REPRODUCEREA UNEI OPERE DE ARTĂ

Reproducerea unei opere publicate legal se permite fără consimţămîntul autorului sau
al altui titular al dreptului de autor, dar cu plata unei remuneraţii echitabile (remuneraţie
compensatorie),cu respectarea condiţiilor:
•reproducerea este făcută de o persoană fizică exclusiv pentru uz personal şi privat
•nu urmăreşte obţinerea vreunui avantaj comercial direct sau indirect.
Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între
operă şi creatorul ei.Astfel drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor in asa
mod, încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Potrivit doctrinei, mai ales celei
franceze, care acordă o atenţie deosebita dreptului moral, “acesta precede drepturilor
patrimoniale, le supravieţuieşte şi exercită o autoritate predominantă asupra lor”.1 Chiar şi
după ce autorul unei opere a cesionat drepturile sale patrimoniale el îşi păstrează drepturile
morale de autor ca o consecinţă a caracterului independent al acestora.În doctrina română se
utilizează expresia „drepturi personale nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera
drepturilor morale în general, în care se includ şi drepturile morale de autor. Temeiul
drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei personalităţii autorului. Cu toate
acestea, drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile
personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul împotriva oricărei atingeri
aduse operei şi nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul ei opere are
următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul
de divulgare);
b) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume);
c) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la paternitate);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul
la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractar)

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

1
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 106.
 Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de
autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul perpetuu;
b) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana autorului operei;
c) caracterul inalienabil şi insesizabil;
d) caracterul imprescriptibil;
e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;
f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitatea şi la inviolabilitatea operei).

a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca acesta să nu poată fi

exercitat decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de
desprindere de persoana titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana
autorului. Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive şi elemente negative.
În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin
elementele sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi cum
va fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele şi retractarea operei divulgate.
După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul drepturilor revine
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor morale de autor
Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din Legea nr.
8/1996), în interzicerea vreunei renunţări sau înstrăinări având ca obiect aceste drepturi.
Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin destinaţia lor, aceea de a asigura
protecţia personalităţii autorului. A renunţa la protecţia personalităţii sale, echivalează pentru
autor cu asumarea riscului dispariţiei sale morale, al autodistrugerii morale. Principiul
inalienabilităţii drepturilor morale cunoaşte unele excepţii care rezultă fie din voinţa
autorului, fie din natura operei, fie din convenţiile încheiate cu terţii.
O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa autorului de a-şi publica opera sub
pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul poate renunţa parţial la
dreptul la nume, fără să fie atinse existenţa şi conţinutul dreptului deoarece titularul său are
posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-şi adevărata identitate.
Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al contractelor de comandă şi când
autorul şi-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale, situaţie în care drepturile morale
sunt supuse unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilităţii drepturilor
morale, legea română admite totuşi transmiterea prin succesiune a exerciţiului drepturilor
relative la recunoaşterea calităţii de autor, la respectarea integrităţii operei prin neadmiterea
oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului. În schimb,
dreptul de retractare este netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale,
acestea nu pot fi urmărite de creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul
de a impune divulgarea operei sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanţelor lor. În
aceeaşi ordine de idei, notăm şi faptul că creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se
substitui autorului pentru a proceda ei înşişi la publicarea operei.
Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate operele legate indisolubil de suportul
material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acţiune de executare silită,
având ca obiect aceste categorii de opere. În sistemul român de drept, sub imperiul legii
vechi2, regula insesizabilităţii privea numai opera nepublicată şi opera neterminată.
c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existenţa şi exercitarea lor de
către succesorii autorului ori de către terţi, după încetarea din viaţă a titularului. Raţiunea
acestui caracter este de a asigura, ca şi în cazul principiului inalienabilităţii şi insesizabilităţii,
protecţia personalităţii autorului. Numai drepturile morale de autor au vocaţie la perpetuitate,
nu şi drepturile patrimoniale. Utilizarea de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă
atingere memoriei autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii
creatorului său. Nu toate drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai
acelea al căror exerciţiu, potrivit legii, este transmisibil prin moştenire. Aparţin acestei
categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004: dreptul de
divulgare, dreptul la paternitate şi dreptul la respectul integrităţii operei. În schimb, dreptul
de divulgare, dreptul la nume şi dreptul la
retractare, aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori şi cu atât mai
puţin de către terţi. Soluţia adoptată este în consonanţă curentului favorabil exercitării
acestuia de către succesorii autorului sau de instituţii specializate în protecţia drepturilor
autorului3. Şi totuşi, legiuitorul român nu a adoptat o soluţie consecventă deoarece în cazul
artiştilor interpreţi şi executanţi a
instituit transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe durată
nelimitată4.
d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor
2
Art. 9 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1923.
3
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001., p. 125.
4
A se vedea art. 96 şi 97 din Legea nr.8/1996.
Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor atâta timp cât opera rămâne
în memoria oamenilor şi face obiectul exploatării. Caracterul imprescriptibil derivă din
caracterul inalienabil şi perpetuu al drepturilor morale de autor. Regula imprescriptibilităţii
drepturilor morale este necesară pentru a asigura protecţia personalităţii autorului. Aşadar,
dreptul la acţiune al autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale
nu se stinge niciodată şi poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor.
Drepturile patrimoniale de autor nu cad sub incidenţa principiului imprescriptibilităţii, fiind
supuse instituţiei prescripţiei extinctive din raţiunea de a asigura stabilitatea raporturilor
juridice.
e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge din
faptul că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au
obligaţia să nu întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul prerogativelor drepturilor
sale.
f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine să întărească caracterul
absolut al acestora. De la caracterul netransmisibilităţii
drepturilor morale de autor există excepţiile menţionate în cele ce preced (lit. c).

Dreptul de divulgare
Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de
divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera
la cunoştinţa publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului
operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana autorului putând
decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor” sale, dacă-l reprezintă ca
personalitate, care sunt limitele şi modalităţile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea
caracterului discreţionar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat
reprezentarea nu este obligat să accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi
asupra modalităţii în care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al
acestui drept este întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al
autorului în mod necondiţionat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide
aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că opera a atins
nivelul unei anumite maturităţi, în sensul că poartă amprenta originalităţii. Dar dreptul de
divulgare conţine şi un aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna
publicarea acelei opere. Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieşire
în lume” a autorului, de apariţie la nivelul realităţii sociale, de transformare a operei dintr-o
realitate de fapt, într-o realitate de drept. Dreptul de divulgare este primul drept moral în
ordinea cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi
naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoare.
Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind actuale şi
efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate în persoana autorului
operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariţiei operei
sale oricărui alt autor care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică. Încălcarea
dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la
cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul autorului constituie
infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 140 din Legea nr. 8/1996.
Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în lipsa unei convenţii contrare,
de către persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi numele căreia a
fost realizată opera.
Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul şi mai
mulţi autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special
create etc.). Dreptul de divulgare a operei audiovizuale aparţine autorilor, dar numai autorul
principal se poate opune aducerii la cunoştinţa publică5, nu şi ceilalţi autori.
În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia principiul
dreptului absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forţei obligatorii a
contractelor. În formularea răspunsului s-au conturat mai multe soluţii, astfel:
a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remiterea operei pe
motivul că nu-l reprezintă, nu poartă amprenta personalităţii sale;
b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s-ar
solda cu obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligaţie de a face, în caz de
neexecutare, potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligaţie de dezdăunare. Nu pot fi
dispuse măsuri de constrângere pentru că ar fi incompatibile cu natura activităţii intelectuale
a autorului;
c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere şi obţine o executare
prin echivalent a obligaţiei din partea creatorului;

5
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 31.., p. 109.
 d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită beneficiarului, se
poate invoca şi obţine o executare silită în natură.
Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietăţii asupra suportului
material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de
consecinţă, proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.
De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr.
8/1996, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o
expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în
care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.
Dreptul la paternitate
Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei,
reprezentând o recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi opera
sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă
elementele de identitate specifice ale creaţiei.
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii de
aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a
revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând
posibilitatea titularului dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calităţi de
către terţi.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează prin
îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele, prenumele sau
pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când
acest lucru este permis fără consimţământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se
realizează şi prin posibilitatea autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori
acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi
persoanelor juridice.
În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului
că opera aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a
locului de păstrare a acesteia. Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune,
fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.
 Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În
schimb, prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că, după
moartea autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire legală sau
testamentară succesorilor pe o durată nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori,
exerciţiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile
autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul
respectiv de creaţie.
Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind
parte componentă a dreptului la calitatea de autor.6
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de logică juridică.
Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele
său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor.
Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în
vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moştenire. În
al doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna persoanelor fizice creatoare
ale operei, pe când dreptul la nume poate să aparţină şi persoanelor juridice sau fizice, altele
decât autorul, din iniţiativa şi sub numele cărora a fost creată opera.
În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o
încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor.
Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un
pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul
la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea
formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o
operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune.. Dreptul la
inviolabilitatea operei Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei sau
de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creaţiei şi
posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări” 7,
precum şi oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
6
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 79
7
Art. 6 bis alin. 1 din Convenţia de la Berna.
 Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de divulgare, aşa că forma de
aducere la cunoştinţa publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:
1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin
interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă
acestea nu alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu
imaginea autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt
licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care să nu
le denatureze sensurile;
2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi
reputaţia autorului.
Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a prejudicia
onoarea şi reputaţia autorului este conformă cu prevederile Convenţiei de la Berna.
Determinarea atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui
activitate în acest sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să se pronunţe în lipsa unor
criterii de apreciere prevăzute de lege.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convenţională sau
legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei.
Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se
transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei
civile, iar în lipsa moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de gestiune colectivă care a
administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de
membri din domeniul respectiv de creaţie.

Dreptul de retractare
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-
şi retrage opera publicată.
Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut de
îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul
de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei de judecată.
Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea
retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi. Astfel, în
cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate afla în conflict cu
dreptul de divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia
în această situaţie va fi pronunţată de instanţa de judecată care, prin excepţie de la regulă, va
examina justeţea motivelor care stau la baza exerciţiului dreptului de retractare.
Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în conflict
simultan cu principiul forţei obligatorii a contractelor şi cu dreptul proprietarului suportului
material al operei (drept absolut şi opozabil erga-omnes).
Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost predată
dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de a-şi retrage opera.8
În caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie.
Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate opera în cazul
programelor pentru calculatoare.

Drepturile patrimoniale de autor

Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective a căror naştere
este condiţionată de exercitarea de către autor a dreptului moral de divulgare a operei.
Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere
juridice:
a) caracterul personal;
b) caracterul exclusiv;
c) caracterul temporar.
a) Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor se degajă din conţinutul art.
1 al Legii nr. 8/1996 care prevede că dreptul de autor este legat de persoana autorului. În
pofida faptului că textul de lege nu face distincţia între cele două categorii de drepturi care
compun dreptul de autor (drepturile morale şi drepturile patrimoniale), nu există nici un temei
care să conducă la ideea că dispoziţiile de lege n-ar privi şi legătura dintre autor şi drepturile
patrimoniale, potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere lebemus.
Caracterul personal al drepturilor patrimoniale rezultă şi din alte considerente. Ne mărginim
doar să relevăm instituţia transmiterii acestor drepturi. Astfel, dacă în cazul drepturilor

8
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 80
morale transmiterea este posibilă numai cu titlu de excepţie, drepturile patrimoniale pot fi
cesionate de autor, în virtutea caracterului personal al acestora, atât prin acte inter vivos, cât şi
prin acte mortis cauza, iar în unele situaţii ope legis.
b) Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale îmbracă două aspecte: pe de o parte
dreptul suveran al autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi exploatată opera sa, iar
pe de altă parte dreptul de a hotărî dacă va exploata singur opera sau va acorda
consimţământul său altei persoane să o exploateze. În această ultimă situaţie,
consimţământul autorului cu privire la exploatarea operei nu diferă după cum opera se află la
prima publicare sau la publicări ulterioare.
c) Caracterul temporar. Regula generală înscrisă în art. 25 din Legea nr. 8/1996
stabileşte că durata drepturilor patrimoniale de autor se întinde pe durata vieţii autorului,
drepturile putând fi transmise după moartea acestuia prin moştenire potrivit legislaţiei civile.
Perioada de protecţie a drepturilor patrimoniale variază în raport cu genul operei, modul de
aducere la cunoştinţa publică sau modul de realizare a operei.
Dreptul de a decide utilizarea operei
Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”. În literatura de
specialitate şi în unele legislaţii, acest drept este denumit fie drept de exploatare a operei 9, fie
dreptul autorului de a dispune de operă.10
Deşi literatura de specialitate foloseşte termenii de exploatare şi utilizare împreună, opinăm
că cele două noţiuni sunt sinonime, având înţelesul de a întrebuinţa, a pune în valoare opera
în scopul obţinerii unui profit. Dreptul de a decide utilizarea operei se poate exercita personal
de autorul operei sau de către terţi, cu consimţământul autorului.
Modalităţile de valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 14, art. 141- 145,
art. 15, art. 151-152 şi art. 16 din lege. În cele ce urmează vom examina unele din aceste
modalităţi de punere în valoare a operei.
I. Reproducerea este modalitatea de realizare integrală sau parţială a uneia sau mai
multor copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială13. Reproducerea permite
comunicarea indirectă către public a operei. Originalul operei conţine o primă fixare
materială realizată de autor, care prin reproducere este copiat şi multiplicat.
Totodată, obiect al reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau executată.

9
Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 31., p. 128.
10
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag 81
Reproducerea operei, indiferent de varianta sa, integrală sau parţială, se poate efectua de către
terţi, numai cu autorizarea autorului. Autorizarea priveşte şi procedeul, maniera de
reproducere, astfel că în ipoteza adoptării altui mijloc de reproducere decât cel pentru care s-a
dat consimţământul, trebuie o nouă autorizare.
Reproducerea unei opere poate fi realizată pentru folosinţa publică sau în scop de folosire
privată.
De regulă, reproducerea pentru folosinţa publică este supusă autorizării, în vreme ce
reproducerea operei pentru uz personal se poate face, în mod tradiţional, fără acordul
autorului, cu respectarea anumitor condiţii. Astfel, în cazul operelor realizate pe suport
clasic, reproducerea este permisă fără autorizarea autorului, dacă opera a fost adusă anterior
la cunoştinţa publică de către autor, iar reproducerea să fie destinată uzului personal sau
cercului normal al unei familii14, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-l
prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare. Procedeele utilizate pot îmbrăca
o gamă diversă cum ar fi desenul, gravura, tiparul, dactilografierea, stenografia, mulajul,
fotocopia, fotografia, microfilmul, înregistrarea vizuală sau sonoră, scrierea Braille, inclusiv
stocarea operei prin mijloace electronice. Noţiunea de cerc normal al unei familii a dat
naştere la concepţii diferite în ceea ce priveşte determinarea înţelesului acesteia. Nici legea
română nu defineşte noţiunea. În ce ne priveşte, considerăm că cea mai potrivită explicaţie a
noţiunii este oferită de concepţia moderată, potrivit căreia cercul normal al unei familii este
reprezentat de o reuniune, în acelaşi loc, a mai multor persoane care se vizitează, se întâlnesc,
se frecventează în mod obişnuit.
II. Comunicarea publică numită şi reprezentare constituie modalitatea de comunicare
directă11 sau prin orice mijloace tehnice a operei către public.16 Specificul comunicării
publice a operei constă în faptul că publicul ia contact nemijlocit cu opera prin diverse
modalităţi, cum ar fi, cu titlu exemplificativ: recitarea, execuţia lirică, reprezentarea
dramatică, expoziţiile publice etc.

De asemenea, constituie comunicare publică:

− expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură;
− proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a
operelor de artă digitală;

11
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag. 82
− prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere
radiodifuzate;
− orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, prin punerea la dispoziţia
publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât orice membru al
publicului să poată avea acces, din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.
Comunicarea publică este supusă autorizării autorului operei.
Pentru a determina caracterul public al unei comunicări, legiuitorul utilizează două criterii:
- pe de o parte, se are în vedere locul unde se desfăşoară reprezentarea, care trebuie să fie
deschis, accesibil publicului;
- pe de altă parte, se operează cu criteriul numărului participanţilor cărora li se adresează
reprezentarea: să depăşească cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor
acesteia. Nu are relevanţă dacă persoanele care compun publicul pot să recepţioneze
reprezentarea în acelaşi loc sau în locuri diferite, ori în acelaşi timp sau în momente diferite.
III. Distribuirea
Prin termenul distribuire sau „punere în circulaţie”12 se înţelege, în sensul legii,
difuzarea către public a originalului sau copiilor unei opere prin vânzare, închiriere,
împrumut ori prin orice alt mod de transmitere cu titlu gratuit sau oneros, precum şi oferirea
publică a acestora (art. 141).
Distribuirea priveşte suportul material multiplicat în care este încorporată opera. Constituind
un mod distinct de utilizare a operei, distribuirea este supusă autorizării autorului, cu excepţia
cazului când o dată cu cesionarea dreptului de reproducere se prezumă că s-a transmis şi
dreptul de difuzare.
IV. Radiodifuzarea
În temeiul art. 151 din Legea nr. 8/1996, prin radiodifuzare se înţelege:
- emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune prin orice
mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor sau imaginilor ori a reprezentării
acestora, inclusiv comunicarea publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public;
- transmiterea unei opere sau a reprezentării acestora, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau
prin orice alt procedeu similar, (cu excepţia reţelelor de calculatoare), în scopul recepţionării
de către public.Radiodifuzarea unei opere trebuie să fie autorizată de autor în condiţiile în
care comunicarea este publică ori prezentarea operei radiodifuzate sau televizate se face într-
un loc public.

12
FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006,pag.84
Prin difuzarea programelor sau emisiunilor audiovizuale se înţelege transmisia acestora
iniţială prin fir sau prin unde radioelectronice, inclusiv prin satelit, în forma codată sau
necodată, precum şi comunicarea acestora între persoanele fizice sau juridice deţinătoare de
licenţă audiovizuală sau aviz de retransmisie, în scopul redifuzării către public.13
Este interzisă prin lege (art. 39 din Legea audiovizualului) difuzarea de programe sau
emisiuni audiovizuale care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor,
în special programele care conţin pornografie sau violenţă nejustificată. Difuzarea acestora se
poate face numai dacă minorii nu au acces audio sau video la programele respective (prin
alegerea intervalului orar de difuzare sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei),
precum şi numai după prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice pe toată durata
programului, asigurânduse prezenţa unui simbol de avertizare.
Totodată, Legea audiovizualului (art. 40) interzice în mod absolut difuzarea de programe care
conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau
orientare sexuală. Autorul unei opere radiodifuzate sau televizate poate fi artistul interpret sau
executant, producătorul înregistrării sonore ori organismul de radiodifuziune sau televiziune.
Autorizarea este cerută de lege şi pentru programele radiodifuzate ori televizate prezentate
consumatorilor într-un local public de proprietarul acestuia în scopul atragerii clientelei.
V. Închirierea sau locaţiunea reprezintă modalitatea de utilizare a operei prin care autorul
pune la dispoziţia altei persoane, spre utilizare, originalul sau copiile operei, pentru o
perioadă determinată, în schimbul unor avantaje de ordin economic sau comercial, direct şi
indirect. Locaţiunea nu este permisă decât cu autorizarea prealabilă a autorului operei.
VI. Împrumutul constituie modalitatea de utilizare a operei prin care se pune la dispoziţia
unei persoane, pentru utilizare, cu titlu gratuit, originalul sau copiile operei, pe o perioadă de
timp limitată, prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop. În
cazul împrumutului prin biblioteci nu este necesară autorizarea autorului, dar acesta are
dreptul la o remuneraţie echitabilă, fixată de stat. Remuneraţia nu se acordă în situaţia în care
împrumutul este realizat în scop educativ ori cultural prin intermediul bibliotecilor de drept
public.
VII. Importul constă în introducerea pe piaţa internă, în scopul comercializării, a originalului
sau a copiilor legal realizate ale unei opere, fixate pe orice suport.

Dreptul de suită
13
A se vedea art.1 lit. a din Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002.
 Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art. 21-23), dreptul de suită,
denumit şi dreptul pecuniar la un partaj echitabil, reprezintă posibilitatea autorului de a primi
o parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum şi dreptul de a fi informat cu
privire la locul unde se află opera sa. Este recunoscut numai în cazul operelor originale de
artă grafică sau plastică şi al operelor fotografice. Acest drept are la bază ideea de echitate:
autorul care s-a desistat de opera sa pentru un preţ derizoriu poate să beneficieze de o parte
din sporul de valoare pe care acesta îl dobândeşte ulterior.
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:
- dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice,
revândută ulterior primei înstrăinări a ei de către autor, de a primi o cotă procentuală fără a
depăşi 12.500 euro, din preţul de vânzare obţinut la orice act de revânzare;
- dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Terţii care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt obligaţi să vireze sumele calculate
potrivit legii şi să informeze autorul în termen de două luni de la data vânzării. Aceste
obligaţii pot fi îndeplinite şi de către organele de gestiune colectivă (art. 125 al. 3).
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprietarilor sau posesorilor de opere:
de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării dreptului de autor în
condiţiile legii;
de a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite autorului să facă o
copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.
Dreptul de suită nu se transmite prin moştenire şi nu poate face obiectul vreunei renunţări sau
înstrăinări, având caracter inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în aplicarea principiului
echităţii şi al echivalenţei prestaţiilor ce trebuie să guverneze raporturile juridice civile şi
comerciale. Pe de altă parte, dreptul de suită reprezintă o situaţie legală de impreviziune, a
cărei finalitate este restabilirea echilibrului dintre valoarea actuală a operei şi folosul ce i se
cuvine autorului acesteia.
Deşi acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996 doar pentru autorii operelor de artă
grafică, artă plastică sau fotografică, opinăm că poate fi extins şi la cazul manuscriselor
originale ale scriitorilor şi compozitorilor, astfel cum prevede Convenţia de la Berna. Soluţia
este în conformitate cu dispoziţiile constituţionale privind raportul dintre tratatele
internaţionale la care România este parte şi dreptul intern (art. 20 din Constituţia României).

Drepturile de autor şi regimul matrimonial

 Regimul matrimonial este reglementat de art. 30-31 din Codul Familiei.Astfel, potrivit
art. 30, alin. 1 din Codul Familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre
soţi, sunt, de la data dobâdirii, bunuri comune.
Art. 31 Codul Familiei enumeră expres şi limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii
fiecărui soţ, bunurile proprii constituind excepţia de la regula comunităţii de bunuri a soţilor
în timpul căsătoriei.
În rândul categoriei de bunuri proprii, dispoziţiile legale (art. 31, lit. d) din Codul Familiei
includ manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de
investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri.
Bunurile la care se referă acest text de lege încorporează în ele, indubitabil, creaţii
intelectuale. Suportul material în care este încorporată opera reprezintă bun propriu.
Aşadar, trebuie să distingem între drepturile patrimoniale de autor rezultate din utilizarea
unei opere de creaţie intelectuală şi suportul material în care sunt incorporate creaţiile
intelectuale.
Drepturile patrimoniale de autor aparţin categoriei de bunuri comune, în măsura în
care acestea au luat naştere pe timpul căsătoriei, iar dobânditorul are calitatea de soţ. Per a
contrario, drepturile patrimoniale de autor născute înainte de încheierea căsătoriei sau după
încetarea, anularea, nulitatea ori desfacerea acesteia sunt bunuri proprii.
Cât priveşte suportul material în care este încorporată creaţia intelectuală, aşa cum rezultă din
conţinutul legii (art. 31 lit. d Codul Familiei), are calitate de bun propriu al autorului operei.
Potrivit dreptului comun, soţul supravieţuitor poate dobândi, prin moştenire legală ori
testamentară, drepturile morale şi patrimoniale de autor ale soţului decedat.

BIBLIOGRAFIE

I. Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura

Global Lex, 2001
II. FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2006
III. Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002
IV. LEGE nr.8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, publicata în M.Of. nr. 60/26 mar. 1996 ,modificata prin Legea
nr. 285 din 23 iunie 2004, Ordonanţa de Urgenţă nr.123 din 1 septembrie
2005, Legea nr.329 din 14 iulie 2006.
V. CONVENŢIA DE LA BERNA pentru protectia operelor literare si
artistice din 9 septembrie 1886, completata la Paris la 4 mai 1896,
revizuita la Berlin la 13 noiembrie 1908, completata la Berna la 20 martie
1914, revizuita la Roma la 2 iunie 1928, revizuita la Bruxelles la 26 iunie
1948, revizuita la Stockholm la 14 iulie 1967 si la Paris la 24 iulie 1971 si
modificata la 28 septembrie 1979.