Universitatea ,,1 Decembrie 1918”

Școala Doctorală de Teologie

PREZENTARE SIVDT
,,Drepturile omului și secularizarea religioasă contemporană”

Îndrumător: Pr. Prof. Univ. Dr. Florea Ștefan

Doctorand: Dăianu Marian-George

Alba Iulia
2020
 Secularizarea reprezintă fenomenul de desacralizare a lumii ca urmare a tendinţei de a
aduce sacrul sub autoritatea profanului. Secularizarea este procesul care „fură” religiei toate
sectoarele vieţii sociale şi culturale, de la artă la filozofie, de la justiţie la ştiinţă, de la educaţie la
politică, fiecare dezvoltându-se ca procese autonome. Astăzi, ,,acest proces de secularizare a
atins asemenea proporţii încât, după cum spun experţii, probabil pentru prima oară în istorie,
justificarea religioasă a lumii şi-a pierdut credibilitatea, nu doar pentru nişte intelectuali ori
pentru nişte persoane izolate, ci pentru segmente largi ale întregii societăţi”1.
Am ales această temă de cercetare deoarece este una de actualitate; este un subiect
care pune multe semen de întrebare și macină societatea contemporană; societate care se
confruntă cu acest proces de secularizare în toate sferele de activitate, cu precădere în viața
religioasă a creștinilor, având în vedere contextul social contemporan.
Studiul de față își propune să demonstreze foarte clar ce reprezintă fenomenul
secularizării și cum se manifestă acesta în lumea contemporană, în raport cu drepturile
omului și responsabilitățile acestuia.
Secularizarea face ruperea legăturii dintre lume şi Dumnezeu, şi pune în locul lui
Dumnezeu pe om, după cum şi părintele Dumitru Popescu spune că ,,secularizarea este un
fenomen care determină deplasarea centrului de gravitate al vieţii şi culturii de la Dumnezeu la
om, acceptarea lumii ca realitate autonomă şi independentă de Dumnezeu. În centrul lumii
secularizate, aşadar, nu mai stă Dumnezeu, ci omul. Cu alte cuvinte, secularizarea înseamnă
trecerea de la teocentrism la antropocentrism. Lumea secularizată este o lume care trăieşte prin
ea însăşi, fără legătura şi sprijinul lui Dumnezeu. În loc să se mai vadă legătura dintre lume şi
Dumnezeu, cum ne spune Sfânta Scriptură, se vede doar legătura dintre lume şi om”2.
În interiorul mediului eclesial, secularizarea îmbracă anumite aspecte. Printre acestea
amintim o raţionalizare crescândă. Datorită antropocentrismului promovat tot mai mult, omul
nu se mai prosternează înaintea Raţiunii divine, ci începe să adore propria raţiune. O
asemenea atitudine nu mai face posibilă existenţa miracolului sau a intervenţiei divine prin
providenţă. O altă trăsătură a secularizării este modificarea relaţiei dintre om şi natură.
Convins că raţiunea şi ştiinţa îi vor permite să stăpânească natura, omul va pierde din vedere
paradisul ceresc şi-l va căuta exclusiv pe cel pământesc. Procesul de secularizare va transfera
cetatea sfântă din lumea de dincolo în lumea de aici.
1
Pr. Prof. Dr. D. POPESCU, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, București, 1996, p. 183;
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în
Studii Teologice,an 46, 1994, nr. 1-3, p. 37;
 Societatea contemporană se confruntă tot mai mult cu secularizarea religioasă, drepturile
omului fiind o nouă formă a acestei secularizări (datorită promovării unor concepte, drepturi care
contrazic moralitatea și normalul din interiorul societății).
Există și cealalată perspectivă aspura instituției Drepturilor omului și anume faptul că
multe dintre drepturile fundamentale ale omului sunt atacate sau, în unele cazuri, chiar încălcate;
exemplu relevant fiind dreptul la libera manifestare a vieții religioase, în contextul societății
contemporane; instituția Drepturilor Omului fiind cea care reglementează relațiile dintre cetățenii
statelor lumii.
Omul, ființă socială prin esență, se raportează în mod necesar la semeni, din punct de
vedere social, și la Dumnezeu, din punct de vedere religios; acestea fiind cadrele care-I asigură
existența și dezvoltarea, prin aceea că fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea
drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare.
Prin urmare, date fiind implicațiile și consecințele deosebite ale acestora pentru însăși
existența umană, necesitatea creării și menținerii echilibrului în societate, legătura strânsă de
interese individ-societate a determinat reglementarea juridică a drepturilor omului dar și
transformarea lor într-o nouă formă de religiozitate seculară, prin eliminarea raportului dintre om
și spațiul sacru, Dumnezeu, și prin punerea accentului pe raportul dintre om și legile sau
drepturile reglementate de stat, spațiul profanului.
Cea mai importantă schimbare pe care a adus-o statul secular constă în faptul că ordinea
socială nu mai este legitimată de Biserică, ci este fundamentată pe baza libertății de conștiință a
cetățenilor, la nivel instituțional, prin vot. De aceea, trebuie făcută distincția dintre nivelul moral
și cel juridic de existență a oamenilor în statul secular ca nemaifiind contopite.
Conform moralei, obligațiile primează în fața drepturilor, întrucât manifestarea oamenilor
stă sub semnul evitării răului și alegerea binelui. Din optica juridică, drepturile primează în fața
obligațiilor, deoarece drepturile fundamentale ale oamenilor sunt înnăscute. De pildă, un copil
care se naște beneficiază numai de drepturi, fără a i se imputa nicio obligație. Astfel că
despărțirea dreptului de morală, esențială statului secular nu-și propune să legitimeze un
comportament moral sau imoral, ci să ofere un cadru legal care să permită oamenilor să se
manifeste în libertate și să nu fie abuzați de către stat.
Omul este cu adevărat liber doar atunci când poate alege între a face o faptă bună și o
faptă rea, nu când alegerea faptei îi este deja de către stat impusă. Asta face ca Drepturile Omului
să fie un sistem juridic, distinct de morala unui stat, dar aflat în permanentă legătura cu acesta. Pe
lângă aceasta, drepturile omului înglobează în sine un caracter de obligativitate și reciprocitate,
elemente care trebuie acceptate pentru aplicarea „de facto” a pachetului de drepturi
fundamentale. În timp ce demnitatea omului este o chestiune ce ține de morală, recunoașterea
acestui fapt la nivelul întregii umanități este o obligație juridică. Astfel că atât morala, cât și
obligațiile sunt două dimensiuni constitutive și reciproce ale Drepturilor Omului, care nu pot fi
despărțite, și pe care se bazează afirmarea drepturilor fundamentale.
Mai mult decât atât se observă foarte uşor că omul zilelor noastre trăieşte la interferenţa a
două concepţii despre lume, una am putea spune autonomă, care s-a manifestat cu intensitate
încă din secolul XVII-lea, supranumit şi secolul luminilor, care nu face altceva decât să-L
elimine pe Dumnezeu din creaţia văzută, din lume şi totodată din viaţa omului, izolându-L de
altfel într-o transcendenţă inaccesibilă, iar prima consecinţă a acestei concepţii este evident
,,deplasarea centrului de gravitate al vieţii şi culturii de la Dumnezeu la om, acceptarea lumii ca
realitate autonomă şi independentă de Dumnezeu”3.
Drepturile fundamentale ale omului nu se bazează nici pe natura umană şi nu sunt
condiţionate de realizările personale sau colective, de-a lungul istoriei, ci reflectă
legământul credinţei lui Dumnezeu faţă de poporul Său, precum şi dragostea Sa pentru
lume.
În raportul dintre drepturile omului și legea morală, creştinismul fundamentează
necesitatea drepturilor omului, înainte de toate, pe originea acestuia.
Dacă ne gândim la originea omului, înţelegem motivaţia creării sale, modalitatea creării
şi finalitatea creării acestuia. Prin urmare, din Revelaţia supranaturală aflăm motivaţia creării
omului din planul lui Dumnezeu, care a hotărât: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră
ca să stăpânească peştii mărilor, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc
pe pământ şi peste tot pământul!” (Facere 1,26).
Lumea secularizată contemporană prin faptul că îşi propune fără nicio jenă să trăiască
prin ea însăşi, prin propriile puteri, fără a mai avea vreo legătură cu Dumnezeu şi fără a mai avea
vreo oarecare nevoie de ajutor din partea Lui, ba mai mult excluzându-L total din calculele sale,
plasează ,,fiinţele umane în centrul creaţiei,făcându-le scopul ultim al acestei lumi şi a

3
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată …, p.
36;
istoriei. Umanitatea nu este stăpâna creaţiei, este doar administratoarea ei, dar vrea
conducerea lumii printr-o bazare pe sine”4.
Dacă, faţă de celelalte fiinţe, omul are anumite privilegii, dar şi responsabilităţi, între ei,
oamenii sunt egali în drepturi pentru că fac parte din aceeaşi ,,familie umană, descendenţi din
aceiaşi protopărinţi şi creaţi de către acelaşi Dumnezeu. Pentru că este persoană, care nu
numai că are vocaţia comunicării şi comuniunii cu alte persoane, ci pentru că a fost aşezat şi
instituit în comunicare şi comuniune cu alte persoane, omul poate recunoaşte şi are obligaţia,
prin natura lui, să recunoască drepturile altor persoane, beneficiind de respectarea propriilor
sale drepturi. Dacă ar fi produsul exclusiv şi întâmplător al naturii, dacă ar fi rămas şi ar
rămâne în interiorul naturii, cu toată autoritatea pe care ar presupune-o aşa-zisul drept natural,
omul n-ar depăşi automatismele naturii şi lupta pentru existenţă, nu ar putea recunoaşte şi
respecta drepturile semenilor săi. Având conştiinţa că este creat după chipul lui Dumnezeu-
Treime de Persoane, într-un proces de creştere în comunicare, cunoaştere şi comuniune cu
aceste Persoane divine, în orientările, gândurile şi faptele sale, omul va trebuie să activeze
calitatea de chip al lui Dumnezeu, aşezat în procesul de asemănare cu Dumnezeu”5.
Putem spune, așadar, secularizarea este un proces ce pune în prim plan pe om cu
drepturile sale, și se luptă tot mai mult pentru emanciparea lumii, pentru autonomia omului faţă
de Dumnezeu, pentru creşterea potenţialiţăţii omului de a face ,,binele” fără a include în acest
calcul Binele absolut, care este de fapt Dumnezeu.

4
Pr. Mihai HIMCINSCHI, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 118;
5
M. BRÂNZEA, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după învăţătura creştin-ortodoxă, în Studii
Teologice, XLVI, (1994), nr. 1-3.