SUPORT DE CURS

Histologie, anul I, Medicină Dentară

HISTOLOGIA SMALŢULUI

1. HISTOARHITECTONIA SMALŢULUI
Topografic
- descrise trei zone diferite:
- smalţul de suprafaţă (superficial, extern)
- smalţul mijlociu
- smalţul intern
- smalţul superficial şi intern – redus
- smalţul mijlociu – aria cea mai importantă a smalţului → trei porţiuni: internă (deasupra smalţului
intern), medie şi externă
- fiecare zonă de smalţ prezintă structuri morfologice specifice
1.1. SMALŢUL DE SUPRAFAŢĂ (SUPERFICIAL, EXTERN). SUPRAFAŢA SMALŢULUI
SMALŢUL DE SUPRAFAŢĂ (SUPERFICIAL, EXTERN)
- prismele pot fi neregulate, sau pot lipsi complet
- fenomen explicat prin dispariţia prelungirilor Tomes, la finalul amelogenezei
- smalţ extern, smalţ superficial sau smalţ de suprafaţă, aprismatic
- grosime – maximum 30 μm
- se păstrează orientarea cristalelor, paralele şi perpendiculare pe suprafaţa externă
- zonă mai puternic mineralizată decât smalţul subjacent
• Dinţii neerupţi
- strat de smalţ extern gros de 0,5-1,5 μm, lipsit de structură prismatică
- subjacent: ME
- arie foarte restrânsă de material mineralizat
- cristalite mici (5 nm), împachetate mult mai larg, destins
- cristale mari, plate, dispuse aleator, printre, în interiorul şi pe suprafaţa cristalitelor mici
- aria se continuă cu smalţul mijlociu, prin pătrunderea cristalitelor mici între cristalele mari
şi strâns împachetate
• Dinţii erupţi
- abraziune, eroziune, atriţie → cele două straturi (smalţul aprismatic şi zona imediat subjacentă,
formată din cristalite mici) dispar în timp
- uneori – smalţul extern persistă:
- dinţi deciduali – menţinut pe toată suprafaţa coroanei
- dinţi permanenţi – în aria cervicală/1/3 gingivală (mai frecvent) sau la nivelul cuspizilor
(mult mai rar)
SUPRAFAŢA SMALŢULUI
- macroscopic – netedă şi strălucitoare
- microscopic – aspect mai puţin uniform, cu modificări datorate vârstei
• Dinţii neerupţi
a. Membrana Nasmyth
- apare după formarea completă a coroanei, chiar înainte de erupţie
- membrană eozinofilă, delimitând aparent suprafaţa smalţului
- rezultă ca urmare a procesului degenerativ al ameloblastelor (pierderea prelungirilor, vacuolizare,
neregularitatea conturului celular, modificarea dimensiunilor)
- concomitent cu apariţia sa, se depune o matrice organică bazofilă → dispare la sfârşitul procesului
de mineralizare
- în teritoriul respectiv rămâne numai porţiunea acelulară a membranei Nasmyth: membrană subţire,
astructurată, densă, grosime 1 μm (cuticula primară)
- peste cuticula primară mai poate persista un strat celular restant – epiteliul redus al organului
smalţului

Sursa: Căruntu ID, Histologia sistemului stomatognat, ed. Apollonia, Iaşi, 2001 {PAGE }
• Dinţii erupţi
b. alternanţa dintre perikimata şi liniile de suprapunere Pickerill;
c. terminaţiile prismelor;
d. lamelele;
e. fisurile;
f. pelicula câştigată
b. Perikimata şi liniile de suprapunere Pickerill
- perikimata (depresiuni)
- extremităţile de la suprafaţa smalţului ale liniilor Retzius
- aspect, pe suprafaţa coroanei, a nervurilor reliefate ale frunzelor
- conferă smalţului un relief extern fin ondulat, încreţit, observabil într-o incidenţă optimă
de lumină
- liniile de suprapunere Pickerill
- arii mai ridicate, mai bombate, localizate între perikimata
- perikimata şi ridicăturile – dispuse continuu de jur împrejurul coroanei, paralel unele cu altele şi
cu joncţiunea amelocementară
- ME de baleiaj – densitate perikimata:
- joncţiunea amelocementară: 30/mm2;
- spre suprafaţa ocluzală, cuspidiană sau incizală: 10/mm2 → dispariţie completă, datorită forţelor
de masticaţie
c. Capetele terminale ale prismelor
- mici depresiuni concave, diferite ca formă şi adâncime
- observabile cel mai frecvent pe zonele bombate dintre perikimata
- adâncimea creşte dinspre zona cervicală spre zona ocluzală/incizală
d. Lamelele smalţului
- structuri subţiri, liniare sau cu aspect de “frunză”
- se extind de la suprafaţa smalţului spre joncţiunea amelodentinară, uneori chiar pătrunzând în
dentină
- orientate longitudinal şi radiar în dinte, în toată grosimea smalţului
- apar datorită unor defecte de mineralizare
- formate din material organic → conţinut mineral redus
- se dezvoltă în planurile de tensiune → când prismele traversează un astfel de plan, un segment
scurt al prismei poate să nu fie calcificat în totalitate
- defect sever → apare un spaţiu care se umple fie cu celulele din zona înconjurătoare (la dintele
neerupt), fie cu substanţe organice din cavitatea orală (după erupţie)
- secţiuni şlif – confundate cu fisurile; demineralizare: diferenţiere posibilă: lamelele persistă,
fisurile dispar
- tipuri de lamele:
- tip A, formate datorită existenţei unor segmente de prisme slab mineralizate; conţin în
principal material organic – proteine ale smalţului; localizate strict la nivelul smalţului
- tip B, formate prin acumularea de celule degenerate; se pot extinde şi la nivelul dentinei
- tip C, formate în dintele erupt (cele mai frecvente), acolo unde spaţiul format într-o zonă
slab mineralizată se umple cu material organic probabil de origine salivară; se pot extinde
şi la nivelul dentinei
e. Fisurile smalţului
- structuri înguste, comparate cu falii sau crăpături
- reprezintă manifestările externe ale lamelelor
- orientate perpendicular pe joncţiunea amelodentinară şi se extind de la suprafaţa smalţului spre
profunzime, pe diferite distanţe
- lungime până la 1 mm; fisurile lungi au o grosime mai mare decât cele scurte
Consideraţii clinice – comentarii
- prin poziţie, fisurile profunde (în special cele dintre cuspizii adiacenţi) favorizează colonizarea
bacteriilor → penetrarea în interiorul smalţului, până la nivelul joncţiunii amelodentinare →
diseminarea la nivel dentinar

Sursa: Căruntu ID, Histologia sistemului stomatognat, ed. Apollonia, Iaşi, 2001 {PAGE }
- deoarece dimensiunile fisurii, la suprafaţa smalţului, sunt foarte mici, acest tip de carie se
descoperă tardiv, când deja este afectată o zonă extinsă de dentină
- conduita clinică de prevenire nu este administrarea topică de fluorid, ci aplicarea pe suprafaţa
ocluzală a unui strat polimeric, cu rol de închidere a fisurilor
f. Pelicula câştigată
- smalţul – acoperit pe întreaga sa suprafaţă de un “film” de natură organică, denumit peliculă
dobândită sau câştigată,
- identificabilă prin metode chimice, histologice şi histochimice.
- formată dintr-un precipitat de proteine salivare
- împiedică contactul direct al smalţului cu fluidele din cavitatea orală
- apare în interval de timp foarte scurt (minute) după curăţarea mecanică a suprafeţei smalţului
- constituie suportul pe care colonizează placa bacteriană
1.2. SMALŢUL INTERN
- zonă în care lipseşte organizarea prismatică → smalţ aprismatic
- localizare: deasupra joncţiunii amelodentinare
- dimensiuni: 5 μm
- datorat absenţei formării prelungirilor Tomes la momentul depunerii matricei organice a smalţului
şi mineralizării acesteia
a. Joncţiunea amelodentinară
- limita dintre dentină şi smalţ
- MO: aspect ondulat, uneori suprapus, datorită incidenţei de secţiune, comparat cu “solzii de peşte”
- ME: alternanţă de ridicături reliefate, care determină o puternică adeziune dentină - smalţ
b. Fusurile smalţului
- origine în dentină
- apar prin pătrunderea unor prelungiri ale odontoblastelor printre ameloblastele suprajacente,
anterior momentului în care începe depunerea smalţului
- smalţul începe să se depună şi se formează joncţiunea amelodentinară
- prelungirile odontoblastelor rămân “sechestrate” în teritoriul respectiv, se îngroaşă uşor în partea
centrală, menţinându-şi cele două capete efilate, şi capătă un aspect de fus
- au conţinut organic crescut comparativ cu zonele de smalţ adiacent.
- distribuite la întâmplare, traversează aria redusă de smalţ intern şi pătrund pe o distanţă redusă în
smalţul mijlociu
- nu au orientare precisă şi nu urmează direcţia prismelor; deoarece prismele se formează în unghi
faţă de axul ameloblastelor, direcţia fusurilor este divergentă faţă de prisme.
c. Tufele smalţului
- apar în zone în care mineralizarea nu este completă, proteinele smalţului tânăr nefiind complet
transformate în timpul maturizării
- prezintă un conţinut organic ridicat.
- formare:
- transformări importante în orientarea unor diferite grupe de prisme, deasupra joncţiunii
amelodentinare
- grupele de prisme prezintă un procent diferit de mineralizare a smalţului prismatic şi a
smalţului interprismatic, fapt care conduce la apariţia unor arii mai puţin mineralizate, cu
un conţinut organic ridicat – de 3-4 ori peste cantitatea medie
- există mai multă matrice organică la limitele prismelor respective şi chiar între cristalele
prismelor
- orientare în plan longitudinal, pe aceeaşi direcţie ca şi lamelele
- identificabile optim în secţiuni şlif
- formă ramificată, cu o zonă de implantare, ca o rădăcină bazală, la nivelul joncţiunii
amelodentinare, sau chiar în dentină
- mai înalte comparativ cu fusurile
- se extind până în treimea internă a smalţului mijlociu
1.3. SMALŢUL MIJLOCIU
- aria cea mai extinsă a smalţului
- caracterizat prin prezenţa prismelor

Sursa: Căruntu ID, Histologia sistemului stomatognat, ed. Apollonia, Iaşi, 2001 {PAGE }
Structuri morfologice specifice
- atribuite unor modificări apărute în cursul procesului de depunere şi mineralizare a smalţului:
- în orientarea prismelor (benzile Hunter-Schreger, smalţul noduros)
- în modelul de creştere a smalţului (striaţiile transversale, liniile Retzius, linia neonatală)
a. Benzile Hunter-Schreger
- localizate în treimea internă a smalţului mijlociu
- expresia unui fenomen optic, sub lumină incidentală în MO:
- aspect de zone alternante, de benzi luminoase şi întunecate - “lan de grâu în bătaia
vântului”
- iniţial extrem de evidente, datorită contrastului puternic
- ulterior diminuă, pe măsură ce se orientează către suprafaţa smalţului
- direcţia perpendiculară sau oblică pe liniile Retzius
- ME:
- aspect de zone alternante, lumina fiind reflectată în mod diferit de cristalele din prisme, în
concordanţă cu modificările de orientare a prismelor
- formare datorată variaţiei unghiului de pornire a grupelor de prisme de la nivelul joncţiunii
amelodentinare spre exteriorul smalţului:
- un grup de prisme prezintă orientare mezială
- grupul alăturat prezintă orientare distală
- modelul este repetitiv, de la zona incizală spre cervix
b. Smalţul noduros
- frecvent la nivelul cuspizilor
- formare datorată unor grupe diferite de prisme cu direcţie răsucită, una în jurul celeilalte
- orientarea şirurilor de prisme fiind verticală, ondularea prismelor în sens înainte-înapoi se
realizează într-o arie circumferenţială redusă
c. Striaţiile transversale
- orientare perpendiculară pe lungimea prismelor smalţului → aspect de “scară”, striaţiile
reprezentând treptele
- indică depunerea zilnică de matrice organică
- situate la o distanţă de 4 μm una de alta
- mai pregnante în zonele mai slab mineralizate
d. Liniile Retzius
- indică fronturile de creştere săptămânală a smalţului
- secţiune longitudinală: linii întunecate, paralele, dispuse la anumite intervale, orientate de la
joncţiunea amelodentinară spre suprafaţa smalţului
- model arciform → traversează regiunile cuspidiene şi incizale ale dinţilor
- liniile iniţiale formează un arc complet
- pe măsură ce coroana se formează, în ariile cervicale apar linii în semiarc, dispuse oblic şi
paralel spre suprafaţă
- cervical limitele externe ale liniilor Retzius (semiarcuri) determină apariţia la suprafaţa
smalţului a perikimatelor, între care există liniile de suprapunere Pickerill
- secţiune transversală: inele concentrice, comparate cu inelele de creştere de pe tulpinile tăiate ale
copacilor
- caracteristice pentru smalţul dinţilor permanenţi;
- mai puţin evidente în dinţii deciduali şi rare în dinţii neerupţi
- aspect mai accentuat → traduc expresia unor anumite modificări induse în procesul amelogenezei
de stări patologice, sau de nutriţie
- formare:
- datorată unei constricţii temporare a prelungirilor Tomes, concomitent cu o creştere a ariei
secretorii responsabile de producerea smalţului interprismatic
- aceste procese determină schimbări în structura smalţului
- împachetarea cristalelor este mai neregulată, numărul de cristale din prisme este mai
scăzut → fenomen de “îndoire” a prismelor, în momentul traversării liniilor Retzius
e. Linia neonatală
- linie Retzius extrem de accentuată

Sursa: Căruntu ID, Histologia sistemului stomatognat, ed. Apollonia, Iaşi, 2001 {PAGE }
- indică limita de demarcaţie dintre smalţul depus prenatal şi cel postnatal
- reflectă modificările fiziologice la care este supus organismul postpartum, în special cele datorate
schimbării modalităţii de nutriţie, precum şi încetinirii temporare a dezvoltării
2. PRISMA SMALŢULUI
- unitatea morfofuncţională a smalţului
- număr: aproximativ 5-12 milioane
- smalţul – ţesutul cel mai înalt mineralizat din întregul organism → dificil de studiat, MO oferind
puţine informaţii asupra detaliilor structurale
- curent, în practica de laborator → secţiuni şlif şi secţiuni demineralizate
- secţiunile şlif → conservă componenta minerală → permit identificarea unor structuri elongate -
prismele
- descifrarea structurii în MO:
- secţiuni şlif → dificilă/imposibilă, datorită interferenţelor optice produse de trecerea
luminii prin secţiune
- secţiuni demineralizate: smalţ în dezvoltare → incompletă mineralizare a conţinutului
organic → cantitate suficientă de matrice organică → posibilă observarea smalţului,
implicit a prismelor
- secţiuni demineralizate: smalţ matur → spaţiu optic gol în teritoriul de localizare a
smalţului, datorită dizolvării complete a componentei minerale şi spălării componentei
organice
- ME: permite analiza ultrastructurală a prismelor şi a materialului organic
2.1. FORMA PRISMELOR
- MO – secţiune transversală:
- structuri de formă prismatică sau hexagonală, rotundă, ovală, în “solzi de peşte”, în
“potcoavă”
- geometria fiind extrem de neregulată → unităţile structurale de bază – denumite
“bastonaşe”
- termenul de “prismă” → extrapolat tuturor acestor structuri, indiferent de forma lor
tridimensională reală, care diferă în anumite teritorii şi în funcţie de incidenţa de secţiune şi în
definirea căreia există încă opinii controversate
- ME de transmisie şi de baleiaj:
- informaţii de detaliu asupra structurii prismelor smalţului
- înţelegerea arhitectoniei prismelor implică înţelegerea manierei de organizare în orientarea
cristalelor, manieră în care apar o multitudine de variaţii
Prisma
- aproximativ asemănătoare cu un cilindru
- zona centrală: organizată dintr-un dispozitiv de cristale de HA, orientate cu axul longitudinal
paralel cu axul longitudinal al prismei
- de o parte şi de alta de “miezul” prismei: cristalele prezintă o dispoziţie uşor evazată, sub un
unghi care creşte pe măsură ce cristalele sunt dispuse spre periferia prismei
Regiunea interprismatică
- zona din jurul prismei, cu rol de cimentare a prismelor
- cristalele sunt orientate în direcţii diferite comparativ cu cristalele din interiorul prismei
- diferenţele de orientare în poziţia cristalelor sunt marcante pe o arie care acoperă până la ¾ din
circumferinţa prismei
Teaca prismei
- cristalele din periferia prismei formează un unghi ascuţit cu cristalele din regiunea interprismatică
→ zonă largă dintre laturile acestui unghi ascuţit (format prin joncţiunea dintre extremităţile celor
două tipuri de cristale) → spaţiu caracterizat şi printr-un conţinut bogat în material organic
- cristalele de HA nu sunt foarte strâns împachetate, datorită unghiurilor diferite sub care sunt
orientate
- materialul organic proteic existent determină apariţia aspectului în “solzi de peşte” al matricei, în
secţiuni demineralizate, de smalţ incomplet mineralizat
- observabilă pe secţiuni şlif, datorită indicelui de refracţie diferit dintre prismă, teacă şi regiunea
interprismatică

Sursa: Căruntu ID, Histologia sistemului stomatognat, ed. Apollonia, Iaşi, 2001 {PAGE }
Comentarii:
- în secţiune transversală:
- delimitând prisma şi regiunea interprismatică cervicală corespondentă → aspect de “gaură
de cheie”
- histoarhitectonia smalţului este însă extrem de variată în formarea prismelor şi a regiunilor
interprismatice, motiv pentru care comparaţia cu “gaura de cheie” nu este valabilă
permanent
- o ipoteză nouă descrie unitatea morfofuncţională a smalţului ca o prismă cilindrică, ce
are o relaţie spaţială specifică cu regiunea interprismatică direct cervicală ei
- în secţiune longitudinală:
- aranjament repetitiv în care pot fi identificate prismele cilindrice, aşezate în rânduri
paralele şi separate de zonele interprismatice
- pentru fiecare prismă poate fi delimitată regiunea interprismatică cervicală situată
subjacent şi între două prisme vecine
- prisma cilindrică corespunde porţiunii rotunde denumite “cap” iar regiunea interprismatică
corespunde extensiei subţiri denumite “coadă”, din modelul în “gaură de cheie”
- acest aranjament repetitiv intercalat conferă rezistenţă smalţului
2.2. ORIGINEA PRISMELOR
- responsabile: ameloblastele, prin prelungirile Tomes
- prelungirile Tomes formează în frontul de depunere a smalţului nişte găuri comparate
cu nişte “arcade”→ viitoarele prisme cilindrice
- în timpul secreţiei active, fiecare cavitate a unei viitoare prisme este ocupată de o
prelungire Tomes
- o prismă – formată numai de un ameloblast (numărul prismelor din smalţ este egal cu numărul
ameloblastelor) → diametrul prismei este de 5 μm, corespunzător diametrului ameloblastului
cilindric de origine
- o regiune interprismatică – formată de 1-3 ameloblaste vecine
2.3. ORIENTAREA PRISMELOR
- direcţie de dispunere generală
- prismele orientate în direcţie ocluzală
- regiunile interprismatice corespondente orientate către zonele cervicale coronare
- în plan longitudinal şi în secţiune longitudinală:
- traiect continuu, de la joncţiunea amelodentinară la suprafaţa externă a coroanei
- iniţial un traiect ondulat (treimea internă a smalţului mijlociu), care devine apoi rectiliniu
(treimea medie şi externă a smalţului mijlociu)
- de aceea, în porţiunile cu orientare ondulatorie, lungimea prismelor este mai mare decât
grosimea smalţului
- dispoziţia prismelor → perpendiculară pe suprafaţa externă a smalţului, cu excepţia
vârfurilor cuspizilor, unde există o uşoară înclinaţie şi a regiunilor cervicale, unde apare o
orientare uşor apicală
- în plan transversal şi în secţiune transversală:
- aranjament repetitiv intercalat, descris anterior
- o mică arie, în apropiere de joncţiunea amelodentinară → modificări: aspectul seriat
intercalat dispare iar prismele sunt aliniate vertical, unele sub altele
- prismele formează şiruri dispuse circumferenţial, de jur împrejurul axului longitudinal al
dintelui
- direcţia unei prisme, de la joncţiunea amelodentinară spre suprafaţă, nu este dreaptă, ci
ondulatorie; excepţie face zona cervicală
- prismele oscilează în direcţie orizontală la stânga şi la dreapta şi, în direcţie verticală, în
sus şi în jos
- deşi prismele dintr-un şir orizontal au direcţii similare, ele nu au o dispoziţie absolut
paralelă ci, la nivelul joncţiunii amelodentinare, există o variaţie de 20 între şiruri
succesive; această alternanţă, funcţie de o mică diferenţă a unghiurilor, stă la baza unor
aspecte morfologice care caracterizează structura smalţului în MO

Sursa: Căruntu ID, Histologia sistemului stomatognat, ed. Apollonia, Iaşi, 2001 {PAGE }
Consideraţii clinice – comentarii:
- cunoaşterea modalităţii de dispunere a prismelor – importantă în practica stomatologică
- necesară evitarea zonelor subţiri, unde smalţul este deosebit de fragil şi de casant
- necesară evitarea zonelor în care nu există o susţinere corespunzătoare (prin suport elastic) din
partea dentinei subjacente – în cazul lezării acesteia
- la periferia cavităţilor preparate → riscul menţinerii de prisme “nesusţinute”, cu rezistenţă foarte
scăzută → fracturare rapidă sub acţiunea forţelor masticatorii → acces bacterii → colonizare →
dezvoltare de carii secundare
2. 4. CRISTALELE PRISMELOR
- forme şi dimensiuni variate
- model elongat de panglică, ac, şipcă sau hexagon
- dimensiunile citate: grosime 30 nm, lăţime 65 nm, lungime câţiva μm (de aproximativ zece ori
mai mari comparativ cu cristalele din celelalte ţesuturi mineralizate
- dispoziţie:
- miezul prismei: orientare cu axul longitudinal în paralel cu axul longitudinal al prismei (în
secţiune transversală, cristalele apar secţionate transversal)
- zona periferică a prismei: orientare cu axul longitudinal uşor evazat faţă de axul
longitudinal al prismei (în secţiune transversală, cristalele apar secţionate oblic)
- spaţiul interprismatic: orientare cu axul longitudinal deviat în direcţii diferite faţă de axul
longitudinal al prismei (în secţiune transversală, cristalele apar secţionate tot oblic)
3. PROTEINELE SMALŢULUI
- ocupă numai 2-4% din ansamblul smalţului
- distribuite în întregul volum al smalţului sub forma unei reţele fine, dantelate, dispuse între şi
printre cristalele de HA
- componente:
- proteinele smalţului, de natură acidă:
- amelogenine (90% - grup heterogen de proteine cu greutate moleculară
scăzută)
- ameline
- enameline
- tufteline
- serinproteaze
- metaloproteinaze
- fosfataze
- proteine noncolagene glicozilate, sulfatate şi fosforilate (similare cu
proteinele analoge din ţesuturile conjunctive calcificate)
- lipide
- cantităţi foarte mici de citraţi, lactaţi şi carbohidraţi
- apă – procent important din greutatea totală a smalţului
Rolul proteinelor smalţului
- acceptă, la nivelul lor, ionii anorganici, fiind implicate în determinarea naturii şi direcţiei de
creştere a cristalelor de HA specifice smalţului
- au capacitatea de a fi excluse din matricea smalţului, în procesul de mineralizare, prin presiunea
produsă de cristalele în creştere
Corelaţie directă a funcţiilor proteinelor smalţului cu evenimentele din amelogeneză:
- nucleaţia minerală iniţială: enameline, amelogenine;
- reglarea creşterii cristalelor: ameline, enameline, amelogenine;
- legarea ionilor minerali: tufteline, amelogenine;
- orientarea modului de aşezare a cristalelor de creştere, susţinerea cristalelor: enameline,
amelogenine;
- determinarea structurii prismatice a smalţului: ameline;
- stabilirea conexiunilor intercelulare: ameline;
- iniţierea secreţiei: ameline, amelogenine, tufteline;
- finalizarea secreţiei: prin posibil mecanism de feed-back al produşilor de secreţie;

Sursa: Căruntu ID, Histologia sistemului stomatognat, ed. Apollonia, Iaşi, 2001 {PAGE }