”Oamenii știu azi, sau trebuie să își menajeze
mari lui prieteni”. Este greșită această frază. Pronumele este folosit incorect cu forma de singular ”lui”
deși substantivul pe care îl înlocuiește ”oamenii” este la plural. Corect ar fi marilor prieteni. Nu este
exclus ca în acest exemplu dezacordul să fi fost favorizat de prezenta în aproprierea pronumelui
personal, a relfexivului și – să-și menajeze, a cărui formă poate fi interpretată și ca singular și ca
plural.
Un tip asemănător de dezacord întâlnim și în enunțul ”Delfinii au demnitate și spirit de
sacrificiu. Fără indoială anticii îi cunoașteau calitățile.”
O greșeală curentă în limba actuală este acordul adverbului. Eroarea în acest caz este dată de
modificarea sub influența contextului a formei unui cuvânt neflexibil, invariabil. Greșeala vine din
faptul că se oferă o flexiune adverbului iar justificarea este dată de confuzia care se face între adverb și
adjectiv: ”experții sunt unanimi de acord pentru a decerna certificatul”,”cantități cât mai mari posibile
de alimente”, ”una din problemele largi dezbătute”, ”soluții îndelungi căutate”, ”copii noi născuți”,”
dinți strălucitori de albi” – în aceste exemple apar forme flexionare proprii adjectivului.
Structura gramaticală a limbii române prezintă o serie de particularități care explică apariția și
frecvența erorii semnalate. Una dintre particularități este că în limba română orice adjectiv poate fi
folosit ca adverb determinând verbul și arătând trăsătura sau circumstanța lui: copil frumos / vorbește
frumos.
Numai în cazul unei categorii restrânse, adjectivul și adverbul au forme distincte:
bun(adj)/bine(adv)- poate fi folosit ca adj (un bărbat bine), omenesc/omenește. Conincidența formală
caracteristică celor mai multe adjective și adverbe românești este de obicei parțială. Adjectivul are de
obicei mai multe forme, ceea ce permite acordul în gen, număr și caz cu substantivul (probleme
dificile) în timp ce adverbul este invariabil iar forma lui este identică cu cea a adjectivului masculin
singular (voi vorbiți frumos).
Pe de altă parte adverbul poate determina nu numai un verb ci și un adjectiv sau un adverb
(profund= este adjectiv in exemplul ”sunt profund.” Poate fi adverb pe lângă un verb ”doarmne
profund„ dar si pe langă un adjectiv (intentie profund binevoitoare) ori pe lângă un participiu cu
valoare adjectivală ”persoană profund jignită”. Un alt fapt care favorizează confuzia reprezintă
posibilitatea ca verbul să fie determinat și de adjective, nu doar de adverbe. Astfel încât putem spune
”fata cântă vesel” dar și ”fata cântă veselă”, având același sens;„ copiii vin bucuros/copiii vin
bucuroși”. Acesta reprezintă motivul cel mai intemeiat pentru care se produce această confuzie între
adverb și adjectiv.