Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
religie
Introducere
1. În zilele noastre oamenii devin tot mai conștienți de DEMNITATEA
PERSOANEI UMANE[1] și crește numărul acelora care cer ca oamenii, în
activitatea lor, să aibă opinie proprie și libertate responsabilă și să le poată
folosi, nu constrânși, ci călăuziți de conștiința datoriei. De asemenea, ei cer o
delimitare juridică a puterii publice pentru ca sfera dreptei libertăți a persoanei
și a asociațiilor să nu fie prea îngust circumscrisă. Această exigență a libertății
în societatea umană se referă mai ales la bunurile spiritului uman, în primul
rând, la cele care privesc libera exercitare a religiei în societate. Analizând cu
atenție aceste aspirații ale sufletelor și propunându-și să declare în ce măsură
sunt conforme cu adevărul și cu dreptatea, Conciliul cercetează tradiția sacră și
învățătura Bisericii din care scoate lucruri noi, pururi în armonie cu cele vechi.
De aceea, Conciliul afirmă, în primul rând, că Dumnezeu însuși a făcut
cunoscută neamului omenesc calea pe care oamenii, slujindu-i lui, pot ajunge
la mântuire și la fericire în Cristos. Noi credem că această unică religie
adevărată este cea a Bisericii Catolice și apostolice, căreia Domnul Isus i-a
încredințat misiunea de a o răspândi la toți oamenii, spunând apostolilor:
„Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului
și al Sfântului Duh, și învățându-i să păzească toate câte vi le-am
poruncit”(Mt 28,19-20). Pe de altă parte, toți oamenii au obligația să caute
adevărul, mai ales în privința lui Dumnezeu și a Bisericii sale și, o dată
cunoscut, să-l îmbrățișeze și să-l păstreze.
În același timp, sfântul Conciliu afirmă că aceste îndatoriri se referă la
conștiința omului și o obligă, și că adevărul nu se impune decât prin forța
adevărului însuși care pătrunde mințile lin dar cu putere. Și pentru că libertatea
religioasă pe care oamenii o pretind în împlinirea îndatoririi de a aduce cult lui
Dumnezeu se referă la imunitatea față de orice constrângere în societatea
civilă, ea lasă neatinsă doctrina tradițională catolică despre îndatorirea morală
a oamenilor și a societăților față de religia adevărată și față de Biserica unică a
lui Cristos. Pe lângă aceasta, vorbind despre libertatea religioasă, Conciliul
intenționează să dezvolte învățătura supremilor pontifi mai recenți cu privire la
drepturile inviolabile ale persoanei umane precum și la ordinea juridică a
societății.
Capitolul I
ASPECTE GENERALE ALE LIBERTĂȚII
RELIGIOASE
Obiectul și fundamentul libertății religioase
2. Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea
religioasă. Această libertate constă în faptul că toți oamenii trebuie să fie imuni
de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale și a oricărei
puteri omenești astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să
acționeze împotriva conștiinței sale și nimeni să nu fie împiedicat să acționeze
conform conștiinței sale, în particular și în public, atât singur cât și asociat cu
alții, între limitele cuvenite. El mai declară și că dreptul la libertatea religioasă
este realmente întemeiat pe însăși demnitatea persoanei umane, așa cum este
cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat și pe calea rațiunii[2]. Acest drept
al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în așa fel recunoscut în
organizarea juridică a societății, încât să devină un drept civil.
În virtutea demnității lor, toți oamenii, fiind persoane, adică înzestrați cu
rațiune și cu voință liberă și deci învestiți cu responsabilitate personală, sunt
împinși de natura proprie și obligați moralmente să caute adevărul și, în primul
rând, acel adevăr ce privește religia. Ei au și obligația de a adera la adevărul
cunoscut și de a-și orândui întreaga viață în conformitate cu exigențele
adevărului. Însă oamenii nu-și pot îndeplini această obligație în mod
corespunzător naturii lor decât dacă se bucură de libertate psihologică și, în
același timp, de imunitate față de orice constrângere externă. Așadar, dreptul
la libertatea religioasă nu-și are temeiul într-o dispoziție subiectivă a
persoanei, ci în însăși natura ei. De aceea, dreptul la această imunitate persistă
și pentru aceia care nu-și îndeplinesc obligațiile de a căuta adevărul și de a
adera la el, iar exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată atâta timp cât
respectă o dreaptă ordine publică.
Pe lângă aceasta, actele religioase prin care oamenii se îndreaptă direct spre
Dumnezeu printr-o hotărâre lăuntrică, în formă individuală și publică, prin
natura lor depășesc sfera pământească și temporală. Puterea civilă, a cărei
menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască
și să favorizeze viața religioasă a cetățenilor, însă trebuie spus că își depășește
limitele dacă își arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.
Capitolul II
LIBERTATEA RELIGIOASĂ ÎN LUMINA
REVELAȚIEI
Învățătura despre libertatea religioasă își are rădăcinile în revelație
9. Ceea ce declară Conciliul Vatican II despre dreptul omului la libertatea
religioasă își are fundamentul în demnitatea persoanei, ale cărei exigențe s-au
manifestat tot mai deplin minții omenești de-a lungul experienței veacurilor.
Mai mult, această doctrină despre libertate își are rădăcinile în revelația divină
și de aceea trebuie cu atât mai mult să fie respectată cu sfințenie de creștini.
Într-adevăr, deși revelația nu afirmă în mod explicit dreptul la imunitatea față
de orice constrângere externă în materie de religie, totuși ea dezvăluie
demnitatea persoanei umane în toată amploarea ei, arată respectul lui Cristos
față de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în cuvântul lui
Dumnezeu și ne învață spiritul pe care ucenicii unui astfel de Învățător trebuie
să-l recunoască și să-l urmeze în toate. Prin toate acestea sunt reliefate
principiile generale pe care se întemeiază învățătura acestei declarații despre
libertatea religioasă. Mai ales libertatea religioasă în societate este în acord
total cu libertatea actului de credință creștină.
Libertatea actului de credință
10. Unul dintre cele mai importante capitole ale învățăturii catolice cuprins în
cuvântul lui Dumnezeu și propovăduit cu statornicie de sfinții părinți[8] este că
omul trebuie să-i răspundă lui Dumnezeu printr-o credință de bunăvoie și că
nimeni nu poate fi, așadar, silit să îmbrățișeze credința împotriva voinței
sale[9]. Într-adevăr, prin însăși natura sa actul de credință este voluntar
deoarece omul, răscumpărat de Cristos Mântuitorul și chemat[10] prin Isus
Cristos la înfierea divină, nu se poate atașa de Dumnezeu care se revelează
decât dacă, atras de Tatăl[11], îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă și
rațională de credință. Așadar, este pe deplin corespunzător cu natura credinței
ca în materie de religie să fie exclusă orice formă de constrângere din partea
oamenilor. Prin urmare, principiul libertății religioase contribuie mult la
favorizarea unei stări de lucruri în care oamenii pot fi chemați fără piedici la
credința creștină, o pot îmbrățișa din toată inima și o pot mărturisi activ prin
întreaga lor viață.
Modul de a acționa al lui Cristos și al apostolilor săi
11. Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-l slujească în spirit și adevăr și
de aceea această chemare îi obligă în conștiință, dar nu îi constrânge. Într-
adevăr, Dumnezeu ține seama de demnitatea persoanei umane create de el,
care trebuie să fie călăuzită de judecata proprie și să se bucure de libertate.
Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus, în care
Dumnezeu s-a dezvăluit în mod perfect pe sine și căile sale. Cristos, Învățătorul
și Domnul nostru[12], blând și smerit cu inima[13], i-a atras și i-a invitat cu
răbdare pe ucenici[14]. E drept că el și-a sprijinit și și-a confirmat
propovăduirea prin minuni, însă a făcut-o pentru a trezi și a întări credința
ascultătorilor, nu pentru a exercita asupra lor o constrângere[15]. Desigur, i-a
mustrat pe cei care îl ascultau, pentru necredința lor, dar lăsând pedeapsa pe
seama lui Dumnezeu în ziua judecății[16]. Trimițându-i pe apostoli în lume, le-
a spus: „Cel care va crede și se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede
va fi osândit” (Mc 16,16). Recunoscând că o dată cu grâul a fost semănată și
neghina, a poruncit să fie lăsate să crească amândouă până la secerișul care va
fi la sfârșitul veacurilor[17]. Nevrând să fie un Mesia politic și dominator cu
forța[18], a preferat să se numească pe sine Fiul Omului, venit „să slujească și
să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45). El s-a arătat slujitorul
desăvârșit al lui Dumnezeu[19] care „nu va frânge trestia strivită și nu va stinge
feștila ce fumegă încă” (Mt 12,20). A recunoscut puterea civilă și drepturile ei,
poruncind să i se dea dajdie Cezarului, dar a avertizat limpede că trebuie
respectate drepturile superioare ale lui Dumnezeu: „Dați Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului și lui Dumnezeu cele care sunt ale lui Dumnezeu” (Mt 22,21). În
sfârșit, împlinind pe cruce opera răscumpărării prin care le-a dobândit
oamenilor mântuirea și adevărata libertate, și-a desăvârșit revelația. A dat
mărturie despre adevăr[20], dar nu a voit să-l impună cu forța celor care îl
respingeau. Căci împărăția lui nu se apără cu sabia[21], ci se întărește
mărturisind și ascultând adevărul și crește prin iubirea cu care Cristos, ridicat
pe cruce, îi atrage pe oameni la sine[22].
Apostolii, învățați de cuvântul și exemplul lui Cristos, au urmat aceeași cale.
Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i
convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin
constrângere, nici prin artificii nedemne de evanghelie, ci mai presus de toate
prin puterea cuvântului lui Dumnezeu[23]. Ei vesteau cu tărie tuturor planul lui
Dumnezeu Mântuitorul „care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să
ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4); însă, în același timp, îi respectau
pe cei slabi, chiar dacă aceștia se aflau în greșeală, arătând astfel cum „fiecare
dintre noi va da socoteală pentru sine lui Dumnezeu” (Rom 14,12)[24] și, prin
urmare, este dator să asculte numai de propria conștiință. Asemenea lui
Cristos, apostolii s-au străduit mereu să dea mărturie despre adevărul lui
Dumnezeu, plini de îndrăzneală în fața poporului și a căpeteniilor pentru „a
vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere” (Fap 4,31)[25]. Căci ei credeau cu
tărie că evanghelia este, într-adevăr, puterea lui Dumnezeu spre mântuirea
tuturor acelora care cred[26]. Disprețuind, așadar, toate „armele trupești”[27],
urmând exemplul blândeții și modestiei lui Cristos, ei au propovăduit cuvântul
lui Dumnezeu pe deplin încrezători în puterea divină a acestui cuvânt de a
nimici forțele potrivnice lui Dumnezeu[28] și de a-i duce pe oameni la credința
și ascultarea față de Cristos[29]. Ca și Învățătorul, la fel și apostolii au
recunoscut autoritatea civilă legitimă: „Nu există autoritate decât de la
Dumnezeu”, afirmă Apostolul, și de aceea poruncește: „Tot omul să fie supus
stăpânirilor mai înalte… cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește
rânduielii lui Dumnezeu” (Rom 13,1-2)[30]. În același timp, însă, nu s-au temut
să reziste puterii publice dacă aceasta se opunea puterii sfinte a lui Dumnezeu:
„Se cuvine să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”
(Fap 5,29)[31]. Această cale au urmat-o nenumărați martiri și credincioși prin
veacuri și pretutindeni.
Biserica merge pe urmele lui Cristos și ale apostolilor
12. Așadar, Biserica, fidelă adevărului evanghelic, urmează calea lui Cristos și a
apostolilor atunci când recunoaște principiul libertății religioase ca fiind
conform demnității omului și revelației lui Dumnezeu și favorizează această
libertate. De-a lungul veacurilor, ea a păstrat și a transmis doctrina primită de
la Învățătorul ei și de la apostoli. Chiar dacă în viața poporului lui Dumnezeu
peregrinând prin vicisitudinile istoriei umane au existat uneori moduri de a
acționa mai puțin conforme, sau chiar contrare spiritului evangheliei, a dăinuit
totuși mereu învățătura Bisericii că nimeni nu trebuie adus la credință prin
constrângere.
Astfel, fermentul evangheliei a lucrat îndelung în mințile oamenilor și a
contribuit mult ca, în decursul timpurilor, oamenii să recunoască mai larg
demnitatea persoanei și să se maturizeze convingerea că în materie de religie
ea trebuie să fie imună de orice constrângere omenească.
Libertatea Bisericii
13. Printre lucrurile care privesc binele Bisericii și chiar binele cetății pământești
și care trebuie păstrate mereu și pretutindeni și apărate de orice încălcare, cel
mai important este, de bună seamă, ca Biserica să se bucure de atâta libertate
de acțiune câtă e cerută de grija pentru mântuirea oamenilor[32]. Într-adevăr,
este sacră această libertate cu care Fiul unul-născut al lui Dumnezeu a
înzestrat Biserica dobândită cu sângele său. Ea este în așa fel proprie Bisericii,
încât cei care o combat lucrează împotriva voinței lui Dumnezeu. Libertatea
Bisericii este un principiu fundamental în relațiile dintre Biserică, pe de o parte,
și puterile publice precum și întreaga ordine civilă, pe de altă parte.
În societatea umană și în fața oricărei puteri publice Biserica își revendică
libertatea în calitatea sa de autoritate spirituală, întemeiată de Cristos Domnul,
care are din poruncă divină obligația de a merge în lumea întreagă și de a
propovădui evanghelia la toată făptura[33]. Biserica își revendică, de
asemenea, libertatea în calitate de societate de oameni care au dreptul să
trăiască în societatea civilă după normele credinței creștine[34].
Acolo unde principiul libertății religioase nu este numai proclamat în cuvinte și
întărit de legi, ci este cu sinceritate transpus în practică, acolo Biserica se
bucură în sfârșit de condițiile de drept și de fapt ale independenței necesare
pentru îndeplinirea misiunii divine, independență pe care autoritățile
bisericești au revendicat-o din ce în ce mai insistent în societate[35]. În același
timp, creștinii, ca și ceilalți oameni, se bucură de dreptul civil de a nu fi
împiedicați să trăiască după conștiința proprie. Așadar, libertatea Bisericii este
în concordanță cu acea libertate religioasă care trebuie recunoscută ca un
drept pentru toți oamenii și toate comunitățile și trebuie reglementată prin
organizarea juridică.
Misiunea Bisericii
14. Pentru a se supune poruncii divine: „Învățați toate neamurile” (Mt 28,19),
Biserica Catolică trebuie să lucreze cu neobosită grijă, astfel încât „cuvântul lui
Dumnezeu să se răspândească grabnic și să fie preamărit” (2Tes 3,1).
Așadar, Biserica cere insistent ca fiii săi „mai întâi de toate să înalțe cereri,
rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii… Acest lucru este bun și
primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii
să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,1-4).
Însă, în formarea conștiinței lor, creștinii trebuie să țină seama cu seriozitate de
învățătura sacră și sigură a Bisericii[36]. Căci, din voința lui Cristos, Biserica
Catolică este învățătoarea adevărului și misiunea ei este de a vesti și a învăța în
mod autentic Adevărul, care este Cristos, și, în același timp, de a declara și de a
întări cu autoritatea sa principiile ordinii morale care izvorăsc din însăși natura
umană. Pe lângă aceasta, creștinii, purtându-se cu înțelepciune față de cei din
afară, se străduiesc, „în Duhul Sfânt, cu iubire nefățarnică, prin cuvântul
adevărului” (2Cor 6,6-7), să răspândească lumina vieții cu toată siguranța[37] și
cu tărie apostolică, până la vărsarea sângelui.
Într-adevăr, ucenicul are față de Cristos Învățătorul obligația gravă să cunoască
tot mai deplin adevărul primit de la el, să-l vestească cu fidelitate și să-l apere
cu tărie, excluzând orice mijloc contrar spiritului evanghelic. În același timp
totuși, iubirea lui Cristos îl îndeamnă fără de răgaz să se poarte cu iubire, cu
prudență și cu răbdare față de oamenii care se află în eroare sau în ignoranță
în ce privește credința[38]. Așadar, trebuie să se țină seama atât de îndatoririle
față de Cristos, Cuvântul dătător de viață care trebuie propovăduit, cât și de
drepturile persoanei umane, precum și de măsura harului dat de Dumnezeu,
prin Cristos, omului, care este chemat să primească și să mărturisească de
bunăvoie credința.
Concluzie
15. Este evident faptul că oamenii epocii contemporane doresc să-și poată
mărturisi în mod liber religia, în particular și în public; mai mult, libertatea
religioasă a fost declarată ca drept civil în majoritatea constituțiilor și a fost
recunoscută în mod solemn prin documente internaționale[39].
Însă nu lipsesc regimurile în care, chiar dacă libertatea cultului religios este
recunoscută prin Constituție, totuși puterea publică se străduiește să-i
îndepărteze pe cetățeni de la profesarea religiei și să facă viața comunităților
religioase dificilă și precară.
Salutând cu bucurie semnele favorabile ale vremurilor noastre, dar și
denunțând cu amărăciune aceste fapte deplorabile, Conciliul îi îndeamnă pe
catolici și îi roagă pe toți oamenii să reflecteze cu cea mai mare atenție cât
este de necesară libertatea religioasă, mai ales în condiția prezentă a familiei
umane.
Într-adevăr, este evident că toate popoarele tind tot mai mult spre unitate,
relații tot mai strânse se stabilesc între oameni de culturi și religii diferite, iar
conștiința propriei responsabilități crește în fiecare om. De aceea, pentru a se
instaura și a se consolida relații pașnice și bună înțelegere în neamul omenesc,
se impune ca pretutindeni libertatea religioasă să fie ocrotită printr-o garanție
juridică eficientă și să se respecte îndatoririle și drepturile supreme ale
oamenilor de a-și duce liber în societate viața religioasă.