UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE

SLUJIREA BISERICII
ÎN EPOCA PRIMARĂ
 SLUJIREA BISERICII ÎN EPOCA PRIMARĂ

Preliminarii

Omul este creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune cu comunitatea din care face
parte, pentru că omul – deşi cade în păcat singur – nu se poate ridica spre Dumnezeu decât
împreună cu alţii. Aceasta pentru că omul nu este creat de Dumnezeu în izolare, ci după chipul
Sfintei Treimi1, adică cu deschidere spre comunitate şi spre comuniune în iubire, având în
vedere că „Dumnezeu este iubire”.
Sub acest aspect, antropologia creştin îl plasează întotdeauna pe om numai în sfera
comunităţii şi a comuniunii. De altfel, „nu este bine să fie omul singur”. Ajutorul pe potriva
lui vizează nu atât satisfacerea unor nevoi de ordin temporal ori temporar, cât sprijinirea sa în
demersul de a ajunge la starea de sfinţenie, adică la mântuire. În acord cu această accepţiune,
viaţa trebuie înţeleasă ca fiind timpul mântuirii omului.
„În afara Bisericii nu există mântuire” permite înţelegerea faptului că mântuirea îşi
găseşte spaţiu de manifestare şi de împropriere Biserica, Trupul lui Hristos în extensie2. Dar
istoria Bisericii este istoria creştinismului. În această istorie există mai multe etape, dintre care
se evidenţiază – prin trăire şi prin asumare şi exprimare a credinţei în Hristos cel răstignit şi
înviat – prima perioadă majoră, cunoscută în general ca Biserica primară.
Biserica devine, prin prisma aceasta, nu doar locul şi timpul unirii cu Dumnezeu, ci şi
cel al mărturisirii lui Dumnezeu. Iar, potrivit descrierii pe care Mântuitorul o face Judecăţii de
apoi (Mt. 25, 31 – 46), pe Dumnezeu îl mărturisim de fiecare dată când ne raportăm la semenii
noştri care sunt şi ei, ca şi noi, purtători ai Duhului Sfânt şi ai chipului lui Dumnezeu.
Plecând de la acest fapt, încă de la început membrii Bisericii au manifestat grijă faţă de
cei aflaţi în dificultate, înţelegând că răspunzând unor nevoi imperioase, chiar şi de ordin
material sau trupesc, ea sprijină de fapt viaţa, adică drumul spre asemănarea cu Dumnezeu al
celor aflaţi temporar în nevoi, indiferent de felul acestora.

1
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 109;
2
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 55 ş.u.
 Noțiunea de diaconie sau de slujire reprezintă una din ideile fundamentale ale „Sfintei
Scripturi. în Sfânta Scriptura şi mai ales în Noul Testament se descoperă întreaga semnificație
şi sensul deplin al diaconiei sau slujirii. Diaconia sau slujirea constituie noțiunea-cheie a
acțiunii Bisericilor creștine de pretutindeni în raportul lor cu omul şi cu lumea, reprezintă o
tema deosebita a învăţăturii neotestamentare şi patristice de totdeauna.
Diaconia sau teologia slujirii radiază din însăşi învăţătura trinitară despre Dumnezeu,
deoarece Sfânta Treime constituie structura supremei iubiri şi slujiri. Dumnezeu-Tatăl prin
actul creator şi purtarea Sa de grija fata de om şi fata de lume, Domnul Iisus Hristos, prin
învăţătura şi activitatea Sa soteriologica, Duhul Sfânt, prin puterea Sa sfințitoare şi
conducătoare spre adevăr şi mântuire, slujesc personal şi treimic, fără contenire, de la
început. Teologia diaconiei se întemeiază astfel pe concepția trinitara despre Dumnezeu şi
ocupa un loc central în revelația Noului Testament.
Făcând o analiza amănunțită a termenului diaconia, folosit în Noul Testament3, în
special în epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata ca slujirea aparține ființei şi
vieții creștinismului în lume, pentru ca tine de însăşi credința creştină şi nu e o simplă
deducție sau apariţie marginală.

Diaconia – expresia iubirii faţă de aproapele

Întregul Nou Testament vorbeşte despre preocuparea pe care noi este firesc să o avem
faţă de problemele semenilor noştri. Dintre toate acestea, relevante sunt momentele în care
Mântuitorul arată o grijă deosebită pentru astfel de nevoi (fie că ne referim la vindecările pe
care le săvârşeşte El, fie că avem în vedere alte minuni – cum ar fi transformarea apei în vin
ori cele două înmulţiri ale pâinilor, fie că ne referim la chiar învăţătura Sa – transmise prin
pilde sau în mod direct). Această preocupare este continuată şi de către sfinţii Apostoli, care –
la mesele de obşte – aveau în vedere şi hrănirea săracilor şi ajutorarea celor neputincioşi. La
fel de grăitoare sunt şi colectele organizate de sfinţii apostoli pentru a sprijini comunităţile mai
nevoiaşe.
Modele de diaconie în Evanghelii
Există mai multe fragmente în Evanghelii care vorbesc despre necesitatea diaconiei, ca
asistenţă a celor aflaţi în nevoie. De departe, cele mai grăitoare sunt descrierea Judecăţii
3
Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, 487
Universale, conţinută de Evanghelia după Matei (25, 31 – 46), parabola bogatului nemilostiv
şi a săracului Lazăr (Lc. 16, 19 – 31), cea a samarineanului milostiv (Lc. 10, 25 – 37),
Episodul, relatat de sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu descrie două tipuri de
atitudine: cea care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi cea care se sileşte să răspundă nevoilor
omului. Prin activitatea sa misionară, Biserica a căutat să răspundă nevoilor celor două
elemente constitutive ale omului: trupul şi sufletul, dar nu plecând de la premisa că una dintre
cele două este mai importantă decât cealaltă, ci înţelegând că ele sunt date pentru ca omul să le
aducă lui Dumnezeu împreună.
De aceea, de mai multe ori predica sfinţilor Apostoli este însoţită de îndemnul de a
sprijini pe cei în neputinţă ori de a strânge daruri pentru comunităţile aflate în suferinţă, aşa
cum şi în predicile Mântuitorului acţiunea pentru celălalt are un statut aparte, deosebit de înalt.
De altfel, chiar cultul divin public (germenii Liturghiei) avea nu doar un caracter
euharistic şi sacramental, ci avea şi unu rol misionar-filantropic4, lucru care este subliniat de
referinţele la mesele (agapele frăţeşti) organizate în fiecare duminică, dar şi diferitele
îndemnuri date de sfinţii Apostoli în scrierile (epistolele) lor.

Diaconia, parte a cultului în Biserica apostolică (mărturii biblice)

Un alt aspect caracteristic al slujirii în teologia Sfântului Apostol Pavel este cel
ecleziologic, întrucât se fundamentează pe ideea de solidaritate a oamenilor în Iisus Hristos cel
întrupat, şi întrucât prin Hristos, toți se regăsesc în Biserica – trupul Sau tainic –, în
solidaritate unii cu alții. Având la temelia ei nemărginita slujire a lui Iisus Hristos, care „n-a
venit sa I se slujească, ci ca El sa slujească şi sa-si dea viața răscumpărare pentru mulți”
(Matei XX, 28), Biserica este, prin misiunea ei, slujitoare.
După Sfântul Apostol Pavel, Biserica este „împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. XV, 24;
Col. I, 13; IV, 11, I Tes. II, 12), „trupul tainic al Domnului” (Efes. I, 22-23; Col. I, 18),
„poporul lui Dumnezeu” (Rom. IX, 25 ; II Cor. VI, 16), „familia lui Dumnezeu” (Efes. II, 9-
19), „ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. III, 9), „templul sau casa Domnului” (I Cor. III, 19 , VI,
19; II Cor. VI, 16 ; Evrei III, 6).
Toate aceste expresii sunt raportate de Sfântul Pavel la viața creștinilor grupați intr-o
singura comunitate, care are drept scop slujirea interesului comun, prin contribuția fiecăruia pe
4
Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1985, p. 120; pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 487;
măsura posibilităților lui, la „desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui
Hristos” (Efes. IV, 12). Ca „trup tainic al Domnului” (Efes. I, 22-23 ; Col. I, 18), Biserica
actualizează activitatea Mântuitorului, continua slujirea Sa, pana ce se va realiza mântuirea
subiectiva a tuturor. Biserica - totalitatea acestor credincioși - este deci expresia în actualitate a
Domnului nostru Iisus Hristos şi a slujirii Sale. şi ea continua slujirea după măsura
întemeietorului ei.
„Fiind un trup în Hristos, unii altora suntem mădulare”, spune Sfântul Apostol Pavel
(Rom. XII, 5), iar Duhul lui Hristos care sălăşluieşte în ele fiind unul, deși hărăzeşte fiecărui
mădular alt dar, le tine pe toate unite, ca sa folosească darurile acordate lor în Slujirea
armonica a trupului şi prin aceasta în slujirea reciproca. în acest scop, el aseamănă Biserica cu
trupul omenesc, ilustrând şi mai bine legătura indisolubila dintre diferitele categorii de slujiri
în organizarea activității exterioare a Bisericii luptătoare. în Trupul tainic ca şi în trupul uman,
nici unul din mădulare nu stăpâneşte asupra celorlalte şi nu exista pentru sine, ci pentru a servi
pe celelalte şi toate la un loc trupul întreg. în Biserica conceputa de Sfântul Pavel, ca trup
tainic al lui Hristos, credincioșii sunt deci mădulare legate organic intre ele (I Cor. XII, 12, 18-
19).
Biserica fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. III, 15) şi „cetatea Dumnezeului
celui viu așezata pe muntele Sion” (Evrei XII, 22), face cunoscuta înțelepciunea cea de multe
feluri a lui Dumnezeu şi slujește nu numai pământenilor, ci şi începătoriilor şi stăpâniilor din
ceruri, prin Hristos Iisus (Eres), III, 10), pentru ca numai ea e trupul Lui, zidirea care se înalţă
pe El şi în El, ca pe o piatra unghiulara (Efes. II, 20-21). Fiind trupul lui Hristos, Biserica
constituie mediul slujirii şi al răspunderii fata de Dumnezeu şi fata de oameni.
În activitatea slujitoare a Sfântului Apostol Pavel se pot distinge ca temeiuri : a)
alegerea şi b) trimiterea sau încredințarea de către Iisus Hristos.
a) Spre deosebire de ceilalți apostoli, care au primit porunca expresa de a propovădui
şi sluji în toata lumea, Sfântul Pavel mai avea un motiv special pentru a sluji
Evangheliei lui Iisus Hristos intre popoare. Pentru o astfel de slujire el a primit o
însărcinare speciala, fiind ales şi chemat în mod deosebit de Mântuitorul (Fapte
XXII, 10, 14-15). El însuși afirma ca a fost ales de Dumnezeu din pântecele maicii
sale şi chemat prin harul sau, ca sa-l slujească pe Iisus Hristos la neamuri (Gal. I,
 15-16) şi ca aceasta slujire este pentru el o sarcina impusa de sus, de la care nu se
poate sustrage.
b) Sfântul Apostol Pavel a simțit în adâncul ființei sale o intervenție speciala, așa cum
au simțit şi profeții Vechiului Testament, cărora li s-a cerut sa îndeplinească misiuni
uneori chiar împotriva voii lor, fiind constrânși sa vorbească (Ieremia XX, 7 ; Amos
III, 8) şi de aceasta chemare pentru slujire, el n-a putut sa fuga, cum a făcut-o
profetul Iona (Iona I, 1 ş.u.). Potrivit acestei chemări speciale, Sfântul Pavel
îşi întocmește un vast program şi o ţintă a vieții sale în ce privește slujirea lui Iisus
Hristos la păgâni şi aducerea la ascultare a neamurilor prin cuvânt şi fapta (Rom.
XV, 16-18). b) în slujirea Cuvântului, Sfântul Apostol Pavel este trimis sau
încredințat de către Iisus Hristos. El a primit porunca, misiunea şi autoritatea de a
propovădui, de a sluji prin trimiterea lui de către Mântuitorul.
La începutul epistolelor sale, Sfântul Pavel se numește de regula apostol al lui
Hristos, adică trimisul lui (Rom. I, 1 ; I Cor. I, 1; II Cor I, 1 ; Gal.; I, 1), socotindu-
se slujitorul Lui (I Cor. III, 5; IV, 1), slujitor al Evangheliei (Efes. III, 7; Col. I,
23 ) şi slujitor al Bisericii (Col. I, 24-25 - ).
Sfântul Pavel este trimis sa cheme neamurile la credința, sa duca mai departe mesajul
lui Iisus Hristos, sa înveţe şi sa mărturisească. în felul acesta el se afla intr-o permanenta şi
dubla slujire: a lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum de altfel se şi socotește pe sine (I Cor. III, 5;
IV, 1 ; Col. I, 24-25).
Atât trimiterea cat şi slujirea se întrepătrund, ele constituind însăşi esența apostolatului
sau. A fi trimis e identic la Sfântul Apostol Pavel, cu a sluji, deoarece el a înţeles ca aceasta
trimitere s-a făcut numai cu scopul înalt de a sluji altora. în virtutea acestei trimiteri, el slujește
în numele celui ce I-a trimis (II Cor. V, 20), pe Cel ce l-a trimis, pe „Hristos cel răstignit” (I
Cor. I, 23), pe „Hristos Iisus Domnul” (II Cor. IV, 5).

Instituirea diaconilor şi a diaconiţelor (contextul apariţiei)

Cartea Faptele Apostolilor prezintă agapele (mesele frăţeşti care însoţeau Liturghia în
Biserica primelor veacuri5) ca pe un eveniment firesc atât prin prisma întăririi unităţii Bisericii,

5
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p.415
cât şi prin cea a accentuării conştiinţei apartenenţei la creştinism şi la noua Lege, pe care
acesta o aducea lumii.
Tot cartea Faptele Apostolilor menţionează însă şi primele dispute pe marginea
rânduielilor legate de aceste mese şi de necesitatea – constatată de chiar sfinţii Apostoli – de a
institui persoane care să se ocupe numai de aceste agape aşa încât să nu mai existe discuţii prin
care onestitatea şi buna credinţă a sfinţilor Apostoli să fie pusă la îndoială. „Au ales pe Ştefan,
bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon,
şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei,
rugându-se şi-au pus mâinile peste ei” (F. Ap. 6, 5 – 6). Instituirea diaconatului nu a avut
aşadar un scop de ordin liturgic, ci unul de ordin social-misionar: apărarea misiunii sfinţilor
Apostoli de propovăduire a Evangheliei.
Tradiţia Ortodoxă a considerat întotdeauna că ordinul diaconiţelor a apărut în perioada
apostolică a Bisericii6, văzând în crearea acestei instituţii o manifestare justificată a Bisericii a
cărei mădulare, cu necesităţile specifice de gen, i-au făcut posibilă existenţa. Cu toate acestea,
textele care stau la baza acestei concepţii sunt puţine, interpretabile şi lacunare, ca de altfel
toate textele ale acestei perioade referitoare la ierarhia bisericească. De o părere diferită este
Martimort care, după ce analizează situaţia femeilor în perioada nou-testamentară, afirmă că
mărturiile textuale nu pot fi în nici un caz dovezi ale existenţei diaconiţelor decât în lumina
dovezilor existenţei lor ulterioare.
„Aceste texte nu ar putea fi niciodată acceptate ca dovedind existenţa diaconiţelor –
femei diacon – în perioada apostolică, dacă documentele din sec. II nu le-ar confirma,
demonstrând continuitatea acestei presupuse instituţii apostolice a diaconiţelor”7.
Într-adevăr, luate în sine, aceste menţiuni nu spun multe, dar ele atestă existenţa unei
forme de slujiri feminine, în unele cazuri analoagă cu cea a diaconilor. Se poate afirma că ele
nu sunt dovezi ale existenţei diaconiţelor, dar numai în sensul lor clasic, când instituţia era
definită. Însuşi faptul că există o confirmare ulterioară nu e o dovadă a existenţei lor, textele
indicând aceasta, chiar dacă foarte timid? După cum am văzut, un număr însemnat de oficii
feminine emerg din perioada Noului Testament, ele dezvoltându-se şi primind conţinuturi
diferite în cursul evoluţiei în timp. Faptul că au evoluat nu le-a diferenţiat funciar de ceea ce

6
Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993, p. 98 ş.u.
7
Ibidem.
au fost ele la început. În acelaşi mod, Biserica a văzut o continuitate între „diaconiţele” din
Biserica primară şi cele din perioada ulterioară, chiar dacă nu putem avea pretenţia să ştim ce
au fost în fapt aceste diaconiţe, sau să ştim ce servicii prestau, pentru că din lista de virtuţi care
le erau cerute, nu transpare funcţia pe care o aveau de îndeplinit. Contextul ne indică că ar fi
fost identice sau cel puţin similare cu ale diaconilor. Faptul că nu este menţionată situaţia lor
din punctul de vedere al familiei este interpretat de unii în sens negativ, însă când instituţia
diaconiţelor s-a dezvoltat, întâlnim diaconiţe recrutate din tagma fecioarelor, a văduvelor sau
chiar căsătorite, aşa cum atestă mărturiile epigrafice. Aşadar, lipsa indicaţiilor scripturistice cu
privire la acest subiect a fost interpretată în sensul libertăţii.
Instituţia diaconiţelor a apărut în mediul sociocultural a două lumi: lumea iudaică şi
cea greco-romană, de a cărui structuri şi valori nu s-a putut dezice, acestea modelând
specificul acestei tagme.
Cu timpul şi diaconii, şi diaconiţele au fost implicaţi în cult, însă în proporţii diferite,
pentru ca ulterior să se renunţe la serviciul liturgic al diaconiţelor.

Agapele şi colectele
În epoca primară, specifice filantropiei creştine au fost agapele, acele mese cultice
zilnice, indisolubil legate de săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii. Darurile aduse cu această
ocazie aveau menirea să egalizeze deosebirea dintre surplus şi lipsă, statornicindu-se astfel
raportul originar dintre oameni: egalitatea8. Oricum, plecând de la concepţia Bisericii primare
că „omul cel nou” este cetăţean al Ierusalimului ceresc, iar aici, pe pământ, doar un simplu
călător, bogaţii îşi puneau averile la dispoziţia tuturor, din conştiinţa că acelaşi Dumnezeu,
Care le-a dăruit lor toate, se îngrijeşte şi de cel sărac, pentru a-l ridica din suferinţă. De aceea,
fiecare membru al comunităţii se punea în slujba tuturor, de la comuniunea bunurilor
materiale, până la primirea cununii muceniciei9.
Alături de agape, tot forme ale milosteniei obşteşti au fost considerate atât ofrandele,
cât şi colectele. Ofrandele reprezintă darurile de pâine, vin, miere etc. aduse de credincioşi la
altar pentru săvârşirea Sfintei Euharistii. Ceea ce prisosea era pus de o parte pentru întreţinerea

8
Ioan Gh. Coman, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti,
an. 1, 1949, nr. 3-4, p. 157-158; Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”,
Bucureşti, an. 3, 1951, nr. 3-4, p. 223-224; Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii
Teologice”, Bucureşti, an. 5, 1953, nr. 9-10, p. 602-604
9
Ion Vicovan, „Daţi-le voi să mănânce!” Filantropia creştină - istorie şi spiritualitate, Iaşi, 2001, p. 26-27
slujitorilor bisericilor, care, săraci fiind, trăiau din aceste ofrande; alte daruri erau împărţite de
către diaconi săracilor. Diferit, colectele constau în bani şi obiecte de mare preţ, daruri pe care
fiecare credincios, duminica, proporţional cu mijloacele materiale de care dispunea, obişnuia
să le depună în acea „cutie a milei”, destinată celor năpăstuiţi. Exista, fireşte, şi un „personal”
anume instituit, consacrat acestor slujiri. Astfel, diaconii aveau datoria de-a se informa de
nevoile tuturor, fiind împuterniciţi de către episcopi cu administrarea şi distribuirea bunurilor
adunate. Destinatarii acestora erau săracii, bătrânii, infirmii şi bolnavii, văduvele şi orfanii,
prizonierii, sclavii, refugiaţii, străinii, întemniţaţii, precum şi familiile celor care se
învredniceau să primească cununa muceniciei. Doar cei ce refuzau să muncească şi cei ce
duceau o viaţă imorală erau excluşi. Dacă în grija acestora cădeau, în general, persoanele de
parte bărbătească, diaconiţele – văduve vârstnice, cu o viaţă morală ireproşabilă – erau cele
care asistau, la domiciliu, femeile sărace şi bolnave, văduvele şi orfanii. Acestora li s-au
adăugat fraţii şi surorile de caritate, persoane particulare care, din dragoste faţă de aproapele şi
fără a fi înrolaţi oficial în serviciul Bisericii, îndeplineau activităţi caritabile asemănătoare10.
Cu toate acestea, în perioada apostolică şi post-apostolică, nu se poate vorbi despre o
asistenţă socială propriu-zisă, diaconia particulară suplinind cu succes formele
instituţionalizate ale acesteia de mai târziu. De aceea, în Biserica primară nu era nevoie nici de
case de oaspeţi, nici de orfelinate şi azile, atâta timp cât locuinţa fiecărui creştin acoperea, în
totalitate, aceste necesităţi11.
O altă practică a Bisericii primare este organizarea de colecte pentru a susţine
comunităţile creştine aflate în dificultate. Despre o asemenea colectă, organizată pentru
comunităţile de creştin din Ierusalim, se vorbeşte şi cartea Faptele Apostolilor, dar şi în
paginile epistolelor pauline.
Contextul apariţiilor acestor colecte îl constituie dorinţa de a răspunde imediat nevoilor
aproapelui. De altfel, Noul Testament arată faptul că pentru primii creştini toate lucrurile erau
„de obşte”, aşa încât fiecare să ia ceea ce are nevoie şi cât îi trebuie, punând la dispoziţia
celorlalţi toate ale sale. Este grăitor în acest sens, cu titlu de exemplu, cazul lui Anania şi al
Safirei, care au ascuns o parte din veniturile lor, deşi de bună voie afirmaseră că vor pune totul
la dispoziţia comunităţii.
10
Gheorghe I. Soare, Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele şase secole, Bucureşti,
1948, p. 12-20, 26-31
11
Liviu Stan, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”, Bucureşti, an. 9, 1957, nr. 1,
p. 99
 Este adevărat însă că uneori agapele au devenit sursă de îmbuibare pentru unii creştini
şi de dispreţuire pentru alţii. Mustrarea sfântului Apostol Pavel este grăitoare în acest sens.

Diaconia, parte a activităţii Bisericii în epoca post-apostolică (referinţe patristice)

Activitatea socială nu a rămas ca un atribut al Bisericii doar în epoca apostolică, ci a
continuat şi după aceea, întrucât atitudinea pe care un creştin este dator să o aibă faţă de
aproapele său era foarte bine înţeleasă.
În perioada constantiniană a fost introdus în Imperiul Roman principiul proprietăţii
ecleziastice, potrivit căruia Biserica putea deţine legal proprietăţi, de care putea apoi dispune
în mod liber. Cum baza materială era asigurată, au luat fiinţă acum numeroase instituţii de
binefacere, toate gravitând în jurul ospitalităţii specific creştine. Dacă la început pentru
primirea străinilor şi neputincioşilor era folosită însăşi locuinţa episcopului, mai târziu, din
pricina solicitărilor crescânde, s-a recurs fie la adăugarea unor dependinţe la reşedinţa
chiriarhilor, fie la ridicarea unor clădiri destinate special acestui scop; un astfel de aşezământ
social purta numele de Henodochion. La dispoziţia celor găzduiţi în acesta se afla, în
permanenţă, un personal calificat (doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori, oameni de
serviciu), gata să răspundă oricăror solicitări. Din acest trunchi al milosteniei creştine s-au
dezvoltat apoi numeroase ramuri, sub formă de pavilioane, după numărul şi felul serviciilor de
asistenţă socială administrate: case pentru săraci , spitale, case pentru văduve, case pentru
fecioare, leagăne pentru copii, orfelinate, aziluri, spitale pentru bolnavii incurabili, aziluri
pentru invalizi, case pentru orbi, cimitire pentru săraci etc. Acestor aşezăminte filantropice li
s-au adăugat şi o serie de asociaţii sau corporaţii caritabile, ca cea a groparilor, sanitarilor ori a
meşteşugarilor12.
În această filantropie practică, un rol deosebit a revenit mănăstirilor. Din chiar
momentul apariţiei lor, acestea s-au dovedit a fi veritabile instituţii de binefacere, adevărate
şcoli de rugăciune, de muncă şi de caritate. Acest lucru a fost posibil datorită fondurilor
substanţiale de care beneficiau, obţinute din donaţii şi legaţii, la care se adăugau ofrandele şi
produsele provenite din munca monahilor. În Egipt spre exemplu, veniturile unor mănăstiri
mari, care adăposteau în ele până la 10.000 de monahi, erau destinate exclusiv diaconiei

12
Gh. I. Soare, op. cit., p. 67-69, 75-87, 91-92; I. Vicovan, op. cit., p. 92-106; L. Stan, op. cit., p. 102-118;
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 151-152
creştine, de ele beneficiind toţi cei aflaţi în nevoi. Astfel, bolnavii găseau tămăduire, călătorii
adăpostire, cei întristaţi mângâiere, iar orfanii educaţie şi îngrijire13.

Concluzii
Biserica percepe viaţa ca pe un timp al mântuirii; de aceea, ea s-a preocupat
întotdeauna nu doar de propăşirea duhovnicească a membrilor săi, ci şi de întreţinerea vieţii
trupeşti, cu atât mai mult cu cât ea a înţeles şi a mărturisit că „trupul este templu al Duhului
Sfânt”. Această preocupare a Bisericii s-a manifestat în utilizarea de obşte a bunurilor, în
agapele şi în colectele din Biserica apostolică, respectiv în proiectele sociale de mare amploare
de mai târziu de tipul Vasiliada ori cele din mănăstiri. Întregul program social al Bisericii de
astăzi (spitale, şcoli, aşezăminte pentru diferite categorii de vârstă etc.) îşi are originea în acea
atitudine din zorii creştinismului.
Prin acest demers al său, Biserica a înţeles că omul în ansamblul său (trup şi suflet)
trebuie pus în slujba lui Dumnezeu, spre a ajunge la mântuire. Viaţa în ansamblu ei nu trebuie
irosită ci îngrijită, ocrotită şi dezvoltată aşa încât omul în permanenţă să dea slavă lui
Dumnezeu şi să spună tuturor „cât bine i-a făcut lui Dumnezeu”.

13
Gh. I. Soare, op. cit., p. 34-35, 93-99; I. Vicovan, op. cit., p. 107-111
 BIBLIOGRAFIE

1. Branişte, Pr. Prof. dr. Ene, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 126
2. Idem, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 215
3. Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997
4. Coman, Ioan Gh., Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii Părinţi, în rev.
„Studii Teologice”, Bucureşti, an. 1, 1949, nr. 3-4, p. 157-158;
5. Idem, Folosirea în comun a mijloacelor de trai, în rev. „Studii Teologice”, Bucureşti,
an. 5, 1953, nr. 9-10, p. 602-604
6. Idem, Învăţătura creştină despre bunurile economice, în rev. „Studii Teologice”,
Bucureşti, an. 3, 1951, nr. 3-4, p. 223-224;
7. Mircea, Pr. dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994
8. † Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 151-152
9. Soare, Gheorghe I., Biserica şi asistenţa socială. Doctrina şi organizarea în primele
şase secole, Bucureşti, 1948, p. 12-20, 26-31
10. Stan, Liviu, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în rev. „Ortodoxia”,
Bucureşti, an. 9, 1957, nr. 1, p. 99
11. Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2004, p. 350
12. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 102;
13. Vicovan, Ion, „Daţi-le voi să mănânce!” Filantropia creştină - istorie şi spiritualitate,
Iaşi, 2001, p. 26-27