„Luceafărul”

de Mihai Eminescu

Supranumit „luceafărul poeziei românești” și „poetul nepereche” de către criticul George

Călinescu, Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic european care și-a exprimat
apartenența la romantism astfel: „Nu mă-ncântați nici cu clasici/ Nici cu vers curat și antic/
Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân ce-am fost: romantic.”.

Prețuit ca fiind „chintesența gândirii poetice eminesciene”, respectiv „testamentul literar

al poetului” (George Călinescu), poemul „Luceafărul”, a fost publicat în anul 1883 în almanacul
societății cultural-literare „România Jună” din Viena și reprodus în același an în revista
„Convorbiri literare”.

„Luceafărul” este un poem epico-lirico-dramatic, creație romantică, un amplu poem

filozofic, pastel terestru și cosmic, elegie, toate acestea fiind contopite într-o creație lirică, într-
un poem al devenirii și al aspirație sublime.

Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține Eminescu însuși, care nota pe
marginea unui manuscris: „Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că,
dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici
pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-
are nici noroc."

La nivel tematic se dezvoltă două teme fundamentale, pe de-o parte, incompatibilitatea

iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi diferite, iar pe de altă parte, condiția tragică a
geniului într-o societate ostilă, incapabilă să înțeleagă și să aprecieze adevăratele valori. Aceste
teme sunt înfățișate la rândul lor prin motivele specifice acestui curent literar: visul, noaptea,
luna, stelele, marea, îngerul, demonul, cuplul adamic.

Titlul operei devine o sugestie a dualității, vieții și morții, deoarece își extrage seva, pe
de-o parte, din mitologia românească, unde Luceafărul/Lucifer este steaua călăuzitoare a
ciobanilor, care își revarsă lumina asupra planului terestru, iar pe de altă parte, din mitologia
greacă, unde Hyperion, fiul cerului, Uranus, și al pământului, Geea, devine „înaintemergătorul”
sau „cel care merge pe deasupra”, o ființă superioară, astrală, care-și întoarce fața de la planul
terestru, uman, devenind o sugestie a cripticului.

Poezia valorifică lirismul obiectiv, poetul asumându-și rolul de „Dumnezeu ascuns” (

„Dieu caché” ) care se ascunde în spatele lirismului măștilor, fiecare pesonaj liric întruchipând o
altă ipostază umană: Cătălin și Cătălina – omul comun, Luceafărul și Demiurgul – omul superior,
geniul cu o cunoaștere profundă a sinelui și a universului întreg.

La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se structurează pe

patru tablouri, iar acestea, la rândul lor, fiind constituite de interfața dintre planul individual
terestru și planul universal cosmic.

Tabloul I ( cuprinde catrenele 1-43 ) prezintă o valoare expozițională ( „A fost odată ca-n
povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată…”) și valorifică un
ton grav, înalt, sentențios. Fata constituie un drum ascendent, în timp ce, Luceafărul creionează
un drum descendent, suprarevoltându-se împotriva condiției sale de ființă nemuritoare și
întruchipându-se: la prima chemare, din cer și mare, ipostaziindu-se ca înger, iar la cea de-a
doua chemare, de asemenea din două elemente contrare, din soare și noapte, fiind ipostaziat
sub forma unui demon.

În cel de-al doilea tablou (cuprinde catrenele 44-64), idila dintre fata de împărat, numită
acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura
sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănare numelor sugerează apartenența la
aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteză cu cel al
Luceafărului: „viclean copil de casă”, „Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”.

Al treilea tablou (cuprinde catrenele 65-85) redă călătoria astrală a Luceafărului spre
Demiurg, aspre haosul primordial, spre creația dinaintea creației, pentru a-i cere dezlegarea de
nemurire. Se conturează acum un extraordinar tablou cosmic, care-și are punctul de placare în
„Imnul Creațiunii” din „Rig-Veda”, un drum invers, străbătut în ani-lumină și depășind găurile
negre, purtat de iubirea față de fata de împărat. Cerea făcută de către Luceafăr reflectă motivul
faustic al sacrificiului pe altarul iubirii ( „Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/Și pentru
toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire” ).

Demiurgul îl numește Hyperion, numele tainic știut doar de Creator, pentru a-l trezi la
condiția sa originară. În discursul său Demiurgul realizează un adevărat rechizitoriu la adresa
oamenilor, supuși nimicniciei, dorinței de a trăi cu toții egali în fața morții, fiind valorificate
motive romantice precum: vanitas-vanitatum, fortuna labilis și pantha rhei. Creatorul îl
îndeamnă pe Luceafăr să privească spre pământ și să observe instabilitatea sentimentelor
umane și, implicit, să conștientizeze inutilitatea sacrificiului său. Astfel, finalul stă sub semnul
sfatului.

În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea (cuprinde catrenele 86-98) debutează cu

un emoționant pastel terestru sugerat printr-un imaginar poetic de sorginte romantică, prin
motivele literare: seara, luna, florile de tei, codrul, cuplul. Este nuanțată declarația de dragoste a
lui Cătălin ( „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea dintâi” ), proiectându-l pe
acesta într-o altă lumină decât cea din tabloul al doilea; apare motivul declarației de dragoste. În
finalul operei, fata îl vede pe Hyperion și îl invocă, de această dată, pentru a îi lumineze norocul
(„Coboară jos Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”). La auzul invocației, Luceafărul se
adresează pe un ton rece și distant ( „Ce-ți pasă ție chip de lut”/ Dac-oi fi eu sau altul?” ).

Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență

nepieritoare. Omul comun, incapabil să își depășească limitele, rămâne ancorat cercului strâmt,
iar geniul atinge starea de liniște sufletească obținută prin detașarea de frământările lumii.

La nivel prozodic, muzicalitatea melancolică a poeziei este dată de particularitățile

prozodice: măsura de șapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucișată. În poezie mai sunt
prezente și asonanțele și rima interioară, care conferă un ritm melodios poemului. La nivel
poetic, alternanța tonurilor minor și major accentuează opoziția planului terestru cu cel cosmic.

Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor și tumultul

sentimentelor. Se remarcă puritatea limbajului, astfel, din cei 1908 de termeni ai poemului 1688
sunt moșteniți din latină, iar în întregul poem apărând doar 14 neologisme.

Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două
planuri (terestru și astral) interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua
reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este consacrată
planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).

La nivel stilistic, cu ajutorul figurilor de stil, a epitetelor, comparațiilor și a metaforelor,

care descriu cadrul cosmic și terestru, sau zugrăvesc portrete ale personajelor, poetul reușește
să îmbrace realitatea concretă într-o formă specific eminesciană. Podoabele stilistice precum
epitetele: „o prea frumoasă fată”, „mișcătoarele cărări”, „umbra feței străvezii”, „mândru
tânăr”; comparațiile „a fost odată ca-n povești”, „albă ca de ceară”, „frumos cum numa-n vis/
Un înger se arată”; metaforele „noaptea mea de patemi”, „chip de lut”, „scăldat în foc de
soare”, se îmbină armonios cu imaginile artistice: „privea în zare cum pe mări/ rasare și
străluce”, „și apa unde-au fost căzut / în cercuri se rotește”, „din sfera mea venii cu greu/ ca să
te ascult ș-acuma” și pun în valoare originalitatea creației eminesciene.

În opinia mea, tema și viziunea romantică asupra lumii se reflectă într-o manieră
originală în poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Astfel, creația eminesciană însumează
toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu și poate fi considerată un mit al
poeziei și al poetului în măsura în care poezia sa nu este o imitație a naturii, ci o transfigurare
lirică a semnificațiilor relității, iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale
unor idei filozofico-poetice.

În concluzie, pentru a ilustra condiția geniului poemul ”Luceafărul” – sinteză a operei

poetice eminesciene – armonizează teme și motive romantice, elemente de imaginar poetic și
procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții.
 Așa cum remarcă Tudor Vianu: „Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice
mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca
noianul vremurilor viitoare întreaga operă a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a
întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și numai ”Luceafărul” să se păstreze, strănepoții
noștri ar putea culege din ea imaginea esențială a poetului”.