CONFECŢIONAREA ŞI PREGĂTIREA PROBELOR PENTRU ÎNCERCAREA LA

COROZIUNE

Încercările la coroziune se execută cu probe de anumite forme şi mărimi, confecţionate

din materialul supus cercetãrii. Metodica confecţionãrii şi pregãtirii probelor comportã
respectarea anumitor norme şi reguli, dintre care:
a.Consemnarea ĩn caietul de experienţe a factorilor care caracterizeazã proba, şi
anume: compoziţia chimicã şi structura materialului. Se indicã componentele chimice de
bazã ale aliajelor, precum şi impuritãţile existente. Din descrierea structurii trebuie sã rezulte:
caracterul structurii, mãrimea cristalelor, caracterul şi cantitatea de incluziuni nemetalice.
Caracteristici tehnologice şi deformaţii. Se aratã dacã materialul este turnat, dacã este
prelucrat termic sau nu etc. De asemenea, se specificã procesul care a provocat deformaţia
materialului cum sunt, de exemplu, tragere la rece, laminare la rece etc.
Starea suprafeţei. Probele pot fi supuse coroziunii cu suprafaţa atât neprelucrată cât şi
prelucrată.
În primul caz trebuie să se descrie cât mai exact starea suprafeţei, ca de exemplu: strat
natural, zgură, crusta de turnare etc., precum şi felul, cantitatea şi distribuirea defectelor
existente pe suprafaţă (fisuri, proeminente, zgârieturi etc.).
În cel de-al doilea caz se arată gradul de prelucrare a suprafeţei si cu ce mijloace s-a
realizat această prelucrare (la piatra de polizor, hârtie de şmirghel, perie etc.).
Forma probelor. În general, se caută ca probele să aibă o formă simplă, deoarece se
confecţionează mai usor, iar produsele de coroziune apar mai repede si mai sigur.
Pentru cercetarea materialelor în stare tensionată se confecţionează probe specifice
încercărilor mecanice.
Oricare ar fi forma şi dimensiunile probelor, este obligatoriu ca toate probele dintr-o
serie de încercări să fie identice.
Suprafaţa de lucru. Suprafaţa de lucru este acea suprafaţă a probei care se expune
atacului după ce se scad, acolo unde este cazul, porţiunile acoperite cu straturi protectoare.
Această suprafaţă se exprimă, de obicei, în cm2, cu o precizie de 1-2 %.

b.Alegerea dimensiunilor probelor. În practica încercărilor la coroziune se folosesc

atât probe mici, cât şi probe mari, cu avantajele şi dezavantajele lor.
În general, se recomandă probele cu dimensiuni mici, întrucât acestea necesită
aparatură mai puţin voluminoasă, consum redus de material, şi permit mai uşor menţinerea
constantă a condiţiilor de lucru.
De asemenea, se recomandă ca probele sa fie subţiri, pentru a se obţine un raport mai
convenabil între suprafaţă şi greutate care, după cum se ştie, influenţează asupra preciziei
măsurătorilor. Desigur, nu se poate exagera în această privinţă, deoarece probele prea subţiri
se îndoaie foarte uşor şi nu pot fi folosite pentru încercări de lungă durată.
În încercările de laborator se folosesc frecvent probe cu următoarele dimensiuni, în
mm:
-pentru foi 25x50
-pentru probe cilindrice diametrul 30; înălţimea 40;
-pentru discuri diametrul 30; grosimea 5-10.
În orice caz, probele de laborator nu trebuie să depăşească dimensiunile de 75x200
mm pentru foi şi D= 25-30 mm, h= 100-120 mm, pentru probele cilindrice.
 c.Pregătirea suprafeţei probei. Indiferent dacă materialul este încercat în starea în
care a rezultat din procesul de fabricaţie sau după o prelucrare a suprafeţei, probele trebuie
degresate şi curăţate de impurităţi etc.
Modul de curăţare depinde de condiţiile de încercare. Pentru lucrări de cercetare
ştiinţifică, degresarea se face cu eter sau cu tricloretenă, în aparate Soxhlet, iar pentru
încercări industriale, probele se spală succesiv în benzină şi în alcool sau în acetone şi în
alcool. Rezultate bune se obţin şi prin frecarea atentă a suprafeţei cu suspensie de lapte de var.
Prelucrarea suprafeţei probelor se poate realiza pe două căi: mecanic şi chimic. În
prezent, prelucrarea mecanică este mai mult folosită cu toate că pe această cale apar
deformaţii în stratul superficial al materialului.
La rândul ei, prelucrarea chimică prezintă dezavantajul că soluţia de atac poate să
acţineze diferit asupra componentelor metalului; din această cauză sunt necesare încercări
preliminare.
Prelucrarea chimică dă rezultate bune îndeosebi pentru curăţirea zincului şi a
magneziului în stare pură, folosind soluţii 0,1-0,5 n H2SO4 sau HCl. După atacul cu acizi,
probele se spală foarte bine cu apă caldă şi rece, până când apa de spălare dă reacţie neutră.
Pentru încercările în condiţii naturale, la care adeseori se întrebuinţează probe mari, acestea
pot fi prelucrate şi prin sablare.
După pregătirea suprafeţei, probele sunt expuse la coroziune numai după ce au fost
ţinute în exicator cel puţin 24 de ore.

d.Numărul de probe şi marcarea lor. Numărul de probe pentru experimentare

depinde de aparatura folosită şi de condiţiile de încercare.
Pentru încercările obişnuite de coroziune se iau cel puţin trei şi cel mult 10-12 probe
paralele. În condiţii de laborator, la care suprafaţa probelor este mai omogenă, datorită unei
pregătiri mai atente, numărul de probe paralele poate fi mai mic.
În general, folosirea aparatelor moderne, perfecţionate, necesită un număr mai mic de
probe.
Un rol important are şi modul de marcare a probelor. Cea mai corectă marcare este cea
indirectă, care constă în următoarele. Proba pregătită se înfăşoară în hârtie de filtru, pe care
este notat numărul trecut în caietul de experienţe. Cu acelaşi număr se marchează şi locul de
lucru, evitându-se astfel confundarea probelor. După experimentare se înfăşoară proba în
aceeaşi hârtie de filtru.
Nu se recomandă însemnarea directă, prin baterea mărcii sau prin inscripţia cu
electrograful.
METODE CALITATIVE DE DETERMINARE A COROZIUNII

Examinarea aspectului exterior al probei.

Este cea mai simplă metodă calitativă de apreciere a coroziunii şi se aplică atunci când
produsele de coroziune rămân total sau parţial pe suprafaţa probei încercate.
Metoda se foloseşte la coroziunea cu reducere de oxigen în atmosferă şi în soluţii
neutre sau slab alcaline (de exemplu: coroziunea fierului în aer umed, coroziunea aliajelor de
aluminiu în apă de mare) şi nu poate fi folosită în cazul coroziunii puternice în mediu acid
deoarece produsele de coroziune trec în soluţie şi pe suprafaţa metalului nu sunt sesizate toate
schimbările produse.

Observarea vizuală după schimbările produse în soluţie

Aprecierea calitativă se face după cantitatea de produse de coroziune acumulate la
fundul vasului în cazul în care acestea nu aderă la suprafaţa probelor (coroziunea fierului, a
cuprului, a aluminiului în apă de mare)
Materiale şi metode
Placuţe metalice: Al, Cu, tablă oţel, tablă oţel zincată, inox
Soluţie alcalină (NaOH 10%)
Soluţie salină 3%
Soluţie CuSO4 (8 g /500 mL apă)
Soluţie acidă (H2SO4 1N)

Probele trebuie examinate vizual înainte de efectuarea încercării notându-se toate

defectele observate pe suprafaţa probei: zgârieturi, incluziuni.
Observaţiile se fac la intervale de timp de 2 ore, 7, 14, 21, ... zile, intervale ce depind
de viteza procesului de coroziune
Metoda dă indicaţii foarte precise atunci când este asociată cu o metodă cantitativă de
măsurare a coroziunii.
Constatările făcute în cursul experienţei trebuie să reprezinte cât mai fidel schimbările
provocate de coroziune, notându-se în acest scop:
- schimbarea aspectului exterior al probei (întunecarea, acoperirea cu pete, dacă a rămas
lucioasă, a devenit mată, etc)
- apariţia produselor de coroziune şi caracterul lor (produse de coroziune de culoare
albă, maro, etc, sub formă de fulgi, de peliculă, de strat, etc., care se desprind uşor sau
nu se desprind de pe suprafaţa probei prin apăsare uşoară
- distribuţia produselor de coroziune: uniformă, neuniformă (formă, direcţie şi locul
porţiunilor afectate).