”Numai una”

de George Coșbuc
I: Introducere
Poezia lui Coșbuc îmbină micul romantism îmblânzit cu un clasicism adaptat imaginarului rural pentru
a contura o viziune despre lume cât mai apropiată de spiritul autentic al țărănimii autohtone. Reprezentativ este
poemul Numai una, publicat în volumul Balade și idile.
II. Încadrarea într-o tipologie
Poezia lasă impresia de clasicitate, oamenii și vorbele lor muzicale părând a fi preluați dintr-un univers
rural, etern și universal. Intensitatea și diversitatea sentimentelor exprimate de flăcău impun o combinare a
genurilor și speciilor literare specifică romantismului.
III. Elemente de construcție a textului
1. Titlul Numai una accentuează caracterul hibrid al poeziei. Aparent femeia este identificată prin însemnele
unicității de sorginte romantică. Portretul pe care îndrăgostitul îl face în prima strofă devoalează faptul că
exemplaritatea ei constă în capacitatea de a întruchipa o tipologie, aceea a sătencei vitale, gingașe și harnice:
”Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie, ca un spic de grâu, /Cu şorţul negru prins în brâu”. Flăcăul face o
declarație de dragoste nu unei anume fete, ci întregului sat românesc, având în vedere portul țărănesc și
comparația cu elementul reprezentativ – grâu.
2.Specia literară Poezia este o idilă, specie lirică ce prezintă o poveste de dragoste, dar la Coșbuc nu se
identifică exclusive cu o tihnă fără griji, ci, dimpotrivă, implică necesitatea unei forte negative.
3. Incipit / final. Nu întâmplător protagonistul poemului coșbucian se dovedește o ființă oximoronică. Pe de
o parte, el pare că se autoportretizează drept un neînțeles, un revoltat superior dispus să răstoarne și să
izbăvească o societate coruptă și degradată, pledoaria sa pentru reformarea universului rural fiiind preărată cu
exclamații și interogații retorice demne de un titan romantic” Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!/ …Şi fac ce
vreau! Şi n-am să mor / De grija sorţii mele!” Pe de altă parte, îndrăgostitul nu manifestă atitudini metafizice,
nici nu are intelectul și sensibilitatea exacerbate la maximum. Tânărul e un om clasic, perfect sănătos trupește
și sufletește, normal, deci canonic. Nebunia din incipit și final, este un symptom al iubirii și un artificiu de
compoziție al echilibrului clasic.
4. Tema literară este iubirea, resimțitită ca o boală, ca o dereglare a simțurilor, a funcțiilor fiziologice și
psihice: ”Şi când o văd, îngălbenesc; / Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc, /Iar când merg alţii de-o peţesc,/ Vin
popi de mă dezleagă.”. Flăcăul se înamorează de un ideal, dar e sufficient de rational să accepte că fata rămâne
o pământeancă, că o serie de condiționări immediate pot periclita desăvârșirea cuplului.
5. Lirismul. Lirismul obiectiv este un termen introdus de G. Călinescu pentru a define lirica lui Coșbuc. El
implică existența unor roluri, a unor voci, a unor personaje lirice care monologhează. Textul prezintă monologul
revoltat-tânguitor al unui tânăr sătean îndrăgostit – spre nemulțumirea părinților și fraților – de o fată frumoasă,
dar săracă. Coșbuc îi atribuie un discurs simplu, regional-colocvial, foarte auster la nivelul figurilor de stil,
versurile fiind preponderent monorimate și beneficiind de multiple aliterații și asonanțe, de un ritm melodic în
concordanță deplină cu ideile transmise.
El își dorește ca iubita să-i devină nevastă – ” Aşa cum e săracă ea,/ Aş vrea s-o ştiu nevasta mea”, așa încât
conflictul este de natură socială, comunitară, iar nu spiritual. Flăcăul nu se dezice de ordinea sătească, nu se
izolează, ci solicit o integrare firească în lumea satului: ”Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!/ Cu traiul eu am să
mă-mpac”.
IV. În opinia mea, poezia Numai una exprimă o perspectivă moralizatoare asupra iubirii și a existenței
tradiționale. Redobândirea autenticității satului clasic se poate realiza doar prin gesture revoluțional-romantice,
confirmand faimosul portret al lui Coșbuc, făcut de G. Călinescu ”Coșbuc idealizează satul. …Coșbuc e un
țăran adevărat și poezia lui nu devine o arcadie…”
V. Concluzii. În concluzie, idila imaginată de Coșbuc popularizează o imagine în egală măsură exotică și
universal a omului traditional. Satul nu este un spațiu utopic, însă energia sufletească a protagonistului îl
clasicizează, în sensul că-I oferă o normă de conduit și de meantalitate.