Primul sens pe care Dicționarul Explicativ al limbii române îl dă termenului
de cultură este acela de totalitate a valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. Într-un alt sens, cultura este ansamblul de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educație. În ceea ce mă privește, primul lucru care-mi vine în minte atunci când pronunț cuvântul cultură este ansamblul de reguli, obiceiuri, tradiții, care conturează oamenilor, prin raportare la grupul social determinat teriorial din care provin, felul în care privesc viața, modul în care consideră că e oportun, corect și de bun simț să acționeze sau să gândească în fața diferitelor încercări care se ivesc. Este de domeniul evidenței, că în actualul context, cultura trece printr-un proces de transformare, în care rolul principal este jucat de globalizare. Aici găsesc că este foarte important ca, în goana după acceptarea unor valori care se pretind a fi parte a umanismului, fiecare națiune să-și păstreze individualitatea, trăsăturile definiorii. În fond, cultura privește fiecare națiune în parte, este specifică fiecărei etnii, aparține anumitor teritorii delimitate geografic. Cu câteva zile în urmă am sărbătorit Ziua Culturii. Nu e nicio coincidență că Ziua Culturii se prăznuiește în aceeași zi cu ziua de naștere a celui prin ochii căruia cultura românească capătă conturul cel mai clar-Mihai Eminescu. Cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale a Culturii, președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a ținut un discurs în cadrul căruia a trecut în revistă cultura diferitelor națiuni, atribuindu-le fiecărora imaginea cea mai reprezentativă. ( ” Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat. Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”. George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți- fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București. Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă. Cit- I.A.Pop- Președintele Academiei Române” Cultura, înseamnă limba, obiceiurile, tradițiile și cu precădere religia. Cultura, prin toate mijloacele de transport enumerate în fraza de dinainte, reprezintă canalul prin care curge, în conducta timpului, spiritualitatea unui neam, a unei etnii, ba chiar a întregii omeniri. Poporul român se identifică cu ființa națională prin religie. Fiind un popor născut creștin, prin poposirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat pescar de oameni, poporul român are o spiritualitate profundă, creștin-ortodoxă, care se diferențiază, în modul cel mai evident, prin intensitatea trării spirituale, duhovnicești. De cealaltă partea, etica, un domeniu într-o continuă schimbare, este strâns legată de cultură, atât de strâns încât la un moment dat pot fi confundate. Potrivit noțiunii din Dicționarul explicativ al limbii române, etica este ansamblul de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor. Așadar, etica conține ansamblul de reguli care sunt conturate prin toate mijloacele de prezervare a culturii. Privind în detaliu, între paronimele etic și etnic există o linie foarte fină de marcaj, linie pe care a obserat-o în activitatea sa și marele istoric al românilor, Nicolae Iorga. Aceasta linie fină de demarcație provine din aceea că eticul este alcătuit din legile nescrise ale unui grup etnic determinat. În domeniul juridic, aceste reguli capătă valoarea de cutumă, sau lege a locului, lege nescrisă, dar de o importanță deosebită, care s-a statornicit prin repetare într-un anumit cadru territorial, fiind afectată de condițiile specifice diferitelor contexte, și care se impune tuturor celor care aparțin respectivului areal. Fiecare cultură are problemele ei de etică, de morală. Morala poporului român este una creștin-ortodoxă, cu toate consecințele consecutive acestui fapt. Prin ochii sufletului românesc, anumite comportamente, atitudini sau moduri de a gândi corespunzătoare altor culturi pot fi imorale, lipsite de regulile eticii. Într-un mod de a gândi simplist, cultura poate reprezenta o barieră între oameni aparținând diferitelor culturi. La o analiză atentă, e lesne de observat că numai prin păstrarea identității fiecărei culturi și națiuni, oamenii vor avea o rațiune de a fi, vor ști de unde vin și unde se duc. E edificatoare comparația făcută între preceptele de psihologie a copilului care caută un reper pentru a putea crește, reper reprezentat de imaginea părinților, și modul în care națiunile se dezvoltă ținând tot timpul privirea îndreptată înapoi, pentru a putea păși pe frânghia timpului. Cultura mai înseamnă și umanism, prin umanism înțelegându-se raportarea personalității unui popor la valorile universale. Globalizarea încearcă să definească o mondialitate aptă să-și însușească valorile umane, cu riscul de a șterge trăsăturile națiunilor. Regulile eticii se raportează permanent la progresul social, sunt așadar într- un flux neîntrerupt. Cât privește cultura scrisă, ca un semn al spiritualității ortdoxe a poporului roman, aceasta debutează la 1510 cu Octoihul lui Macarie, fiind așadar o cultură tânără, spre deosebire de cultura nescrisă, de tradiții, de obiceiuri, de cântece, de felul de a petrece, de a cultiva câmpul, de a te bucura, a te întrista, a înțelege frumosul, urâtul, binele și răul, repere care nu pot fi identificate temporal, în popor trecând ca fiind de când lumea. Lucrul definitoriu prin excelență al culturii românilor este raportarea la alteritate: românii nu-și pot imagina trăirea egoistă, numai pentru sine, fiind de notorietate ospitalitatea românească, o trăsătură care ne evidențiază și mai tare ca popor de spiritualitate ortodoxă, care trăiește pentru iubirea de aproapele. Concluzionez, exprimându-mi așteptarea ca trăirea românească, în cultura și etica poporului român să nu se piardă în vâltoarea globalismului și să-și păstreze pe veci identitatea care bucură în ceruri pe înaintașii noștri!