Conf. univ. dr.

Ion BUZERA

Teoria literaturii. Note de curs

Anul I, semestrul al II-lea

2
 Cuprins

Unitatea de învăţare I. Introducere. Obiectul teoriei literaturii ...........................5

Unitatea de învăţare II. Statutul teoretic al istoriei literare.................................13
Unitatea de învăţare III. Autonomia literaturii.....................................................25
Unitatea de învăţare IV. Heteronomia literaturii…..............................................29
Unitatea de învăţare V. Problematica şi implicaţiile teoriilor interpretării.
Elemente de poetică a lecturii …............................................................................ 38
Bibilografie generală………………………………………………………………50

3
OBIECTIVELE DISCIPLINEI

- Familiarizarea studenţilor cu principalele instrumente de lucru şi

concepte ale disciplinei, începând cu Poetica lui Aristotel până în secolul
al XXI-lea;
- Relevarea mecanismelor dominante prin care s-a obţinut relativa unitate
conceptuală a domeniului de cercetare;
- Prezentarea celor mai importante subdomenii ale disciplinei: teoria
genurilor, autonomia şi heteronomia literaturii, teoria lecturii şi a
interpretării;
- Evidenţierea sistematică a raportului sincronicitate/istoricitate în studiul
teoriei literaturii;
- Formarea deprinderilor de comprehensiune conceptuală a structurilor,
perioadelor/paradigmelor şi formelor literare.

Număr de ore alocate: 28

4
 Unitatea de învăţare I.
Introducere. Obiectul teoriei literaturii

Obiective:
- Precizarea importanţei studierii teoriei literaturii în contextul actual;
- Delimitări conceptuale: teorie literară/teorie a literaturii
- Prezentarea unor teorii literare recente: Jonathan Culler.

Timp alocat: 6 ore

Orice investigaţie a domeniului literar, indiferent de amploarea acesteia,

nu se poate dispensa de utilizarea unor criterii şi de recursul la
presupoziţii care să favorizeze înţelegerea dorită. Cadrele de lucru
(operaţionale), conceptele, metodele oferite de teoria literaturii sunt
prezente, în moduri directe sau indirecte, în orice act de evaluare literară,
începînd cu cele empirice şi pînă la cele sintetice. Deşi pare prin excelenţă
greu de cuantificat, de supus unor constrângeri de orice natură, literatura a
avut în permanenţă nevoie de astfel de principii de lucru, care au ordonat
materia, uneori nebulos-proliferantă, au stabilit reguli de
“compartimentare” a creaţiilor literare pe genuri, pe modele de evoluţie,
pe alte categorii, au încercat să identifice specificul acestei activităţi sau
au pus-o în legătură cu altele, constituind ceea ce s-a numit heteronomia
literaturii, au extras anumiţi termeni esenţiali, apţi ulterior să caracterizeze
perioade întregi.
Teoria literaturii are, în primul rând, o dimensiune sincronică,
observaţiile pe care le propune asupra fenomenelor estetice având o
puternică încărcătură de generalitate, de valabilitate verificată şi
verificabilă în contexte multiple. Conceptele cu care lucrează această
disciplină sunt şi ele apte să transgreseze importanţa strict “locală”,
respectiv abordarea unui singur aspect. Din această perspectivă, se poate
susţine că teoria literaturii a păstrat multe dintre caracteristicile

5
fondatoare ale disciplinei întâlnite în tratatul aristotelician Poetica (Peri
poietikes). În ciuda schimbărilor spectaculoase în privinţa configuraţiei
discursurilor literare în sine, există anumite permanenţe, forme de
stabilitate şi de previzibilitate, care alcătuiesc obiectul expres al teoriei
literaturii.
Nu este mai puţin adevărat că teoria literaturii este şi o disciplină care
are în vedere dimensiunea diacronică, în măsura în care preia informaţii,
date referitoare la profilul estetic al unor perioade sau modalităţi de
reacţie care au aparţinut diverselor teorii literare care s-au dezvoltat în
timp. Această operaţie de selecţie şi ierarhizare sugerează componenta
mixtă, “sincretică” a teoriei literaturii, competenţa ei multiplă. De
asemenea, se pot lua în considerare dimensiunile paradoxale ale teoriei
literaturii, navetele continue pe care le face între prezent şi trecut,
încercările de a “media” între conflictele de natură metodologică sau
generate de percepţiile cu totul diferite asupra unui fenomen, în funcţie
atât de contextele istorice, dar şi de contextele specifice de cercetare din
imediata actualitate.
Mai ales secolul al XX-lea a fost unul al teoriilor literare, observându-
se chiar un surplus de teoreticitate, o prea mare dorinţă a poeţilor şi
prozatorilor de fi cât mai bine înţeleşi sau de a fi înţeleşi într-un anumit
fel, pe care ei îl semnalau în moduri cât mai vizibile cu putinţă. Această
tendinţă a fost prezentă cu acuitate în opera marilor poeţi moderni din
secolul al XIX-lea, Baudelaire, E. A. Poe sau Mallarmé, autori care au
impus imaginea unei “dedublări” a creaţiei (în termenii lui Baudelaire:
homo duplex), a unei scindări între “practică” (poezia propriu-zisă) şi
“teorie” (reflecţiile pe marginea propriei creaţii, “principiului poetic” –
Poe – sau pe marginea creaţiei altor autori). Teoria literaturii a fost şi este
interesată de captarea unor ipoteze de lucru, interpretative aparţinând
autorilor înşişi, deoarece acestea propuneau viziuni “din interior”, din
laboratorul de creaţie, fiind astfel posibile şi diverse comparaţii,
extrapolări ori disocieri.
Una dintre problemele controversate ale teoriei literaturii a fost aceea a
delimitării pe cât posibil riguroase a diverselor atribuţii specifice
disciplinelor care au ca obiect al cercetării literatura: critica literară,
istoria literară, poetica, literatura comparată. În secolul al XX-lea s-a
petrecut, de fapt, o acutizare a acestor controverse, în condiţiile în care
“graniţele” dintre aceste discipline au fost frecvent încălcate, unele dintre
ele tinzând să devină “imperialiste”, aşa cum s-a întâmplat cu poetica – o
formă de investigaţie literară care prelua ceva din autoritarismul
paradigmei căreia îi aparţinea, structuralismul – în anii 60-70, unii dintre

6
promotorii ei (Gérard Genette) tinzând să o substituie teoriei literaturii.
Numai că aceasta din urmă avea şi are competenţe mult mai vaste decât
poetica, incluzând observaţii asupra dinamicii formelor estetice, asupra
diverselor interacţiuni literare sau ale literaturii cu alte domenii.
Aşa cum a relevat Lubomír Doležel, în Poetica lui Aristotel a pus
bazele nu numai poetcii, ci şi criticii literare europene. Într-adevăr,
Aristotel propunea o serie de coreaţii între discipline aflate în emergenţă,
la începutul afirmării lor cu statut distinct. Chiar dacă nu a expus-o direct,
autorul grec a intuit legătura între componenta teoretică şi cea literară
propriu-zisă. Selecţia operelor pe care le-a comentat (tragedii, epopeile
homerice etc.) a impus, fie şi la modul impliict, exercitarea unei operaţii
critice. Mult mai târziu, teoreticieni precum A. Warren şi R. Wellek au
insistat asupra necesităţii unei astfel de interdeterminări, care este
considerată astăzi un lucru de la sine înţeles. În cultura română,
consideraţii extrem de importante asupra conexiunilor critică
literară/istorie literară apar în studiul lui G. Călinescu, Tehnica criticii şi a
istoriei literare (1938), care constituie – de altfel – infrastructura teoretică
a Literaturii române de la origini până în prezent (1941), masiva lucrare
de istoriografie literară a autorului. Călinescu era de părere că
interdependenţa critică literară/istorie literară se justifică datorită faptului
că ele nu pot funcţiona, de fapt, separat, că orice istoric literar este obligat
să recurgă la operaţii critice şi invers orice critic trebuie să proiecteze
fenomenul literar din imediata sa actualitate pe un fundal istoric.

Traducerea în limba română, cu relativă promptitudine, a foarte

cunoscutei cărţi a lui Jonathan Culler Literary theory: a very short
introduction (Cartea Românească, 2003) poate aduce un plus de dinamică
în reflecţia teoretică de la noi, deoarece autorul demonstrează pe viu că, în
ciuda multor “rezistenţe” şi aparenţe, apatii şi dezorientări, aşa cum se
întâmplă lucrurile şi în ontologie, un aspect curios al teoriei literaturii este
“simplitatea ei” (v. p. 32), dar aceasta – evident – numai după ce o
descoperi. Stilul lui Culler este, într-adevăr, foarte apropriat în acest sens
(al invitaţiei pe care o adresează cititorului să descopere anumite lucruri
pe cont propriu), foarte clar, precis, dens şi “programat”, în aşa fel încât
şi cele mai aride idei să fie uşor retenibile.
Teoria literaturii (şi cu atât mai puţin o teorie literară) nu poate/nu pot
exista în afara unei gândiri deschise exercitate din interiorul ei (cu alte
cuvinte: de profesioniştii care o susţin, o predau, o “instituţionalizează”, o

7
menţin în activitate, până la urmă), fiind un metainstrument cognitiv care
resimte – cu toate că mai lent decât altele – schimbările de peisaj literar,
de coloratură estetică, iar nu un corpus epistemic fixat forever. Ceea ce
Jonathan Culler reuşeşte să explice foarte bine în primele pagini este
modul în care “îşi face loc” în lume o teorie, fiind mai puţin preocupat de
ceea ce rămâne în timp din ea. Aceasta din urmă apare ca o procesualitate
care, după părerea mea, este chiar mai importantă decât cea a emergenţei,
fie ea şi spectaculoase, a unei teorii literare. Or, la Culler, tocmai modul în
care este prezentat la început termenul ar sugera parţialitatea ariei de
acoperire.
Totuşi, din fericire, autorul nu se rezumă la a prezenta teorii, fie şi cu
acele elemente pe care le au ele în comun, ci îşi pune anumite probleme
de ordin (chiar) general, care ţin de ceea se numeşte la noi “teoria
literaturii” sau, în terminologie germană, “Wissenschaftliteratur”. Altfel
spus, deşi în primele pagini se comportă într-un mod destul de forţat-
inductiv, autorul realizează o rapidă echilibrare, creează o subtilă tensiune
între procedurile “micro”, relativ personalizate, enunţate la început
(Foucault, Derrida) şi tendinţele cu adevărat subsecvente intenţiei de
amploare a abordării, care este una transgresivă, înglobantă. Nu exclud
nici o tendinţă de ironizare a paradigmei poststructuraliste, căreia – măcar
parţial (cam în genul pisicii lui Schrödinger!) – îi aparţine Culler însuşi,
întrucât cea mai mare parte a demersului său se plasează la un palier care
“inhibă” fatala dimensiune în minus (similară celei de-a patra dimensiuni
din fizică: timpul) rezultată din felul în care sunt prezentate lucrurile în
primul capitol.
Practic (şi acest aspect poate fi considerat uimitor), nici una dintre
marile chestiuni litigioase care au acaparat reflecţia asupra literaturii în
ultimele decenii nu lipseşte, de la natura şi funcţiile literaturii (când, cum,
de ce, ce este literatura?), teoria canonului, importanţa performativului în
literatură până la diferenţele de abordare interpretativă (de teorie a
interpretării) dintre poetică şi hermeneutică şi la chestiunile legate de
reprezentarea subiectivităţii ca operaţie estetică. Şi toate acestea realizate
fără nici urmă de exhibiţie bibliografică: numai strictul absolut necesar.
Din acest punct de vedere, opusculul lui J. Culler este un excelent manual,
care trasează cu o anumită fermitate graniţele între ce merită să fie
discutat şi ce nu, punând de fiecare dată corect (dintr-un punct de vedere
neutru-epistemologic, dacă astăzi mai poate exista aşa ceva; personal,
cred că da!) problema: “Sensul unei opere nu este gândul care l-a
preocupat la un moment dat pe un autor şi nici doar o proprietate a
textului sau experienţa cititorului. Sensul este o noţiune inefabilă pentru

8
că nu este ceva simplu sau uşor de determinat. Este în acelaşi timp o
experienţă a subiectului şi o proprietate a textului. Este atât ceea ce
înţelegem şi ceva din text pe care încercăm să-l înţelegem. (s.a., n. m.,
IB). Alte şi alte argumente despre sens sunt întotdeauna posibile şi din
această cauză sensul este nedeterminat şi supus unor hotărâri care nu sunt
niciodată irevocabile. Dacă trebuie să adoptăm un principiu sau formulă
generală, am putea spune că sensul este determinat de context, din
moment ce contextul include regulile limbii, situaţia în care se află autorul
şi cititorul, precum şi orice altceva care ar putea fi judecat ca relevant. Dar
dacă spunem că sensul depinde de context trebuie să adăugăm că acest
context este infinit: nu se poate determina dinainte ce anume poate fi
relevant, ce lărgire a contextului ar putea devia sensul unui text. Limita
sensului este contextul, dar contextul este nelimitat.” (p. 79). S-ar părea că
şi stilistica discursului cullerian, destul de asertivă, se “resimte” de pe
urma unor certitudini care nu înseamnă altceva decât maximă interiorizare
a domeniului de studiu, respectiv o parcurgere metodică a unor teorii,
filtrarea, “recompunerea” şi sinteza lor. (Numai în citatul de mai sus sunt
survolate, sintetizate cel puţin cinci teorii “locale”, identificabile cu
precizie!). Culler regândeşte febril problematici dintre cele mai diverse,
având, cum am constatat, o profundă propensiune în privinţa
“remodelării” şi criticii teoriilor, însă e nevoit să se supună unor presiuni
“canonizante”, unor idei nu neapărat de-a gata, dar validate chiar de
bunul-simţ, pe care îl lua la început ca referent negativ al oricărei teorii.
(Bunul-simţ teoretic – şi asta pare să-i scape iniţialmente lui Culler – este
şi el într-o continuă mişcare, într-o continuă agitaţie!). Se poate vorbi, prin
urmare, despre o maliţiozitate a teoriei literaturii înseşi în raport cu
promotorul ei. Îndrăznelile euristice de la începutul şi sfârşitul
“microtratatului” sunt contrazise chiar de “aplicaţiile” lor, dar şi invers, în
aşa fel încât procedura lui Culler este una “cu două viteze”, fără a se putea
preciza – paradoxal – care este mai performantă, pentru că – în fond – se
alimentează reciproc.
Oricum, stenica introducere a lui Culler are ceva din fervoarea pe care
o întâlneşti la cei care au translatat dificultăţile, nebuloasele unor
incertitudini care păreau insurmontabile: “Teoria cere lectură susţinută,
putere de pătrundere şi de răsturnare a principiilor, de a pune sub semnul
întrebării chiar punctul de pornire al investigaţiei. Am început prin a
spune că teoria este nesfârşită – un corpus nelimitat de scrieri
provocatoare şi fascinante – dar ea nu înseamnă doar scriere: este un
proces continuu de reflecţie care nu se sfârşeşte odată cu o scurtă
introducere.” (p. 137). Volumaşul are, după cum se vede, un nucleu dur şi

9
un înveliş relativizant: un fel de a spune că, în interiorul acestei discipline
– oricât de mult ai dori acest lucru – nu poţi contrazice, “deconstrui”
chiar tot timpul. Jaussian-concluziv vorbind, saturarea orizontului de
aşteptare contemporan cu teorii literare dintre cele mai diferite nu însemnă
deloc o alterare a perspectivelor teoriei literaturii (ca disciplină-matrice,
sumativă), ci numai o înmulţire a provocărilor la adresa confortului pe
care, uneori, l-a visat. Se poate spune orice despre teoria literaturii, dar nu
că ar avea motive de plictiseală.

Studiu de caz: funcţiile literaturii

Într-o conferinţă publicată sub titlul Sur quelques fonctions de la

littérature în Magazine littéraire nr. 392 (noiembrie 2000), Umberto Eco
enumeră câteva dintre aceste funcţii în viziunea sa : menţinerea « în
exerciţiu » a limbii, exerciţiul de fidelitate şi respect în libertatea de
interpretare, migraţia personajelor, călătoriile în hipertext şi, mai ales, cu
o neaşteptată, extraordinară trimitere eminesciană, « învăţarea morţii » :
« Naraţiunile « deja făcute » ne învaţă de asemenea să murim ». Tocmai
pentru că în finalul discursului său autorul susţine că « ar mai putea fi şi
altele » (funcţii ale literaturii, n. m., I.B.), se pot face « adăugiri » şi
comentarii, respectiv se pot identifica şi alte funcţii ale literaturii.
Atunci când discută, de pildă, despre « menţinerea în exerciţiu a
limbii », Eco se referă şi la ceea ce el numeşte « limbă individuală », însă
într-o măsură mult mai mică decât la Limba în accepţiunea generică. Este
un aspect care numai în aparenţă nu are legătură cu heteronomia
literaturii. Or, personal cred că scriitor este acela care, folosindu-se de
regulile unei limbi naturale, creează în interiorul acesteia un mod propriu,
absolut personalizat şi care poate fi recunoscut ca atare de a se exprima.
Numai dacă ajungi să impui un cod (idiolect) al tău, unul evident mult
mai complex decât cel lingvistic (deoarece este simultan lingvistic,
supralingvistic – fantasme, obsesii, reţele imaginare etc. etc. – şi
infralingvistic : experimente fonetice, « crearea » de noi cuvinte, jocurile
anagramatice etc.) poţi spera că vei fi considerat un adevărat autor.
Parafrazând cunoscuta observaţie a lui Eminescu, potivit căreia « nu noi
suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră », am putea spune că
este scriitor acela care conştientizează faptul că este stăpânit de propriul
limbaj.

10
 Aici se deschide (ramifică) o altă discuţie, care este una teoretică, dar
şi practică : cum ne dăm seama dacă un autor în cauză este « adevărat »,
dacă reuşeşte adică să acceseze acel idiolect ? Instrumentul evaluării este
unul relativ simplu şi la îndemână, evocat fiind şi de Eco în debutul
conferinţei sale : tradiţia literară. Un scriitor are cu atât mai mari şanse de
a-şi etala, proba, consacra idiolectalul cu cât cunoaşte mai bine această
tradiţie. Însă cunoaşterea respectivă trebuie să aibă ca obiectiv
contracararea formelor deja stabilizate, dislocarea lor. Cultura este, altfel
spus, o componentă decisivă a competiţiei literare, dar numai acompaniată
de un riguros spirit (auto)critic.
O atare înţelegere poate să favorizeze şi tot felul de “jocuri” literare, de
istorie literară, de pronosticare asupra a ceea ce va rămâne din
contemporaneitatea literară, de evaluare a concurenţialităţii literatură/alte
moduri de comunicare etc etc. Putem să precizăm cu mai mare aplicaţie
de ce Vlahuţă a fost un simplu epigon eminescian şi de ce Bacovia nu, de
ce Minulescu a avut un impact mai mare în imediat şi mai mic în timp faţă
de acelaşi Bacovia, de ce Nichita Stănescu a creat un model poetic, urmat
cu sârg şi inconştienţă de atâţia literatori, care nu sunt scriitori, de ce
foarte mulţi dintre cei care scriu astăzi nu se pot elibera de tot felul de
prefabricate, scheme mentale osificate şi stereotipii procedurale.
Heteronomicul, incluzând conflictele de culise, promovările unui anumit
autor cu scopuri precise, uneori chiar politice, dar şi alte mecanisme
“incontrolabile” de natură extraistorico-literară joacă aici rolul de fundal,
mai mult sau mai puţin relevant.
O funcţie importantă a literaturii poate fi considerată, aşadar, aceea a
automonitorizării (autoscrutării), dar nu în sensul structuralist de
autoreflexivitate, ci în acela postmodern, de alunecare de-a lungul
epocilor precedente, dar şi a celei “de faţă”, de “refacere” şi “negare” a
lor. Poate că marele paradox al literaturii chiar acesta şi este: devenirea ei
este o continuă revenire. Şi el este cu atât mai actualizabil cu cât modul de
transmitere electronic se amplifică, este adoptat de alte şi alte comunităţi
scriitoriceşti (forumuri, chats, grupuri de lucru etc.) sau de indivizi.

Bibliografie
Bloom, Harold - Canonul occidental, Ed. Univers, 1998, pp. 16-36
Buzera, Ion - Proximităţi critice, Editura Scrisul Românesc, 2004, pp.
18-22
Călinescu, G. - Pagini de estetică, Editura Albatros, 1990, pp. 70-95

11
Crăciun, Gheorghe - Introducere în teoria literaturii, Ed.
Magister/Cartier, pp. 7-40, 70-92
Doležel, Lubomír - Poetica occidentală, Editura Univers, 1998, pp. 17-
38
Genette, Gérard - Ficţiune şi dicţiune, Editura Univers, pp. 18-28
McLeish, Kenneth - Aristotel – “Poetica”, Editura Ştiinţifică, 2000.

Evaluare:
- Definiţi apropierile şi deosebirile dintre teoria literaturii şi celelate
discipline care studiază fenomenul literar;
- Argumentaţi (pornind de la analizele lui Doležel) că în Poetica lui
Aristotel este promovată o compatibilitate critică literară/poetică;
- Aplicaţi elemente ale teoriei canonului în examinarea unei perioade a
literaturii române.

12
 Unitatea de învăţare II.
Statutul teoretic al istoriei literare

Obiective:
- Clarificarea raporturilor critică-istorie-teorie literară;
- Evidenţierea statutului teoretic actual al istoriei literare;
- Dimensiunile teoretice ale unor istorii ale literaturii române.

Timp alocat: 6 ore

Cea mai mare dificultate actuală a unei istorii literare este să se plieze
(termen-cheie la Valéry, dar şi la Foucault, Deleuze etc.) pe opere literare
a căror variabilitate multiplă e imposibil de controlat – căci toate, dacă
sunt cu adevărat „istoricizabile”, adică pretabile la captarea într-o istorie
oarecare, conţin suficiente componente impredictibile, la care s-au referit
şi pe marginea cărora au glosat cei mai lucizi critici moderni şi
postmoderni –, ceea ce nu poate conduce decât la punerea în dubiu, dacă
nu direct la răsturnarea oricărui sistem de prejudecăţi. Indiferent cum va
proceda, un istoric literar le va reduce la un numitor comun oarecare, deci
le va mutila. Cu cât simplifică mai mult, cu atât va greşi mai mult.
Istoricul literar întruchipează un mic laborator mental, în care „prestează”,
cinic sau naiv sau inconştient, după caz. Dacă nu are conştiinţa operaţiei
la care va recurge, va transforma totul într-un măcel grotesc şi inutil. Dacă
îşi va asuma din start infirmitatea, dacă va şti că nu va putea niciodată
„vindeca” pe deplin pacientul, dar măcar nu îl va ucide pe masa de
operaţie, va putea fi un bun chirurg: unul căruia nu îi lipsesc decât un
ochi, o mână şi un picior. Va face treabă bună, cea mai bună posibilă, în
condiţiile amintite.
Oricum, nu poţi medita convenabil pe tema istoriei literare dacă nu
încerci măcar să scrii una, să o „practici”, să o aproprii, în măsura
disponibilităţilor, indiferent de format, epocă vizată sau topic urmărit.
Probabil că prima şi cea mai importantă zonă a regândirii statutului
istoriei literare este cea referitoare la ancadramentul metodologic.
Reinvenţia de sine în această zonă e vitală. Posibilitatea unei renovatio
methodologica în istoria literară este, de altfel, atestată chiar de

13
multitudinea de versiuni existente pe piaţă şi care se manifestă destul de
haotic. Orice paradigmă interpretativă ar trebui să fie o sită, căci, dacă nu
reuşeşti (pe parcurs ori la final) să gândeşti cu totul altfel literatura – sau
măcar în termenii unei alterităţi metodologice sistemice –, nu are rost să
scrii istorie literară. Practic, într-o istorie literară contemporană,
primordială tinde să devină calitatea interpretărilor, forţa lor de
argumentaţie (şi, într-un plan ceva mai îndepărtat; de seducţie), extensia şi
densitatea lor. Răceala calmă (şi uneori empatică) a detaşării, depăşirea
(când e cazul) a penibilelor scorii interpersonale, erudiţia recuperării şi
creării contextelor, dar niciodată în aşa fel încât contextul să prevaleze
asupra textului, mobilitatea aprehendării textului literar în sine,
nonexclusivismul metodologic, astea ar cam trebui să fie criteriile de
lucru şi de aprecire.
Întrucât, în modelul pe care îl construiesc, referinţa primă este
Istoria... lui G. Călinescu, toate celelalte nefiind decât sateliţi, aflaţi pe
orbite mai apropiate sau mai depărtate, mă voi referi, în continuare, la
problemele teoretice pe care această istorie le-a iniţializat. Cursul intitulat
Tehnica criticii şi a istoriei literare (1938) este un concentrat ideatic şi
de sugestii procedurale, valabil – în funcţie de acceptarea activării
memoriei generice a disciplinei – şi astăzi.
În primul rând, Călinescu pune foarte clar problema raportului critică
literară/istorie literară: „Aşadar, putem încă de la început afirma, sub
rezerva demonstraţiei ulterioare, că istoria literară este forma cea mai
largă de critică, critica estetică propriu-zisă fiind numai o preparaţiune a
explicării în perspectiva cronologică.” A mai discuta pe seama acestei
evidenţe e pură pierdere de vreme. Iată o altă aserţiune foarte clară, care
va traversa, în forme similare, şi noua critică, pe autori de felul lui
Barthes, Starobinski şi chiar pe anumiţi postructuralişti: „Încheierea este:
rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv problemele impuse din
afara spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă
structuri acceptabile.” (s. a., n. m., IB). Ar fi o prostie să spunem că G.
Călinescu în anunţă, îi premerge etc. pe toţi aceşti autori. Pur şi simplu, e
vorba de analogii de gândire, care conduc, fără îndoială, sub pana unor
autori autentic-puternici, la rezultate foarte diferite. Orice mare critic (şi
istoric literar) îşi construieşte un set de instrumente şi metainstrumente,
care nu poate fi radical diferit de al celorlaţi care contează. E vorba de
instinctul combinatoric şi de ingenium-ul creator în acest domeniu. Faorte
multe puncte de vedere expuse cu atâta rigoare şi densitate argumentativă
de Jean Starobinski în Vălul Poppeei şi Literatura – textul şi interpretul
sunt ... călinesciene, fără ca autorul genevez să fie în vreun fel

14
călinescian. (Şi nici invers: e vorba de două personalităţi excepţional
decupate, care au gândit, de multe ori, în acelaşi plan) Barthes e
interpretabil astăzi din enorm de multe puncte de vedere, pentru că opera
lui a co-respuns foarte multor aşteptări. Culmea e că G. Călinescu
răspunde avant la lettre până şi promotorilor studiilor culturale, fiind mult
mai apropiat de poziţia pe care o va avea Virgil Nemoianu, de exemplu,
care, în siajul lui Wellek, insistă asupra nonnegocierii via ideologic a
esteticului, orice altă negociere fiind, evident, posibilă: „Se crede anume
că există un spirit al vremii care înrâureşte pe artist şi că studiind acest
spirit în operele mediocre vom ajunge să înţelegem operele de creaţie. Se
confundă deci istoria spiritului public cu istoria operelor de artă ca
rezultate ale efortului artistic. Dar, în fond, există oare un romantism al
vieţii publice şi al literaturii mărunte din care s-ar fi inspirat marii
romantici? Fără prejudecăţi ne vom încredinţa că nu există. Romantismul
este o atitudine exclusiv a marilor romantici, care apoi fireşte s-a
generalizat prin imitaţie. Putem să studiem oricât poezia mediocră şi
spiritul public din România până la 1871. Nu vom găsi nici urmă de
eminescianism. Eminescianismul este un produs al lui Eminescu.” După
cum se vede, Călinescu rămâne, totuşi, într-un plan „ideal”, diferit, fără
îndoială, de cel crocean, dar oarecum dezinteresat de textura epocilor. Din
fericire, rezultatul concret (adică Istoria... din 1941) e mai reuşit decât
„simpla” proiecţie teoretică. Marii critici literari intuiesc ce urmează după
ei, dar nu au cum să cunoască în amănunţime. Iată, de exemplu, intuiţia,
oricât de vagă, a esteticii receptării: „Când o operă mare apare, probleme
numeroase şi neprevăzute se iscă în jurul ei, aşa cum se nasc în jurul
oricărui fenomen.” Călinescu are darul de a limpezi lucrurile, recurgând la
un număr limitat de referinţe, toate de cea mai bună calitate. El a gândit
istoria literară într-o paradigmă forte, prima dintre cele trei mari posibile:
clasică, modernă şi postmodernă. A gândit foarte clar şi riguros tot ce
avea de făcut. Noi nu avem o mare istorie a literaturii române de factură
modernă (cel mult o încercare a trioului Vianu-Streinu-Cioculescu), deşi
au fost publicate cărţi de istorie literară foarte bune (scrise de Paul
Cornea, Florin Manolescu, Ioana Em. Petrescu, Sorin Alexandrescu şi
Mihai Zamfir, în primul plan). De asemenea, nu avem o mare istorie
literară şi, cu atât mai puţin, o istorie a literaturii de factură postmodernă,
deşi au fost publicate cărţi serioase şi în această serie, în primul rând de
Ion Bogdan Lefter, Ştefan Borbély şi Adrian Oţoiu. Din punctul de vedere
strict al reprezentării la vârf, paradigma clasică domină net istoriografia
noastră literară.

15
 O altă punere la punct impecabilă este următoarea: „Dar dacă un istoric
literar trebuie să fie mai întâi un critic, ce este un critic? Poate învăţa
cineva să fie critic? Răspunsul este nu. Critica este o vocaţiune aşa cum
sunt poezia, romanul şi celelalte arte. Nu poţi fi critic numai cu voinţă şi
deci istoria literară în fundamentul ei nu este o ştiinţă. Croce însuşi
acceptă acest punct de vedere.” E clar că teoreticianul român depăşeşte cu
mult nivelul Croce, pe care îl integrează într-un alt sistem de reflecţie.
Călinescu vorbea explicit despre indisociablitatea critică/ istorie literară.
De fapt, sunt mai mulţi factori care se intercondiţionează, în afara cărora
este imposibilă exercitarea „vocaţiunii” critice: „Literatura aduce
fenomene complexe, în structura cărora intră idei filozofice, ştiinţifice,
artistice, în sfârşit tot ce aparţine culturii. Cum ar fi cu putinţă să studiezi
pe Maiorescu fără pregătire filozofică? Ce preţuire poate da cineva asupra
lui Odobescu dacă nu are suficiente îndrumări în arheologie, în istoria
artelor şi mai ales dacă n-are o educaţiune artistică asemănătoare? Lipsa
de cultură face pe criticul şi istoricul literar să alunece pe deasupra
problemelor esenţiale pe care le pune o operă, ori să le privească cu
ostilitate.” Deşi se pot scrie şi istorii ale lor, cititorii obişnuiţi (şi nici
măcar cei medii) nu au ce căuta într-o istorie literară, care are,
esenţialmente, rolul de a cartografia, în funcţie de anumite premise
metodologice asumate, un teritoriu literar anume. Acesta a fost, fără
îndoială, influenţat şi va fi în continuare de felul în care a fost receptat,
dar nicio receptare din lume nu îl va putea, de exemplu, desfiinţa şi, cu
atât mai puţin, înfiinţa. Receptarea literară se află în exterioritatea relativă
a textului. Şi asta nu numai pentru că, statistic vorbind, contribuţia
cititorilor „istorici” la interpretarea literaturii e neglijabilă, ci pentru că, în
acest mod, se introduc bruiaje inoportune. Prin urmare, rolul lor, din
punctul de vedere al unei cronologii literare interne, ca să zicem aşa, tinde
să devină foarte limitat E nevoie de o plajă vastă a raportabilităţii
fenomenelor literare, de un teren de joc amplu, confortabil, sistematizabil,
la care, dacă nu sunt profesionişti, nu pot accede: „În afară de cultură
filozofică îi mai trebuie criticului şi istoricului literar o vastă şi foarte
sistematică cunoaştere a literaturilor universale. Specializarea într-o
singură literatură este greşită, fiindcă substanţial nu există mai multe
literaturi, ci numai aspecte naţionale ale aceluiaşi spirit cosmic. Istoricul
nu trebuie să pornească dinăuntru în afară, ci dinafară înăuntru. În orice
caz, conştiinţa literară bogată dă criticului repede noţiunea exactă a
momentului pe care îl studiază şi-l fereşte să facă descoperiri false.” O
consecinţă imediată este aceea că orice critic literar român care se
respectă are obligaţia profesională să regândească istoria acestei literaturi.

16
Astfel, întrucât e complet inutil să utilizezi date, informaţii, interpretări
deja „jucate”, deja cunoscute, marele pariu (şi, evident, marele risc) va fi
acela de a resintetiza materia după un set de instrumente (documentare,
interpretative, configurative) aduse la zi.
Iar istoricul literar român, ca să venim la el, nu mai are nevoie, în
principiu şi dacă vrea, de niciun scenariu teleologic de care să se lase
fascinat. El poate privi relaxat materia adunată în urmă şi poate profita
(de-a dreptul epistemologic) de experienţa câtorva minţi strălucite care au
conferit, până acum, demnitate disciplinei: E. Lovinescu, G. Călinescu,
Ion Negoiţescu, Paul Cornea, Mihai Zamfir. (Şi a altora). De asemenea,
dacă poate, acelaşi istoric literar are toate condiţiile create pentru a nu mai
fi idiosincratic.
Din Agendele lui Lovinescu şi din presa literară a vremii (printre
altele, neconcesivul, dar numai parţial întemeiatul articol al lui Şerban
Cioculescu din Revista română, amendat foarte bine, în punctele lui
vulnerabile, chiar de Călinescu în corespondenţa cu Al. Rosetti) este
cunoscut faptul că Istoria literaturii române moderne (1944) a trio-ului
Cioculescu-Vianu-Streinu a fost, în primă şi, practic, ultimă intenţie, o
replică dată Istoriei... călinesciene.
În Introducere, Tudor Vianu insista pe ideea unei „noi lecturi atente”,
întrucât „istoria unei literaturi este o funcţiune continuă”, idee excelentă,
care a irigat tacit multe dintre metodele critice moderne şi postmoderne.
Cei trei autori introduceau un punct de vedere mai relaxat, mai centrat pe
dimensiunea estetică decât cel călinescian. Avem de-a face cu trei
profesionişti ai istoriei literare şi, prin urmare, cu un bun manual al
domeniului. Meritul cel mai important al acestei istorii este cel al
focalizării pe un concept modern al literaturii, din perspectiva căruia sunt
citite operele literare, iar separarea hotărâtă a literarităţii de rest este o
certitudine. Anumite confuzii (romantism/modernism, o schemă mult prea
remanent-baudelairiană) nu pot fi, totuşi, evitate, iar Vladimir Streinu
aproape că le va recunoaşte ca pe un fel de fatalitate.
Capitolul despre romantism (intitulat neconcludent Începuturile
literaturii artistice) e redactat de Şerban Cioculescu. Acesta practică un
stil istoriografic elegant şi precis, bine documentat, fără strălucire. G.
Călinescu nu e deloc citat. Angoasa influenţei e atât de puternică, încât
predecesorul trebuie relegat în zona inomabilului. Totul e corect,
transparent, dar lipsesc ipotezele critice de anvergură, ideile apte să
smulgă materia descrisă din simpla operaţie a unei parcurgeri oneste,
ruminative, fără orizont. Cioculescu are instinct critic, vede foarte bine
lucrurile în desfăşurarea lor şi vizualizează fără tremur contururile operei

17
fiecărui autor parcurs, dar parcă se teme de ceea ce crede că ar putea
degenera în exageraţiune: se pliază inteligent pe tematica dominantă, dar
nu poate scoate efecte interpretative majore. Un anumit flegmatism galic
este surclasat în paginile despre Bălcescu şi Alecsandri, cărora nu ai ce să
le reproşezi. Autorii „clari” îl atrag cel mai mult şi aproape că se simte un
început de voluptate hermeneutică, de încredere sporită în posibilităţile pe
care le are. Cei mai dificili, dintr-o perspectivă sau alta, îi stârnesc cel
puţin un început de iritare. Siguranţa tonului, pe care mizează intens, ca
o replică – şi aceasta ! – dată siguranţei verdictelor călinesciene, îi joacă şi
feste, ca atunci când afirmă: „Roman de urziri tenebroase şi infernale
maşinaţiuni, Ciocoii vechi şi noi nu are nicio valoare estetică, dar
documentarul social îl reabilitează...”, confundând evidenta naivitate a
naratorului cu impasul literar generic. Ciocoii vechi şi noi sunt,
dimpotrivă, interesanţi ca pistă multiplă de încercare a literarităţii,
narativităţii, ciocnirilor de poetică şi de interese epice. Lui Odobescu i se
acordă prea puţin spaţiu, pe considerentul, prababil, al acelui puritanism
estetic ale cărui limite se văd foarte bine în astfel de situaţii. Concepţia
despre literatură, în general, a lui Cioculescu e prea „mimetică”, în sens
aristotelic: „În schimb, piesa [Răzvan şi Vidra, n. m., IB] e solid
construită, iar personajele sunt caracterizate în acţiune; autorul manifestă
libertate deplină faţă de adevărul istoric, compunând obscurului voievod o
personalitate nouă, inventând figuri şi evenimente, după modul romantic,
al contrastelor şi antitezelor. Prin aceste procedee, drama nu se inserează
în realitate, neajutată de concursul eventual al istoricului...”. E una dintre
limitele decisive ale primului autor.
Un stil istorico-literar mult mai dens, mai germanic, este cel al lui
Tudor Vianu, autorul capitolului Junimea. Stilul are şi ceva simpatic: „În
1863 se întâlnesc în Iaşi cinci tineri înapoiaţi de curând de la studii”.
Această combinaţie de rigoare şi privire detaşat empatică face nota
dominantă a contribuţiei lui Vianu la Istorie.... Capitolul e de un
profesionalism impecabil: ideologia Junimii, cu preponderenţa tiparului
filosofic, implicarea energică a spirtului critic, polemic şi oratoric,
desfăşurarea în timp şi spaţiu, atragerea de noi membri, prezentările
separate ale lui Maiorescu, P. P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti,
Iacob Negruzzi şi chiar ale minorilor, descrierea traseelor prin care a avut
loc impunerea marilor autori (Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici)
sunt, toate, rezultatul unui efort susţinut şi extrem de bine orientat.
Meticulozitatea se observă, bunăoară, în relatarea cercetărilor întreprinse
pentru a identifica teza de doctorat (De philosophia Herbarti) pe care
Maiorescu o susţinuse la Giessen. Evident că Vianu nu merge până la a

18
considera Junimea un „grup de presiune”, iar izbânda ei o „manipulare
teoretică perfectă” (Sorin Alexandrescu), dar ipotezele din studiul din
1983 („Junimea” – discurs politic şi discurs cultural) ale acestui din
urmă eseist erau cel puţin implicite la Vianu. (Un început de analiză în
acest sens apare şi în contribuţia lui Vladimir Streinu.) G. Călinescu e
citat, cu evidenţierea corectă a meritelor, atunci când îl interpretează pe
Eminescu: de această dată, e vorba de două spirite afine, situate pe poziţii
de egalitate. Analiza operei literare a lui Eminescu este însă, inevitabil,
sub nivelul călinescian. Vianu era extrem de bine pregătit pe versantul
ideologic, filosofic, dar o situare realmente critică în raport cu materia
studiată nu a avut şi, probabil, nici nu l-a interesat. Tehnica istoriei literare
practicate de el se remarcă prin sobrietate, excelenţă şi o subtilă
depreciere a (sau un subtil dezinteres faţă de) configuraţiilor/configuraţiile
literare propriu-zise.
În sfârşit, capitolul Estetismul îi aparţine lui Vladimir Streinu. Calofil
el însuşi, neologic, oarecum barthesian în scriitură, deloc fragil ca
background teoretic, urmărind cu dezinvoltură teme dominante şi
transgresiuni ale lor, dar şi cu incizii situative ferme, acest istoric literar
şi-a conturat interesul pe analiza Literatorului şi a lui Macedonski.
„Schisma literară” a acestuia este corect contextuată, la nivelul la care
Vianu analizase Junimea: „În contra direcţiei socotită germanizantă,
Literatorul va susţine modalitatea literară a latinităţii noastre; în contra
aşa-zisului cosmopolitism şi universalism estetic, va recomanda
scriitorilor identitatea naţională; până şi în contra ateismului grupării din
Iaşi, va înscrie pe stindardul său postulatul Religiei.” Streinu are o mare
uşurinţă a conceptualizării şi fixării datelor esenţiale ale unei perioade, în
speţă cea simbolistă, emergent modernă. Referinţele lui au în vedere şi
literatura engleză. Excelente consideraţii comparatiste sunt făcute în
legătură cu versul liber, îl recunoaştem aici pe viitorul autor al
Versificaţiei moderne (1966). Streinu contextuează cel mai bine (e drept
că şi segmentul arondat îl ajută!) între cei trei ideea critică a
modernismului: „Termenul de „esthetism”, cu care Petică numeşte
direcţia de la Literatorul, va fi reluat de Macedonski însuşi când îşi va
aminti mai târziu de mişcarea creată de revista lui. De aici provine titlul
general, Estetismul, sub care credem că e drept să se înfăţişeze noua
orientare macedonskiană de la sfârşitul secolului trecut. Ea depăşeşte în
realitate pragul noului secol, fiind rădăcina românească a modernismului
nostru viitor.” Macedonski este interpretat pe coordonatele determinante
(compensativul, histrionicul, utopizantul; descrierea „inspiraţiei
divergente” e pusă în realaţii comparatiste în felul lui Călinescu) ale vieţii

19
şi creaţiei sale, cu un rezumat tranşant în fraza: „Macedonski a avut un
destin de om şi de poet cum literatura noastră nu cunoaşte altul mai fără
pace şi mai împrăştiat.”. Pe scurt, Vladimir Streinu era bine pregătit
pentru a înţelege modernismul poetic în multimorfismul lui
fenomenologic (luând riguros în calcul şi ceea ce numeşte „reviste
comilitone”, „efemeride” şi pe poeţii „nevrotici”), dar şi ca poetică
generală, emergentă în simbolism şi recuperabilă prin câteva trăsături
forte, autonome, atât în marile literaturi europene, dar şi, din ce în ce mai
bine decupate, în literatura română.
Ideea de delimitare şi incontestabilele aptitudini reunite (dificila lor
miscibilitate e, de fapt, una dintre cele mai incitante provocări ale acestui
prim şi unic volum al Istoriei literaturii române moderne, dar conduce
direct şi către cea mai preocupantă temă metacritică a lucrării) ale celor
trei au condus, până la urmă, la impunerea unei formule istorico-literare
alternative, compozite, extrem de utile, care, din punctul de vedere strict
metodologic, reprezintă un pas înainte. Perioadele se pliază bine pe
temperamentul fiecărui istoric literar şi invers. Punctual, pot fi şi sunt mai
bine plasaţi decât G. Călinescu. Din perspectiva realizării propriu-zise, de
ansamblu, orice comparaţie cu lucrarea acestuia e însă strivitoare.
În 1991 apărea primul (şi singurul) volum al Istoriei literaturii
române (1800-1945), anunţate în 1968. Nu-i vorbă, Negoiţescu a parcurs,
în bună măsură, şi celelalte segmente ale acestei literaturi, atât în ceea ce
publicase anterior, cât şi în ceea ce ar fi trebuit să fie materia primă a
promisului volum doi: Scriitori contemporani (1994). De la Ion
Cantacuzino la Eugen Ionescu, un secol şi jumătate, literatura română e
parcursă alert, cu unele secvenţe palpitante, cu un sistem „naratologic”
bine pus la punct (prolepse, analepse, abrevieri, sincope, condensări etc.),
cu ignorări suverane şi parti-pris-uri aproape de rigoare, cu un
amplasament relaxat arahnidian al autorului în centrul pânzăriei, cu flash-
uri intuitiv-hermeneutice de mare clasă, în fine, o istorie extraordinară în
detaliile analitice, dar rarefiată ca textură istorico-literară propriu-zisă,
într-un spectacol al interpretării care nu ţine aprope deloc seamă de
istoricitate, ci numai de adaptabilitatea textului comentat, ceea ce nu ar fi
deloc rău, dacă ar fi sistematic, totul fiind livrat într-o scriitură „de o
încruntată splendoare” (Virgil Nemoianu), dar şi suficient de modulată,
riguros potenţată de un instinct suprem al captării literarităţii. În schimb,
capriciile de metodă ale lui Negoiţescu ajung aproape regulă a jocului: cu
ceva mai multă insistenţă şi abilitate ar fi putut fi transferate în reguli ale
disciplinei înseşi: reproşul pe care i-l face lui Călinescu referitor la
„metodologie” e prea autocentrat-ironic, pentru a avea vreo altă relevanţă.

20
Autorul pare, aşadar, să nu se simtă prea bine în halatul de casă al
istoricului literar, el fiind – funciarmente – un prozator de factură mateină
(sau radupetresciană) al ideilor şi senzaţiilor critice, un degustător rafinat
(prezentarea criticii lovinesciene ca „operă a unui artist” e, până la un
punct, o autoprezentare), prin urmare adept al instantaneului şi care, cu
oarecare dificultate, îşi poate învinge plictiseala pentru a crea şi un
scenariu subiacent strălucitelor spoturi pe care le aruncă asupra operelor.
Unii comentatori ai acestei Istorii... au crezut că redactarea stilistic
fastuoasă nu e decât o perdea de fum pentru precaritatea ideatică: de fapt,
este vorba despre o formulă de istorie a literaturii foarte personalizată, dar
şi extrem de elaborată, riguroasă în premise şi execuţie, meticuloasă în
„săparea” după filonul aurifer, centrată, până la urmă, pe această căutare,
care este şi una aşa-zicând „internă”, poietică (vezi strălucita analiză a
personajelor din prozele lui Slavici), lucidă în „cernerea” oricât de
obositoare, un incredibil amestec de otium şi veghe neîntreruptă. Într-un
fel oarecum similar celui al lui Barthes, Negoiţescu nu putea „lucra” pe un
text decât atunci când era absolut convins de valoarea acestuia, iar dovada
cea mai palpabilă sunt, în Istorie..., numeroasele interpretări reuşite.
E de la sine înţeles că Ion Negoiţescu se plasează, mai cu voie, mai
fără voie, în descendenţa Istoriei... călinesciene, deşi ne anunţa în Prefaţă
că „modelul moral” este Istoria... din 1937 a lui Lovinescu. Într-un fel,
aşa şi este, dar „întoarcerea refulatului” călinescian nu poate fi pusă nici
ea, măcar o clipă, în dubiu. Dacă Lovinescu a însemnat, după cum am
văzut, o asumare conştientă, „tehnică”, raţională, Călinescu a fost o
prezenţă reprimată, „inconştientă”, adânc-hrănitoare. (Excelente
observaţii asupra călinescianismului lui Negoiţescu a făcut Marian
Papahagi în Fragmente despre critică.) Deşi face destule eforturi să nu-l
înţeleagă, admite, totuşi, că în Istorie... Călinescu a aruncat „germenii
înşişi ai vieţii” asupra unei întregi literaturi, ceea ce înseamnă, practic, că
a înfiinţat-o. Pentru Negoiţescu, ca descendent ambiguu ale celor doi,
literatura (română) este o luare în posesie, o reţea de analogii posibile, de
descoperi cvasi-extatice şi corespondenţe mai mult sau mai puţin magice.
Tehnica lecturii este cea a raportării la un prezent valorizant (în
legătură cu stilul lui Mihail Kogălniceanu se emit consideraţii despre
„perfecta rezonanţă actuală”, iar când îl comentează pe Coşbuc se
introduce expectaţia „sensibilităţii noastre moderne”), comprehensiv,
simpatic-sever şi nonostentativ-erudit, configurat de istoricul literar
însuşi, cu ajutorul solidului filtru modernist lovinescian. Negoiţescu
coboară, cu vădită insatisfacţie de cele mai multe ori, în „beciurile”
literaturii române (adică ce s-a scris până la Eminescu), dar este capabil,

21
în compensaţie, şi de exultanţe. Validările depline vor fi cu atât mai
preţioase: Radu Ionescu (Don Juanii din Bucureşti), scrisorile lui Mihail
Kogălniceanu sau opera lui Nicolae Bălcescu, autor considerat, în mod
exagerat, „alături de Eminescu, cea mai impresionantă apariţie în cultura
română din secolul al 19-lea”. Pornind de la aceste „materii prime”
existente la Conachi, Anton Pann, Asachi, evocând cu un fel de cinism
dificultăţile enorme pe care le-au avut de surmontat şi care au lăsat urme
(lingvistice, de dozaj al imaginarului, stilistice etc.) adânci în operele lor,
analiza poeticităţii pre-eminesciene va fi puternic influenţată de obsesiile
„plutonice” ale exegetului eminescian. Cînd îl comentează pe Asachi
aminteşte că „peste încercări şi imitaţii laborioase, trece uneori prin
versurile lui un curent melodic viu, o răsuflare ce poate chiar aprinde
străvezimi de foc”. Dar „referenţialul” Eminescu va funcţiona şi în
continuare, ceea ce înseamnă că sistemul de lectură al lui Negoiţescu nu
era numai retroactiv, ci şi prospectiv. Spre deosebire de G. Călinescu, nu
plusează axiologic aproape deloc (iar dimensiunea „etnocentrică” este
completamente şi pe bună dreptate evacuată), preferă să se refugieze în
interpretări de o frumuseţe spectrală, autosuficientă. În această privinţă,
elaborarea la distanţă, faptul că este Istoria... e „o operă de exil”, chiar şi
documentarea lacunară sunt, toate, elemente care au avut efecte paradoxal
benefice.
Două exemple majore. Dacă Maiorescu este prezentat pe scurt, corect
şi fără efort, cam expediat, când ajunge la Eminescu se dezlănţuie
energiile interpretative maxime, care fuseseră parcă reprimate până atunci
(în absenţa unei materii care să-i justifice exerciţiile interpretative), într-
un efect de empatie pură, prin intermediul căruia criticul din secolul 20 se
identifică cu „romanticul absolut” pe care îl pune, ca E. Papu, în ecuaţii
exegetice ultime: „Eminescu este unul dintre cei mai fabuloşi iluminaţi
din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura
religioasă care aici i se cuvine”, dar fără nuanţele de primat, superioritate
sau alte prostii similare: este o descriere in situ, efectuată cu o rară
voluptate a re-parcurgerii unei opere (să nu uităm de „vampirismul”
despre care vorbeşte atunci când îl analizează pe Vianu), în aşa fel încât
energia poetică se vede transfigurată în echivalentul ei hermeneutic. Este
activată, practic, o comprehensiune care are puterea de a descinde la
izvoarele gândirii poetice (şi de a se întoarce victorioasă de acolo) şi care
este expusă sub forma unei densităţi hermeneutice rarissime în istoria
noastră literară.
Narator oarecum candid, căci prea încrezător în sistemul lui de lectură,
Ion Negoiţescu ne propunea măcar în Istoria... lui o desfăşurare extrem de

22
cursivă, atractivă, călinesciană în bizarerii (unele: superbe) şi lovinesciană
printr-o anumită rigoare parţial realizată, parţial utopizată. A interpretat cu
precădere senzorial literatura. Era aproape inapt de teoretizări,
ancadramente ideologice, panoramări consistente ale epocilor. Când
încearcă astfel de lucruri, se observă cu uşurinţă ezitarea şi, curând,
dispreţul. Unghiul său de observaţie predilect era acela al unui estetism
favorizat de anumite alegeri puternice (şi expurgat de tot atât de puternice
idiosincrazii) din literaturile germană, franceză şi italiană, intensificat şi
de instinctul artistic de a merge direct la ţintă, dar numai atunci când este
interesat realmente. În fond, Istoria... lui Negoiţescu, fie şi parţială, este
cea mai acurată, „pură”, cristalină istorie a literaturii de care dispunem.
Multe dintre interpretările propuse sunt nedepăşite până astăzi: deşi
scenariul lui istorico-literar e ca o sită, ceea ce rămâne e imbatabil. Invers,
excesele derivă din stilul reactiv, „aristocratic”, scârbit pe care îl
promoveză. Formulele critice excesiv de elaborate riscă, uneori, să sufoce
literatura pe care o comentează. Într-un fel chiar „se caută” în acea
literatură: prozei lui Eliade i se reproşează, de pildă, că „e refractară
virtuţilor stilistice, magiei cuvântului”. (Să remarcăm, totuşi, numărul
foarte mic al suprainterpretărilor). Autorul recurge şi la un arhaism
provocator, ironic al procedurilor analitice, al exprimării şi, uneori, chiar
al structurii frastice. Pamfletul politic nu lipseşte, dar e paradoxal de fin,
„tragic de inteligent”, pentru a folosi sintagma cu care Negoiţescu îl
cadoriseşte pe Eugen Ionescu. Dimensiunea critică este omniprezentă,
chiar dacă nu de puţine ori nedreaptă, iar cea comparatistă e „secretată”
firesc, prin inserţii lapidare şi temeinice. Sunt la el şi suficiente elemente
de critică a criticii, introduse spontan şi eficient, fără vreun programatism
inutil.
Dacă nu ar fi fost atât de indiferent la posibilităţile intertextuării
formulelor istorico-literare, de care era mai mult decât capabil,
Negoiţescu ar fi avut toate datele să realizeze o splendidă sinteză
Lovinescu-Călinescu, care conţinea inclusiv opţiunea depăşirii ambelor
modele.

23
Bibliografie:

Ion Buzera, Proximităţi critice. III, Editura Scrisul Românesc, 2010.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941
Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1991.

Evaluare
- Evidenţiaţi dimensiunea teoretică a uneia dintre istoriile literaturii
române cunoscute;
- Descrieţi impactul absenţei/prezenţei acestei dimensiuni într-o istorie
literară.

24
 Unitatea de învăţare III.
Autonomia literaturii

Obiective:
- Prezentarea criteriului ontologic în definirea literaturii;
- Evidenţierea modernismului ca sursă a autonomizării;
- Descrierea trăsăturilor moderne ale unui poet român, exponenţial
pentru dimensiunea analizată.

Timp alocat: 4 ore.

Doctrinele literare, teoriile succedate în timp au încercat să identifice

modalităţi cât mai explicite, mai convingătoare care să justifice statutul
special, aparte al artei literare. Consecinţa cea mai vizibilă a acestor
încercări a fost aceea a restrângerii “perimetrului” literar, respectiv a
considerării sale prin recursul la disocieri uneori radicale între “poezie” şi
restul literaturii, de pildă. În funcţie de atitudinea privitoare la specificul
literaturii, perioadele estetice pot fi clasificate în rigide şi, respectiv,
tolerante. Mai ales epocile formaliste au impus codificări de tip rigid,
fiind interesate să descopere un fel de ratio ultima a literaturii, căutată
uneori în limbaj, alteori într-o substanţă exterioară, “inefabilă”, dar care
depindea şi ea în mod hotărâtor de o anumită structură, de un mod unic al
utilizării cuvintelor. Astfel de tentative urmăreau să distingă literatura de
orice altă activitate umană, de orice altă artă.
Ceea ce a contat poate în primul rând în abordările autonomizante ale
literaturii a fost năzuinţa de a decela o ontologie proprie a faptului literar,
un mod de existenţă distinct, suficient sieşi. Atunci când se referea la
“punctul de vedere strict literar”, Mallarmé avea în vedere exact această
necesitate a distingerii, care implica şi operaţii de epurare a limbajului,
respectiv de îndepărtare de utilizarea comună, cotidiană a lui (“donner un
sens plus pur aux mots de la tribu”, Mallarmé sau: “Din ceas dedus

25
adâncul acestei calme creste…”, Ion Barbu). În poezia modernă pot
recuperate numeroase astfel de contexte, în care autoreflexivitatea apare
ca factor dominant al creaţiei înseşi.
Secolul al XIX-lea s-a caracterizat prin două mari tendinţe:
democratizarea difuzării literaturii, datorită perfecţionării vizibile a
mijloacelor de multiplicare, pe de o parte şi retragerea tot mai insistentă în
explorarea propriei condiţii a literaturii, în primul rând a poeziei. Acestea
sunt, de altfel, şi tendinţele care vor domina secolul următor, cu
amendamentul că fiecare dintre aceste două tendinţe va fi mult mai
puternic reprezentată şi susţinută, dezvoltând curente, şcoli teoretice sau
modele interpretative distincte.
O justificare a disocierii poezie/literatură a constat tocmai în
necesitatea contracarării excesului de literatură pe care numai poezia o
putea realiza. Astfel, esteticeni precum Benedetto Croce – continuând o
tradiţie îndelungată a disocierii poezie/literatură – considerau poezia ca o
formă total distinctă, care nu trebuia în nici un caz confundată cu
“literatura”. Este o variantă extremă de concepere a poeziei moderne – ale
cărei modalităţi “practice” pot fi regăsite la autori precum Paul Valéry,
Eugenio Montale sau Ion Barbu – , care se detaşa complet de alte
versiuni, inclusiv “poetice”, până la a avea un profund dispreţ faţă de
acestea (vezi, în literatura română, articolele lui Ion Barbu, Poetica
domnului Arghezi şi Poezia leneşă). De multe ori, o astfel de concepţie
radicală, de disociere a poeziei de orice “literatură”, activa şi anumite
elemente de religiozitate, actul poetic fiind văzut ca unul de “oficiere”, de
substituire sau (re)descoperire a unui sens mitic. Importantă rămânea, în
aceste cazuri, diferenţierea profundă, susţinută în cele mai diverse
contexte.

A. Studiu de caz: modernismul poeziei bacoviene

Dup cum au observat diverşi istorici literari, contemplativismul

bacovian se exercită relaxat pe “resturi”, pe detritusuri ontice, pe franjuri
de real, pe secvenţe de genom literar, ca şi când toate simţurile ar fi
deliberat diminuate, reduse la turaţia lor minimă sau ca şi când ar fi vorba
despre o “slăbiciune” structurală, acceptată, la rândul ei, cu acelaşi firesc.
Astfel, orice termen abstract se poate concretiza şi trebuie să se
concretizeze pentru a fi realmente captat, poetul apropiindu-se de trecut,
de pildă, ca un miop epistemologic şi încearcând să-l reconstituie cum
poate. Dacă se întâmplă să survină ceva în câmpul său vizual, auditiv,

26
noetic etc., atunci există o şansă a transcrierii, însă “comentariile”
(extracţiile semantice, indicarea căilor de acces) vor fi minime: “ –
Ascultă, tu, bine, iubito,/ Nu plânge şi nu-ţi fie teamă –/ Ascultă cum
greu, din adâncuri,/ Pământul la dânsul ne cheamă…” (Melancolie). De
fiecare dată, pentru a putea preciza senzaţia, e nevoie de un efort de
intensificare, de acurateţe, de reglare – antirimbaldiană! – a simţurilor
(“ascultă, tu, bine, iubito…”). Figurile de stil vor fi cu atât mai
spectaculare, fără a se putea decela un raport direct, cu cât această
încercare de circumscriere a unui fapt este mai dificilă, mai problematică.
“Aud materia plângând” este rezultatul unei astfel de concretizări a
abstractului, de apropiere prin îndepărtare, respectiv al unei dorinţe
suprafireşti (neobişnuite la Bacovia) de a înţelege. Mulţumit de cele mai
multe ori cu simpla scanare a realului, eul liric se opreşte din timp în
timp, devine interogativ, îşi pune probleme, lansează ipoteze, care sunt, de
fapt, metafore extrem de puternice.
Că o asumare de acest fel a poeziei, simultan radicală şi
“nonexplozivă” (spre deosebire de avangardişti: radicali şi explozivi) avea
de ce să deruteze critica din epocă şi chiar de mai târziu se poate
exemplifica prin următoarele consideraţii ale lui Mihail Dragomirescu:
“Bacovia e un talent literar indiscutabil. Nu e un poet, căci nu poate să
plasticizeze cu elemente sufleteşti un sentiment în evoluţia lui. Sunt
simple dispoziţiuni sentimentale, ba şi patologice.” Evoluând pe alte
orbite, mai apropiate de nucleul existenţei pure şi simple, Bacovia a
descoperit o planetă pe care romanticii, dar şi unii simbolişti riscau să o
piardă din vedere, deşi se afla sub nasul lor: omul concret, cu
“patologicul” lui cu tot, inclusiv cu “patologicul” pe care-l
reprezintă/reprezenta “poezia”, adică noul concept al poeziei,
incomprehensibil pentru foarte mulţi, extrem de firesc pentru cel care-l
practica. Iar faptul că a explorat atât de bine această planetă se datorează,
aproape în exclusivitate, situaţiei că, în ciuda ineditului, “exotismului”
inevitabil, nu era captat, extaziat de ea. “Cosmosul” bacovian este chiar
propriul eu, adică o habitudine. Deromanticizarea profundă de aici a
început: de la disoluţia concepţiei eului (fie el oricât de gonflat) ca parte a
unui mecanism mult mai impunător şi, implicit, incontrolabil (istoric,
fantastic, oniric, cosmic etc.) şi substituţia ei cu o alta şi anume eul ca tot,
un “tot” precar, ce-i drept, “mărunt”, inofensiv, ba chiar timorat până şi de
o banală precipitaţie, însă absolut deloc netrucat. Bacovia nu proiectează
nimic, cel mult sintetizează, culege, recuperează, identifică informaţii de
diverse tipuri (între care se detaşează redundantul “stam singur”), pe care
le expune în aleatoriul lor originar sau pe care, timid, le “hipercodifică”,

27
prin discrete vectorializări, reformulări, rearanjări, mizând, cu un zâmbet
subsidiar-pervers, şi pe efectul de puzzle al poemelor aglutinate în
structuri care vor putea să aibă şi ele vreo funcţionalitate anume.

Bibliografie

1. Crăciun, Gheorghe - op.cit., pp. 125-142

2. Krieger, Murray - Teoria criticii, Editura Univers, pp. 116-
155
3. Marino, Adrian - Hermeneutica ideii de literatură, Editura
Dacia, 1987, pp. 243-286
4. Wellek/Warren - op. cit., pp.190-209

Evaluare:

- Justificaţi disocierea poezie/literatură din pespectivă diacronică;

- Identificaţi elemente constitutive ale specificului ontologic al literaturii;
- Descoperiţi elemente structurante de tip modern în creaţia unui autor
român.

28
 Unitatea de învăţare IV.
Heteronomia literaturii

Obiective:
- Decelarea criteriilor care pun în valoare literatura ca fenomen
deschis;
- Prezentarea unora dintre conexiunile literaturii cu alte domenii.

Timp alocat : 6 ore.

Una dintre cauzele care au condus la elaborarea unor modele

“deschise” ale studiului literaturii a fost observaţia tot mai frecventă, mai
presantă, mai acută conform căreia variantele de lucru “autocentrate” erau
insuficiente şi, prin urmare, trebuiau identificate alte instrumente de
contextualizare, conceptualizare şi problematizare estetică. Aceste
versiuni descriptive puteau fi exercitate din exterior în virtutea unui
principiu al distanţării şi al omologării literare prin comparaţie cu alte
fenomene. Se poate face chiar o clasificare a teoriilor literare în funcţie de
importanţa acordată acestui criteriu de situare. Pe de o parte, se află
teoriile imanentiste (de genul New Criticism-ului american,
structuralismului european şi altor formalisme), pe de altă parte teoriile
care considerau şi consideră fenomenele estetice în corelaţie, în
conexiune cu altele, cum ar fi: societatea, economia, ideologia.

A. Literatura şi societatea

Literatura a fost considerată în foarte multe epoci drept o formulă de

creaţie prin excelenţă socializată, care depindea nu atât de propriile
coduri, interne, intertextualizate, cât de modul în care reacţiona la anumiţi

29
stimuli exteriori. Consecinţa cea mai brutală a acestui fel de a vedea
lucrurile, în manieră “non-specifică”, a fost considerarea literaturii drept
“o practică discursivă printre altele”, într-un celebru raport al societăţii
americane de comparatistică, raportul Bernheimer. O astfel de ipostaziere
era consecinţa inclusiv a faptului că studiile culturale (Cultural studies),
care ofereau o astfel de abordare a literaturii, de pe poziţii extrinseci, au
exercitat o formidabilă presiune asupra studiului literaturii, în general.
Aceste metode considerau că practica literară nu este decât un reflex al
situaţiilor care se întâmplă în planul mai larg, social.
Toţi cei care au susţinut existenţa unei interdependenţe puternice
societate-literatură voiau să sugereze că nu există un “inefabil” literar, că
totul poate fi explicat prin presiunea diferiţilor factori sociali şi că
intenţionalitatea literară însăşi este “controlată” în acest mod. O astfel de
viziune putea să-şi găsească cu relativă uşurinţă un suport în “literatura de
masă” care a început să se impună în secolul al XIX-lea. Au apărut
diverse sintagme caracterizante pentru acest tip de literatură, cum ar fi
Trivialliteratur, “light fiction” (pentru caracterizarea romanelor lui
Alexandre Dumas sau Eugène Sue) sau, cu un termen integrator,
“paraliteratură”. Romanul dovendindu-se mai receptiv la această
asimilare, poezia – considerată mult timp un gen elitist – a trebuit să
inventeze şi ea diferite răspunsuri, cum ar fi acela al lansării, în secolul
XX, a unor succesive valuri avangardiste, “democratizarea” (în sensul
pluralizării) formulelor de discurs, adoptarea unor figuri tipice pentru
proză, cum ar fi metonimia etc.

B. Literatura şi economia

Teoriile care au vizat în mod expres conexiunea literarului şi

economicului au plecat de la observaţia simplă că şi cartea este o marfă,
însă una cu totul specială, “simbolică” şi care poate, la rândul ei, să intre
în circuite economice dintre cele mai diverse, să producă efecte strict
financiare. Elementele suplimentare care trebuie luate în calcul sunt:
difuzarea, schimburile culturale, capacitatea de cooptare a unor medii mai
mult sau mai puţin refractare, strategii de impunere. Pentru publicitatea
făcută cărţilor se pot folosi modalităţi dintre cele mai diverse, însă şi aici
apare o dependenţă de mai mulţi factori: dacă autorul este nu un nume
consacrat; dacă sistemul de aşteptări al momentuluiintră într-o rezonanţă
mai mare decât de obicei cu ceea ce se propune prin probelmatica apariţiei

30
respective; dacă domeniul pe care îl vizează cartea este el însuşi mai
vizibil decât de obicei.
Unul dintre factorii care au determinat în mod hotărâtor rapotul
economie-literatură a fost, prin urmare, tirajul cărţilor. Tehnologiile de
multiplicare au contribuit la această creştere a impactului economic al
cărţii. Concurenţa cea mai puternică, în această privinţă, a venit din partea
ziarelor, revistelor, iar literatura a încercat să găsească breşe prin
impunerea unor suplimente (cum ar fi TLS, New York Review of Books
etc.), care să preia ceva din eficienţa pblicaţiilor respective.

C. Literatura şi ideologia

Pentru foarte mulţi teoreticieni literari orice discurs are o încărcătură

ideologică, respectiv trebuie înţeles ca parte a unui ansamblu mai vast de
interrelaţii, codificări succesive şi situări în raport cu sistemele de idei ale
unei epoci date. În anumite situaţii, literatura a ajuns instrument al unor
astfel de ideologii, în speţă de factură politică, represivă. Este situaţia
literaturii române din perioada 1948-1989, perioadă în care mai toate
formele de discurs literar deveniseră simple voci ale propagandei
regimului. De asemenea, imposibilitatea controlului adecvat al circuitelor
literare conducea în mod fatal la anemieri valorice ale textelor literare,
dacă nu la dispariţia cu totul a valorii. Această variantă extremă a
ideologiei sugerează că toţi cei care se opun într-un fel au altul unei
asemenea tendinţe trebuie să-şi inventeze “contraideologii”, mecanisme
de apărare, care de multe ori au avut efecte benefice.
Un autor are nevoie, în general, de un întreg arsenal “autoexplicativ”,
iar atunci când el nu este dispus sau capabil să efectueze un supliment de
operaţie hermeneutică operaţia respectivă este preluată de critici sau
ideologi literari. Hermeneutica este, prin excelenţă, o modalitate de
“conciliere” a acestor diverse oferte ideologice.

D. Istoria mentalităţilor şi literatura

Între istoria mentalităţilor – ca practică interpretativă de mare

complexitate – şi literatură, ca sistem organizat după seturi generative şi
de funcţionare proprii, dar şi fluctuante în funcţie de diversele coduri

31
activate în timp, se pot stabili legături dintre cele mai incitante. Literatura
a însoţit evoluţia literată (şi chiar pe cea nonliterată, dovadă persistenţa
sintagmelor “literatură orală” sau “literatură populară”) a omenirii în
forme dintre cele mai diverse, fiind asimilabilă enormului corpus de fapte
semnificante pe care le utilizează Istoria mentalităţilor în definirea şi
utilizarea unor cadre de gândire multiple.
Între Istoria mentalităţilor şi literatură se pot identifica cel puţin trei
tipuri de relaţii: unul de concurenţialitate, al doilea de reciprocitate, iar al
treilea de neutralitate. Este de notat că, indiferent de obiective, practici
epistemice şi morfologii ale discursurilor vehiculate, care sunt nu de
puţine ori radical distincte, cele două mari domenii au conlucrat atunci
când a fost posibil. Fără îndoială, foarte multe au depins în acest efort de
cooperare de faptul că Istoria mentalităţilor este o disciplină extrem de
“tânără”, având numai cîteva decenii de activitate, în timp ce literatura are
o existenţă multimilenară.
Concurenţialitatea se poate evidenţia în mecanismele de “prelucrare” a
unei materii date, a unei epoci anume. Cele două modalităţi interpretative
se diferenţiază fundamental în această privinţă. Competenţa literară e mai
difuză, cea a studiului mentalităţilor mai precisă. Literatura poate oferi o
perspectivă “globală”, istoria mentalităţilor se mulţumeşte cu anumite
segmente pe care le interoghează din cât mai multe unghiuri posibil şi,
eventual, folosind metodologii multiple. Textura discursurilor poate
semăna la un moment dat, însă “descrierile dense” (Clifford Geertz) sunt
orientate diferit, dacă nu chiar strict opozitiv: literatura filtrează ficţional
evenimentul, eventual îl transpune într-un alt scenariu decât cel de pornire
(al observaţiei imediate), în timp ce Istoria mentalităţilor încearcă să îl
“vizualizeze” la rigoare până la scara 1/1, de multe ori fără nici un fel de
altă iniţiativă de preluare într-un cadru filtrant. Dacă literatura are menirea
de a “transcende” cotidianul (chiar şi atunci când îl utilizează expres),
Istoria mentalităţilor are ca obiectiv descoperirea contextului originar,
descoperire care – într-adevăr – nu este o simplă descriere, ci constituie –
în felul ei – un act interpretativ, întrucât regula de bază a funcţionării
contextelor este aceea că ele trebuie să fie continuu îmbogăţite.
Reciprocitatea Istoria mentalităţilor-literatură se poate evalua în
identificarea unor corespondenţe de procedură, de “stocare” a datelor şi de
utilizare a lor într-un beneficiu comun. De pildă, Istoria mentalităţilor se
poate folosi de modul în care societatea franceză a primei jumătăţi a
secolului al XIX-lea este prezentată în Comedia umană a lui Balzac.
Evaluarea poate să fie de două feluri: fie prin determinarea modului în
care imaginarul realist realizează diverse “contracte” cu realul, fie prin

32
utilizarea “brută” a scenelor, faptelor, situaţiilor prezentate în romanele
care alcătuiesc celebra serie narativă balzaciană.
Influenţele reciproce pot fi urmărite în perioade şi spaţii foarte
diferite. Iată cum rezuma Paul Zumthor unitatea creată în Evul Mediu
francez între literatură şi contextele care o “conţineau” sau contexte
învecinate: “Civilizaţia ţinuturilor franceze apare în plină vigoare,
asigurând armonia dintre estetică şi tehnică, dintre temele de speculaţie şi
limbaj: adecvarea perfectă a formelor şi a conţinuturilor. Într-o foarte
mare măsură, secolul al XII-lea este cel în care s-a jucat soarta şi s-a
hotărât viitorul literaturii de limbă franceză.” O astfel de atitudine se
înscrie într-o evidentă tendinţă de evaluare heteronomică a literaturii.
Neutralitatea este o ipostază epistemică deseori întâlnită în
modernitate, chiar în cazul unor discipline având drept obiect de studiu
contexte similare, aşa că nu este dificil să o remarcăm şi în cazul
raportului Istoria mentalităţilor-literatură. O astfel de situaţie implică
desfăşurarea de silogisme şi/sau moduri de articulare proprii, mai mult sau
mai puţin indiferente la presupoziţiile altor domenii. Cele două domenii
pot avea o evoluţie total independentă şi chiar au avut, însă aceasta nu ar
favoriza pe nici unul dintre ele, deoarece modul de existenţă esenţial al
fiecăruia dintre ele nu numai că permite, dar chiar solicită ideea de
colaborare.

E. Psihanaliza şi utilizările ei în explorarea postmodernităţii

O primă reuşită a cărţii lui Roland Brunner, Psihanaliză şi societate

postmodernă, (trad. rom.: Editura Amarcord, 2000) este aceea de a trasa
de la început datele esenţiale ale problemei, în cuvinte puţine şi simple,
fără note de subsol, fără exces de termeni tehnici şi chiar fără bibliografie.
Evidenta “juisare” a survolului (stilul cinic-descriptiv menţinându-se pînă
la final) îl ajută pe autor în stabilirea unui spectru tematic pertinent, de
lucru constatativ-speculativ util, care este direct conectat la – sau prompt
dedus din – autoreflexivitatea “veselă”, debordantă şi uneori iresponsabilă
a societăţii postmoderne. Ego-ul fiind “the Big Master B.”, pentru a-l cita
pe Bundy junior, al acestei societăţi, automat înseamnă că orice cură
trebuie să înceapă de jos, de la “atomul” societal, prizat – dacă se poate –
în toată “complexitatea” lui: “La ce serveşte psihanaliza dacă eficacitatea
sa terapeutică este atât de redusă? Celui care e gata să lucreze asupra lui

33
însuşi, celui care are curajul să se supună unei chirurgii a sufletului fără
anestezie pentru că viaţa e crudă, psihanaliza îi oferă senzaţiile tari ale
unei întâlniri cu sine însuşi. Gândesc, deci sunt, dar nu ştiu cine sunt. Din
această perspectivă, psihanaliza serveşte mai mult la a-ţi fi mai bine decât
la a te simţi mai bine.” (p. 12) (Vezi şi consideraţiile de la p. 120: “…
subiectului individual îi revine sarcina de a străbate pe cont propriu acest
dificil drum interior care duce la celălalt şi la concetăţenii săi. Un subiect
responsabil deoarece nu există democraţie sau psihanaliză posibilă fără
responsabilitatea subiectului, aşa cum nu există psihanaliză posibilă fără
democraţie.”). Discursul lui Brunner are toate şansele (îşi creează aceste
şanse, inclusiv prin uşurinţa servirii unor mingi dinainte câştigătoare) de a
funcţiona într-o relativă neutralitate a rulării diverselor “intrări”, destul de
ferm decupate pe criteriul dominant al capitolelor (douăzeci la număr),
problematici, obsesii, inclusiv ale subiectului scriiturii. Deşi constatările
pot escalada vertiginos cotele durităţii, fiind cumva chiar regula jocului,
stabilitatea emoţională (nonatractivitatea perversă) a “naratorului”
coincide în mare cu dorinţa evidentă de practica o psihanaliză cât mai
“obiectivă”, la vedere. Fisurile (exagerări, contradicţii, stilistică narcisiacă
etc.) ţin, până la urmă, şi ele de mecanismul contaminării, imposibil de
eludat într-o astfel de cercetare simultan scopică şi autoscopică, socială şi
individuală. Pentru că se vădeşte chiar contraproductiv să excluzi “eul”
din acest ritual examinatoriu. În zona de contact a deciziilor
conştiente/inconştiente (p. 43: “Dacă sinele are vreun proiect, acesta
constă în a distruge fragilul echilibru al castelului din cărţi de joc al
strategiei eului”; iată o aserţiune care ar putea bucura pe mulţi “strategi”
ai criticii postructuraliste!) se desenează şi ceea ce mi se pare a fi
paradoxul cărţii, care este acela de a merge destul de mult împotriva
propriilor premise – extrem de limpede articulate – şi de asuma o
diagnoză poate prea tranşant-generică, în condiţiile în care se simte
absenţa unor instrumente exporatorii (şi) mai fine. Aşa că e la fel de
firesc să constaţi că excesele abordării vin tocmai din generalizarea
pripită, dintr-un imbold “supraeic” prost camuflat, din evacuarea cazurilor
personale. Hăţişul analitic autoindus la un moment dat face mult mai
uşoară, de pildă, sarcina analizei cazului particular al autorului (care
poate fi făcută destul de eficient şi într-o simplă recenzie!) decât cea a
explorării (evaluării) trăsăturilor unei întregi societăţi. Inconştient, autorul
se expune, tocmai pentru că “fentează” sau încearcă să “fenteze” eul
propriu.
Nu e mai puţin adevărat că sunt activate şi mecanismele “sublimării”
(v. p. 72; autorul este, de altfel, un specialist al nevrozelor muncii),

34
temperând fanatismul negativist care, la răstimpuri, pare a-l copleşi pe
Brunner, iar în cel mai bun (şi mai de dorit!) caz “epurîndu-l” şi conferind
relatării acea stabilitate care permite tatonarea unor teme extrem de
diferite, de la iubire, sexualitate pînă la jurisdicţie şi război. Bulimia
tematică fiind indenegabilă, tendinţa de a se rosti critic echivalează cu o
subtilă năzuinţă a “lichidării conturilor”, a trecerii la un alt palier al
operaţiilor de diagnosticare: “Etnografii anului 5000, răzuind solul
oraşelor noastre moderne atunci în ruină, vor avea surpriza să găsească în
săpăturile lor o harababură, o îngrămădire, o proliferare canceroasă de
obiecte de toate felurile, semne ale unei civilizaţii a risipei.” (p. 67). În
treacăt fie spus, dacă circumscriem consideraţiile inconfortabile din carte
la cazul societăţii româneşti, se pot decela (şi) cu totul alte nevroze, între
care dominantă pare a fi o “nevroză a nostalgiei” după adevăratele
nevroze, însă trebuie să recunoaştem şi “potrivirea” multora, asta pentru
că de fapt Roland Brunner se referă la un spectru mai larg al nevrozelor,
care include lejer şi modernitatea. Ceea ce se poate afirma, în prelungirea
ideilor autorului şi oarecum “radicalizând” demonstraţia sa (întrucât el nu
ajunge la o astfel de apreciere-sinteză, menţinându-se la un nivel al
analizei care e tentată în primul rînd să “colonizeze” alte şi alte teme şi
preocupată mai degrabă de disiparea valorizării/nonvalorizării lumii
contemporane), este că societatea postmodernă este acea societate care,
spre deosebire de oricare alta, nu ţine morţiş să-şi oculteze (refuleze)
“simptomele” şi care, de data asta ca oricare altă societate, are nevoie de o
“cură”. Dovada cea mai clară a autoperfectibilităţii societăţii postmoderne
(ceea ce sugerează că “autoreflexivitatea” ei nu e un simplu
contemplativism) este aceea că lovitura cea mai puternică pe care a
primit-o – atacul terorist de la 11 septembrie 2001 – a fost una
“exterioară” sau, mai bine zis, din “exterioritatea” interioară, în orice caz
nu una propriu-epifenomenală. Altfel spus, societatea postmodernă are
capacitatea de a-şi gestiona singură angoasele. Că analiza poate fi
prelungită, prin identificarea “simptomelor aşteptării”, “mecanismelor de
autoreglaj”, formelor de “cooperare” conştient/inconştient etc., este deja o
altă discuţie.
Fiind un “vademecum” auster şi plin de învăţăminte al unei lumi care
nu e chiar atât de neconvulsivă pe cît pare, Psihanaliză şi societate
postmodernă alternează observaţiile cu o critică imediată a lor, într-un soi
de metadiscursivizare spontan-repliată, brusc-încruntată: “Internet, o lume
a transparenţei. Internet, o nouă agora pentru libertatea de expresie şi
perspectiva unei democraţii directe. Internet, o bibliotecă borgesiană
pentru avant, erudit sau simplu curios. Dar un astfel de optimism, o astfel

35
de euforie lirică nu dispensează de o privire critică asupra multiplelor
întrebuinţări care i se dau acestei unelte.” (p. 61). Evident că nu este în
cauză îndreptăţirea autorului, ci neatenţia sa la jocul “semnificanţilor
liberi”, care îi pot juca feste, nelăsându-se ademeniţi în formule-tip. De
alfel, autorul a simţit pericolul şi a încercat să-l atenueze printr-o retorică
“spontaneizată”, în care interogaţiile, exclamaţiile vor să capteze palpitul
formelor evocate. Trebuie spus că la acest nivel al discursului se plasează
şi speculativităţile fără acoperire. Oricum, este o carte care, deşi “critică”,
nu fabrică inutile marote “antipostmoderne” şi nu-şi face din contestaţie
un titlu de glorie. Este aplicată, comprehensivă şi fără mari fibrilaţii
ideatice. Stilul expunerii are, fără discuţie, nerv, se pliază bine şi foarte
bine pe necesităţile frugalităţii în tratarea “arhitemelor” şi este destul de
vizibil tentat de punctările aforistice, pe linia, mărturisită din vîrful
buzelor, larouchefoucaldian-chamfortian-cioraniană.
Metodologic, obedienţa freudiană e vagă, trimiterile la “totem” sînt ca
la un “tată” îndepărtat şi inofensiv, mai degrabă îşi face simţită prezenţa
“supraeul” lacanian (evident, slăbit!). Baudrillard, Foucault sunt şi ei
utilizaţi, însă indirect, prin aluzii, parafraze, intertexte intempestive.
Răspund la apel obligatoriile (cu toate că delicate) pusee marxistoide. În
principiu, lectura cărţii este “eliberatoare”, în măsura în care antrenează
acea liminară autoanaliticitate.

Bibliografie

1. Gabriela Duda - op. cit., pp. 107-119

2. Marino, Adrian – op. cit., pp. 287-349
3. Stevens, Anthony – Jung, Editura Humanitas, 1996
4. Surdulescu, Radu – Critica mitic-arhetipală, Editura Allfa, 1997
5. Wellek/Warren – op.cit., pp. 105-170

Evaluare

- Identificaţi procedeele specifice şcolilor interpretative care au utilizat

grile de lectură psihologică;

36
 - Evaluaţi particularităţile raportului literatură/societate în diferite
perioade literare;
- Propuneţi alte tipuri de raportare literară (ex: literatură-mit, literatură-
filosofie) şi evaluaţi-le consecinţele.

37
 Unitatea de învăţare V.
Problematica şi implicaţiile teoriilor interpretării. Elemente de
poetică a lecturii

Obiective:
- Prezentarea criteriilor dominante ale teoriei interpretării literare;
- Evidenţierea modalităţilor de adaptare a presupoziţiilor teoretice la
specificul textului literar, la singularitarea acestuia;
- Prezentarea teoriei interpretării din perspectiva autorilor români.

Timp alocat: 6 ore

A. Scurt istoric

Apariţia scrisului a determinat, inevitabil, şi dezvoltarea unor practici

ale lecturii, care s-au rafinat din ce în ce mai mult în timp, până a se
ajunge la un fel de autonomizare a domeniului lecturii, devenit unul dotat
cu reguli şi operaţii simbolizante proprii. Foarte mulţi istorici ai literaturii
– dar nu numai – au abordat în ultimii ani problematica lecturii, a
instituţiilor (cum ar fi bibliotecile publice sau private) şi a formelor sale
succesive, deoarece analiza acestei practici poate să pună în lumină multe
aspecte “colaterale” controversate, care au fost mai mult sau mai puţin
orientate, “controlate” de către punerea în circulaţie a cărţilor, traduceri,
adnotări etc., toate având drept element comun curiozitatea stârnită de
lectură şi diseminată în categorii sociale tot mai largi.
În Antichitate cititul era apanajul aproape exclusiv al unor categorii
bine precizate, cum ar fi scribii egipteni, fiind legat, ca şi în alte epoci, de
arta scrisului: “Se poate presupune că în Regatul Nou scribul avea şi
funcţie de mediator sau interpret. În acea vreme, în Egipt se manifesta o
deschidere către civilizaţia siriană şi palestiniană care gravitase spre zona
mesopotamiană. În timpul lui Amenophis al III-lea şi Amenophis al IV-
lea (secolul al XIV-lea î. Hr.), la Tell el-Amarna existau nu doar
cunoscători ai celor mai importante limbi – babiloniana, hitita, hurita –,
dar şi scribi care ştiau să citească scrierea cuneiformă şi să înţeleagă mai

38
mult sau mai puţin bine limbajul diplomatic redat de aceasta.”
(Alessandro Roccati, în Omul egiptean). Numeroasele fenomene legate de
lectură, conectate cu aceasta (şi care vor genera un domeniu special de
preocupări) erau, prin urmate, lansate încă din această perioadă. La vechii
greci, importanţa lecturii era cu atât mai mare cu cât prestigiul social
acordat celor cu ştiinţă de carte se constituia într-un element decisiv.
Acest prestigiu depindea foarte mult de capacitatea de asumare şi
transmitere a unor reguli sau chiar coduri de lectură: “Literatura şi
tragedia presupun o activitate interpretativă care se concentrează pe o arie
restrânsă. Ambele depind de capacitatea de a opera în interiorul unui
sistem de convenţii, de a recunoaşte semne şi a le interpreta, de a le pune
în secvenţe corecte, “de a judeca prezentul călăuzindu-te după trecut”,
cum spune Iocasta despre Oedip (cu referire totodată la dibăcia lui în
dezlegarea ghicitorilor), în Oedip rege (916). În greacă, “a citi” înseamnă
“a recunoaşte”, anaghignoskein, iar pentru a indica punctul culminant al
tragediei Aristotel foloseşte şi el termenul “recunoaştere”, anagnorisis.”
(Charles Segal, în Omul grec). Cititul era văzut, prin urmare, la vechii
greci într-un mod extrem de rafinat, ca o activitate hermeneutică, de
asumare personală şi în acelaşi timp colectivă a semnificaţiilor. Această
tensiune personal/colectiv legată de actul lecturii nu a fost însă rezolvată
decât mult mai târziu.
Nu trebuie omise nici conotaţiile sacre ale lecturii, care erau strâns
conectate la conceptul de “carte sacră”. Lectura a avut inclusiv o
componentă mistică, de regăsit în Evul Mediu sau în secolele al XVI-lea
şi al XVII-lea. De asemenea, interiorizarea lecturii, lectura cu voce
scăzută erau fenomene intim legate de procesualităţile religioase. De
altfel, ceea ce s-a numit “lectura elitară” sau “lectura privată”, atât de
obişnuită astăzi, nu s-a generalizat decât după secolul al XVIII-lea.
Unul dintre cei mai importanţi istorici ai mentalităţilor care a studiat
formele succesive ale lecturii, în special în Franţa, a fost Roger Chartier,
cel care a introdus conceptul de apropriere, pentru a desemna modalităţile
autonome pe care le utilizau diverse categorii sociale în practicile lor de
lectură. Istoria mentalităţilor a fost în mod special interesată de modul în
care era întrebuinţată cartea, respectiv de felul în care era ea
citită/interpretată.
O dată cu multiplicarea masivă a exemplarelor, cu creşterea tirajelor,
începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, efectul de masificare
şi în acelaşi timp de dispersare (sectorializare) a tipologiilor lecturii a
crescut foarte mult. Un rol decisiv l-a avut, de pildă, “romanul-foileton”,
care contura diverse aşteptări şi regla până la urmă fantasmele colective.

39
Lectura devenea astfel un excepţional factor de compensare, imaginarul
literar începea să fie resimţit ca o valoare în sine.
Tot în perioada modernă apar şi elementele de “pragmatizare” a
lecturii, respectiv de specializare intensă, de “compartimentare” pe
domenii şi de triere a bibliografiilor. De alfel, bibliografia însăşi devine
un fel de instituţie, fapt confirmat de cercetările de istorie a mentalităţilor
aplicate domeniului. Înmulţirea explozivă a titlurilor trebuia să fie într-un
fel sau altul coroborată cu impunerea unor elemente de redistribuţie şi
control.
Tot de instituţia lecturii se leagă, într-un fel sau altul, şi cea a cenzurii,
care a cunoscut, la rândul ei, modalităţi de impunere dintre cele mai
diverse, de la cenzura clericală până la cea dictată de state sau instituţii.
Dreptul de a citi o anume carte a fost mult timp negociat în variante care
nu permiteau decât parţial participarea directă a cititorului prezumtiv.
Tot acest evantai de problematici legate de lectură şi de efectele ei au
transformat-o într-un fenomen extrem de complex, cu reverberaţii inclusiv
sociale, cu multiplicări ale categoriilor lectoriale şi cu o constantă creştere
a interesului propriu-zis faţă de mecanismele mai mult sau mai puţin
teoretice care reglau şi reglează actul citirii. Secolul al XX-lea a fost
exponenţial din această perspectivă, prin generarea unui număr imens de
ipoteze şi teorii asupra practicilor lecturii. Iar actul în sine a cunoscut şi el
o mare diversificare, incluzând, între altele, lectura pe suport electronic
sau lectura ca fenomen sincretic, multimedial.

B. Elemente de teorie a interpretării în postructuralism

Una dintre posibilităţile opririi proliferării arbitrare a sistemelor

interpretative este regândirea ontologiei hermeneuticii. În zona de lucru a
diferitelor discipline ale interpretării trebuie cât mai rapid regăsită o
“direcţionalitate predefinită” (Deleuze, Guattari). Interpretarea, teoriile
interpretării, actul în sine al problematizării literare vor trebui să-şi
regăsească prestigiul, dacă nu pierdut, oricum şifonat în ultimele decenii,
structuraliste şi poststructuraliste. Ceea nu înseamnă că, în acestă
perioadă, n-au existat criterii sau ancadramente teoretice. Dimpotrivă.
Însă ele au acţionat mult prea dispersat (situaţie discutată cu îngrijorare
chiar de către teoreticieni postmodernişti precum Vattimo), iar nevoia “re-
centrării” lor a devenit din ce în ce mai acută. (De remarcat faptul că
paradigmele succedente postmodernismului ar putea revalorifica termeni
şi concepte aparţinând unor paradigme anterioare, în speţă modernismului

40
– dar nu numai –, care n-ar mai avea însă – repet – aceleaşi semnificaţii,
exact în felul în care postmodernismul însuşi a resemantizat concepte
anterioare). Este cunoscută, de exemplu, aserţiunea lui Roland Barthes
conform căreia “orice ar face, scriitura devine teroristă.” Avertismentul de
aici desfide interpretarea ca act democratic prin excelenţă şi o
subordonează unei libido dominandi al cărei efect nu ar putea fi decât
resemnarea. De altfel, Toma Pavel, un excelent cunoscător al
“convertirilor” poststructuraliste şi mai ales al imposturilor acestor
“convertiri” nu-şi putea reprima un surâs când descria trecerea la “noua
etapă” a lui Barthes: “Subversiunea activă, temă comună marxiştilor
liberali şi heideggerienilor visători, apare astfel sublimată în operaţie
semiotică, iar destinul avangardei artistice este formulat în limbajul noii
avangarde intelectuale de la sfârşitul anilor ’60, cea care mai târziu va fi
desemnată drept “poststructuralistă” “ Acea “vidare a semnului”
proclamată de Barthes nu ar fi, aşadar, decât consecinţa, perfect haotizată,
“postructuralizată” a unei aventuri interpretative, bazate – într-adevăr – pe
“conversiuni epistemologice”, dar care mai degrabă a urmărit
permanentizarea unor “mode” decât orientarea spre exterior.
O perspectivă diferită, dacă nu total opusă presupune, într-un mod clar
mai avantajos, că perfectibilitatea, optimizarea operaţiilor implicate pot
să vizeze, în grade diferite, toate cele cinci criterii ale validităţii
interpretării identificate de Paul Cornea: relevanţa, pertinenţa, coerenţa,
istoricitatea, intertextualitatea. Este o evidenţă că nevoia recalibrării
(eventual unificării, acolo unde este cazul) conceptuale nu trebuie
confundată cu tendinţa “neoiluministă” a atemporalizării criteriilor:
“Hermenutica literară modernă nu se poate funda pe o metodologie
universală a interpretării, ci pe o logică circumstanţială a validităţii.”
Tocmai validitatea, cu arsenalul ei de precepte şi criterii, este cea care ar
… valida atât adaptarea la (con)text, cât şi admiterea posibilităţii înseşi a
interpretării/interpretărilor. Posibilitate pusă aproape la index din cauza
relaxării prea mari a criteriilor celor care recurg la ceea ce Umberto Eco
a numit “the business of interpretation”. Acelaşi teoretician aprecia: “I
have the impression that, in the course of the last decades, the rights of
the interpreters have been overstressed”. Răsturnarea raportului, a
echilibrului între “drepturile textului” şi “drepturile interpretului” – pentru
a utiliza sintagmele consacrate de Eco – în favoarea celor din urmă
corespunde unei mutaţii radicale, simetrice (dar nu chiar justificate) faţă
de pretenţia sistemelor interpretative structuraliste sau din proximiattea
structuralismului de a paria totul pe “drepturile textului”.

41
 Căci a nega de-a dreptul interpretarea (aşa cum procedează aceste
teorii postmoderniste, contestatare la adresa oricărui “esenţialism
ontologic”, deşi utilizând presupoziţii ontologice) poate conduce la un
drastic impas. Un exemplu poate să nuanţeze acestă idee. Ce este altceva
“afacerea Sokal” decât o modalitate de a taxa incompetenţa interpretării,
acceptabilitatea fluxului ei incontinent, “erotic”, ceea ce înseamnă de fapt
anularea ei ? Autorul farsei intitulate Transgressing the Boundaries:
Toward a Transformative Hermeneutics of Quntum Gravity (Social Text,
1996) s-a folosit într-un mod foarte ingenios de acea tolerabilitate (al cărei
sinonim este aici “ignoranţă”) pentru a discredita “din interior” – reuşind,
adică, să publice în prestigioasa revistă “contrafacerea” care părea atât de
“reală” – o lipsă de normativitate epistemică dubioasă. Folosind câteva
nume ritualizate, combinând informaţiile, insistând mai ales pe noţiuni
dificile de fizică, dar deturnând cu intenţie orice posibilă conexiune
corectă, fie şi întâmplătoare, Alan Sokal a dat o lovitură de graţie
relativismului din teoriile literare (ceea ce ar putea ascunde şi un complex,
în ciuda demonstraţiei infailibile), după cum singur susţine în articolul în
care demistifică “parodia” (articol al cărui titlu nu e nici măcar el deprivat
de ironie !), A physicist experiments with cultural studies (Lingua franca,
1997): “Social Text’s acceptance of my article exemplifies the intellectual
arrogance of Theory – postmodernist literary (s. a.) theory, that is –
carried to its logical extreme.” Iată ce se întâmplă dacă acceptaţi orice
intepretare, pare să avertizeze şi chiar avertizează Sokal. O atenţionare
similară, într-o variantă mai detaşată, apare şi la Umberto Eco: “Cu toate
acestea, orice comunitate de interpreţi ai unui text dat (pentru a fi
comunitatea interpreţilor acelui text) trebuie să ajungă, într-un mod sau
altul, la un acord (chiar dacă nu definitiv şi failibil) referitor la tipul
obiectului (semiozic) de care se ocupă. Astfel, comunitatea, chiar dacă
foloseşte textul ca teren de joc pentru a concretiza semioza nelimitată, în
diferite situaţii, trebuie să admită că este necesar să întrerupă puţin “the
play of amusement”, şi o poate face numai datorită unei judecăţi în acord
cu aceasta (chiar dacă tranzitoriu). De fapt, simbolurile cresc, dar nu
rămân niciodată goale. Dacă am insistat mai ales asupra diferenţelor
dintre poziţia lui Pierce şi diferitele forme de derivă este pentru că mi s-a
întâmplat să observ, în multe dintre studiile recente, o tendinţă generală de
a echivala semioza nelimitată cu o lectură liberă în care voinţa
interpreţilor, pentru a folosi metoda lui Rorty, transformă textele până le
dă forma ce foloseşte scopurilor lor”. Multitudinea contextelor şi a
tipurilor de investigare critică a conflictului dintre “toleranţa” criticilor şi

42
“intoleranţa” textelor pe care le-a produs sugerează că şi pentru Umberto
Eco problema colmatării interpretărilor este una urgentă.
Obiectul literar (adică textele numite de Paul Cornea
“pseudoreferenţiale” sau “autoreferenţiale”, dar şi perioadele, segmentele
de creativitate ori, la limită, literaturi) trebuie “proiectat” într-un spaţiu
virtual, mental (n-dimensional), în aşa fel încât să poţi alege oricând
modalitatea de atac euristic favorabilă, dimensiunea care îţi convine cel
mai mult sau care te interesează la un moment dat (profitînd de avantajul
de a le avea pe celelalte în rezervă şi de a putea recurge oricând la ele).
Succesivitatea abordărilor ar putea, aşadar, salva rezerva imaginară,
plurală, deschisă a interpretării, ar putea depăşi handicapul
unidirecţionalităţii, fără a aboli Grund-ul ontologic. De asemenea, o
interpretare n-ar mai fi considerată caducă, depăşită, ci ar fi păstrată într-
un soi de “listă de aşteptare”, care ar garanta echipotenţialitatea, în ciuda
faptului că ar putea fi “dedusă” din altele, fără ca prin asta să presupunem
automat progresul. O asemenea “utopie” a fost configurată ( numai
ficţional ?) într-un roman de David Lodge: “Cu câţiva ani înainte îşi
stabilise, cu debordant entuziasm, un proiect critic ambiţios: o serie de
comentarii despre Jane Austen care să cuprindă întreaga ei operă, roman
după roman, spunând absolut tot ce se putea afirma despre fiecare în
parte. Ideea era să întreprindă comentarii exhaustive, examinând
romanele din toate unghiurile posibile, istoric, biografic, retoric, mitic,
freudian, jungian, existenţialist, marxist, structuralist, alegoric-creştin,
etic, exponenţial, lingvistic, fenomenologic, arhetipal şi aşa mai departe;
în aşa fel încât, după redactarea fiecărui comentariu, să nu mai rămână
absolut nimic (s. a.) de spus despre romanul în chestiune.” Dincolo de
amuzamentul pe care-l provoacă un asemenea procedeu, rămâne în
picioare ipoteza referitoare la permutabilitatea indefinită a
amplasamentelor interpretării. De altfel, comentariul la fel de încărcat de
sarcasm care urmează acelei dispoziţii multi-exegetice include şi el
posibilitatea (tot atât de “utopică” !) a epuizării: “Scopul acestui exerciţiu
– după cum se văzuse deseori obligat să explice, cu toată răbdarea de care
era capabil – nu era să dea altora posibilitatea de a înţelege mai bine şi de
a citi cu delicii sporite romanele lui Jane Austen , încă şi mai puţin de a o
proslăvi pe romancieră, ci, mai degrabă, de a face să înceteze definitiv
producţia de spanac pe această temă. Comentariile urmau să se adreseze
nu cititorului de rând, ci specialistului care, căutând numele lui Zapp la
bibliografie, avea să constate că volumul, articolul sau disertaţia pe care le
proiectase fuseseră deja anticipate şi, mai mult ca sigur, invalidate. După
Zapp, restul trebuia să fie tăcere … Această perspectivă îi producea o

43
satisfacţie profundă. În momentele sale faustice visa că, după ce o va
aranja pe Jane Austen, va proceda la fel cu toţi romancierii englezi
importanţi, apoi cu poeţii şi dramaturgii, poate folosind computere şi
echipe de studenţi postuniversitari cu pregătire adecvată, reducând
inexorabil sfera literaturii engleze la care se mai puteau face glosse,
vârând spaima în întreaga industrie academică, făcându-i de prisos pe zeci
de colegi: publicaţiile academice îşi vor trage obloanele, cele mai celebre
catedre de engleză vor fi abandonate, ca oraşele-stafii din Vestul Sălbatic
…” Acest spumos fragment este construit pe osatura unei hiperbole
acutizate, conţinând nu numai o descriere a pericolelor criticii scăpate de
sub control, dar şi un “software” mental ale cărui ultime consecinţe
constau (ca la Eugen Ionescu în Nu !) în relevarea precarităţii ontologice,
de pe versantul ei “pragmatic”, a Literaturii. Ceea ce putem lua în serios
de aici este faptul că emulaţia interpretărilor nu ar mai viza subiecţi
diferiţi, ci unul singur. (Ceea ce, evident, nu înseamnă “eliminarea”
celorlalţi, ci – eventual – cooptarea lor în aceeaşi strategie). Suportul ar fi
chiar “unitatea” subiectului, care - oricât de “plural-lacanian” ar fi – se
poate “centra” mult mai uşor. El s-ar pune însă deliberat în situaţia
celorlaţi. Multiplicarea (rotaţia) situaţiilor hermenutice la care recurge
acest interpret “model” ar confirma/stabili patterns ale
lecturii/interpretării. În momentul în care pot fi depistate izotopii
epistemice înseamnă că s-a depăşit atât handicapul proliferării aleatorii,
cât şi cel al parţialităţii punctului de vedere, uneori conţinut în mod
pervers de strategia textuală, ceea ce evidenţiază rolul “parţial” al
Cititorului Model.

C. O regândire a teoriei interpretării în cultura română: Paul Cornea

Teoria interpretării este o (sub)disciplină – dominată, la nivelul

reglajului identitar, de o puternică tendinţă de autonomizare în ultimele
două-trei decenii, dar care, de fapt, evoluează pe orbitele celor mai diverse
cooperări –, care îşi poate extrage substanţa din toate zonele activităţii
umane, întrucât mecanisme de tipul înţelegerii, comprehensiunii,
interpretării, „punerii în pagină”, verificării retroactive, prospectării
mentale etc. intervin practic peste tot, în proporţii şi cu rezultate, evident,
de o enormă diversitate. În principiu, o interpretare se activează atunci
când fluxul unei anume „reconturări” (succedente unei înţelegeri de primă
instanţă) a realului, indiferent de treapta lui ontologică, de textura sau
anvergura lui, „acceptă” să se lase dirijat de funcţiile cognitive superioare

44
singure sau în combinaţie cu diverse pulsiuni ale unui subiect uman,
coroborează această tendinţă cu date deja stocate (Background-ul!) şi
propune o renovare a stării de lucruri respective şi, implicit, a deja-
ştiutului, cu posibilitatea – ulterioară – pe care o are subiectul de a folosi
aceste recalibrări în interes propriu sau de a le face cunoscute şi altora.
Traseul prezentării şi interpretării acestei complexe discipline,
ultrarezumat în rândurile de mai sus, propus de Paul Cornea în
Interpretare şi raţionalitate (Polirom, 2006, 600 p.) este, în primul rând,
unul extrem de clar, uşor didactic, cu borne epistemice bifate elegant, cu
lungi popasuri atunci când e nevoie, cu o „umplere” impecabilă
argumentativ, critic şi situativ a fiecărei alveole a extrem de densei
ţesături discursive. Este vorba despre un vast excurs metainterpretativ,
care – pe de o parte – ne învaţă să citim şi să interogăm diverse teorii şi
microteorii şi – pe de alta – articulează o altă teorie, „unificată”, pornind
de la prezentarea, critica directă ori indirectă şi cooptarea în noul registru
a secvenţelor, versiunilor ameliorate (trecute prin filtrul confruntării cu
ipoteza centrală a cărţii) ale acestor teorii sau ale teoriilor însele, în
întregul lor. Domină, totuşi, dimensiunea validantă, deoarece, oricâte
observaţii (atât interpretarea, cât şi teoria interpretării fiind, prin natura
lor, activităţi foarte critice) ar fi făcute diverselor idei şi ipoteze citate,
acestea sunt evocate tocmai pentru a deveni componente sine qua non ale
noii (meta)teorii. Întregul demers, de factură intermetodologică şi
interdisciplinară, este orientat de evaluarea şanselor raţionalităţii de a-şi
impune regulile şi conduitele în oceanul proteiform al interpretărilor de
cele mai diverse tipuri (de la interpretarea unui clipit de ochi până la
interpretarea celor mai dificile texte filosofice) şi traversat de obligaţia
resimţită cu acuitate şi clamată în mai multe locuri a avertizării asupra
exceselor care se manifestă în perimetrul interpretării, fie ele
raţionalizante (mecanizante) ori iraţionale: absurde, fantasmagorice,
delirante, totalmente ilogice (de ex., p. 565). Dar cea mai mare mare
provocare a cărţii este aceea de „concilia” (în sensul analitic al
termenului) tendinţele raţionale cu cele iraţionale, de a specula şi, pe cât
posibil, a identifica „acea combinaţie imprevizibilă de raţional şi iraţional
ce e proprie gîndirii creatoare” (p. 214), de a depista nu o iluzorie „a treia
cale”, ci formele efective ale colaborării: „Pe de altă parte însă, a fi
raţional înseamnă, de asemenea, a admite complementaritatea şi
coabitarea mythos-ului şi logos-ului; a atribui ştiinţei norme de
acceptabilitate, nu norme de adevăr; a nu confunda „raţionalizarea”, care
este calculatoare, algoritmică, instrumentală, cu „raţionalitatea”, care este
argumentativă, comunicaţională, euristică; a recunoaşte imposibilitatea de

45
a da o descriere logic-raţională satisfăcătoare a realităţii; a conştientiza
faptul că lumea în care trăim nu ne permite să scoatem din joc
subiectivitatea, aleatoriul, haosul, contradicţia, ambiguitatea...” (p. 565).
În mod normal (care subînţelege o consolidare rezonabilă, dar niciodată
„definitivă” a şanselor de reuşită), prin punerea la lucru şi, în unele cazuri,
chiar „dominarea” înţelegerii, interpretarea îşi construieşte anumite
premise, pe care – pe parcurs – le poate confirma sau infirma, le poate
„colora” subiectiv sau prea obedient, uneori cu riscuri grave: „În toate
aceste cazuri, interpretarea se subordonează credinţelor: în locul unui
examen exigent al datelor obiective ale situaţiei, care să ducă la o soluţie
raţională, interpretarea nu face decât să justifice o poziţie preconcepută.
Verdictul e pronunţat înaintea judecăţii. La mijloc este violarea condiţiei
înseşi de funcţionare a raţiunii: libertatea de a opta, fără constrângere,
pentru argumentul cel mai bun.” (p. 337). Dar propria cunoaştere se poate
angrena şi în alte structuri comprehensive, utile, vitale, coerente, prin
recursul la diverse forme de etapizări şi dozaje, căci – mai ales în cazul
interpretărilor complexe – subiectul recurge la un lot consistent de
presupoziţii, dar – pe de altă parte – are şi tendinţa de a se „smulge” din
imperiul acestora: „În ultimă instanţă însă, talentul şi înţelepciunea
cercetătorului rămân hotărâtoare: el singur poate decide ce este relevant
din vraful de materiale rezultat din explorarea unei arhive, ce aparţine
contingenţei şi ce anume necesităţii, care este modalitatea cea mai
plauzibilă de a ordona faptele sub semnul unei ipoteze, transformând
astfel învălmăşeala confuză a datelor într-un scenariu.” (p. 536).
Validările şi invalidările, asertările subiective şi cele obiective,
confruntarea şi, la rigoare, retragerea lor, confirmările şi infirmările
ipotezelor „de parcurs”, du-te-vino-ul voios între certitudinea momentană
şi „formatarea” ei, popperienele „verificări” şi feyerabendienele
structurări ale „haosului” (p. 162) fac parte, toate, din regula jocului.
Primele opt capitole elucidează chestiuni de ordin general, privitoare la
înţelegere (disociată în înţelegere „ca sesizare” şi „ca acord” – „înţeleg”
ceva şi „mă înţeleg” cu cineva), văzută ca factor prim şi interpretarea ca
„joc secund”, propunând, în sprijinul unei vaste înţelegeri contextuale a
interpretării, o investigaţie istorică a disputelor raţional/iraţional în
practica interpretativă, una din concluziile cele mai incitante fiind aceea
că raţionalitatea, în componentele ei „avansate”, a ştiut să-şi flexibilizeze
strategiile şi chiar să interiorizeze scheme aperceptive atribuibile iniţial în
exclusivitate iraţionalului. Sunt urmărite genurile interpretării (traducerea,
explicarea, conjectura, descifrarea), dar este foarte atent desenat şi felul în
care raţionalitatea se reinventează, îşi descoperă – cu fiecare punere în

46
criză mai serioasă – resurse pe care, poate, nu le bănuiam şi care se
activează ca răspunsuri diferenţiatoare la agresiunile, de asemenea,
plurivoce: „Chiar şi în cazurile în care nu sunt aduse în prim-plan tendinţe
gnostice sau iraţionaliste, se semnalează actualmente multiple tentative de
a pune la îndoială resursele raţionalităţii ori de a reduce prerogativele
conştiinţei în autodeterminarea indivizilor şi a colectivităţilor.” (p. 256).
Nu sunt uitate nici rolurile precomprehensiunii şi al fundamentului
prereflexiv în „prestructurarea”, „preorientarea” oricărei interpretări.
În materie literară, e de precizat că teoria interpretării este o
componentă esenţială a oricărui sistem conceptual cât de cât articulat, care
îşi propune să descrie fenomenul literar sau numai o paradigmă sau o altă
versiune „locală” a acestuia. Chiar dacă nu apare „în faţă”, este puternic
implicată în mai toate articulaţiile sistemului respectiv, fie şi numai pentru
că felul specific în care este văzută literatura în astfel de constructe
teorezice presupune un anume impact interpretativ. Dar valenţele
interpretării se manifestă la toate palierele studierii literaturii, nu numai la
cel teoretic. Critica literară, de pildă (v. pp. 467-477), este o formă
(subtilă) de „negociere”, pe care subiectul enunţător, în funcţie de
competenţă şi de o cunoaştere contextuală, de preferat multiplă,
construieşte un scenariu, pornind de la datele „empirice” (textul, textele).
E, în fond, o formă „conversaţională” (cu amendamentul că „celălalt” nu
poate da o replică imediată), pentru că – pe parcursul lecturii – se vede
confirmată sau infirmată în anumite presupoziţii. (Dimensiunea
deontologică se activează atunci când apar contradicţii între confirmările
sau infirmările respective şi „înscrierea” lor în scenariu). Conflicte pot să
intervină în momentul în care scrisul este „dirijat” excesiv (el este oricum
dirijat), ajungându-se la discursuri tautologice, autiste sau total irelevante
în orice context. E de preferat ca această activitate să pună în valoare nu
un motiv de „acord” (Gadamer) cu textul, ci o reţea de motive.
Partea secundă a cărţii (ultimele cinci capitole) urmăreşte funcţionarea
propriu-zisă a unui act interpretativ, factorii de anturaj (benefici sau
inhibanţi), condiţionările, constrângerile, libertăţile şi limitele acestuia.
Este de la sine înţeles că „temporizarea” interpretării (unui fapt, unui
eveniment, unui text etc.) nu înseamnă deloc ezitare şi cu atât mai puţin
abandon (pînă la un „punct”, cel descris la pp. 447-448), ci deliberare,
expectaţie fertilă, „vizionare” a ipotezelor, derulare a intuiţiei. Nu-i mai
puţin adevărat că pot fi şi interpretări „fulgerătoare”, intuitive,
hiperabductive, care descoperă spasmodic un principiu de funcţionare al
unor elemente total disparate sau reuneşte sub aceeaşi „regulă” fenomene
de un eteroclitism (care părea) insaţiabil. Şi totuşi, cumpătarea este o

47
componentă esenţială a oricărei interpretări care contează (chiar şi a celor
numite de Culler „extreme” şi care – recunosc! – sunt preferate mele, v. şi
p. 438), căci nicio astfel de interpretare nu are un singur tempo, nu se
poate mulţumi cu simplul „extaz” al descoperirii, ci se vede, mai mult sau
mai puţin, obligată să o „tematizeze”, să o dezvolte, să o pună la lucru, să
o contextueze. În cele mai multe cazuri, interpretarea este o activitate „de
anduranţă”, de tatonare şi supraveghere a obiectului, poate chiar de
„hăituire” a lui. Fără îndoială că dificultatea unei interpretări depinde, în
bună măsură, de dificultatea „apriorică” a obiectului, dar pot interveni şi
dificultăţi de parcurs sau piedici neprezumate, care ţin de o anumită
incompetenţă „autoplafonatorie”, de abandonul în braţele
incomprehensiunii (pp. 549-554), din diverse motive, a celui care îşi
asumă interpretarea sau, pur şi simplu, de o limită intrinsecă obiectului
sau subiectului, în condiţiile în care e de presupus că o densitate
informaţională sporită poate acţiona, în genere, inhibitiv: „Problema este
de a şti, pe de o parte, dacă interpretarea, ca expresie a raţionalităţii, poate
acţiona în orice situaţie şi pe orice teren; pe de altă parte, dacă procedurile
ei satisfac din punct de vedere metodologic (altfel spus, care sunt piedicile
pe care le întâmpină şi în ce măsură îi frânează activitatea).” (p. 492). Nu
mai vorbesc de situaţiile (interpretarea textelor literare, în speţă, dar nu
numai) în care o anumită „suspendare” (v. p. 448) este inevitabilă, nu
numai strict convenabilă, dat fiind că „în principiu, orice text inepuizabil,
de aceea nicio interpretare nu face cu neputinţă ivirea alteia asupra
aceluiaşi obiect.” (p. 447). Asta înseamnă şi că nicio interpretare nu e
nonperfectibilă, fară ca, evident, ulterioritatea să garanteze
perfectibilitatea.
Interpretare şi raţionalitate este o carte fundamentală, deoarece, între
altele, încetul cu încetul, lectura se transformă ea însăşi într-un
background elastic (îmbogăţind, printr-un fel de conştientizare a
reflexelor culturale, „clasicul”, searleanul Background al oricărui cititor
potenţial), predispunând la analiticităţi fine şi la comparaţii, interne şi
externe, între ceea ştiai deja şi ceea ce ţi se oferă din „exterior” spre
ruminare epistemică şi afectivă.

Bibliografie

Buzera, Ion - Reinventarea lecturii, Ed. Aius, pp. 27-37

48
Cornea, Paul - Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, 1998, pp.
202-217
Jauss, Hans Robert - Experienţă estetică şi hermenutică literară, Editura
Univers, 1983, pp. 46-70

Evaluare:

a) Care sunt posibilităţile actuale de redefinire a lecturii/interpretării ?

b) Încercaţi să stabiliţi criterii cât mai pertinente ale validităţii interpretării
(pornind de la Introducere în teoria lecturii de Paul Cornea). Identificaţi
posibilităţi concrete de aplicare a lor.
c) Imaginaţi o scurtă istorie a gândirii critico-teoretice în secolul al XX-
lea, din perspectiva teoriilor interpretării.

49
 Bibliografie generală

Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere şi comentarii de D. M.

Pippidi, ediţia a III-a, Editura IRI, 1998.
Bahtin, Mihail, Probleme de literatură şi estetică, Editura Univers, 1982.
Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze româneşti şi
străine, Editura Minerva, 1976.
Barilli, Renato, Poetică şi retorică, Editura Univers, 1975.
G. Călinescu, Universul poeziei, Minerva, 1971.
G. Călinescu, Pagini de estetică, Editura Albatros, 1990.
Ce este literatura ? Şcoala formală rusă, Univers, 1983.
Ciorănescu, Alexandru, Barocul sau descoperirea dramei, Editura Dacia,
1978.
Compagnon, Antoine, Le démon de la théorie, Editions du Seuil, 1998
Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Minerva, 1988 (ed. a II-a,
Editura Polirom, 1998).
Curtius, Ernst Robert, Literatura europeană şi Evul mediu latin, Univers,
1970.
Duda, Gabriela, Introducere în teoria literaturii, Editura
ALL, 1998.
Hugo, Friedrich, Structura liricii moderne. De la mijlocul secolului al 19-
lea până la mijlocul secolului al 20-lea, Univers, 1979.
Genette, Gérard, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Univers,
1994.
Marino, Adrian, Hermeneutica ideii de literatură, Editura Dacia, 1987.
Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, vol. 1-6, Editura Dacia,
1991-2000
Moraru, Cristian, Poetica reflectării, Univers, 1990.
Ricoeur, Paul, Metafora vie, Univers, 1984.
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Univers, 1973.
Wellek, René şi Warren, Austin, Teoria literaturii, Univers, 1968.
Wellek, René, Conceptele criticii, Univers, 1970.

50
51