- Dalai Lama
Secolul al XVII-lea este supranumit „Secolul Luminilor” datorită tendinței
absolute spre rațiune, spre primatul științei asupra dogmelor bisericești. Astfel, se poate
reliefa apriga dorință de-a înlătura bezna, obscuritatea care de-a lungul celui de-al XVIII-
lea secol s-a năpustit asupra omenirii prin: foamete, revoluții, ciumă, despotism,
fanatism... Rațiunea devine văpaia luminii, a apariției unui nou mod de gândire, unul mult
mai volnic, mai complex, detașat de monotonia vieții.
Iluminismul depășește epoca sa prin faptul că a reușit, într-un mod cu totul
extraordinar, să valorifice omul, natura acestuia, condiderând literatura un mijloc eficient
de educare, de schimbare a întregii umanități, acordând o valoare semnificativă omului
care cugetă, analizează, descoperă și luptă împotriva feudalismului.
Unii dintre cei mai cunoscuți reprezentanți al iluminismului sunt: Daniel Defoe, J.
J. Rousseau, Jonathan Swift, Voltaire, Goethe, care, datorită operelor sale,au reușit să
reflecte următoarele teme și motive: monarhul iluminat, contractul social, emanciparea
poporului prin cultură, cunoașterea, munca, călătoria.
Geniul, originalitatea caracterizează literatura iluministă, iar exponenții acestui
curent au încercat să reflecte esența existenței umane, care, de asemena, cuprinde
conceptul fericirii. Omul luminilor tinde spre dobândirea fericirii, chiar dacă uneori
suferă eșec, fiind căzut într-un abis al deznădejdei, ignoranței, disperării.
Tema fericirii poate fi analizată din mai multe perspective, pentru că unii oameni
dobândesc fericirea prin dragoste, identificarea persoanei iubite, alții prin muncă, rațiune,
cunoștințe.
Faust din poemul dramatic cu același nume este prototipul omului modern, care
suferă eșec în viață prin incapacitatea sa de-a identifica sensul adevărat al fericirii.
Dorința lui nesecată de-a deveni omniscient, de-a cunoaște toate tainele universului, l-au
împiedicat să disfrute din plin viața, dragostea, interacțiunea cu oamenii.