Anul 1, semestrul I 05.10.

2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 1

ORGANIZAREA SOCIALĂ A TRACILOR ÎN EPOCA PRESTALĂ

§1. Încadrare istorică

Istoriografia clasică consideră că, la sfârșitul Neoliticului, a avut loc procesul de indo-europenizare a
spațiului cuprins între Dunăre, Carpați și Nistru, în urma căruia s-ar fi realizat colonizarea tracă. Acesta este
debutul epocii prestatale, care s-a desfășurat până în sec. I î. Hr.
Istoriografia mai recentă, bazată inclusiv pe studii genetice, a relevat însă că, la sfârșitul Neoliticului,
în cadrul ultimei glaciațiuni, denumită Glaciațiunea Wurm, zona adiacentă arcului carpatic era singura zonă
neacoperită de calota glaciară și, prin urmare, singura zonă locuită din Europa. Ulterior, după retragerea
ghețarilor, populația acestei zone a migrat către celelalte regiuni ale Europei, cu precădere spre sud (către
Marea Egee) și spre est (către Asia Mică).
Așadar, dacă ne raportăm la teritoriul actual al Greciei, aici a avut loc o mare colonizare tracă, de
unde deducem că arheologul german H. Schliemann a descoperit, urmând indicațiile lui Homer, cetatea
Troia, o cetate tracă.

§2. Delimitarea arealului locuit de traci

Arealul locuit de neamurile trace este delimitat de următoarele unități geografice:

 în nord, zona Pripetului (Cracovia);
 în sud, Marea Egee;
 în est, gurile fluviului Bug;
 în vest, Dunărea mijlocie.

§3. Referințe istoriografice

a) Referințe în istoriografiile greacă și latină

Autorii antici, greci și latini, menționează neamurile trace în lucrările lor, iar informațiile oferite de
această bogată istoriografie antică se completează cu informațiile oferite de săpăturile arheologice și întregesc
imaginea societății trace din perioada prestatală. Istoriografia latină îi desemnează pe traci prin termenul de
daci, cu referire la triburile din interiorul arcului carpatic, în timp ce istoriografia greacă desemnează triburile
trace prin geți, cu referire la zona extracarpatică.

b) Observațiile lui Herodot și Strabon

În lucrările sale istorice, Herodot afirmă două idei esențiale despre populația tracă. Potrivit acestuia,
neamul tracilor este cel mai numeros, în afară de cel al indienilor, realitate ce explică migrația din zona
carpatică a excedentului de populație. În plus, tracii poartă diverse denumiri în funcție de regiunea în care
trăiesc, dar au aceleași obiceiuri și aceleași instituții.
Urmând ideile formulate de Herodot, este esențial să reținem că tracii au fost creatorii și purtătorii
Pagina | 1
Epocii Bronzului în România, dar și ai Epocii Fierului (cu cele două vârste ale sale, Hallstat și La Tène).
Dincolo de Herodot, Strabon, în lucrarea Geographia, arată că dacii și geții vorbesc aceeași limbă și constituie
același popor.

c) Enumerarea triburilor trace

În cadrul neamului trac, existau numeroase triburi:
 dacii – tracii care locuiau în Banat;
 apulii – tracii care locuiau în Câmpia Transilvaniei;
 geții – tracii care locuiau în Câmpia Munteană;
 odrizii – tracii care locuiau la sudul Dunării;
 carpii – tracii care locuiau în Moldova;
 tirageții – tracii care locuiau la gurile Bugului.

d) Referințe istoriografice diverse

Istoriografia antică include numeroase referiri la poporul trac:
1. Herodot, în cartea a patra a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Darius împotriva sciților,
în 514 î.Hr. Toate triburile trace s-au supus regelui persan, cu excepția geților, care „au opus o puternică
rezistență”, fiind însă învinși de armata persană. Herodot afirmă, în legătură cu acest episod, că geto-dacii erau
„cei mai viteji dintre traci”.

2. Relatarea lui Tucidide, în lucrarea Războiul Peloponesiac, vorbește despre uniunea de triburi geto-
dace a odrizilor din Dobrogea, care, în sec V î.Hr., era condusă de o căpetenie numită Sitalces şi apoi o altă
căpetenie, Seuthes. Același autor precizează un lucru foarte important: geții şi alte popoare din aceste ținuturi
sunt vecini cu sciții, având aceleași arme, aceleași obiceiuri. Rezultă că orice mențiune referitoare la sciți este
în egală măsură valabilă şi pentru geto-daci.

3. Autorul latin Pompeius Trogus vorbește despre o uniune de triburi a geților dunăreni, condusă de
un aşa numit Rex Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul militar desfășurat între regele Filip
al II-lea al Macedoniei și căpetenia scită Ateas.

4. Autorii Strabon și Arian relatează expediția lui Alexandru cel Mare din 335 î.Hr. la nordul
Dunării, când regele macedonean a cucerit una dintre cetățile geto-dace aflate în această zonă.

5. Un alt autor latin, Curtius Rufus, în lucrarea Istoria Alexandriei, vorbește despre geții da la nordul
gurilor Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean Zopyrion.

6. Istoricii Diodor din Sicilia și Polianus și geograful Pausanias relatează pe larg conflictul dintre
Dromichaites, șeful unei uniuni de triburi geto-dace din Câmpia Munteană, și diadohul Lysimah al
Macedoniei, eveniment petrecut între anii 300-292 î.Hr. și care s-a soldat cu victoria lui Dromichaites.

7. Istoricul Iustinius vorbește despre conflictul regelui trac Oroles cu tribul bastarnilor, iar textele unor
inscripții descoperite la Histria menționează numele unor căpetenii gete din zona Dobrogei, care în sec. III
Pagina | 2
î.Hr. îşi exercitau autoritatea asupra cetăților grecești de pe țărmul Pontului Euxin (Remaxos, Zamoldegikos).

8. Istoricul Pompeius Trogus vorbește despre „incrementa Dacorum per Rubobosten regem” –
creșterea puterii geto-dacilor sub regele Rubobostes (rege dac din Transilvania), într-o zonă aflată în interiorul
arcului carpatic.

Din relatările autorilor antici, greci și latini, coroborate cu descoperirile arheologice, se deduc
următoarele concluzii:
 tracii erau o populație sedentară, care practica agricultura pe scară largă;
 tracii aveau construcții civile și militare impunătoare;
 tracii dispuneau de armate puternice și bine echipate;
 geto-dacii sunt autohtoni în spațiul carpato-dunăreano-pontic, deoarece procesul cristalizării
lor ca neam distinct în cadrul poporului trac s-a desfășurat în acest areal geografic.

§4. Organele de conducere ale tracilor în epoca prestatală

În cadrul obștilor gentilico-tribale, atribuțiile de conducere socială aparțin Adunării Poporului, care
reprezintă adunarea bărbaților capabili să poarte arme. Aceasta lua cele mai importante decizii pentru
întreaga colectivitate, pe baza principiului că aceia care își risca viața în luptă trebuie să și decidă. Regii
menționați de autorii antici (spre exemplu, Rubobostes) nu sunt șefi de state, monarhi în adevăratul sens al
cuvântului, ci conducătorii unor triburi și uniuni de triburi, aleși și revocați de Adunarea Poporului, aceasta
stabilindu-le totodată și atribuțiile.
Nu este însă mai puţin adevărat că, aşa cum rezultă şi din izvoarele prezentate, pe fondul descompunerii
societății gentilico-tribale, se manifestă mai acut tendința conducerii militarizate, sprijinită de aristocrația
gentilico-tribală, de a se impune în faţa poporului, de a-şi permanentiza şi consolida decizia, ba chiar de a o
transmite cu titlu ereditar. Această tendință marchează tranziția de la societatea gentilico-tribală la societatea
organizată politic (stat), astfel încât acești șefi militari, anturați de aristocrația elementelor gentilico-tribale,
devin unicul factor decizional în societate.

§5. Premise pentru apariția statului

La sfârșitul epocii prestatale, se prefigurează premisele apariției statului:

1. stratificarea socială, în sensul că cele trei trepte ale ierarhiei sociale erau reprezentate de rege,
supușii care servesc și urmăresc conducătorul și marea masă egală;
2. stabilirea apartenenței la comunitate pe criteriu teritorial, în sensul că populația rezultată
în urma descompunerii obștilor gentilico-tribale (organizate pe criteriul afinității) se
organizează în obști sătești sau teritoriale (organizate pe criteriul teritorial).

Pagina | 3
 NORMELE DE CONDUITĂ ALE TRACILOR ÎN EPOCA PRESTATALĂ

§1. Perioadă istorică de referință

În istoria poporului trac, epoca prestatală s-a desfășurat între două momente de referință: colonizarea
tracă a arealului cuprins între Carpați, Dunăre și Nistru (sfârșitul Neoliticului) și apariția statului, drept
formă de organizare politică a societății (sec. I î. Hr.).

§2. Caracterizarea normelor de conduită ale tracilor

a) Lipsa caracterului juridic

În această perioadă, relațiile sociale erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic,
norme ce reprezintă expresia interesului societății gentilice şi, ca atare, erau respectate şi aplicate de bunăvoie
de toți membrii societății. Caracterul nejuridic al acestor norme se justifică prin absența statului, adică a unui
aparat de constrângere care să asigure respectarea normelor. Aristotel precizează că agatârșii versificau
regulile de conduită și le învățau cântându-le, în timp ce Iustinus menționează faptul că tracii respectă
dreptatea în chip firesc și nu prin legi, iar Herodot arată că geții erau cei mai drepți dintre traci.

b) Caracterul religios
Totodată, cu referire expresă la geto-daci, trebuie să precizăm că aceste norme de conduită aveau un
caracter pronunțat religios, astfel încât la poporul antic se acredita ideea că normele de conduită sunt de
sorginte divină, că provin de la zei.

§3. Instituția proprietății

În epoca prestatală a societății trace, proprietatea nu era un drept, ci o stăpânire în fapt, iar asupra
terenurilor comune se exercita o stăpânire comună.
Herodot arată că fii puteau cere și obține de la părinți delimitarea părții care li se cuvine din
proprietatea comună; din această regulă de conduită, prin conținutul său, rezultă că proprietatea privată
era în plin proces de constituire. În același sens poate fi interpretată și norma de conduită potrivit căreia furtul
reprezenta o gravă încălcare a normelor de conduită socială, deoarece aducea atingere proprietății private.

§4. Instituția căsătoriei

În privința căsătoriei, poetul Meandru arată că unele triburi trace practicau poligamia. Informații
pentru epoca mai recentă, provenind de la poetul Horațiu, precizează că tracii erau monogami și respectau
monogamia. La finele comunei primitive, femeia avea statut social inferior, dovadă că regele trac Oroles i-
a pedepsit pe oștenii săi înfrânți să facă slujba femeilor lor, slujbă care lor li se făcea de obicei.

§5. Instituția încheierii convențiilor

Încheierea de învoieli se realiza printr-un jurământ înconjurat de adevărate practici ritualice,

asemănătoare procedurii feudale a înfrățirii. Într-un loc public, fiecare dintre părți picura câteva picături
de sânge din degetul crestat într-o cupă de vin, apoi își înmuiau vârful sabiei în cupa cu vin și, în final, o
Pagina | 4
consumau pe aceasta din urmă. Astfel, cele două părți simbolizau o legătură de sânge (gentilică), în sensul
că fiecare a consumat din cupa cu sângele celuilalt și pe sabia fiecăruia se regăsea sângele celuilalt.

§6. Jurământul pe vetrele regale

Se practica și jurământul pe vetrele regale (zeitățile palatului regal), în sensul că, dacă regele se
îmbolnăvea, se considera că un suspus a jurat strâmb și se recurgea la o procedură de identificare a
vinovatului. Pentru identificarea lui, erau desemnate trei ghicitoare pentru a arăta cine era acela și, dacă
supusul nega, se aduceau șase ghicitoare; dacă dădeau aceeași soluție, cel în cauză era condamnat la moarte,
iar, în caz contrar, pedeapsa se aplica primelor trei ghicitoare. Acest procedeu este asemănător cu instituția
juridică a probei cu jurători, consacrată de Legea Țării.

Pagina | 5
 FORMAREA ȘI ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC

§1. Perioadă istorică de referință

Saltul calitativ de la societatea organizată pe baza democrației militare la societatea organizată politic
(stat) a fost determinat, în mod dialectic, de o serie de transformări economice şi sociale, pe care le-a suferit
societatea tracă în secolul I î. Hr.

§2. Premisele apariției statului

Pe plan economic, avem în vedere progresele realizate în timpul vârstei a doua a Epocii Fierului, care
au dus la creșterea productivității muncii, la creșterea producției și a schimbului de mărfuri, ceea ce a
determinat intensificarea comerțului și a circulației monetare. Tracii încep să bată monede în ateliere proprii,
care circulau în paralel cu cele grecești.
Pe plan social, asistăm la o adâncire a stratificării sociale, oglindită și arheologic prin locuințele și
mormintele impunătoare ale aristocrației, în raport cu cele modeste ale săracilor. Aristocrația preia
pământurile obștilor, prada de război și se impune ca un element dominant. În același timp, slăbesc legăturile
gentilice, iar apartenența la obște nu se mai realizează în funcție de rudenie, ci în funcție de teritoriul locuit.

Sunt întrunite, astfel, cele două criterii esențiale în baza cărora distingem între comunele primitive și
stat:
1. criteriul stratificării sociale;
2. criteriul teritorial – acest lucru desemnează faptul că vechile obști gentilice, organizate pe
criteriul rudeniei, sunt înlocuite cu obști sătești sau teritoriale, constituite pe criteriul teritorial.

§3. Factori de influență pentru apariția statului

a) Factori interni
Statul dac s-a format în timpul lui Burebista. Strabon afirma că Burebista a pus capăt războaielor
interne care îi divizau pe traci și i-a făcut să asculte de poruncile sale, întemeind o mare stăpânire, de a cărei
putere se temeau toți vecinii, inclusiv romanii aflați în expansiune.
Burebista a realizat o serie de reforme în direcția consolidării statului şi anume:
 reforma politică, constând în supunerea tuturor triburilor geto-dace, prin negocieri sau prin forța
armelor;
 reforma religioasă, realizată cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constând în unificarea
credinţelor disparate ale triburilor geto-dace într-un sistem politeist unic;
 reforma administrativă, care constă în mutarea centrului puterii geto-dacilor din Câmpia
Munteană în zona Munților Orăştiei (interiorul arcului carpatic), unde a fost întemeiată capitala
noului stat, Sarmizegetusa, şi a fost edificat un întreg sistem de aşezări fortificate.

b) Factori externi
Alături de factorii determinanți, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care,
Pagina | 6
deși nu au determinat în sens dialectic formarea statului, au favorizat, au grăbit formarea statului trac:
 pericolul expansiunii romane, de ordin economic și militar, care a dus la atingerea de către
romani a limesului dunărean; statul roman a cucerit Grecia, Macedonia, precum și litoralul
dobrogean al Pontului Euxin, ajungând la Dunăre și stabilindu-și limesul pe linia acesteia;
 slăbirea puterilor aliaților celți în luptele cu romanii;
 lipsa altor aliați în războiul împotriva romanilor.

§4. Arealul ocupat de statul geto-dac

Relatările lui Strabon se completează cu inscripțiile de la mormântul lui Acornion (de la

Dionysopolis), în care se arată că Burebista ajunsese cel mai mare stăpânitor al ținuturilor de dincolo şi de
dincoace de Dunăre. Regele geto-dac a reușit să unifice aproape tot arealul locuit de traci într-un singur stat,
delimitat de:
 în nord – Carpații Păduroși;
 în sud – Munții Haemus;
 în est – gurile Bugului;
 în vest – Dunărea mijlocie.

§5. Organele centrale de conducere ale statului geto-dac

a) Esența și forma statului geto-dac

Din punctul de vedere al esenței sale, spre deosebire de Roma antică sau de Grecia antică, care erau
state sclavagiste de tip clasic, statul geto-dac a fost un stat sclavagist începător, cu importante trăsături care
îl apropie de statele Orientului Antic, bazate pe modul de producție tributal, cum ar fi Egipt sau Asiria, unde
regele deținea monopolul exploatării zăcămintelor de aur.
Din punctul de vedere al esenței sale, statul geto-dac era o monarhie cu un pronunțat caracter
militar. Conducătorii statului aparțineau aristocrației, autorii anticii menționând cele două categorii sociale
geto-dace: tarabostes / pileati (aristocrații) și comati / capilati (oamenii de rând). Caracterul pronunțat militar
al statului geto-dac nu este o expresie a primitivismului, așa cum susțin unii autori, ci este o consecință
firească a contextului istoric în care s-a format și a evoluat acesta, dominat de agresiunea permanentă a
puterilor vecine.
Strabon denumea stăpânirea exercitată de Burebista imperiu, iar o inscripție descoperită în Siria
denumește stăpânirea exercitată de Decebal regat. Lui Decebal i-a fost recunoscută de către împăratul
Domițian diadema reglă și calitatea de rege al unui regat clientelar Romei.

a) Regele
Conducerea supremă în statul geto-dac era asigurată de rege, vârful nobilimii sclavagiste și al
aparatului de stat. Instituția regalității a avut un caracter ereditar, lipsit însă de principul primogeniturii,
pe latura ereditară remarcându-se succesiunea la tron nu doar a fiului, ci și a fratelui regelui.

b) Marele Preot
Acesta juca, în statul geto-dac, rolul de vicerege, a cărui putere religioasă compensează puterea laică
Pagina | 7
a regelui. Uneori, cele două demnități erau exercitate de aceeași persoană (e.g. Deceneu sau Comosicus, regi
și Mari Preoți simultan).
Dio Cassius afirmă că marii preoţi aveau o putere aproape regală. Rolul foarte important se explică
prin aceea că regii traci erau interesați să acrediteze ideea originii divine a regalității. Legile sunt de origine
divină, de aceea preoților le revenea interpretarea voinței zeilor, astfel încât ei aveau principalele atribuții
judecătorești. Marele Preot era considerat, în unele izvoare, ca fiind și judecătorul suprem, însă acest titlu
este contestat.

c) Curtea regală
Exista şi o curte a regelui la nivel central, alcătuită din sfetnici și executanți ai poruncilor regale și
organizată după modelul statelor elenistice. Curtea regală avea şi o anumită ierarhie, dovadă fiind inscripția
din Dionysopolis, care vorbește despre primul sfetnic al lui Burebista – Acornion.

§6. Organele locale de conducere ale statului geto-dac

Referitor la organizarea locală, Suidas precizează că în statul geto-dac erau unii puşi mai mari peste
treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor.
Existau două categorii de dregători locali:
 dregători cu atribuțiuni administrative, care dirijau agricultura la nivelul obștilor sătești;
 dregători militari, comandanți ai cetăților; acest lucru arată că exista un vast sistem de apărare,
în centrul căruia se află sistemul munților Orăștiei.

Pagina | 8
Anul 1, semestrul I 12.10.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 2

DREPTUL GETO-DAC

§1. Apariția dreptului geto-dac

După constituirea statului geto-dac, s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit din norme juridice ce au
luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală în reglementarea relațiilor sociale
din societatea geto-dacă.

§2. Căile de formare ale dreptului geto-dac

Dreptul geto-dac s-a format pe trei căi:

1. sancţionarea unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din epoca prestatală, în care este
vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei dominante şi despre
care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general;
2. instituirea unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor cerinţe economice, sociale, circumscrise
organizării de tip politic a societăţii;
3. elaborarea unui sistem scris de legi (Belegines), pe lângă dreptul nescris sau cutumiar, exprimat
în formă obiceiurilor; acest sistem de legi scrise nu a parvenit pe cale directă, dar autorii antici îl
menţionează; Strabon şi Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului său un set de legi scrise,
conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista pretindea că i-au fost inspirate de zei; acestea
s-au păstrat până în sec. VI d. Hr.; spre deosebire de codul decemviral al romanilor (Legea celor
XII Table), acestea conţin norme de drept noi.

§3. Instituția proprietății

În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:

 proprietatea privată;
 proprietatea comună, devălmaşă, a obștilor sătești sau teritoriale.

a) Proprietatea privată
Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care menţionează că în statul geto-
dac existau mari proprietari de pământuri şi vite. Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării
sclavilor de origine geto-dacă pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă. Rezultatul
este că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiect pământul, vitele şi sclavii, iar titularii săi erau
membrii aristocrației geto-dace, şi anume taraboștii.
În proprietatea privată a fiecărui individ se mai găsea locul său de casă, indiferent de formă.

b) Proprietatea comună devălmașă

A doua formă de proprietate, cea comună devălmașă, este cunoscută din examinarea unor versuri
Pagină | 1
conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri sunt că pământurile
proprietății comune devălmașe se aflau în stăpânirea comună a membrilor obștii, în sensul că acestea nu
erau împărțite. La fel se întâmplă cu recoltele obținute de pe aceste terenuri.
Pământul obştilor era împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care erau atribuite membrilor
obștii pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorţi. În anul următor, loturile de
cultură erau redistribuite prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi sistem, al asolamentului. Procedura distribuirii
loturilor prin tragere la sorţi era supravegheată de către dregătorii administrativi, tot aceştia fiind cei care
reţineau impozitul sau tributul datorat statului de către obşte din recoltele obţinute.

§4. Instituția căsătoriei

Herodot arată că, la daci, căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la părinţii
acesteia de către soţ, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă de soţul său. În
acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care soţia geto-dacă trebuia să le
îndeplinească în cadrul gospodăriei.
Un alt poet latin, Horațiu, arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami şi consemnează totodată
şi practica zestrei, termen de sorginte geto-dacă. Tot Horațiu menționează că cea mai importantă zestre a
femeii geto-dace consta în virtutea ei.

§5. Dreptul penal substanțial și procesual

a) Dreptul penal
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care principalele
instituţii vizau apărarea statului şi apărarea proprietăţii private. Singura menţiune concretă existență în
acest sens provine de la Horațiu, care spune că adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu uciderea sa.

b) Dreptul procesual
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile realizării justiţiei fuseseră
preluate de către stat, în statul geto-dac, în anumite situaţii (cazuri de vătămare corporală) continuă să se
aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui, adică o formă de justiţie privată.
Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre preocupările principale ale
statului geto-dac:
 Iordanes spune despre Comosicus că era judecător suprem; acesta se ocupa de organizarea şi de
judecarea proceselor, însă Comosicus era rege și Mare Preot simultan; de aceea, nu putem ști cu
exactitate dacă acesta exercita atribuțiile de judecător suprem în virtutea calității de rege sau a celei
de Mare Preot;
 poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac, arată că duelul judiciar
era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane; mai funcționa și sistemul
compozițiunii – înlocuirea dreptului de răzbunare cu o despăgubire materială.

Pagină | 2
 §6. Dreptul internațional public

În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe care preoţii geto-
daci îl jucau asemenea preoţilor romani în cadrul ceremonialului care însoţea încheierea unor tratate de
alianţă (negociate și semnate de Marele Preot alături de rege) între statul geto-dac şi alte state.

Pagină | 3
 ORGANIZĂRILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA

§1. Organizarea teritoriilor cucerite de romani

În urma războaielor daco-romane (101-102, 105-106), o parte a teritoriilor locuite de geto-daci au

intrat în stăpânirea statului roman. Au rămas însă, în continuare, locuite de dacii liberi Crișana, Maramureş
şi nordul Moldovei. Pe de altă parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat în componenţa
provinciei romane Dacia – Sudul Moldovei, Muntenia şi colţul de sud-est al Transilvaniei au fost iniţial
incluse, din punct de vedere administrativ, în provincia Moesia Inferior (provincie militară).

§2. Organizarea teritorială a Daciei în timpul împăratului Traian

Între 106 și 117 (moartea împăratului Traian), Dacia a fost o provincie unitară, cuprinzând Banatul,
Oltenia şi Transilvania, fără colțul de sud-est. Capitala provinciei se afla la Colonia Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa.

§3. Organizarea Daciei în urma primelor două reforme administrativ-teritoriale

În 117, împăratul Hadrian înfăptuiește prima reorganizare administrativ-teritorială – abandonează

provincia Moesia Inferior, care era greu de apărat împotriva atacurilor dacilor liberi, şi împarte teritoriul
rămas sub stăpânire romană în două provincii:
 Dacia Inferior – alcătuită din Oltenia, colțul de sud-est al Transilvaniei și o parte a Câmpiei
Muntene și având capitala la Drobeta;
 Dacia Superior – alcătuită din Banatul și restul Transilvaniei, având capitala la Colonia Ulpia
Traiana;
În 124, pentru a stopa atacurile dacilor liberi, Hadrian desprinde din Dacia Superior zona situată la
nord de Arieş şi de Mureșul Superior şi creează o nouă provincie – Dacia Porolissensis (provincie militară,
cu capitala la Napoca).

§4. Organizarea Daciei în urma ultimei reforme administrativ-teritoriale

Între 168 și 169, Marcus Aurelius înfăptuiește ultima reorganizare administrativ-teritorială. El uneşte
Dacia Superior cu Dacia Inferior, formând Dacia Apulensis (cu capitala la Apullum), şi apoi desprinde
Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie – Dacia Malvensis (cu capitala la Malva) –, menţinând
astfel Dacia Porolissensis în vechile sale graniţe.
Începând cu domnia lui Alexandru Sever, Colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de metropolis
a celor trei Dacii.

Pagină | 4
 ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA

§1. Enumerarea organelor centrale de conducere ale provinciei romane Dacia

Organele centrale de conducere ale provinciei romane Dacia erau:

1. Legatus Augusti pro praetore;
2. Concilium provinciae;
3. Procuratorul financiar;
4. Procuratorul vamal.
Vom realiza în continuare analiza organelor de conducere ale provinciei romane Dacia în funcție de
fiecare organizare administrativ-teritorială în parte.

§2. Legatus Augusti pro praetore

a) Organizarea funcției în provincia romană Dacia

Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către împărat, prin
intermediul unui guvernator, care se numea Legatus Augusti pro praetore. Acesta era recrutat dintre membrii
Ordinului Senatorial şi avea rang consular, în sensul că el fusese consul la Roma.
Reședința legatului şi capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adică puterea de comandă a consulului de
la Roma. El putea comanda mai multe legiuni şi avea atribuții supreme de conducere pe plan administrativ,
militar şi judiciar.

b) Organizarea funcției după primele două reorganizări administrativ-teritoriale

După prima și a doua reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuite de împăratul Hadrian, organizarea
politică era următoarea:
 Dacia Superior era condusă tot de un legat imperial, cu singura deosebire că era recrutat dintre
membrii Ordinului Senatorial, având rang pretorian, inferior – legatul imperial era fost pretor
la Roma, în sensul că el nu avea dreptul de a comanda decât o singură legiune, spre deosebire de
cel care avea imperium proconsulare, respectiv Legiunea a XIII-a Gemina, care îşi avea sediul
în castrul de la Appulum, unde se afla şi reședința guvernatorului Daciei Superioare; capitala
provinciei Dacia Superioară rămâne însă la Colonia Ulpia Traiana;
 Dacia Inferior era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti, denumit şi
procurator presidial sau praeses, recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru, adică dintre
cavaleri; el se bucura de ius gladii, care îi conferea depline puteri civile, militare şi judiciare
(dreptul sabiei); capitala acestei provincii, precum şi reşedinţa guvernatorului ei, se aflau la
Drobeta;
 o poziţie asemănătoare o avea şi Dacia Porolissensis, sediul guvernatorului şi capitala acestei
provincii fiind la Napoca.

c) Organizarea funcției după a treia reorganizare administrativ-teritorială

După a treia reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Marcus Aurelius, organizarea
Pagină | 5
politică era următoarea:
 o poziţie identică cu cea a Daciei Porolissensis o avea și Dacia Malvensis, capitala acestei
provincii şi reşedinţa guvernatorului său fiind la Malva;
 în Dacia Porolissensis, după transferarea Legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în castrul de
la Porolissum, atribuțiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul comandant al
acesteia;
 guvernatorul Daciei Apulensis redobândeşte rangul consular de la început şi asigură conducerea
şi coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura de legatus Augusti pro praetore
Daciarum trium.

§3. Concilium provinciae

a) Prezentare generală
Un alt organ central de conducere a provinciei romane Dacia era Concilium provinciae, denumit și
Concilium Daciarum trium, în esență o adunare provincială alcătuită din reprezentanți ai orașelor, care se
întruneau o dată pe an la Colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor. Membrii acesteia aparțineau
Ordinului Ecvestru și Ordinului Decurionilor și alegeau dintre ei un președinte al adunării, care cumula și
funcția de sacerdos arae Augusti (preot al cultului imperial în provincia romană Dacia).

b) Atribuțiuni
Concilium provinciae era un organ cu caracter consultativ, având atribuțiuni restrânse, limitate la
discutarea unor chestiuni de interes general ale orașelor și provinciilor și susținerea acestor interese generale
în fața administrației imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului, față de
abuzurile magistraților provinciali.
În realitate, principala sarcină a acestui Concilium provinciae era întreținerea cultului imperial în
Dacia, în scopul întăririi unității provinciilor și al creșterii loialității și devotamentului provincialilor față
de stăpânirea romană.

§3. Procurator financiar

Administrarea financiară a provinciei era încredințată unui procurator financiar, subordonat

legatului imperial și recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru, având sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde
se centralizau datele privind veniturile și impozitele pentru toate cele trei provincii Dacia. Procuratorul
financiar avea în subordine un întreg aparat fiscal, format din funcționari mărunți.
Situația s-a menținut și în urma reorganizărilor teritorial-administrative succesive ale provinciei Dacia,
în Dacia Superior și în Dacia Apulensis, cu mențiunea că, atunci când locul guvernatorului imperial al Daciei
Apulensis era vacant, interimatul era asigurat de procuratorul financiar, care acționa ca un viceguvernator.
În Dacia Inferior, Dacia Porolisensis și Dacia Malvensis, atribuțiunile financiare erau exercitate de
către procuratori prezidiali, cu precizarea că, în Dacia Porolisensis, după ce conducerea provinciei a fost
încredințată generalului comandat al Legiunii a V-a Macedonica, atribuțiunile financiare au revenit unui
procurator special, care nu mai avea calitatea de praeses.

Pagină | 6
 §4. Categorii de impozite

În vederea stabilirii impozitelor, în provincia romană Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, se
organizau odată la cinci ani recensăminte ale bunurilor și persoanelor de către funcționari specializați,
denumiți duumviri quinquenales. Impozitele erau de două feluri:
1. impozite directe (tributa), care, la rândul lor, cuprindeau următoarele categorii:
1.1. impozitul funciar (tributum soli sau stipendium), plătit pe terenuri și pe clădiri;
1.2. impozitul personal (tributum capitis), plătit nu numai de cetățenii romani, ci și de latini și
peregrini;
2. impozite indirecte (vectigalia), care, la rândul lor, cuprindeau următoarele categorii:
2.1. impozitul de 5% pe moșteniri și eliberări de sclavi;
2.2. impozitul de 4% pe vânzări de sclavi;
2.3. impozitul de 1% pe vânzări de bunuri;
2.4. impozitul de 2,5% pe circulația bunurilor și a persoanelor (cel mai important).

§5. Procurator vamal

Pentru încasarea celui din urmă (taxă vamală), au fost organizate, atât la granița, cât și în interiorul
provinciei romane Dacia, oficii vamale, denumite stationes, conduse de sclavi imperiali, apoi de arendași
(conductores), iar, după reforma administrativ-teritorială a lui Marc Aureliu, de procuratori vamali, recrutați
din rândul Ordinului Ecvestru.

Pagină | 7
 ORGANIZAREA LOCALĂ A PROVINCIEI ROMANE DACIA

§1. Clasificarea așezărilor

În provincia romană Dacia, au existat două categorii de așezări:

1. așezări permanente – erau de două feluri:
a) așezări urbane – la rândul lor, cuprindea următoarele subdiviziuni:
 colonii – centre urbane puternic romanizate, locuite cu precădere de cetățeni romani, ca
se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice, cu excepția dreptului de
proprietate quiritară asupra pământului, pe care îl aveau doar cetățenii romani din
coloniile învestite cu ius italicum (ficțiune juridică conform căreia solul acestor colonii era
asimilat solului Italiei, cu consecința că cetățenii romani din coloniile învestite cu ius
italicum nu plăteau tributum soli sau stipendium);
 municipii – centre urbane mai puțin romanizate, cu statut inferior coloniilor, locuite de
latini și de peregrini, deși distincția care odinioară era atât de clară între colonii și municipii
se estompase foarte mult (asistăm la o nivelare a statutului juridic al așezărilor urbane
în întregul imperiu și, evident, și în provincia Dacia).
b) așezări rurale – cuprindeau cea mai mare parte a populației provinciei Dacia și erau împărțite
în două subdiviziuni:
 sate organizate în forma tradițională tracă a obștilor sătești și teritoriale;
 sate organizate după model roman, care, la rândul lor, erau de două feluri:
 pagus, pagi – satele organizate pe teritoriul unei colonii, locuite în majoritate de
cetățeni romani; ele dispuneau și de organe de conducere interne;
 vicus, vici – satele organizate în afara coloniilor, locuite în majoritate de necetățeni
(latini și peregrini).
2. așezări nepermanente – în această categorie erau incluse:
a) stationes – oficiile vamale, fiscale, poștale de pază și control, organizate în interiorul
provinciei romane Dacia, dar și la granițele acesteia, unde se percepea taxa pe circulația
bunurilor și persoanelor;
b) canabae – așezări rurale organizate pe lângă castre, locuite de meșteșugari, negustori și alte
categorii de persoane care își desfășurau activitatea în legătură cu armata romană, precum și de
familiile și de rudele soldaților;
c) stațiuni balneo-climaterice;
d) terenurile proprii ale fiecărei legiuni – folosite pentru nevoile economice ale armatei romane;
e) patrimonium Caesaris – domenii imperiale administrate direct de către împărat; în provincia
Dacia, făceau parte din această categorie minele de aur din zona Munților Apuseni, conduse
de un procurator aurarium.

§2. Organele de conducere a orașelor

Orașele se bucurau de o conducere autonomă, asemănătoare în toate provinciile romane, preluată

după modul de conducere a Romei. Această conducere era exercitată numai de cetățenii romani, iar autorul
Pagină | 8
latin Aulugeriu afirmă că orașele romane sunt mici efigii ale poporului roman. Organele de conducere ale
orașelor romane erau următoarele:

A) Consiliul (sau Senatul) municipal

a) Prezentare generală
Consiliul municipal era organul suprem de conducere a așezărilor urbane, fiind asemănător Senatului
Romei. Membrii acestuia formau Ordo Decurionum (Ordinul Decurionilor). Numărul decurionilor din
Senat era cuprins între 30 și 50, stabilit prin actul de înființare a orașelor în funcție de numărul cetățenilor
romani.

b) Condiții de eligibilitate
Membrii Senatului municipal erau desemnați de către magistrații specializați cu efectuarea
recensămintelor (duumviri quinquenales), dintre persoanele care îndeplineau cumulativ trei condiții:
 erau cetățeni romani ingenuini (născuți din părinți care au fost întotdeauna oameni liberi);
 împliniseră vârsta minimă de 25 de ani (nu cădeau sub incidența tutelei);
 dispuneau de o avere de minim 100.000 de sesterți (unitatea monetară romană; decurionii
răspundeau cu propria lor avere pentru neîncasarea impozitelor și a taxelor datorate de provinciali
statului roman).
Cu toate acestea, erau preferați aceia care îndepliniseră magistraturi municipale sau sacerdotale.

c) Atribuțiuni
Principalele atribuțiuni ale Senatului municipal erau următoarele:
i. atribuțiuni economice:
 atribuirea de terenuri;
 soluționarea problemelor ereditare;
 organizarea activității producției realizate pe domeniul public;
ii. atribuțiuni edilitare (organizarea spectacolelor și a jocurilor publice, îndeplinirea obligațiilor
de cult etc.);
iii. atribuțiuni fiscale (colectarea taxelor și a impozitelor);
iv. alegerea magistraților municipali și sacerdotali;

B) Magistrații
a) Magistrații municipali
În colonii, magistrații superiori erau numiți duumviri iure dicundo (doi bărbați care spun dreptul),
iar în municipii purtau denumirea de quatorviri iure dicundo (patru bărbați care spun dreptul). Ei erau aleși
pentru o perioadă de un an dintre decurioni și exercitau atribuțiuni administrativ-executive și judiciare.
Alți magistrați municipali erau edilii, însărcinați cu poliția orașului, aprovizionarea piețelor și
întreținerea străzilor și a clădirilor, precum și questorii, care se ocupau cu administrarea finanțelor și a
bunurilor orașului. În subordinea acestor magistrați se afla un întreg aparat de funcționari și slujbași mărunți
(apparitores).
b) Magistrații sacerdotali
Magistrații sacerdotali (preoții municipali) erau aleși de către decurioni și erau organizați într-un
Pagină | 9
sistem ierarhic, format, de la vârf spre bază, din pontifex (ales dintre decurioni), flamines (preoții zeilor
principali – e.g. Jupiter, care efectua sacrificii publice) și auguri (sacerdoți de rang inferior).

C) Ordinul Augustalilor (Ordo Augustalium)

a) Prezentare generală
Al doilea eșalon al conducerii orașelor era format din Ordinul Augustalilor. Augustalii erau oameni
fără acces la decurionat și la magistraturile municipale, aleși pe viață de către decurioni. Augustalii se
constituiau într-o asociație la nivelul întregii provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla
și conducătorul lor (sacerdos arae Augusti), care îndeplinea și funcția de președinte al Concilium provinciae

b) Atribuțiuni
Atribuțiunile lor constau în întreținerea cultului Romei și al împăratului în viață, precum și în realizarea
de donații pentru oraș, în vederea edificării unor construcții civile sau religioase.

D) Colegiile (Colegia)
Al treilea eșalon al conducerii orașelor îl reprezentau colegiile cu caracter profesional, religios sau
funerar, adică asociații care aveau ca scop ajutarea reciprocă a membrilor lor. Colegiile profesionale (e.g
colegiul meșteșugarilor, colegiul negustorilor) erau organizate după modelul militar, grupându-i pe membrii
lor în decurii şi centurii, şi erau conduse de un praefectus sau magister, fiind totodată puse sub protecția unei
persoane de vază a orașului, denumită patronus sau defensor (apărătorul sau protectorul colegiului respectiv).

Pagină | 10
Anul 1, semestrul I 19.10.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 3

DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA

§1. Instituția persoanelor

Dreptul roman aplicat în provincia Dacia avea un pronunțat caracter statutar, deoarece consacra un
statut juridic diferit pentru diversele categorii de persoane.

a) Cetățenii romani
Pe prima treaptă a ierarhiei sociale se aflau cetățenii romani, care se bucurau de plenitudinea
drepturilor civile și politice, cu excepția dreptului de proprietate quiritară, de care se bucurau doar cetățenii
romani din coloniile învestite cu jus italicum.

Drepturile civile erau următoarele:

1° jus commercii / commercium – dreptul de a încheia acte juridice civile potrivit dreptului civil
(dreptul de a face comerț);
2° jus connubii / conubium – dreptul de a încheia o căsătorie validă potrivit dreptului civil;
3° legis actio – dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea
drepturilor subiective sau a pretențiilor legitime.

Drepturile politice erau următoarele:

1° jus sufragii – dreptul de a alege (dreptul de vot);
2° jus honorum – dreptul de a candida la o magistratură;
3° jus militiae – dreptul de a face parte din legiunile romane.

b) Latinii
Latinii aveau un statut juridic intermediar, între cetățenii romani și peregrini, cu mențiunea că latinii
din provinciile trace erau latini fictivi, în sensul că aveau statut juridic asimilat latinilor coloniali, însă nu erau
rude de sânge cu romanii. De altfel, în perioada stăpânirii române în Dacia, statutul de latin devenise unul cu
caracter excepțional, aplicându-se unui număr redus de persoane, situație explicabilă pe fondul tendinței de
generalizare a cetățeniei romane, înfăptuita prin edictul împăratului Caracalla din anul 212.
Latinii se bucurau, dintre drepturile civile, de jus commercii, jus connubii și, uneori, de legis actio,
iar, dintre drepturile politice, aveau acces doar la jus sufragii.

c) Peregrinii
În dreptul roman clasic, oamenii liberi care nu erau nici cetățeni romani, nici latini, erau considerați
peregrini. Peregrinii, la rândul lor, erau de două categorii:
 peregrinii obișnuiți – în raporturile cu cetățenii romani și cu latinii utilizat normele dreptului
ginților, iar în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (leges moresque peregrinorum

Pagină | 1
 – legile și moravurile peregrinilor), însă numai în măsura în care erau recunoscute de statul roman,
adică nu intrau în coliziune cu principiile dreptului roman;
 peregrinii dediticii – erau considerați o categorie inferioară de peregrini, în sensul că ei s-au
opus prin forța armelor cuceririi romane și, drept răzbunare, romanii le-au interzis aplicarea
vechilor cutume locale; peregrinii dediticii nu puteau dobândi cetățenia romană (dovadă că
edictul împăratului Caracalla îi exceptează de la acordarea cetățeniei) și nu aveau dreptul de a veni
la Roma, sub sancțiunea căderii automate în sclavie.

d) Dreptul aplicabil în relațiile dintre persoane

În funcție de statutul persoanelor, dreptul aplicabil era diferit, după cum urmează:
 în relațiile dintre cetățenii romani, se aplica dreptul civil;
 în relațiile dintre un cetățean roman și un latin/peregrin, se aplica dreptul ginților;
 în relațiile dintre latini, se aplica dreptul ginților;
 în relațiile dintre peregrinii obișnuiți, se aplica dreptul ginților sau cutumele locale (leges
moresque peregrinorum – legile și moravurile peregrinilor);
 în relațiile dintre peregrinii dediticii, se aplica exclusiv dreptul ginților.

e) Actele de drept al ginților

Formele juridice bazate pe ius gentium, deși diferite de cele bazate pe dreptul civil, produceau totuși
efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări imperfecte față de efectele produse de instituțiile
dreptului civil:
 cetățeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrină, potrivit formelor prescrise de
ius gentium, însă nu avea manus (puterea maritală asupra soției) și nici patria potestas (puterea
părintească asupra copiilor rezultați din căsătorie);
 în contractele dintre cetățenii romani și peregrini, se putea utiliza forma scrisă, însă această
formă era ad probationem, iar nu ad validitatem;
 litigiile dintre cetățenii romani și peregrini erau deduse spre soluționare instanțelor romane din
provincii, pe baza ficțiunii juridice că peregrinul era cetățean roman (si civis romanus esset).

§2. Instituția proprietății

a) Proprietatea quiritară
 Prezentare generală
Proprietatea quiritară purta asupra bunurilor imobile și putea fi exercitată numai de cetățenii romani
din coloniile învestite cu jus italicum (ficțiune juridică potrivit căreia solul acestor colonii este asimilat solului
italic, iar consecința este că cetățenii romani din aceste colonii nu au obligația de a plăti tributum soli sau
stipendium).

 Uzucapiunea
Proprietatea quiritară putea fi dobândită prin uzucapiune și era apărată pe această cale împotriva
acțiunii în revendicare (acțiunea proprietarului neposesor prin care reclamă posesia bunului de la posesorul
Pagină | 2
neproprietar). În plus, proprietarul quiritar se bucura de toate atributele proprietății – ius utendi, ius fruendi
și ius abutendi (ius distrahendi sau ius disponendi).

b) Proprietatea provincială
 Prezentare generală
Proprietatea provincială purta asupra bunurilor imobile și era exercitată de ceilalți provinciali, precum
și de cetățenii romani care nu locuiau în coloniile învestite cu jus italicum. Potrivit unui străvechi principiu
de drept roman, dușmanii Romei nu aveau niciun drept, iar terenurile cucerite intrau prin principiul
ocupațiunii în proprietatea statului roman, cu titlul de ager publicus. Aceste terenuri erau date de statul roman
locuitorilor din provincii, care plăteau în schimb tributum soli.

 Caracterizare juridică
Întrucât această stăpânire exercitată de provinciali asupra terenurilor primite în folosință de la statul
roman era dificil de încadrat din punct de vedere juridic, jurisconsulții romani au epocii clasice au încercat
să definească această stăpânire pe baza ideilor și instituțiilor juridice existente la acea dată, spunând că
provincialii exercită posesia și uzufructul și că pot fi asimilați până la un punct cu titularii de drepturi reale.
Doctrina juridică modernă consideră că provincialii exercitau asupra terenurilor primite de la statul
roman un veritabil drept de proprietate, pe care romaniștii l-au denumit proprietate provincială.

 Praescriptio longi temporis

Proprietatea provincială nu putea fi dobândită prin uzucapiune, însă ea era apărată printr-un alt
mecanism juridic, denumit praescriptio longi temporis, pe care jurisconsulții Paul și Modestin o denumeau
praescriptio longae possesionis. Aceasta se deosebea de uzucapiunea din dreptul civil din următoarele puncte
de vedere:
1° în privința termenului:
 uzucapiunea are termene scurte (bunuri mobile – 1 an, bunuri imobile – 2 ani);
 praescriptio longi temporis are termene lungi (între prezenți, adică, la origini, între persoanele
care se află în același oraș, apoi între persoanele din aceeași provincie – 10 ani, respectiv între
absenți, adică, la origini, persoane aflate în localități diferite, apoi în provincii diferite – 20 de
ani);
2° în privința eficienței:
 uzucapiunea este o prescripție achizitivă, în sensul că este un mod de dobândire a
proprietății;
 praescriptio longi temporis este o prescripție extinctivă, în sensul că, după împlinirea
termenului de prescripție, proprietarul provincial poate să respingă cu succes acțiunea în
revendicare formulată de proprietar, însă nu dobândește proprietatea;
3° praescriptio longi temporis permitea joncțiunea posesiilor, spre deosebire de uzucapiune;
4° spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui praescriptio longi temporis, nu se cereau justul titlu
(iusta causa possesionis) și buna-credință.

Pagină | 3
  Praescriptio longssimii temporis
A fost creată, totodată, și o praescriptio longissimi temporis, care avea un termen inițial de 40 de ani
(în vremea împăratului Constantin cel Mare), redus apoi la 30 de ani (în vremea împăratului Teodosiu al II-
lea). Praescriptio longissimi temporis era tot o prescripție extinctivă, ea se aplica atât bunurilor imperiale,
cât și bunurilor bisericești și nu distingea în funcție de bună-credință și rea-credință.

 Reformele împăratului Justinian

Împăratul Justinian, în cadrul demersului sau unificator, a suprimat deosebirea între fondurile italic
și cele provinciale, astfel încât Italia devine o simplă provincie a Imperiului Roman, nemaiavând statutul
special anterior. Pe cale de consecință, împăratul Justinian a unificat uzucapiunea cu praescriptio longi
temporis, creând următorul sistem:
 bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio;
 bunurile imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani, între prezenți, şi de 20 de ani, între
absenți, denumită praescriptio longi temporis;
 în toate cazurile, se cereau atât justul titlul (iusta causa posessionis), cât și buna-credinţă, iar
prescripția avea un caracter achizitiv.

Împăratul Justinian menţine şi praescriptio longissimi temporis, dar cu următoarea fizionomie:

 dacă posesorul era de buna-credință și nu a intrat în posesia bunului prin mijloace violente,
la finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar;
 dacă posesorul nu este de bună-credință sau a intrat în posesia bunului prin mijloace violente,
atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes
acțiunea în revendicare promovată de proprietar; în acest caz, prescriptio longissimi temporis își
menține vechea fizionomie de prescripție extinctivă.

c) Proprietatea peregrină
 Prezentare generală
Proprietatea peregrină purta asupra bunurilor mobile și putea fi exercitată de provinciali. Această
formă de proprietate a fost creată din rațiuni de ordin economic, întrucât peregrinii erau principalii parteneri
de comerț ai romanilor, însă nu puteau exercita dreptul de proprietate quiritară.

 Protecție juridică
Proprietatea peregrină a fost protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicabile
proprietății quiritare. Astfel, acțiunea în revendicare a fost acceptată ulterior și peregrinilor în două forme:
 suprimarea din formula acțiunii a sintagmei ex iure quiritium;
 introducerea în formula acțiunii a ficțiunii că peregrinul este cetățean roman.

Cu aceleași ficțiuni le-a fost acordat peregrinilor accesul la alte două acțiuni:
 actio furti – sancționa delictele de furt;
 actio damnum iniura dati – sancționa pagubele cauzate pe nedrept.

Pagină | 4
 §3. Instituția căsătoriei și a familiei

a) Căsătoria
Peregrinii nu aveau jus connubii, prin urmare nu puteau încheia o căsătorie valabilă conform dreptului
roman. Dacii, fiind peregrini dediticii, nu puteau încheia nici o căsătorie valabilă conform propriului drept,
însă aveau acces la comuniunea reglementată de jus gentium.
Uniunea dintre un cetățean roman și o peregrină fără jus connubii nu avea valoarea juridică a unei
căsătorii, fiind cel mult o situație de fapt. Copilul rezultat dobândea condiția juridică a mamei, fiind, deci,
peregrin, deși tatăl său era cetățean roman. În plus, cetățeanul roman nu se bucura de manus (puterea maritală
asupra soției) și nici de patria potestas (puterea părintească asupra copiilor rezultați dintr-o astfel de căsătorie).

b) Alte acte juridice

În materie de tutelă, curatelă, și adopțiune, cetățenilor romani din Dacia li se aplicau regulile dreptului
civil. Este recunoscută existența unei tutele peregrine, care era accesibilă dacilor. Adopțiunea fraternă în rândul
geto-dacilor a fost cunoscută, constituind fundamentul înfrățirii din perioada feudală .

§4. Instituția succesiunii

În ceea ce privește materia succesiunii, aceasta putea fi deferită în baza legii sau în baza
testamentului. Peregrinii puteau testa în forma specifică a testamentului oral, preluat mai târziu în feudalism
sub forma testamentului cu limbă de moarte. De asemenea, peregrinii aveau testamenti factio pasiva, şi, ca
atare, puteau veni la succesiunea cetățenilor romani.

§5. Instituția obligațiilor

De la prima organizare a provinciei și până la retragerea aureliană, dreptul aplicabil în Dacia, în materia
obligațiilor, a cunoscut o evoluție continuă și a beneficiat de o reglementare corespunzătoare nevoilor
comerciale și sociale ale provinciilor. Normele utilizate aveau o origine juridică relativ complexă, fiind
rezultate din îmbinarea normelor de drept civil, drept al ginților și drept autohton, într-o sinteză juridică ce
a pus bazele nașterii unui nou sistem de drept.
Pentru a ilustra această dinamică, vom apela la unul din cele mai importante documente ale dreptului
privat roman, inclus în categoria textelor epigrafice, anume Tripticele din Transilvania.

Pagină | 5
 TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

§1. Prezentare generală

a) Descoperire arheologică și aspect

Această evoluție a materiei obligațiilor este ilustrată de unul dintre cele mai importante documente ale
dreptului privat roman, denumit Tripticele din Transilvania sau Tăblițele cerate din Transilvania. Acestea
fac parte din categoria textelor epigrafice și au fost descoperite într-o mină de aur părăsită din localitatea
Alburnus Maior (Roșia Montană), între anii 1786 și 1855.

Tripticele se prezintă sub forma unor tăblițe din lemn de brad, legate câte trei. Fețele interioare ale
tăblițelor 1 și 3, precum și ambele fețe ale tăbliței 2 sunt ușor scobite, iar scobitura este acoperită cu un strat
de ceară, pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet.

b) Teorii privind originea tripticelor

Au fost descoperite 25 de asemenea triptice, dintre care 14 sunt lizibile și au putut fi descifrate și
traduse. Traducerea și publicarea Tripticelor din Transilvania au fost realizate de marele romanist Theodor
Mommsen, în lucrarea Corpus Inscriptiorum Latinarum, apărută la Viena.
Plecând de la data ultimului act din Triptice (26 mai 167), Mommsen a susținut că locuitorii din
Alburnus Maior au ascuns tăblițele în mina de aur părăsită și s-au refugiat din localitate, întrucât, în epoca
respectivă, romanii se aflau în conflict cu triburile cvazilor și marcomanilor. La terminarea războiului,
locuitorii nu s-ar mai fi întors la Alburnus Maior.

Această explicație nu poate fi, însă, susținută, deoarece exploatarea minelor de aur din zona Munților
Apuseni a reprezentat până la sfârșitul dominației romane una dintre preocupările principale ale
administrației romane în Dacia. Mult mai uşor este de presupus că doar persoana care a ascuns actele în
mină nu s-ar mai fi întors în localitatea respectivă la încheierea Războaielor Marcomanice şi că, din aceste
considerente, actele comunității din Roșia Montană au rămas în mină şi nu au fost recuperate, fiind descoperite
în urma unor exploatări aurifere și unor cercetări arheologice.

c) Documentele juridice incluse în triptice

Tripticele conțin actele juridice ale comunității din Alburnus Maior, anume:
1. 4 contracte vânzare;
2. 3 contracte de muncă;
3. 2 contracte de împrumut;
4. un contract de societate;
5. un contract de depozit;
6. un proces-verbal prin care se constată desființarea unei asociații funerare ;
7. lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet;
8. un contract prin care o persoană își asumă obligația de a plăti o datorie.

Pagină | 6
 §2. Contractele conținute în Tripticele din Transilvania

a) Contractele de împrumut
Un prim contract de împrumut este încheiat în calitate de creditor de către o femeie peregrină (numită
Anduena lui Bato), ceea ce reprezintă o derogare de la dreptul roman, întrucât, conform acestuia, peregrinii
nu avea acces la jus civile, ci doar la jus gentium, și ca atare ei nu se bucurau de jus comercii (dreptul de a
încheia acte juridice valabile conform dreptului civil). Pe de altă parte, în dreptul roman, femeile erau
obstaculate din punct de vedere intelectual, iar dacă erau sui juris (nu erau sub puterea unui pater familias),
erau puse sub tutela perpetuă a agnaților lor, adică a rudelor lor civile, altfel spus a prezumaților moștenitori.
Femeile puse sub tutelă trebuiau să încheie acte juridice doar cu auctoritatis tutoris, însă în Tripticele
din Transilvania, o femeie, pe deasupra și peregrină, încheie un act juridic valabil fără auctoritatis tutoris.

Într-un alt contract, dobinzile la suma împrumutată sunt percepute printr-o simplă convenție de bună-
credință, ceea ce, potrivit dreptului roman, nu este posibil, întrucât dobinzile erau percepute printr-un act
solemn (stipulatio sortis et usurarum – stipulațiune a capitalului și a dobinzilor – sau stipulatio usurarum –
stipulațiune a dobinzilor).

b) Contractul de depozit
În triptice, este cuprins și un contract de depozit, prin care se realizează operațiunea juridică a
depozitului neregulat (bancherul se obligă să restituie clientul suma păstrată, alături de dobândă). De remarcat
este faptul că actul nu este încheiat în forma scrisă ad validitatem (pentru însăși încheierea sa valabilă), cu
doar ad probationem (pentru probarea unei obligații izvorâte dintr-un alt act juridic).
În ceea ce privește stipulațiunea, ea este utilizată în Tripticele din Transilvania pentru realizarea
operațiunilor juridice a împrumutului cu dobândă şi a garanțiilor personale, deși, în epoca respectivă, dreptul
roman crease acte speciale prin care se realizau operațiunile juridice respective, anume:
 mutuum, pentru împrumutul de consumațiune;
 fideiusio (fideiusiunea), ca garanție personală.

c) Contractele de muncă
Unul dintre aceste contracte este încheiat între proprietarul unei mine și un muncitor, act în care
muncitorul acceptă să nu fie plătit pentru zilele în care nu poate lucra pe motiv că mina este inundată.

i. Forme ale contractului de locațiune

În dreptul roman, contractul de muncă este o specie a contractului de locațiune, ce se prezintă sub
mai multe forme:
1. locatio rei – locațiunea unui bun;
2. locatio operarum – locațiunea de serviciu (actul prin care o persoană ia inițiativa închirierii
serviciilor sale în schimbul unui preț);
3. locatio operis faciendi – locațiunea unui lucru determinat (antrepriza de construcții).
În contractul de muncă din triptice, muncitorul are calitatea de locator, întrucât el ia inițiativa închirierii
serviciilor sale, iar proprietarul minei are calitatea de conductor, în sensul că el trebuie să plătească prețul

Pagină | 7
serviciului prestat de locator. Contractul este unul sinalagmatic (bilateral), adică un contract care generează
obligații în sarcina ambelor părți contractante.

ii. Problema suportării riscului în contract

Problema de drept care se pune este aceea a suportării riscului în contract (sistemul potrivit căruia
una dintre părțile contractante trebuie să-și execute obligația, deși cealaltă nu-și mai poate executa obligația
fără vina sa – caz fortuit sau caz de forță majoră). Mecanismul riscului în contractul sinalagmatic a cunoscut
două forme distincte:
 în epoca veche, riscul în contract se suporta de debitorul obligației imposibil de executat;
 în epoca clasică, riscul în contract a fost preluat de conductor, acesta trebuind să-l plătească pe
locator chiar dacă el nu poate presta serviciul convenit, pentru cauze care nu-i sunt imputabile.

În contractul din triptice, avem o clauză derogatoare de la fizionomia dreptului civil roman, pentru
că, deși din punct de vedere formal, părțile se află pe picior de egalitate juridică, există o discrepanță majoră
de putere economică și de statut social, motiv pentru care muncitorul este obligat să accepte clauze care nu
îi sunt favorabile. Contractul de muncă este, în fapt, un act de adeziune, adică actul la care se poate da sau nu
consimțământul, dar al cărui conținut nu poate face obiectul negocierilor.

d) Contractele de vânzare
Contractele de vânzare din triptice au o formă diferită de aceea a contractelor de vânzare din dreptul
roman, chiar dacă efectele lor sunt identice.

i. Obligații care decurg din contractul de vânzare

Astfel, contractul consensual de vânzare din dreptul roman se încheie prin acrodul de voință al părților
contractante asupra lucrului și asupra prețului. Pe cale de consecință, decurg o serie de obligații:
1. obligația vânzătorului de a preda lucrul;
2. obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune;
3. obligația vânzătorului de garanție pentru viții;
4. obligația cumpărătorului de a plăti prețul.

În contractul de vânzare din triptice, avem câte o clauză diferită pentru fiecare efect:
1. o clauză de cumpărare;
2. o declarație referitoare la preț;
3. clauze distincte cu privire la viții și la evicțiune;
4. o declarație a garanțiilor.

ii. Forme de redactare a actelor juridice în dreptul roman

În dreptul roman, actele erau redactate în două forme:
1. formă obiectivă, în sensul că erau semnate numai de către martori, fiind tipice epocii vechi a
dreptului roman;
2. formă subiectivă, în sensul că erau semnate numai de către părți, fiind tipice epocilor clasice și

Pagină | 8
 postclasice ale dreptului roman, marcate de influența orientală, grecească.
Faptul că, în Tripticele din Transilvania, actele sunt semnate nu numai de martori, ci și de părți sau
garanți (acolo unde obligațiile părților sunt garantate cu garanții personale), demonstrează că ne aflăm într-o
perioadă de tranziție de la forma obiectivă la cea subiectivă.

iii. Forme de realizare a operațiunii de vânzare

Într-una dintre tăblițele cerate (cea mai controversată), operațiunea juridică a vânzării se realizează
atât prin mancipațiune, cât și prin contract consensual.
Romanii făceau distincția dintre operațiunea juridică și forma tehnico-juridică prin care
operațiunea respectivă era realizată. În acest sens, operațiunea juridică a vânzării s-a realizat de-a lungul
timpului prin trei forme tehnico-juridice – mancipațiune, dubla stipulațiune și contract consensual de
vânzare.

În Tripticele din Transilvania, nu numai că pentru o operațiune juridică se folosesc două forme, ci
mancipațiunea este și nulă, întrucât niciuna dintre condițiile sale de fond nu este îndeplinită. În literatura de
specialitate, s-au formulat, cu privire la acest subiect, mai multe opinii:
1. unii autori consideră că, deși mancipațiunea este nulă, operațiunea juridică a vânzării se realizează
în virtutea contractului consensual;
2. alți autori califică invocă existența unei erori, în sensul că părțile au vrut să utilizeze tradițiunea,
însă au folosit în mod greșit cuvântul mancipațiune;
3. există autori care susțin că, pentru mai multă siguranță, părțile ar fi recurs și la mancipațiune, și
la contractul consensual.

Apreciem că explicația are altă natură. Astfel, este cunoscut faptul că, în dreptul roman, contractul
consensual de vânzare nu este translativ de proprietate, ci numai generator de obligații. În dreptul roman
clasic, la care ne raportăm, transferul proprietății se face prin acte speciale (mancipațiunea). La celălalt capăt
al procesului istoric de evoluție în materia vânzării, constatăm că, în Legea țării, vânzarea e consensuală,
translativă de proprietate.
Prin urmare, faptul că în Tripticele din Transilvania, mancipațiunea este alăturată contractului
consensual, înseamnă că ne aflăm în perioada de tranziție de la vânzarea generatoare de obligații (specifică
dreptului roman) la vânzarea translativă de proprietate (specifică dreptului bizantin).

§3. Considerente finale

Din cercetarea formei actelor conținute în Tripticele din Transilvania, a elementelor și a efectelor lor,
precum și a statutului juridic al părților care le-au încheiat, se desprinde concluzia că aceste acte nu sunt
conforme nici cu exigențele dreptului civil roman, nici cu exigențele dreptului ginților, nici cu fizionomia
cutumelor locale trace. Aceste acte juridice au o fizionomie specifică, de natură să le confere o identitate
proprie, ca acte juridice de drept traco-roman.

Pagină | 9
Anul 1, semestrul I 26.10.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 4

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

a) Supraviețuirea influenței romane

Prima provincie abandonată a fost Dacia (271 – 275), însă abandonarea acesteia a însemnat doar
retragerea armatei romane, a aparatului administrativ superior și a marilor latifundiari, marea masă a
populației traco-romane continuându-și existența în același loc, iar relațiile dintre aceasta și provinciile trace
rămase sub stăpânire romană au rămas la fel de intense.

Imperiul Roman a continuat să manifeste un interes deosebit asupra fostei provincii Dacia, care devine
acum o zonă de protecție, o zonă-tampon a limesului de nord al imperiului. De aceea, până în vremea
împăratului Justinian, Imperiul Roman și-a menținut o prezență activă la nordul și la stânga Dunării și a
exercitat un control efectiv asupra acestui teritoriu pana in secolul V d. Hr., ceea ce i-a făcut pe unii autori să
vorbească despre o adevărată recucerire a Daciei. Mai mult, chiar și tracii liberi au continuat să fie integrați,
ca și anterior retragerii aureliene, în orbita de influență a spiritualității romane.

b) Etnogeneza românească
Acesta este contextul istoric în care s-a derulat etnogeneza românească, adică procesul de formare a
poporului român, a limbii române și a instituțiilor juridice și politice românești. Simultan, obștea sătească
sau teritorială s-a afirmat ca unica formă socială de organizare a populației traco-romane.
Etnogeneza cuprinde două etape:
 etapa romanizării tracilor și formarea poporului traco-roman (sec. I î. Hr. – sec. VI d. Hr.);
 etapa formării poporului român ca un popor cu identitate proprie (sec. VI – VIII d. Hr.).

Etnogeneze românească prezintă trei componente:

1. romanizarea – sinteza etnică dintre autohtonii traci și cuceritorii romani;
2. sinteza lingvistică – sinteza dintre limba tracă și limba latină;
3. sinteza instituțională – desfășurată atât la nivelul instituțiilor juridice, cât și la nivelul instituțiilor
politice.

c) Procesul de creștinare a populației traco-romane

Ca un fenomen singular în istoria Europei, etnogeneza românească a fost însoțită de procesul creștinării
populației traco-romane, spațiul traco-roman fiind cel în care avem primele mărturii arheologice despre o
comunitate creștină (comunitatea creștină de la Cremides, actuala Grecie).
Întrucât creștinătatea a însoțit procesul etnogenezei românești, poporul român este singurul popor
născut creștin, iar nu creștinat ulterior, așa cum s-a întâmplat cu celelalte popoare ale Europei. De aici,
sinonimia existentă în limba română între cuvântul român și cuvântul creștin, precum și între expresiile lege
românească și lege creștinească.

d) Influența popoarelor migratoare

Invaziile popoarelor migratoare nu au putut opri și nici influența semnificativ procesul etnogenezei
românești, întrucât acestea se aflau pe o treaptă inferioară de dezvoltare materială și spirituală, dar și de
organizare socială, ele aflându-se încă în comuna primitivă, și se găseau în inferioritatea numerică față de
marea masă a populației traco-romane. Ca atare, migratorii au fost ușor asimilați, pentru că dominația lor era
mai mult formală, se exercita de la distanță și îmbrăca forma perceperii unui tribut de la populația autohtonă
sau a unor raiduri sporadice de pradă.
Singurii migratori care au exercitat o influență mai semnificativă în procesul etnogenezei românești au
fost slavii, care, așezându-se masiv la sudul Dunării, au rupt legătura dintre romanitatea nord-dunăreană și
romanitatea sud-dunăreană. De altfel, influența slavă în procesul etnogenezei s-a exercitat mai ales în cea de-
a doua sa etapă.

Pagină | 2
 FORMAREA ȘI ORGANIZAREA OBȘTII TERITORIALE (ARHAICE)

§1. Context istoric de formare

Retragerea aureliană (271 – 275) și retragerea Imperiului Roman din celelalte provincii trace au dus
la o decădere a vieții urbane, în contextul în care, alături de armata și administrația romană, au părăsit
provinciile trace și mulți locuitori ai acestora, care au plecat fie la Roma, fie în restul Imperiului Roman. Pe
fondul lipsei unei autorități statale și ca urmare a valurilor populației migratoare, dar și din rațiuni militare și
pentru desfășurarea agriculturii, autohtonii traco-romani s-au retras în mediul rural, atât în așezările rurale
existente, cât și în cele nou înființate în această perioadă, denumite obști sătești sau teritoriale. Obștile sătești
sau teritoriale au supraviețuit până la sfârșitul sec. al VIII-lea.

§2. Formarea obștii teritoriale (arhaice)

a) Precizări introductive
Obștea sătească sau teritorială a fost forma socială tradițională de organizare a tracilor și redevine
forma socială tradițională de organizare a populației traco-romane după ce provinciile trace ies pe rând din
sfera puterii romane. Ea s-a menținut și după apariția formațiunilor prestatale de tip feudal și a statelor feudale
de sine stătătoare, întrucât are puncte comune atât cu vechea organizare gentilică (caracterul democratic),
cât și cu organizarea de tip statal (caracterul teritorial).

b) Precizări lingvistice
Întrucât procesul etnogenezei românești s-a desfășurat la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, poporul
român este un popor de obște, pentru că el s-a născut și a evoluat de-a lungul istoriei sale în cadrul obștilor.
Cu alte cuvinte, obștea a fost vehiculul cu care românii au apărut în istorie. Pe plan terminologic, în limba
română s-au păstrat doi termeni pentru caracterizarea obștilor sătești sau teritoriale:
 sat (provenit din latinescul fossatum);
 cătun (termen de sorginte tracă).
Alături de acești termeni, a pătruns în vocabularul limbii române și termenul slav de obște, care nu
este decât un dublet al termenilor originali de sorginte tracă și latină.

c) Caracteristici principale
1° Caracterul teritorial
Obștea este o asociație de familii reunite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în devălmășie.
Termenul care desemnează teritoriul stăpânit în comun este cuvântul trac moșie, sinonim cu termenul
roman de proprietate. Partea care revine fiecărui membru al obștii din teritoriul stăpânit în comun se numește
moș, sinonim cu termenul latin bătrân. În limba română, au pătruns și dublete slave, cum ar fi ocină, baștină
sau dedină, în sens de proprietate ereditară, fără ca termenii originali să dispară din vocabularul limbii române.

2° Caracterul agrar și pastoral

Acest caracter este determinat de îndeletnicirile fundamentale trace și apoi traco-romane, anume
agricultura și creșterea vitelor. În mod corespunzător, teritoriul obștii era împărțit în două categorii de
Pagină | 3
terenuri:
 câmpul – teritoriul destinat agriculturii;
 pășunea – teritoriul destinat creșterii vitelor, pe care populația traco-romană o realiza în forma
pastorală specifică numită transhumanță; în sens larg, pășunea cuprindea și pădurea.

3° Caracterul egalitar
În perioada cuprinsă între încetarea dominației romane și sec. al VIII-lea, obștile traco-romane erau
obști arhaice, în sensul că între membrii lor nu exista o stratificare socială, de natură a crea anumite privilegii
pentru unii dintre membrii obștii.

§3. Organizarea obștilor teritoriale (arhaice)

a) Adunarea generală a membrilor obștii

 Prezentare generală
Organul suprem de conducere a obștii era Adunarea generală a membrilor obștii, denumită și
Adunarea megieșilor. La această adunarea participau toți membrii majori ai obștii, majoratul stabilindu-se
în raport cu vârsta sau cu data căsătoriei. Femeile participau la adunare numai dacă se luau hotărâri care să le
privească. Adunarea generală a obștii era denumită prin simplul termen de obște și se întrunea la biserică în
zilele de sărbătoare sau la casa obștii în celelalte zile, fiind convocată prin viu grai, de la om la om.

 Atribuțiuni
Adunarea generală a obștii exercita următoarele atribuțiuni:
1° competențe generale în materia organizării muncii:
 stabilirea tipului de cultură;
 stabilirea momentului pornirii plugarilor;
 alocarea atribuțiunilor agricole în rândul membrilor obștii;
2° stabilirea condițiilor transferului de bunuri și ale încheierii convențiilor între membrii obștii;
3° soluționarea conflictelor dintre membrii obștii;
4° organizare relațiilor de familie;
5° organizarea cultului religios;
6° stabilirea cadrului convențiilor de schimb cu alte obști;
7° stabilirea de măsuri în cazul conflictelor armate.

b) Sfatul oamenilor buni și bătrâni

Un alt organ de conducere era reprezentat de Sfatul oamenilor buni și bătrâni, în a cărui competență
se regăseau atribuțiuni judecătorești și de consiliere.

c) Aleșii obștii
Conducerea obștii sătești sau teritoriale era asigurată și de aleșii obștii – persoane împuternicite cu
exercitarea unor atribuțiuni determinate în cadrul comunității. Aleșii obștii erau numiți și revocați de Adunarea
generală a membrilor obștii, care le stabilea atribuțiile și le supraveghea activitatea, astfel încât funcțiile lor
nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar și nici nu le puteau asigura un statut privilegiat în
Pagină | 4
raport cu ceilalți membri ai obștii.
Este important de reținut faptul că denumirile acestor aleși ai obștii sunt identice cu viitoarele denumiri
ale dregători din statele feudale românești, ceea ce atestă continuitatea poporului român. Dintre cei mai
importanți aleși ai obștii, îi menționăm pe următorii:
 judele – șeful militar al satului, el era însărcinat cu paza satului, fiind ajutat sub acest aspect de
cercetașii sau vânătorii de arme; în plus, judele exercita și atribuțiuni judiciare; denumirea de
jude provine de la magistrații cu atribuțiuni executive ai coloniilor și municipiilor (duumvirii jure
dicundo și quatorvirii jure dicundo);
 vornicul – stabilea și strângea contribuțiile membrilor obștii;
 postelnicul – se îngrijea de biserica și de cimitirul satului, fără a fi preot;
 logofătul – redacta actele obștii, fiind o persoană știutoare de carte;
 jitarul – păzea recolta obținută pe pământurile obștii;
 nemesnicul – proteja hotarul obștii și stabilea întinderea acesteia.

§4. Uniunile de obști

a) Organizare și evoluție
Obștea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare socială a societății
traco-romane, fără a exclude însă posibilitatea încadrării ei în forme de organizare socială mai vaste.
Este vorba despre uniunile sau confederațiile de obști, denumite și obști de obști. Acestea se formau
din necesități de ordin economic (folosirea unitară a unui teritoriu care oferă condiții similare de exploatare,
spre pildă versantul unui munte sau valea unui râu), precum și din necesități de apărare (prin folosirea
condițiilor naturale date de configurația teritoriului).
Este esențial de reținut că, în cadrul acestor structuri, obștile componente își păstrau autonomia deplină,
organele proprii de conducere și normele proprii de conduită. Unele dintre aceste uniuni de obști au evoluat
spre forme superioare de organizare politică, în timp ce altele s-au menținut în această formă până în vremea
feudalismului târziu.

b) Marele Sfat
Confederațiile de obști aveau un organ propriu de conducere, denumit Marele Sfat, alcătuit din marii
reprezentanți ai obștilor componente. Atribuțiunile exercitate de Marele Sfat erau următoarele:
1° rezolvarea problemelor patrimoniale comune;
2° soluționarea litigiilor dintre obștile componente;
3° stabilirea contribuției fiecărei obști la fondul comun al confederației;
4° organizarea apărării obștilor.

Pagină | 5
 NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBȘTII TERITORIALE (ARHAICE)

§1. Context istoric

Obștea sătească sau teritorială a fost forma socială tradițională de organizare a populației traco-romane,
iar existența sa este atestată în perioada cuprinsă între retragerea aureliană (271-275) și apariția formațiunilor
de tip feudal (sfârșitul sec. al VIII-lea).

§2. Caracterizare generală

a) Caracterul nejuridic
Normele de conduită din cadrul obștilor teritoriale sunt norme fără caracter juridic, deoarece avem
în vedere la obștile arhaice cuprinse între retragerea romană și apariția formațiunilor de tip feudal. Cu alte
cuvinte, caracterul nejuridic se explică prin absența statului, care să sancționeze normele respective și să
asigure respectarea lor prin forța sa de constrângere.

b) Caracterul specific proceselor de muncă

Fiind o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obștii sătești sau teritoriale s-au statornicit în
legătură cu obiectul muncii și modul de stăpânire a acestuia, precum și în legătură cu relațiile de muncă
derivate din îndeletnicirile fundamentale ale membrilor obștii. În plus, se remarcă în cadrul obștilor arhaice
egalitatea tuturor membrilor, determinată de participarea lor la procesul muncii, acesta fiind unul care se
desfășura în comun.

§3. Normele referitoare la proprietate

a) Sensul economic al proprietății

Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate, cu precădere cele referitoare
la proprietatea pământului. Termenul de proprietate este utilizat cu două accepțiuni distincte – una economică,
iar alta juridică. În cele ce urmează, ne vom referi la sensul economic, care vizează la bunurile ce formează
obiectul dreptului de proprietate, iar nu la sensul juridic, întrucât nu putem vorbi despre existența unei garanții
statale a dreptului de proprietate.

Stăpânirea exercitată de membrii obștii asupra terenurilor aflate între hotarele obștii nu sunt forme de
proprietate în sens juridic, ci sunt forme de apropiere a folosinței bunurilor și nu trebuie confundate cu
proprietate privată sau comună. În sens economic, stăpânirea exercitată de membrii obștii îmbrăca două forme:
1° stăpânirea comună devălmașă;
2° stăpânirea personală sau individuală.

b) Stăpânirea comună devălmașă

Se aflau în stăpânirea comună devălmașă pădurile, pășunile, izlazurile și apele, la care se adaugă și
turmele comune, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara satului și bogățiile subsolului.
Această stăpânire devălmașă genera imposibilitatea pentru membrii obștii de a înstrăina terenurile
Pagină | 6
din hotarul moșiei, pentru a asigura unitatea și integritatea obștii sătești sau teritoriale.

c) Stăpânirea personală / individuală

 Prezentare generală
La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al obștii pentru
amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmașă. Munca respectivă, încorporată în bun
cu ocazia amenajării sale, îi conferea acestuia o valoarea economică nouă. Cel care a depus munca avea drept
de posesiune asupra acelui amenajament.

 Locul de casă și grădina

Prima desprindere din fondul devălmaș a fost, ca și la romani, locul de casă și grădina (denumite și
heredium), iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire individuală îi
reprezintă gardul.

 Câmpul de cultură
A doua desprindere din fondul devălmaș l-a reprezentat câmpul de cultură, adică terenul destinat
agriculturii, denumit și țarină sau raclă. Acest teren era împărțit în loturi atribuite familiilor din obște prin
tragere la sorți, însă nu ca în vechiul sistem trac al asolamentului, ci odată pentru totdeauna. Terenurile
respective se mai numeau și loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze și
celelalte terenuri aflate în hotarul obștii și care, până în momentul respectiv, se aflau în stăpânirea devălmașă
a membrilor obștii.

 Stăpâniri locurești
A treia desprindere din fondul devălmaș o reprezintă așa-numitele stăpâniri locurești, obținute prin
defrișări ale unor terenuri utilizate anterior ca pășuni sau ale unor terenuri cu vegetație forestieră. Prin
amenajare, aceste terenuri devin agricole și intră în stăpânirea individuală a membrilor obștii care le-au
amenajat.

 Dreptul de protimis
Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu aprobarea
membrilor obștii, adică a Adunării generale a membrilor obștii, în sensul că obștea continua să exercite un
drept superior de supraveghere și control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarul obștii. Acest drept
poartă numele de drept de protimis, adică drept de preempțiune în cazul în care unul din membrii obștii voia
să înstrăineze stăpânirea respectivă.

§4. Normele care reglementează relațiile de muncă

a) Normele referitoare la agricultură

Normele fundamentale referitoare la agricultură reglementau:
1° stabilirea felului culturii pentru fiecare lot, potrivit sistemului asolamentului;
2° stabilirea timpului de desfășurare a muncii pentru arat (așa-numita pornire a plugarilor);
3° stabilirea atribuțiilor fiecărui membru al obștii;
Pagină | 7
 4° distribuirea produselor obținute pentru consumul personal al membrilor obștii și pentru fondul
de rezervă al obștii utilizat în anii cu recoltă slabă.

b) Normele referitoare la păstorit

Normele fundamentale referitoare la păstorit reglementau:
1° pornirea turmelor pentru păstoritul transhumant;
2° împărțirea produselor turmelor comune ale obștii;
3° stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.

c) Normele referitoare la meșteșugărit

În afară de activitățile desfășurate în comun (agricultură, păstorit, minerit, vânătoare), au apărut și
activități economice care nu cereau un efort colectiv, ci care implicau, dimpotrivă, o anumită specializare.
Este vorba despre meșteșuguri. Regula de bază care reglementa activitatea meșteșugarilor este îndreptățirea
acestora de a stăpâni în mod individual produsele muncii lor, pe baza principiului specializării muncii.

§5. Normele referitoare la statutul persoanei

O altă categorie de norme sunt cele referitoare la statutul persoanelor. În această materie, principiul
fundamental al obștii sătești sau teritoriale este egalitatea deplină între membrii obștii, astfel încât
evidențierea unora dintre membrii obștii și accesul lor la unele demnități în cadrul obștii se făcea exclusiv pe
baza calităților personale ale celor care în cauză, fără a afecta cu nimic egalitatea deplină între membrii
obștii.

§6. Normele referitoare la familie, succesiuni și obligații

a) Norme referitoare la familie

 Organizarea familiei
În perioada obștii arhaice, comunitatea era structurată în familii mici, compuse din părinți și copii, iar
la nivelul ei funcționa principiul egalității în drepturi a tuturor membrilor și asupra patrimoniului acestuia,
din care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și între soți. Totodată, exista
egalitatea soților în ceea ce privește exercitarea puterii părintești asupra copiilor.
Familia din cadrul obștilor arhaice este democrată, spre deosebire de familia romană, eminamente
aristocrată. Această trăsătură s-a întărit sub influența preceptelor creștine.

 Căsătoria
Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților, însoțit de binecuvântarea religioasă, iar
divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți, aceștia beneficiind de egalitate deplină în ceea ce privește
motive de divorț pe care le puteau invoca.

b) Norme referitoare la succesiune

În materie succesorală, regulile consacrau egala vocație succesorală a descendenților, precum și
dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.
Pagină | 8
 c) Norme referitoare la obligații
În materia obligațiilor, toți membrii obștii aveau deplină capacitate de a încheia convenții, acestea
fiind libere de formalismul specific dreptului roman. O convenție răspândită era vânzarea (devenită, sub
influența dreptului bizantin, consensuală translativă de proprietate), dar era utilizată pe scară largă și
convenția de schimb, dat fiind caracterul natural al economiei acelei perioade.
Pentru bunuri de mică însemnătate, era suficient consensul, însă, pentru bunuri de mare importanță,
era necesară aprobarea Adunării generale a membrilor obștii.

§7. Normele referitoare la răspunderea membrilor obștii și la procedura de judecată

a) Răspunderea membrilor obștii

Solidaritatea obștii se manifesta pe planul răspunderii în interiorul obștii, cât și în raporturile cu obștile
învecinate. Răspunderea membrilor obștii pentru prejudiciile cauzate prin faptele lor se realiza pe baza
solidarității rudelor, a legii talionului și a sistemului compozițiunii.

b) Reguli procedurale
În materie procedurală, existau aceleași instanțe, atât pentru soluționarea pricinilor civile, cât și a
cauzelor penale – judele și Sfatul oamenilor buni și bătrâni. Aceste instanțe trebuiau să aplice sancțiuni
membrilor obștii, mergând până la excluderea celor vinovați din comunitate.

c) Sistemul probator
Pe plan probator, se semnalează încă din această epocă existența unor probe fundamentale în practica
judiciară românească, anume jurământul cu brazda în cap și proba cu jurători. Faptul că aceste probe se
regăsesc și în epoca feudală arată continuitatea poporului român sub aspectul instituțiilor sale juridice.

Pagină | 9
Anul 1, semestrul I 02.11.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 5

APARIȚIA FORMAȚIUNILOR PRESTATALE DE TIP FEUDAL ȘI FORMAREA STATELOR

FEUDALE ROMÂNEȘTI

§1. Afirmarea poporului român

Încheierea, în sec. al VIII-lea, a etnogenezei românești a dus la afirmarea poporului român din punct
de vedere etnic, ca popor cu o identitate proprie, care folosea apelativul de român pentru a se desemna.
Acest apelativ este justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât și prin perspectiva autohtonilor geto-
daci, ca locuitori ai unor ținuturi care făcuseră parte odinioară din Imperiul Roman.
Bizantinii îi denumeau pe aceștia romani, pentru a-i distinge de barbari.
Este semnificativ, de asemenea, faptul că celelalte popoare (slavii, germanii și maghiarii) îi desemnau
pe români prin apelativele olahi, valahi și volohi, prin care aceste popoare îi desemnau pe foștii locuitori ai
Imperiului Roman, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a caracterului romanic al poporului român.

§2. Premise ale apariției formațiunilor prestatale de tip feudal

a) Formarea relațiilor de producție de tip feudal

În perioada feudalismului timpuriu, la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, au avut loc o serie de
transformări economice și sociale, care au dus la formarea relațiilor de producție de tip feudal. Vechea
egalitate dintre membri obștii se destramă, făcând loc unei stratificări sociale feudale și apariției unor
norme de conduită cu caracter juridic, prin care sunt consacrate noile relații sociale și de producție. La
baza acestei transformări au stat:
 extinderea suprafețelor cultivate;
 perfecționarea uneltelor de muncă;
 dezvoltarea meșteșugurilor;
 apariția și dezvoltarea circulației monetare.

b) Apariția claselor sociale specifice feudalismului

Toate acestea au permis ca unii dintre membrii obștii, în special aleșii obștii, să acumuleze treptat mari
suprafețe de terenuri din cadrul obștii sătești sau teritoriale, ajungând în final proprietarii obștii și aducându-
i pe ceilalți membri într-o stare de dependență.
Adâncirea inegalităților sociale a dus la formarea claselor și categoriilor sociale specifice
feudalismului, a căror existență este atestată și documentar, într-unul dintre cele mai importante documente
ale feudalismului – Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247). În acesta, se vorbește despre existența unor majores
terrae (mai mari ai pământurilor), persoane puternice din punct de vedere economic și politic. Alături de
feudalii laici, apar și feudalii ecleziastici, prin aceea că bisericile și mănăstirile încep să posede suprafețe tot
mai întinse de pământ. Este vorba despre nobilimea feudală, aflată în plin proces de formare.
La polul opus al societății, se aflau rusticii valahi (țăranii dependenți), cei care își pierduseră
pământul și au intrat în stare de dependență de tip feudal. Relațiile dintre cele două clase au în conținutul lor
Pagină | 1
obligații pe care țăranii dependenți le au față de stăpânii feudali – venituri (renta în bani), foloase (renta
în produse) și slujbe (renta în muncă).

§3. Apariția formațiunilor prestatale de tip feudal

a) Context istoric de formare

Formarea relațiilor de producție de tip feudal și apariția claselor sociale specifice feudalismului au dus
mai departe la apariția formațiunilor prestatale de tip feudal. Ele s-au constituit pe întreg teritoriul locuit de
români, începând cu sec. al IX-lea, și sunt desemnate prin termenul de țară (din latinescul terra) și termenul
de câmpulung, termeni prin care anterior fuseseră desemnate uniunile de obști sau confederațiile de obști.

b) Termenul de țară
Limba română este singura limbă romanică în care termenul de țară nu a intrat cu sensul material
de pământ (în franceză, terre = pământ), ci înseamnă formațiune politică statală. Chiar și atunci când are un
sens subsidiar de pământ, referirea este la teritoriul unei formațiuni politice statale.
Acest termen de țară se completează cu diverși alți termeni, ce identifică diferitele formațiuni prestatale
în funcție de anumite criterii:
i. criteriul geografic – denumirile țărilor care cuprind termeni toponimici sau hidronimici atestă
vechimea și continuitatea poporului român pe teritoriile respective (spre exemplu, Țara Hațegului);
ii. criteriul etnic – denumirile care cuprind termeni etnici sunt date de populațiile străine și confirmă
încheierea procesului etnogenezei și formarea unui popor cu o identitate proprie (spre exemplu,
Terra Valahorum);
iii. criteriul mixt etnico-geografic – este o combinație a primelor (spre exemplu, Țara Brodnicilor
– țara locuitorilor de la vaduri);
iv. criteriul conducătorului politic – denumirile care cuprind numele conducătorului oglindesc
depășirea stadiului de organizare socială în obști și trecerea la organizarea politică de tip feudal
(spre exemplu, Țara lui Litovoi).

c) Alți termeni
În afară de termenul latin de țară, în limba română există și un termen originar de sorginte tracă –
jupă –, de la care vine și termenul jupan, denumire sub care erau cunoscuți marii feudali în epoca imediat
următoare formării statelor feudale românești de sine stătătoare.
În afara acestor termeni originari, au pătruns în limba română și dublete de origine germanică sau
slavă, anume termenii de cnezat și voievodat. Existența acestor dublete i-au făcut pe unii autori să considere
în mod eronat că instituțiile respective (cnezatul și voievodatul) nu sunt românești, ci sunt de origine
germanică, respectiv slavă. Această teză nu poate fi acceptată, întrucât, comparând ierarhia feudală slavă cu
cea românească, constatăm că instituțiile au fizionomii diferite:
 în ierarhia feudală slavă, termenul de cneaz este sinonim cu cel de principe, iar termenul de voievod
este sinonim cu cel de duce; voievodul este subordonat cneazului la slavi și nu avea atribuțiuni
judiciare;
 în ierarhia feudală românească, situația este inversă, în sensul că voievodul este mai mare peste
o confederație de cneji și continuă pe plan superior atribuțiile judiciare ale cnejilor.
Pagină | 2
 §4. Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare

a) Context de formare
În contextul economico-social și politic al apariției formațiunilor prestatale de tip feudal, la sfârșitul
sec. al XIII-lea și începutul sec. al XIV-lea, pe fondul dezvoltării relațiilor de producție de tip feudal și al
întăririi claselor și categoriilor sociale feudale, conducătorii formațiunilor prestatale caută să-și asigure
exclusivitatea exploatării domeniilor lor și să înlăture dominația străină. În acest demers, ei sunt ajutați de
țărănime, care suporta cu greu dubla exploatare de tip feudal. Astfel, au luat naștere statele feudale românești
de sine stătătoare.

b) Țara Românească, Moldova și Dobrogea

Statul feudal al Țării Românești s-a constituit prin efortul feudalilor din stânga și din dreapta Oltului,
așa cum se menționează și în cronica anonimă a Țării Românești și în cronica lui Constantin Căpitanu:
Atunci s-au ales boieri de neam mare și puseră banoveți un neam ce le zicea Basarabi.
Formarea statului feudal Moldova a fost rezultatul acțiunii feudalilor români, având în fruntea lor un
voievod maramureșean, Bogdan, răzvrătit împotriva dominației maghiare.
La mijlocul sec. al XIV-lea, se formează și statul feudal al Dobrogei, pe fondul destrămării Țaratului
Bulgar. Ulterior, statul feudal al Dobrogei este încorporat de Mircea cel Bătrân în Țara Românească.

c) Transilvania
În ceea ce privește Transilvania, pe fondul pătrunderii ungurilor în Câmpia Panonică (sec. al IX-lea
– al X-lea), iar apoi în interiorul arcului carpatic (sec. al XI-lea – sec. al XII-lea), procesul constituirii unui stat
feudal românesc de sine stătător a fost întrerupt, luând ființă un voievodat autonom, dependent de coroana
maghiară. În ciuda încercărilor maghiare de eliminare a feudalilor autohtoni prin diferite căi, voievozii
Transilvaniei, mulți de origine română, și-au creat adevărate dinastii și au devenit suficient de puternici pentru
a se opune tendințelor regilor maghiari de limitare a autonomiei Transilvaniei.
După înfrângerea Ungariei de către Imperiul Otoman în Bătălia de la Mohaci și dispariția acesteia
ca stat independent, Transilvania a fost organizată ca principat autonom, sub suzeranitatea Porții.

d) Teorii istorice
Cu privire la procesul formării statelor feudale românești de sine stătătoare, au fost emise mai multe
teorii, devenite anacronice (teoria descălecatului și teoria drumurilor comerciale). Niciuna dintre aceste
teorii nu poate fi primită, pentru că prima este o variantă a teoriei violenței în istorie, ce exagerează
importanța factorului subiectiv uman, în detrimentul celui obiectiv, material, în timp ce a doua acordă
importanță unui factor intern, comerțul, dar care nu este fundamental în procesul formării statelor feudale.
Cel care a sesizat clar factorii care au determinat formarea statelor feudale românești de sine stătătoare
este Nicolae Bălcescu. Acesta spunea că niște stăpâni de state așa mici precum Făgărașul sau Maramureșul
nu puteau avea destulă putere încât să cuprindă provincii atât de vaste precum Țara Românească sau Moldova.
Tot el spunea, ca o concluzie, că feudalitatea nu s-a putut introduce în aceste țări cu domni precum Negru
Vodă sau Dragoș, ci este rezultatul unui proces intern de feudalizare, în care cnejii au renunțat la o parte dintre
atribuțiile lor în favoarea unuia dintre ei, care a luat titulatura de mare voievod și domn, devenind conducătorul
unui stat feudal de sine stătător.
Pagină | 3
 FORMAREA ȘI CARACTERELE LEGII ȚĂRII

§1. Formarea Legii Țării

a) Premise pentru apariția normelor juridice

În perioada cuprinsă între abandonarea provinciilor trace de către Imperiul Roman (sec. al III-lea) și
apariția formațiunilor feudale românești (sec. al VIII-lea), la nivelul obștilor sătești sau teritoriale și al
uniunilor de obști a existat un sistem de reguli de conduită fără caracter juridic, lipsite de sancțiune statală
și respectate de bunăvoie de membrii comunităților respective.
După întemeierea statelor feudale românești, aceste norme sociale simple s-au transformat în norme
juridice veritabile prin întrunirea cumulativă a două trăsături esențiale:
i. dobândirea unui conținut de clasă;
ii. înzestrarea lor cu o sancțiune specifică, aplicată de aparatul coercitiv al statului.

Aceste norme juridice au purtat denumirea de Legea Țării. Până la apariția pravilelor (dreptul feudal
scris), Legea Țării a fost singurul izvor de drept, dar, chiar și după această dată, Legea Țării a rămas dreptul
comun în toate materiile, în sensul că, dacă pravilele nu conțineau reglementări într-un domeniu, se aplicau
dispozițiile Legii Țării.

b) Căi de formare a Legii Țării

Legea Țării, denumită și dreptul feudal românesc nescris, s-a format pe două căi:
 sancționarea unora dintre normele de conduită fără caracter juridic și transformarea lor în norme
juridice, ce au format, în termenii utilizați de Nicolae Iorga, dreptul propriu al unor comunități
sătești libere;
 sancționarea unor norme juridice noi, corespunzătoare relațiilor de producție de tip feudal,
existente încă din epoca feudalismului timpuriu și amplificate în perioada feudalismului dezvoltat;
este vorba despre:
1) norme care reglementează privilegiile nobilimii feudale și obligațiile țăranilor dependenți,
exprimate în cele trei forme de rentă;
2) norme care reglementează sistemul relațiilor feudale de vasalitate;
3) norme care reglementează noua organizare de tip politic a societății (caracterul ereditar al
instituției cnezatului și caracterul electiv, apoi electivo-ereditar al instituției voievodatului).

c) Teorii privind formarea Legii Țării

I. Teoria promovată de istoricii B. P. Hasdeu, G. Tocilescu, V. Pârvan și juriștii Șt. Longinescu,
I. Pereț, A. Rădulescu (adepți ai școlii latiniste)
Aceștia afirmă originea pur romană a Legii Țării, pornindu-se de la argumentul analogic potrivit
căruia, așa cum romanii au dat poporului român limba, tot așa au dat și sistemul de drept.
Prof. Pereț considera că dreptul roman clasic reprezintă fondul dreptului nostru feudal nescris și a
realizat o analiză comparativă între dreptul roman și Legea Țării în materia contractului de vânzare.
În argumentarea aceleiași opinii, acad. Rădulescu a făcut și el un studiu comparativ între dreptul
roman și dreptul nostru obișnuielnic, semnalând o serie de asemănări în privința anumitor instituții, cum ar fi
Pagină | 4
familia, regimul bunurilor, materia succesiunilor, obligațiunilor și contractelor, precum și procedura de
judecată.

II. Teoria promovată de istoricii I. Andrieșescu, N. Densusianu și de juriștii I. Nădejde, G. Fotino

Aceștia afirmă originea pur tracă a Legii Țării.
Prof. Nădejde afirmă că dreptul trac se află la baza dreptului nostru consuetudinar, sens în care a
demonstrat originea tracă a unor instituții juridice românești, cum ar fi proprietatea devălmașă, dreptul de
protimis, înfrățirea pe moșie, proba cu jurători, jurământul cu brazda în cap, aldămașii și răspunderea
colectivă.
N. Densusianu, în lucrarea Dacia preistorică, dezvoltă teoria lui Hasdeu privitoare la strat și la
substrat, arătând că tracii și romanii au origine comună, cele două popoare despărțindu-se în cursul istoriei
și cunoscând o evoluție separată.

III. Teoria promovată de Dimitrie Cantemir în lucrarea Descriptio Moldaviae și de Nicolae Iorga
Potrivit acestora, Legea Țării este de sorginte traco-romană.
N. Iorga arată că moștenirile juridice trace și romane sunt rădăcinile prejuridice ale vechiului drept
românesc.

IV. Teoria promovată de istoricii D. Onciul, A. D. Xenopol și de juriștii P. Negulescu, C. Dissescu

Aceștia susțin originea slavă a Legii Țării, pornind de la denumirile slave ale unor instituții politice și
juridice pătrunse în limba română. Cu toate acestea, cercetarea aprofundată a acelor instituții arată că au un
conținut diferit în dreptul românesc și în dreptul slav. Explicația este aceea că terminologia slavă nu reprezintă
altceva decât dublete ale termenilor originali de sorginte tracă și latină.

V. Teoria promovată de I. Condurachi

Într-o a cincea opinie, izolată și total neîntemeiată, se afirmă că dreptul nostru feudal nescris s-a
constituit sub influență ungaro-germană, pornind de la ideea că feudalismul are origine germană, pătrunsă
la noi pe filieră maghiară. Această teorie se află în contradicție totală cu realitatea istorică, care arată că, la
venirea ungurilor în Câmpia Panonică și apoi în Transilvania, feudalismul exista deja și aparținea populației
românești autohtone.

VI. Analiza critică a acestor teorii

Toate aceste opinii păcătuiesc prin exclusivismul lor și neglijează creația juridică a poporului român,
care, potrivit teoriilor mai sus enunțate, și-ar fi creat un sistem de drept bazat numai pe moșteniri și influențe
din dreptul altor popoare.

 Metoda metafizică
Deficiențele pornesc de la metoda de cercetare utilizată, anume metoda metafizică, ce privește dreptul
ca pe un conținut de idei rupt de realitățile economice și sociale. Adepții acestei metode caută să stabilească
filiația ideilor și primordialitatea unora în raport cu altele. Aplicând metoda metafizică la cercetarea originii
dreptului nostru național, adepții acesteia, atunci când identifică asemănări între dreptul românesc și dreptul
altor popoare, susțin în mod invariabil că este vorba despre un împrumut făcut de români.
Pagină | 5
 G. Fotino arăta că dreptul românesc este original numai în ceea ce nu reprezintă o asemănare cu
dreptul altor popoare, în caz contrar fiind vorba în mod cert despre un împrumut. Pe această linie de gândire,
în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, în literatura juridică s-a admis că instituțiile juridice ale Legii
Țării sunt de trei categorii: moștenite, împrumutate și originale (doar acelea care nu pot fi incluse în primele
două categorii).

 Metoda dialectică
Aplicând metoda dialectică (promovată de Hegel), constatăm că Legea Țării a fost determinată
dialectic de baza economică a societății care a creat-o, adică de realitățile economice și sociale ale populației
traco-romane și apoi românești, grupată în obști sătești sau teritoriale. Legea Țării este o creație originală a
populației autohtone, plecând de la sinteza juridică traco-romană, dar și de la realitățile spațiului românesc.
Existența unor influențe în procesul de formare a Legii Țării nu a știrbit cu nimic originalitatea acesteia, pentru
că au fost doar la nivel terminologic, prin apariția unor dublete care nu au înlăturat termenii originali.
Pe baza metodei dialectice, asemănările dintre Legea Țării și dreptul popoarelor cu care românii nu au
avut niciodată contact se explică prin faptul că decurg din condiții materiale de existență similare. Tot așa,
asemănările dintre dreptul românesc și dreptul popoarelor vecine pot fi explicate și în sens invers – împrumutul
pe care popoarele vecine l-au făcut din dreptul românesc, așa cum s-a întâmplat în Câmpia Panonică și în zona
intracarpatică, unde instituțiile politice și juridice românești au fost preluate de unguri și apoi utilizate ca
instrumente de reprimare a populație române autohtone.

d) Etapele evoluției Legii Țării

Legea Țării a cunoscut o evoluție istorică în mai multe etape:
i. prima etapă (sec. al IV-lea – sfârșitul sec. al VIII-lea) – Legea Țării cuprindea normele de
conduită fără caracter juridic ale obștilor sătești sau teritoriale și ale uniunilor de obști;
ii. epoca feudalismului timpuriu (sec. al IX-lea – sec. al XIV-lea) – Legea Țării cuprindea o parte
dintre vechile norme de conduită, dar și cele nou apărute, în legătură cu organizarea cnezială
și voievodală, cu relația dintre nobili și țăranii dependenți și cu sistemul relațiilor feudale de
vasalitate;
iii. epoca feudalismului dezvoltat – Legea Țării devine un sistem de drept atotcuprinzător,
reglementând întreaga materie a dreptului public și dreptului privat;
iv. epoca feudalismului târziu – după adoptarea pravilelor din cea de-a doua fază a regimului turco-
fanariot, Legea Țării rămâne dreptul comun în toate materiile, sistem ce s-a menținut până la
adoptarea Codului civil Alexandru Ioan Cuza.

§2. Caracterele Legii Țării

a) Forma Legii Țării

Din punctul de vedere al formei, aceste norme juridice sunt obiceiuri (cutume) juridice, căci, așa
cum afirma Dimitrie Cantemir, dreptul perioadei la care ne raportăm este un jus non scriptum. În plus,
Nicolae Bălcescu afirmă că românii, de la întemeierea ambelor principate, nu au avut un legi scrise, dreptul
românesc fiind un drept consuetudinar / cutumiar, ale cărui instituții pot fi cunoscute pe baza dovezilor
scrise, interne și externe, din perioada în care acest sistem a fost în vigoare.
Pagină | 6
  Surse interne
În ceea ce privește sursele interne, cele mai importante sunt hrisoavele domnești, adică actele emise
de cancelaria domnească, date pe baza și în aplicarea dispozițiilor Legii Țării.

 Surse externe
În ceea ce privește sursele externe, avem în vedere documentele emise de cancelariile străine, care
vorbesc despre existența dreptului românesc. Denumirile utilizate de cancelariile străine arată că popoarele
vecine concepeau dreptul nostru obișnuielnic din punct de vedere etnic, ca pe un drept personal:
1° lex olahorum / jus valahicum – documentele latine emise de cancelaria maghiară;
2° voloski zakon – documentele cancelariei poloneze;
3° zakon vlaski – documentele cancelariei sârbe.

b) Precizări terminologice
Noi, românii, spre deosebire de străini, am desemnat dreptul național prin sintagmele Legea Țării sau
obiceiul pământului (termenul pământ nu are sensul material, ci semnificația de țară), deoarece, în conștiința
poporului român, Legea Țării era socotită un drept vechi, din bătrâni, de la întemeierea țării și chiar anterior
acesteia.

c) Trăsăturile Legii Țării

1° Caracterul unitar
Legea Țării avea caracter unitar, în sensul că, așa cum românii erau organizați în țări cu condiții
asemănătoare de existență, tot așa și legea aplicabilă acestora țări era asemănătoare. Caracterul unitar s-a
păstrat și după formarea statelor feudale de sine stătătoare, iar unitatea de conținut a Legii Țării este reflectată
și pe plan terminologic, în utilizarea sintagmei Legea Țării pentru a desemna sistemul de drept din toate
formațiunile politice românești.

2° Caracterul teritorial
Caracterul teritorial imobiliar al Legii Țării rezultă din denumirea sa, cu semnificația de sistemul
de drept al unei țări, al unui teritoriu organizat din punct de vedere politic. Sub acest aspect, Legea Țării se
deosebește de dreptul popoarelor migratoare, care era un drept personal.
Acest caracter este întărit și de faptul că instituția centrală a dreptului nostru obișnuielnic este
instituția proprietății, în special proprietatea asupra pământului, care este amplu și minuțios reglementată.

3° Caracterul original
Legea Țării este creația originală a poporului român, izvorâtă din condițiile de existență ale strămoșilor
și dezvoltată la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, care reprezintă vehiculul cu care populația română a
apărut în istorie.
Influențele străine nu au știrbit cu nimic originalitatea Legii Țării, întrucât acestea nu s-au manifestat
la nivelul instituțiilor politice și juridice, ci doar sub aspectul formei, la nivel terminologic, prin pătrunderea
în limba română a unor dublete, fără ca termenii originali de sorginte tracă și latină să dispară din vocabularul
juridic românesc.

Pagină | 7
 d) Conținutul Legii Țării
În literatura de specialitate, au fost formulate și o serie de teorii cu privire la conținutul Legii Țării și
la sfera sa de aplicare:
II. G. Fotino, D. Arion și N. Iorga afirmă că Legea Țării este un sistem de norme care reglementează
în exclusivitate dreptul de proprietate, având în vedere proprietatea comună devălmașă a
obștilor sătești sau teritoriale, fără a face mențiuni cu privire la celelalte forme de proprietate
(spre exemplu, proprietatea boierească);
III. Nicolae Iorga susține că Legea Țării este un drept al agricultorilor și păstorilor, fără conținut
de clasă;
IV. I. Bogdan și D. Onciul apreciau că Legea Țării cuprinde normele de drept care reglementau
organizarea cnezială și voievodală, cu care populația română a apărut în istorie;
V. în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, autorii români au ajuns la concluzia că Legea Țării
cuprinde normele de drept care reglementează proprietatea, clasele și categoriile sociale, precum
și organizările de stat de tip feudal, începând cu cnezatul și voievodatul.

Cercetările sociologice efectuate în perioada interbelică de D. Gusti și continuate după cel de-al
Doilea Război Mondial de prof. H. Stahl și de P. Panaitescu au pus în evidență existența la nivelul obștilor
sătești sau teritoriale care încă mai supraviețuiau la acea epocă a mult mai multor categorii de norme
juridice decât cele afirmate de istoricii români. Rezultatele acestor cercetări confirmă teza lui N. Bălcescu,
potrivit căruia obiceiul pământului a ținut multă vreme loc și de constituție politică și de condică țivilă și de
condică criminală.
Legea Țării este un sistem de drept atotcuprinzător care reglementează întreaga materie a dreptului
public și privat, adică toate relațiile de producție de tip feudal.

Pagină | 8
Anul 1, semestrul I 09.11.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 6

DOMNUL

§1. Prezentare generală

a) Relațiile feudale de vasalitate

Domnul este organul suprem al puterii de stat în statul feudal și vârful ierarhiei feudale în cadrul
sistemul relațiilor de vasalitate. Instituția domniei este o instituție autentic românească, care a apărut în
strânsă legătură cu formarea statelor feudale românești de sine stătătoare, ca o treaptă superioară de evoluție
a cnezatelor, voievodatelor și țărilor din epoca feudalismului timpuriu.
Relațiile feudale de vasalitate sunt raporturile care se stabilesc între suzeran și vasal, în conținutul
lor intrând obligații reciproce ale părților participante la aceste raporturi juridice. Vasalul are față de suzeran
obligațiile de auxilium (de a-l ajuta pe suzeran atunci când acesta solicită sprijin), concilium (de a-l sfătui
pe suzeran) și de a asculta și îndeplini poruncile suzeranului. La rândul său, suzeranul are față de vasal
obligația de defensio (de a apăra bunurile și familia vasalului) și de a-l răsplăti pe vasal pentru justă și
credincioasă slujbă.

b) Precizări terminologice
Instituția domniei nu are un corespondent în niciunul dintre statele vecine, iar termenul prin care este
desemnată (dominus = stăpân) provine din limba latină, fiind preluat de la romani pe filieră bizantină.
Latinescul dominus et deus devine la români dominus dei gratio (domn prin voia lui Dumnezeu). Potrivit
concepției feudale românești, titlul de domn înseamnă conducătorul unui stat independent, care nu recunoaște
o autoritate superioară.

c) Trăsături definitorii
Instituția domniei a ajuns la deplina sa cristalizare prin preluarea unor tradiții formale din cadrul
cnezatelor, voievodatelor și țărilor, alături de asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine, ce păstra
amintirea organizării politice romane, dar, în plus, avea ca fundament ideologic creștinismul ortodox și
conținea toate premisele necesare pentru centralizarea puterii în stat și apărarea independenței naționale.
Domnii purtau în continuare titulatura de mare voievod și exercitau prerogativele de conducător
suprem al armatei și judecător suprem. În plus, termenul de domn trimite la calitatea de stăpân al țării, în
sens teritorial.

§2. Atribuțiuni

În calitatea sa de șef al statului, domnul exercita o serie de atribuțiuni de ordin politico-administrativ,

legislativ, militar și judecătoresc, dar și în materia reprezentării statului și în domeniul dreptului privat.
Aceste atribuțiuni erau îngrădite, pe de-o parte, de dispozițiile Legii Țării, iar, pe de altă parte, de rolul jucat
de marii boieri în conducerea statului feudal, cel puțin în primele decenii de după întemeierea acestuia.

Pagină | 1
 a) Atribuțiuni politico-administrative
Pe plan politico-administrativ, domnul exercita următoarele atribuțiuni:
1° stabilirea împărțirii politico-administrative a țării;
2° baterea monedei;
3° stabilirea modului de încasare a dărilor și de efectuare a celorlalte prestații către domnie;
4° numirea și revocarea dregătorilor;
5° exercitarea tutelei administrative asupra Bisericii, inclusiv prin deținerea dreptului de a-i
confirma în funcție pe mitropolitul țării, pe episcopi și pe egumeni.

b) Atribuțiuni legislative
Pe plan legislativ, voința domnului era considerată lege, iar activitatea de legiferare îmbrăca forma
hrisoavelor legislative, ce cuprindeau norme juridice cu caracter prescriptiv general, spre deosebire de
hrisoavele individuale, formate din norme de aplicare a Legii Țării la cazurile individuale și apărute foarte
târziu, spre sfârșitul sec. al XVI-lea.

c) Atribuțiuni militare
Pe plan militar, domnul conducea armata în calitate de comandant suprem, calitate ce a cunoscut însă
o evoluție de-a lungul timpului. La început, rolul său se limita la coordonarea în luptă a steagurilor marilor
boieri. Ulterior, domnul devine comandantul oștii celei mici, o armată proprie compusă din slujbași ai curții
domnești, dregători și vasali direcți. Apoi, domnul devine comandantul oștii celei mari, compusă din toți
bărbații capabili să poarte arme, inclusiv din țăranii dependenți de pe domeniile boierești, domnești și
mănăstirești, în cazul în care primejdia era foarte mare.

d) Atribuțiuni judecătorești
Pe plan judiciar, domnul era judecătorul suprem al tuturor supușilor, putând pronunța pedeapsa cu
moartea și confiscarea averii și fiind asistat în exercitarea atribuțiunilor judecătorești de Sfatul domnesc.
Domnul putea delega competențele sale jurisdicționale dregătorilor sau putea să le acorde boierilor și
mănăstirilor, atunci când învestea domeniile acestora cu imunități feudale.
Hotărârile judecătorești pronunțate de domn se bucurau de forță juridică (autoritate de lucru
judecat) doar pe timpul vieții acestuia, în sensul că domnii următori puteau rejudeca procesele și modifica
hotărârile pronunțate de domnii anteriori.

e) Atribuțiuni în materia reprezentării statului

În ceea ce privește reprezentarea internațională a statului, domnul încheia tratate comerciale sau de
alianță și declara starea de război sau de pace în relațiile cu celelalte state.

f) Atribuțiuni în domeniul dreptului privat

În materie privată, domnul încuviința toate actele juridice având ca obiect transferul proprietății
asupra pământului și a robilor, ocazie cu care părțile contractante făceau ceea ce Legea Țării denumea darea
calului sau darea cupei, adică dădeau domnului un cal de rasă sau o cupă dintr-un metal prețios pentru a
încuviința respectivul transfer al proprietății.

Pagină | 2
 §3. Sistemul succesiunii la tron

a) Precizări introductive
În ceea ce privește sistemul succesiunii la tron, Legea Țării consacră un sistem profund original, anume
sistemul mixt electivo-ereditar, cu o străveche tradiție la români.
Latura electivă a fost întotdeauna practicată la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, unde se cunoaște
faptul că aleșii obștii erau desemnați de Adunarea generală a membrilor obștii. Această latură electivă a
continuat și în epoca feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal, voievodul
era ales de către Adunarea Cnejilor.
Latura ereditară s-a afirmat și ea încă de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, prin tendința
aleșilor obștii de a transmite propriile funcții cu titlu ereditar. Aceasta tendință s-a dezvoltat în timpul
feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor, instituție ce a dobândit un puternic caracter ereditar.

b) Caracterul legiuit al sistemului

Sistemul electivo-ereditar era considerat legiuit, pentru că el era consacrat de dreptul nostru feudal
nescris – Legea Țării. Ca atare, persoanele care accedeau la tron potrivit acestui sistem erau considerați domni
din mila lui Dumnezeu sau unșii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, persoanele care ajungeau la tron cu încălcarea
regulilor prevăzute de sistemul electivo-ereditar erau considerați uzurpatori, fiind denumiți în mod peiorativ
domnișori.

c) Procedura alegerii domnului

Potrivit sistemului mixt electivo-ereditar, putea fi ales domn orice persoană care îndeplinea cumulativ
următoarele condiții:
i. să fie din os domnesc (Grigore Ureche), adică să fie rudă legitimă sau nelegitimă pe linie directă
sau colaterală până la orice grad cu oricare dintre domnitorii anteriori;
ii. să fie român creștin-ortodox;
iii. să nu fie însemnat fizicește (dacă fusese sclav, să nu fi fost însemnat de proprietar și să nu aibă
un defect fizic vizibil).

Prin alegere, se stabilea care dintre cei cu vocație la tron devine domn. Procedura alegerii cuprindea
două etape – învestitura (alegerea făcută de țară, adică de boieri, înaltul cler și conducătorii militari, oamenii
de rând neavând niciun rol) și încoronarea (ceremonia oficială, însoțită de aclamații din partea poporului).

d) Mijloace de influențare a sistemului

În cadrul funcționării sistemului electivo-ereditar, s-au manifestat anumite mijloace de influențare,
fie a laturii elective, fie a celei ereditare, după cum urmează:
 recomandarea adresată de domnul în funcție Adunării stărilor feudale spre sfârșitul vieții, prin
care îndemna ca persoana indicată de el să fie aleasă domn;
 asocierea la tron a unuia dintre fii, pentru a restrânge cercul uneori prea larg al rudelor cu vocație
la domnie.

Pagină | 3
 e) Instituția regenței
Legea Țării consacra și instituția regenței, care funcționa pe timpul minoratului domnului, regența
fiind asigurată de mama acestuia și de unul dintre marii boieri.

f) Avantaje și dezavantaje ale sistemului electivo-ereditar

Sistemul electivo-ereditar prezintă avantajul că permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate,
dar cu reale calități de conducător, în detrimentul unor rude mai apropiate nevârstnice sau incapabile de a
conduce.
Cu toate acestea, inconvenientul major este acela că cercul celor îndreptățiți să aspire la tron este
foarte larg, ceea ce nu de puține ori a generat lupte interne pentru tron între diferiții pretendenți, fiecare
dintre ei fiind sprijinit de o facțiune boierească, sau, mai grav, unii dintre ei cerând chiar ajutorul unor puteri
străine.
Aceste lupte interne pentru tron au slăbit țările române și au favorizat instaurarea dominației otomane,
ducând la alterare sistemului succesiunii la tron. După instaurarea dominației otomane, pe fondul stingerii
vechilor familii domnitoare, puterea marilor boieri a crescut atât de mult încât au reușit să impună pe tron
elemente devotate lor, ajungând până într-acolo încât să condiționeze alegerea de acceptarea de către viitorul
domn a unor angajamente scrise de respectare a privilegiilor boierești, angajamente denumite de cronicarul
Miron Costin tocmlei sau legături.

g) Declinul sistemului electivo-ereditar

Treptat, alegerea devine formală, pe primul plan trecând învestitura acordată de sultan, deși, în
capitulațiile încheiate între Țările Române și Înalta Poartă se prevedea expres că domnul urma să fie ales
potrivit Legii Țării și doar confirmat de sultan. Dar, Imperiul Otoman a încălcat aceste capitulații, punând
pe primul loc confirmarea, care de multe ori acoperea viciul juridic al unei alegeri efectuare cu încălcarea
dispozițiilor Legii Țării (spre exemplu, alegerea unor domni care nu erau din os domnesc sau care nu erau
creștini-ortodocși).
În final, spre sfârșitul feudalismului și mai ales în epoca regimului turco-fanariot, s-a ajuns la numirea
directă a domnilor de către sultan.

Pagină | 4
 SFATUL DOMNESC

§1. Prezentare generală

a) Precizări introductive
Un alt organ central al statului feudal este Sfatul domnesc, ce funcționa pe lângă domn și era alcătuit
din reprezentanții marilor boieri și ai înaltului cler. Prin intermediul Sfatului domnesc se realiza participarea
directă a marilor boieri la conducerea statului feudal.
Sfatul domnesc era convocat la datele și în locurile fixate de domn și era prezidat de către acesta.
Numărul membrilor săi varia între 12 și 25.

b) Atribuțiuni principale
În competența Sfatului domnesc se regăseau următoarele atribuțiuni principale, specifice unui organ
de stat cu caracter consultativ:
1° întărirea, alături de domn, a tuturor actelor de transfer având ca obiect proprietatea feudală,
garantând respectarea drepturilor și a obligațiilor izvorâte din actele respective;
2° asistarea domnului la judecarea proceselor, dându-și părerea cu privire la fondul pricinii și
acordul cu privire la soluția pronunțată de către domn;
3° garantarea, împreună cu domnul, a respectării actelor externe, în special a tratatelor de vasalitate;
4° consilierea domnului în toate celelalte probleme ale vieții de stat în care era consultat;
5° posibilitatea cenzurării domnului, ca unică instituție învestită cu această competență.

§2. Evoluție istorică

a) Etapa apogeului
Până la sfârșitul sec. al XV-lea, din Sfatul domnesc făceau parte marii stăpânitori de domenii
feudale, învestite cu imunități, dispunând de slujitori și armate proprii și pe care documentele vremii îi
denumeau jupani (în Țara Românească) sau pani (în Moldova).
În această perioadă, puterea Sfatului domnesc era atât de mare, încât el putea cenzura în fapt întreaga
activitate a domnului. Toate hotărârile erau luate de domn împreună cu Sfatul domnesc, ce avea un veritabil
rol decizional. O dovadă în acest sens este împrejurarea că toate hrisoavele domnești din epoca respectivă
cuprind în formula introductivă, alături de numele domnului care a emis hrisovul, și numele membrilor
Sfatului domnesc.
Rolul Sfatului domnesc nu se limita doar la a lua decizii împreună cu domnitorul, ci și de a veghea
asupra aplicării în fapt a hotărârilor luate. Boierii se angajau să îl silească pe domn să execute hotărârile luate
și pe domnii următori să le respecte. În partea finală hrisovului, alături de pecetea domnească, se aflau și
pecețile membrilor Sfatului domnesc. Această situație era firească, pentru că, în primele decenii după
întemeiere, în memoria marilor boieri era încă vie amintirea faptului că, în realitate, statul feudal se formase
prin unirea feudelor lor, astfel încât, prin prezența în Sfat, boierii înțelegeau să-și apere vechile poziții
economice și politice pe care, după întemeiere, le-au consacrat prin sistemul imunităților feudale.

Pagină | 5
 b) Etapa declinului
Mai târziu, începând cu sfârșitul sec. al XV-lea, asistăm la sporirea puterii domnești, la centralizarea
statului feudal și la restrângerea imunităților feudale, astfel încât se modifică treptat componența Sfatului
domnesc și încep să pătrundă dregători numiți și revocați de domn, aflați sub controlul acestuia. La un
moment dat, marii boieri (boierii de țară) sunt eliminați complet din Sfat, astfel încât acesta ajunge să fie
alcătuit exclusiv din dregători. Pe cale de consecință, se schimbă și rolul Sfatului domnesc, în sensul că boierii
din Sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin simpli martori chemați să ia act de voința domnului.

c) Etapa dominației otomane

După instaurarea dominației otomane, boierii profită din nou de slăbirea puterii domnești, astfel
încât rolul Sfatului domnesc redevine unul decizional. Boierii promovează acum teza potrivit căreia domnul
trebuie să asculte de Sfatul domnesc, mergându-se până la condiționarea alegerii domnilor de respectarea
privilegiilor boierești. Se instaurează astfel în țările române un autentic regim nobiliar, asemănător celui din
Polonia.

Pagină | 6
 DREGĂTORII

§1. Prezentare generală

a) Precizări introductive
Dregătorii sunt înalți demnitari ai statului feudal, numiți și revocați de domn și care exercitau
atribuțiuni administrative, judiciare și militare în cadrul aparatului de stat feudal. La învestirea în funcție,
dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn. Dregătoriile erau onorifice, în sensul că dregătorii
nu erau remunerați, însă beneficiau de danii domnești pentru dreaptă și credincioasă slujbă, li se concedeau
veniturile unor moșii și, de asemenea, puteau primi daruri de la subalternii lor.

b) Evoluția instituției
La origine, dregătorii erau slujbași domnești care îndeplineau în cadrul Curții atribuțiuni legate de
persoana domnului, așa cum sugerează și denumirile lor. Treptat, însă, pe măsura întăririi puterii domnești și
a îngrădirii imunităților feudale, în cadrul procesului centralizării de stat, dregătorii pătrund în Sfatul domnesc
și preiau în numele domnului conducerea efectivă a vieții de stat.
Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân, iar în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt asemănătoare, datorită
tradițiilor similare și modelului comun avut în vedere, anume sistemul dregătoriilor din Imperiul Bizantin.

§2. Categorii de dregători

a) Marii dregători
Din categoria marilor dregători (membri ai Sfatului domnesc) făceau parte următorii:
1° Banul de Severin (la origine, apoi Banul Craiovei) – primul dregător în ierarhia feudală a Țării
Românești; avea în competența sa atribuțiuni militare, administrative și judiciare exercitate în
zona din dreapta Oltului (Oltenia); la fel ca domnul, banul Craiovei putea pronunța inclusiv
pedeapsa cu moartea sau confiscarea averii; în subordinea sa, se aflau dregători de rang inferior,
denumiți bănișori;
2° Vornicul – conducătorul slujitorilor Curții domnești și cel care asigura protecția granițelor și
judeca unele pricini penale; un element specific pentru Moldova este acela că existau doi vornici
(vornicul Țării de Sus și vornicul Țării de Jos – primul dregător în ierarhia feudală din
Moldova), ce comandau și oștirea din zonele respective; în ceea ce privește Țara Românească,
competența vornicului era similară cu cea a banului și se exercita asupra zonei din stânga Oltului
(Muntenia);
3° Logofătul – șeful cancelariei domnești și deținătorul sigiliului domnesc, cu care erau întărite
hrisoavele domnești; el judeca și procesele care aveau ca obiect domeniile domnești ereditare;
4° Postelnicul – tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, având în competență gestionarea
relațiilor externe ale țării și judecarea anumitor pricini privind funcționarii inferiori ai Curții
domnești;
5° Spătarul – purtătorul spadei domnești și comandantul cavaleriei; uneori, în timp de război,
spătarul comanda întreaga armată; în Moldova, domnul Ieremia Movilă a înființat, după model
Pagină | 7
 polonez, o dregătorie similară, denumită hatman, care a preluat atribuțiile militare ale vornicilor;
6° Vistiernicul – conducătorul activității financiare, se ocupa de coordonarea strângerii impozitelor
și a celorlalte prestații către domnie, dar și de efectuarea cheltuielilor pentru întreținerea armatei
și a Curții domnești; după instaurarea dominației otomane, vistiernicul asigura plata haraciului
și a celorlalte obligați fiscale față de Poartă;
7° Cămărașul – dregătorul însărcinat cu întreținerea cămării domnești, adică a veniturilor și a
cheltuielilor domnului, întrucât, începând cu sec. al XVIII-lea, veniturile țării se separă de
veniturile domnului;
8° Paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești;
9° Stolnicul – avea în grijă grădinile și pescăriile domnești;
10° Comisul – avea în grijă grajdurile domnești.

b) Micii dregători
Din categoria micilor dregători (nu erau membri ai Sfatului domnesc) făceau parte următorii:
i. Armașul – se ocupa de executarea hotărârilor penale pronunțate de domn;
ii. Șătrarul – avea în grijă corturile domnești;
iii. Aga – comandantul pedestrimii, devenit apoi comandantul gărzii personale a domnului;
iv. Clucerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu grâne;
v. Sulgerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu carne.

OBS! Din examinarea atribuțiunilor dregătorilor domnești, rezultă că, la fel ca în cazul domnului,
aceste dregătorii se caracterizat prin confuziune de atribuții, specifică instituțiilor statului feudal.

Pagină | 8
 ORGANIZAREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI ȘI A MOLDOVEI

§1. Organizarea financiară

a) Categorii de dări
În ceea ce privește organizarea financiară, dările erau de trei categorii:
i. în natură – dijme domnești, denumite zeciuială (în Țara Românească) și desetină (în Moldova);
ii. în muncă – slujbe sau robotă;
iii. în bani – în această categorie erau incluse impozitele directe și indirecte, o serie de taxe pentru
comercializare și o serie de taxe care înlocuiau dările în natură și în muncă (odată cu trecerea
la economia de schimb, tot mai multe dări în muncă și în natură au fost înlocuite cu dări în bani);
impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor, și au fost denumite dare (în Țara
Românească) și dajdie (în Moldova), iar apoi bir.

b) Stabilirea birului
Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în stabilirea unei sume globale pentru
fiecare grup fiscal (obște), repartizată apoi pe unități impozabile (gospodării țărănești), în funcție de puterea
lor economică, apreciată în numărul de vite. Această repartiție era realizată de funcționari specializați,
denumiți răbojari. Din sec. al XVI-lea, inclusiv boierii și mănăstirile au trebuit să plătească acest bir.
Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Șchiopul, ce nu s-a păstrat, țăranii erau împărțiți,
după cuantumul birului datorat, în două categorii: țărani săraci (bir mic) și țărani de istov (bir mare).

§2. Organizarea militară

a) Alcătuirea armatei
Inițial, locul central în cadrul armatei îl ocupau trupele boierilor învestiți cu imunități, care, în
sistemul relațiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului. Începând cu sec. al XV-
lea, se consolidează, ca expresie a centralizării puterii, armata proprie a domnului (oastea cea mică), formată
din micii feudali, curteni, slujitori și elemente recrutate de către domnie. În cazurile de mare primejdie, se
hotăra ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor și se forma oastea cea mare, a cărei bază o constituia țărănimea.
Pe măsura decăderii curtenilor și slujitorilor domnești, începând cu sec. al XVII-lea, lefegiii sau
mercenarii au ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei, cu toate că întreținerea lor era costisitoare.

b) Conducerea armatei
Conducerea armatei aparținea domnului, ajutat cu precădere de anumiți dregători – spătarul,
hatmanul și banul Olteniei. Diferitele categorii de oșteni aveau propria comandă, formată, de asemenea, din
dregători – căpitanul, aga, logofătul și postelnicul.
După instaurarea dominației otomane, armate cunoaște un proces de declin, ea fiind alcătuită dintr-un
număr restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului și poliția internă.

Pagină | 9
 §3. Organizarea Bisericii

a) Prezentare generală
În epoca feudală, biserica a fost principalul factor ideologic în stat. Datorită acestui fapt, Biserica
Ortodoxă s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului feudal, prin acordarea de întinse domenii, cultivate
de țăranii dependenți. În același timp, biserica a jucat un rol important în apărarea independenței față de
state vecine, ca Ungaria și Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmăreau subordonarea țărilor române.

b) Influența latină, greacă și slavă

Creștinarea traco-romanilor a început încă din epoca dominației romane, dar ea a continuat și după
retragerea aureliană, pentru că legăturile dintre autohtoni și comunitățile creștine nu s-au întrerupt, ci au
continuat într-un ritm susținut. După constituirea statului bizantin, influenta creștină a continuat să se
manifeste, dar, după formarea statelor slave de sud, s-a exercitat prin filiera slavă. Așa se explică și faptul că
limbajul Bisericii Ortodoxe românești este format din termeni de origine latină, greacă și slavă, iar limba
de cult a fost cea slavonă.

c) Înființarea mitropoliilor țărilor române

Lăcașurile ortodoxe de cult au fost înființate cu multe înaintea întemeierii statelor feudale, cu precădere
în sate, iar apoi pe domeniile feudale. Până în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, Biserica Țării Românești
era dependentă de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, însă nu cunoșteau
o clară organizare ierarhică.
În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab, a luat naștere, în Țara Românească, Mitropolia Ungro-
Vlahiei, la Curtea de Argeș, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în anul 1359. Apoi, au luat
naștere o serie de episcopii ortodoxe la Severin, Buzău și Râmnicu-Vâlcea.
Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a Mitropoliei Haliciului, dar,
începând din 1401, din vremea domniei lui Alexandru cel Bun, și ea a devenit dependentă de Patriarhia de
la Constantinopol. Patriarhia de la Constantinopol îl recunoaște pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Primele
episcopii au fost înființate la Roman, Rădăuți și Huși.

d) Organizarea Bisericii
În procesul înființării mitropoliilor și a episcopiilor, s-a înfăptuit și organizarea ierarhică a bisericilor
și a mănăstirilor. În vârful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi, protopopi, stareți,
preoți. Mitropolitul era membru de drept al Sfatului Domnesc și figura în fruntea statului feudal.
Așezămintele bisericești au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni și boieri. Marile
proprietăți ale bisericii, investite cu imunități, asigurau marelui cler o puternică poziție în statul feudal. La
Sfântul Munte Athos, prin donații directe și indirecte, au fost închinate veniturilor unor mănăstiri domnești
către veniturile mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos. Între timp, aceste donații au crescut excesiv, așa încât
abuzurile din secolului al XVII-lea ale clerului străin au făcut ca domnul să restrângă donațiile, până la
eliminarea lor de către Alexandru Ioan Cuza.
Biserica se afla sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliți, episcopi și egumeni, exercita
întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar suprem, putea judeca
procesele care erau de competenta instanțelor ecleziastice, după cum putea rejudeca procesele soluționate
Pagină | 10
de aceste instanțe.

§4. Organizarea administrativ-teritorială

a) Unitățile administrativ-teritoriale
Atât în Țara Românească, cât și în Moldova, existau mari subdiviziuni administrative, care nu
erau unități administrativ-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminiscențe din epoca anterioară
întemeierii statului. În Țara Românească, este vorba de zona din stânga Oltului (pentru care atribuțiile
administrative erau exercitate de vornic) și de zona din dreapta Oltului (pentru care atribuțiile administrative
erau exercitate de ban). În Moldova, este vorba despre Țara de Sus și Țara de Jos, fiecare condusă de câte
un vornic.
Unitățile administrativ-teritoriale propriu-zise erau:
 județele (în Țara Românească);
 ținuturile (în Moldova);
 orașele și satele.

b) Orașele
În ceea ce privește orașele, acestea sunt unități administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat ca niște
comunități libere, cu organizare proprie și cu o anumită economie. Teritoriul orașului cuprinde trei zone:
i. vatra orașului (perimetrul construit);
ii. hotarul orașului (terenurile cultivate de locuitori);
iii. ocolul orașului (satele adiacente).

Toate orașele se aflau sub stăpânirea domnului, însă, în timp ce, în Moldova, domnul putea dispune
neîngrădit de ocolul orașului, asupra căruia orășenii aveau doar un drept de uzufruct, în Țara Românească,
domnul trebuia să răscumpere ocolul de la orășeni.
Orașele erau conduse de un aparat administrativ, format din două categorii de dregători:
1° dregători locali – erau aleși de comunitatea orașului, fiind numiți judecători (în Țara Românească)
sau șoltuzi (în Moldova) și ajutați de 12 pârgari;
2° dregători domnești – erau numiți de domn.

c) Satele
Potrivit tradițiilor străvechi, formate în procesul trecerii de la societatea sclavagistă la cea feudală,
obștea sătească se bucura de dreptul de autoconducere pe plan economic, politic, juridic și administrativ.
Odată cu apariția primelor formațiuni politice și, în special, după întemeierea statelor feudale, satele au fost
integrate tot mai mult în sistemul conducerii centralizate, o parte dintre vechile atribuțiuni ale obștii fiind
preluate de către stat.

În epoca feudalismului dezvoltat, satele erau împărțite în două mari categorii:

 sate libere (moșnenești sau răzășești) – și-au păstrat autonomia și după formarea statelor feudale,
având organe proprii de conducere; în același timp, ele erau subordonate pe plan administrativ,
fiscal și militar județelor sau ținuturilor; în sec. al XIV-lea – al XV-lea, satele erau conduse,
Pagină | 11
 potrivit tradiției, de cneji și juzi, împreună cu oameni buni și bătrâni; din vechiul sistem al
autoconducerii, satele libere continuau să exercite dreptul de a controla stăpânirea și înstrăinarea
pământurilor, judecarea unor procese penale și civile, precum și răspunderea colectivă în
materie civilă și fiscală; cu toate acestea, majoritatea satelor au fost aservite de către domn, boieri
și mănăstiri;
 sate aservite – conducerea acestora era exercitată de un reprezentant al proprietarului; în virtutea
imunităților de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra satele de pe moșie și de a
judeca, iar, uneori, aceste drepturi erau extinse și asupra satelor libere din vecinătate; cu toate
acestea, chiar și în satele aservite, s-au păstrat nealterate o serie de obiceiuri.

Pagină | 12
Anul 1, semestrul I 16.11.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 7

INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII ÎN LEGEA ȚĂRII

§1. Prezentare generală

Proprietatea feudală prezintă, spre deosebire de cea specifică dreptului roman, o structură divizată,
ierarhizată și complexă, caracterizată prin îmbinarea stăpânirii personale cu stăpânirea devălmașă, dar și
prin coexistența mai multor forme de proprietate, în funcție de titularul dreptului de proprietate. Cu alte
cuvinte, fiecare dintre aceste forme de proprietate are un regim juridic distinct în raport de poziția socială a
titularului.
Prin urmare, în feudalism, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman, ci este divizată, Legea
Țării consacrând în acest sens un dominium eminens (aparținând domnului), un dominium utile (aparținând
boierilor, mănăstirilor și celorlalți proprietari) și un drept de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor
de cultură pe care aceștia le lucrau.

§2. Dominium eminens

a) Prezentare generală
Dominium eminens este dreptul de proprietate supremă a domnului asupra întregului teritoriu al
țării, drept pe care domnul îl exercita în dubla sa calitate de șef al statului feudal și de vârf al ierarhiei feudale.
Altfel spus, dominium eminens este domeniul public al statului feudal, ce nu trebuie confundat cu domeniul
privat al domnului, adică cu proprietatea domnească, aceasta din urmă având ca obiect bunurile pe care
domnul le stăpânește ca mare proprietar feudal alături de ceilalți boieri și mănăstiri.

b) Prerogativele domnului
În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:
1. exercita un drept superior de supraveghere și control asupra întregului teritoriu al țării;
2. exercita dreptul de a percepe dijme, biruri și munci (cele trei forme ale rentei de tip feudal);
3. culegea moștenirile vacante, astfel încât pământul și robii rămași fără stăpân ca urmare a decesului
proprietarului lipsit de moștenitori reveneau domnului;
4. lua în stăpânirea res nullius (bunurile nimănui), acestea fiind de două categorii – terenuri pustii
(terenurile care nu au aparținut niciodată vreunui proprietar) și res derelicte (terenurile pustiite,
cele care au aparținut cândva unui proprietar, dar au fost abandonate de acesta);
5. lua în stăpânire terenurile boierilor hicleni; hiclenia (trădarea) era cea mai gravă infracțiune pe
care o putea săvârși boierul, ea era sancționată invariabil cu moartea și confiscarea averii;
6. acorda donații sau danii domnești boierilor, pentru dreaptă și credincioasă slujbă, și mănăstirilor,
în scopuri pioase;
7. exercita dreptul de prădalică sau preadalică, adică dreptul de a retracta donațiile făcute, după
cum putea și renunța la exercitarea dreptului de retract, situația în care, în cuprinsul hrisovului de
danie domnească se făcea mențiunea prădalică să nu fie, iar, în schimb, beneficiarul donației
(donatarul) făcea darea calului sau darea cupei;
 8. acorda imunități feudale boierilor și mănăstirilor asupra proprietăților pe care aceștia din urmă
le stăpâneau;
9. încuviința feudalilor desprinderea unor porțiuni de teren din terenurile pustii sau pustiite și
trecerea lor în stăpânire personală, prin întemeierea unor noi localități, denumite slobozii,
datorită scutirilor de dări pe care domnul le acorda cu acest prilej;
10. încuviința toate actele juridice având ca obiect transferul proprietății asupra robilor și pământului,
ocazie cu care părțile contractante realizau ceea ce Legea Țării denumea darea cupei sau darea
calului, adică ofereau domnului un cal de rasă sau o cupă dintr-un metal prețios, pentru a
încuviința acel transfer al proprietății.

§3. Dominium utile

Dominium utile este proprietatea ce aparținea feudalilor și țăranilor liberi proprietari de pământ,
îmbrăcând două forme, anume marea proprietate feudală și proprietatea țăranilor liberi.

A. Marea proprietate feudală

a) Prezentare generală
Marea proprietate feudală este o proprietate completă asupra pământului și incompletă asupra
țăranilor aserviți și s-a format anterior întemeierii statelor feudale românești de sine stătătoare, prin acapararea
pământului obștilor și exploatarea muncilor țăranilor dependenți, dar și prin aducerea în stare de dependență
a membrilor obștii.
Ea este continuatoarea din punct de vedere istoric a stăpânirii exercitate de cneji, voievozi și juzi
asupra feudelor lor și s-a constituit în sens juridic printr-un mod originar de dobândire, anume moștenirea,
căreia, după întemeierea statelor feudale, i s-au adăugat moduri juridice derivate – dania domnească pentru
dreaptă și credincioasă slujbă, dania particulară, vânzarea, schimbul și înfrățirea pe moșie.
În paralel, nobilii feudali și-au extins proprietățile și prin mijloace nejuridice, violente, prin contopire
sau silă, adică prin acapararea cu forță a pământurilor țăranilor și încălcarea străvechiului drept de proprietate
al acestora.
În funcție de titularul său, marea proprietate feudală îmbrăca trei forme: proprietatea domnească,
proprietatea boierească și proprietatea mănăstirească.

b) Proprietatea domnească
Proprietatea domnească cuprinde bunurile personale ale domnului, ce îi aparțineau acestuia ca
oricărui alt membru al clasei feudalilor, încă de dinainte de a accede la domnie. Lor li se adaugă bunurile
dobândite după urcarea pe tron prin diverse căi juridice, prin diverse întrebuințări făcute pe cheltuiala
proprie a domnului, precum și o serie de venituri care i se cuveneau acestuia, pe timpul exercitării domniei,
venituri separate de visteria țării, denumite cămara domnească.

c) Proprietatea boierească
Proprietatea boierească își are temeiul în moștenire și în danie.
Moștenirile erau întărite de domn și erau denumite ocini, baștini sau dedini. Acestea nu puteau fi
înstrăinate decât cu respectarea dreptului de protimis, adică a dreptului de precumpărare și răscumpărare
Pagină | 2
exercitat de rude.
În ceea ce privește dania domnească (miluirea domnească), aceasta era acordată pentru serviciile
militare aduse domnului sau pentru îndeplinirea unor slujbe sau dregătorii în aparatul de stat, având la bază
obligația suzeranului (domnul) de a-l răsplăti pe vasalul credincios (boier), obligație inclusă în conținutul
raportului juridic de vasalitate. Până la jumătatea sec. al XV-lea, aceste donații confereau donatarului un drept
temporar asupra bunului donat, limitat la durata vieții domnului și uneori a fiilor acestuia care îi urmau la
tron. Din a doua jumătate a sec. al XV-lea, însă, donațiile devin ereditare, în sensul că dreptul de retract se
menține doar în caz de hiclenie.

d) Proprietatea mănăstirească
Proprietatea mănăstirească s-a format după întemeierea statelor feudale din donațiile făcute de
credincioși (domni, boieri, prelați, orășeni, țărani) în scopuri pioase și pentru a fi trecuți în pomelnicul
bisericii și a li se face slujbe după moarte.
Cu toate acestea, donațiile erau donații cu sarcină, în sensul că mănăstirea donatară nu avea dreptul
de a înstrăina daniile primite și trebuia să utilizeze veniturile moșiilor ce-i fuseseră donate în scopuri
caritabile, de binefacere, sub sancțiunea revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinii.

OBS! 1. Indiferent de proprietarul său, marea proprietate feudală avea o structură bipartită, formată
din:
i. rezerva feudală – întreținută prin munca țăranilor aserviți, care aveau obligația de a presta rentă
în muncă față de stăpânul feudal;
ii. loturile date spre folosință țăranilor aserviți.

2. Administrarea domeniilor feudale era realizată de către aparatul propriu de slujbași mărunți
al stăpânului feudal.

e) Instituția imunităților feudale

 Drepturi conferite titularului
Imunitățile feudale, denumite ohabă în Țara Românească și uric în Moldova, se acordau prin hrisov
domnesc și confereau titularului său următoarele drepturi:
1° dreptul de administrație politică;
2° dreptul de judecată;
3° dreptul de comandă militară asupra populației de pe domeniile sale;
4° dreptul de a face comerț;
5° dreptul de a percepe diferite venituri în folosul său;
6° scutirea de plata oricăror dări către domnie.

Din analiza imunităților feudale, rezultă că ele confereau feudalilor o anumită independență politică,
în sensul că dregătorii domnești nu aveau competență pe moșiile învestite cu imunități, funcțiile statului fiind
exercitate pe aceste moșii prin intermediul aparatului de slujbași proprii al acestor feudali.

Pagină | 3
  Context de apariție
Imunitățile feudale au apărut imediat după întemeierea statelor feudale de sine stătătoare, întrucât
puterea politică și economică a marilor feudali era superioară domnului și, ca atare, eu au impus consacrarea
pe plan juridic a privilegiilor de a conduce și din punct de vedere politic populația de pe domeniile care le
aparțineau. Sistemul imunităților feudale s-a putut consacra și extinde în această epocă și datorită faptului că
aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat și, pe cale de consecință, pentru realizarea funcțiilor statului
feudal se impunea utilizarea aparatului de slujbași al marilor feudali.

 Categorii de hrisoave domnești

Există două tipuri de hrisoave domnești prin care se acordau imunități feudale:
§1. Hrisoave care folosesc o formulă concentrată
Unele hrisoave foloseau o formulă concentrată pentru acordarea imunităților – să-i fie de ocină și de
ohabă (în Țara Românească) și să-i fie de uric cu tot venitul (în Moldova). Această categorie de hrisoave
este specifică perioadei istorice imediat următoare întemeierii statelor feudale, când imunitățile aveau caracter
general, în sensul că ele reprezentau reguli în viața politică și economică.

§2. Hrisoave care folosesc o formulă detaliată

Alte hrisoave foloseau o formulă detaliată, descriptivă pentru acordarea imunităților, în care se
specifica în amănunt conținutul imunității respective. Această categorie de hrisoave este specifică
feudalismului dezvoltat, când imunitățile nu mai aveau caracter general, ci unul excepțional, astfel încât
era necesară precizarea lor amănunțită, pentru a ști care dintre activitățile respective urmau a fi transferate din
competența dregătorilor domnești în cea a stăpânilor feudali. Formula detaliată este întâlnită în special în cazul
hrisoavelor prin care se acordau imunități mănăstirilor, întrucât proprietatea mănăstirească s-a constituit
tocmai în epoca în care imunitățile feudale deveniseră o excepție.

 Perioada declinului
Ca urmare a centralizării statului feudal și a întăriri puterii domnești, imunitățile încep să fie restrânse,
dregătorii domnești preluând în numele domnului de la marii feudali exercițiul drepturilor politice pe
domeniile acestora. Astfel, dreptul de judecată al boierilor și mănăstirilor este limitat. Drepturile lor
militare sunt îngrădite, dezvoltarea producției și a schimburilor de mărfuri restrânge până la desființare
dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulația bunurilor și persoanelor, precum și anumite venituri.
În concluzie, instituția imunităților feudale oglindește confuzia dintre dreptul public și dreptul
privat, specifică statului feudal la originile sale, dar, după centralizarea acestuia și dezvoltarea relațiilor de
producție de tip feudal, imunitățile feudale vor dispărea, făcând loc distincției dintre drepturile publice și
drepturile private.

B. Proprietatea țărănească
O altă formă a lui dominium utile este proprietatea țărănească, ce prezintă caracteristici după cum
este vorba despre:
 proprietatea țăranilor grupați în obști și proprietatea țăranilor care nu fac parte din obști;
 proprietatea țăranilor liberi și proprietatea țăranilor aserviți.

Pagină | 4
 a) Obștea liberă
 Prezentare generală
Obștea liberă are un teritoriu alcătuit din:
i. vatra satului – gospodăriile membrilor obștii, proprietate personală a acestora;
ii. câmpul de cultură – loturile de cultură aparținând membrilor obștii, de asemenea proprietate
personală a acestora;
iii. celelalte terenuri aflate în hotarul obștii, stăpânite în devălmășie – pădurile, pășunile,
izlazurile și apele, la care se adaugă și turmele comune, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă
slabă, moara satului și bogățiile subsolului.

 Desprinderi din fondul devălmaș

Fiecare membru al obștii putea, cu aprobarea membrilor obștii, să desprindă terenuri din porțiunile
aflate în devălmășie și să le amenajeze prin muncă proprie, conferindu-le o destinație economică nouă.
Aceste terenuri treceau din proprietatea comună devălmașă a membrilor obștii în proprietatea personală
a celui care le amenajase, temeiul juridic al acestui transfer reprezentându-l munca încorporată în terenul
respectiv.
Cea mai veche desprindere din fondul devălmaș a fost vatra casei de locuit și curtea respectivă, apoi
loturile de cultură din țarină, adică terenul destinat agriculturii, iar, în final, alte terenuri aflate în hotarul
obștii, tendința fiind aceea de extindere a suprafețelor aflate în stăpânirea personală a membrilor obștii în
detrimentul suprafețelor rămase în devălmășie.

 Dreptul de protimis
Cu toate acestea, până la sfârșitul feudalismului, obștile sătești sau teritoriale au continuat să păstreze
un drept superior de supraveghere și control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarul lor, iar expresia
juridică a acestuia este dreptul de protimis, adică dreptul de precumpărare și răscumpărare pe care membrii
obștii îl aveau asupra terenurilor aflate în hotarul obștii.
Dacă un membru al obștii dorea să vândă un teren din hotarul acesteia, el trebuia să-și facă cunoscută
intenția la trei târguri succesive. Membrii obștii (rudele și vecinii, în această ordine legală de preferință)
puteau să-și exercite dreptul de precumpărare sau de preempțiune la preț egal. Dacă niciun membru al
obștii nu-și asuma acest drept, terenul putea fi vândut unui străin din obște, numai că această vânzare nu era
pură și simplă, ci afectată de o condiție rezolutorie, constând în aceea că, dacă în termen de un an un
membru al obștii se răzgândea, el putea să își exercite dreptul de răscumpărare și să întoarcă cumpărătorului
prețul vânzării, devenind noul proprietar. Termenul de un an începea să curgă de la data la care acel membru
al obștii luase cunoștință despre existența vânzării.

b) Obștea aservită
Teritoriul obștii aservite aparținea stăpânului feudal, însă țăranii aserviți își păstrau dreptul de
proprietate asupra gospodăriilor și uneltelor de muncă, aveau un drept de folosință asupra loturilor de
cultură, precum și dreptul de a face îmbunătățiri funciare cu acordul stăpânului feudal, plătind în schimb
zeciuiala stăpânului feudal, întrucât îmbunătățirile erau făcute pe proprietatea acestuia din urmă.

Pagină | 5
 c) Țăranii care nu făceau parte din obști
Proprietatea țăranilor liberi care nu se aflau în obști se exercita asupra gospodăriei, vitelor, uneltelor
de muncă și unei mici suprafețe de teren de cultură.

C. Alte forme de proprietate

Alături de marea proprietate feudală și proprietatea țărănească, Legea Țării recunoștea meșteșugarilor
un drept de proprietate asupra atelierelor și uneltelor lor, iar robilor un drept de proprietate asupra
sălașelor lor, precum și asupra uneltelor de muncă confecționate personal.

Pagină | 6
 INSTITUȚIA PERSOANELOR

Ca și dreptul roman, Legea Țării are un profund caracter statutar, consacrând dispoziții
discriminatorii în raport cu poziția socială a diferitelor clase și categorii sociale.

§1. Instituția boieriei

a) Conținutul instituției
În vârful ierarhiei sociale a statelor feudale se aflau boierii, al căror statut juridic se caracteriza prin
următoarele:
i. aveau capacitate juridică deplină;
ii. se bucurau de toate drepturile civile și politice;
iii. se bucurau de toate privilegiile feudale;
iv. erau singurii în măsură să exercite conducerea politică a țării;
v. erau titularii dreptului de proprietate asupra moșiilor feudale, învestite cu imunități, alături
de mănăstiri.

b) Stratificarea boierimii
La origine, calitatea de boier era indisolubil legată de stăpânirea unei moșii, astfel încât ea se
transmitea pe cale ereditară, adică prin moștenire, din generație în generație, împreună cu moșia.
Pe măsură dezvoltării relațiilor de producție de tip feudal, asistăm la o stratificare a boierimii:
 boierii de țară – instituția boieriei este anterioară întemeierii statelor feudale românești de sine
stătătoare, o dovadă a acestui fapt fiind chiar sintagma boieri de țară, ce îi desemna pe marii
boieri, stăpâni de domenii feudale, conducători de formațiuni prestatale de tip feudal, ce
păstrau vie amintirea că statele feudale românești se formaseră prin unirea feudelor lor;
 boierii de slujbe – după întemeierea și centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe, adică
dregătorii recrutați de către domn chiar și din rândul unor categorii sociale inferioare;
calitatea de boier a acestora decurgea din exercitarea dregătoriei, iar nu ca efect al vreunei
moșii, chiar dacă, între timp, dregătorii au fost miluiți de domn cu moșii pentru dreaptă și
credincioasă slujbă și le-au fost concedate veniturile unor ținuturi.

Spre sfârșitul feudalismului, calitatea de boier revine indisolubil legată de exercitarea unei dregătorii
în aparatul de stat și nu mai este condiționată de stăpânirea vreunei moșii. Se elaborează totodată și un
statul scris al boierimii, prin care se reglementează acordarea titlului de noblețe în raport cu dregătoria
încredințată.

§2. Clerul

O altă categorie aflată în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul, al căror statut se caracteriza prin
următoarele:
i. se bucurau de toate drepturile civile și politice;
ii. aveau un statut privilegiat;
Pagină | 7
 iii. participau la conducerea țării, în Sfatul Domnesc, precum și în Adunarea stărilor feudale;
iv. unele domenii mănăstirești erau învestite cu imunități feudale, ceea ce le conferea clericilor un
drept de jurisdicție laică asupra populației de pe domeniile lor;
v. avea și atribuții de drept canonic, conform ierarhiei bisericești și monahale.

§3. Orășenii

a) Ierarhia orășenească
O altă categorie socială o reprezentau orășenii, însă aceștia nu erau o pătură socială omogenă, ci
erau organizați într-o structură ierarhică prestabilită, alcătuită, de la vârf la bază, din:
1° persoanele care stăpâneau case în târguri și moșii în ocoalele târgurilor – aceștia formau
patriciatul orășenesc sau aristocrația orașelor, fiind puțin numeroși; ei se bucurau, asemenea
boierilor și clericilor, de toate privilegiile, iar în Moldova participau chiar și la alegerea domnului;
din rândul lor, se alegeau organele de conducere ale orașelor;
2° orășenii propriu-ziși – din această categorie făceau parte negustorii, meșteșugarii și târgoveții;
stăpâneau case, prăvălii și ateliere în orașe, dar aveau și dreptul de a folosi în devălmășie moșia
orașului pentru agricultură și creșterea animalelor; spre deosebire de Transilvania, unde viața
urbană era mai dezvoltată și orașele erau autonome, în Țara Românească și în Moldova, orășenii
se supuneau unei autorități duble (dregătorii domnești și conducătorii orașelor);
3° plebea orășenească – era alcătuită din sărăcimea orașelor, formată din oamenii care se ocupau
exclusiv cu agricultura pe moșia orașului și care puteau fi liberi sau robi.

b) Statutul juridic
Orășenii aveau dreptul de a participa la conducerea și administrarea orașului, puteau dispune în
mod liber de moșiile lor și își puteau rezolva divergențele în fața unor organe jurisdicționale locale, alese
din rândul aristocrației orășenești. Sfera drepturilor și privilegiilor era mai largă sau mai restrânsă, fiind
precizată în uricul târgului, precum și în actele de privilegii date de domni de-a lungul timpului.

§4. Țărănimea

A. Țăranii liberi
Țăranii liberi erau împărțiți în trei categorii:
1° țăranii liberi cu pământ, organizați în obști – răzeși în Moldova și moșneni în Țara
Românească;
2° țăranii liberi cu pământ, aflați în afara obștilor – cneji sau judeci;
3° țăranii liberi fără pământ – săraci sau siromahi.

Țăranii liberi aveau un statut juridic asemănător târgoveților, în ceea ce privește dreptul de
administrare și de dispoziție asupra bunurilor ce le aparțineau, precum și în ceea ce privește conducerea satelor.

Pagină | 8
 B. Țăranii dependenți
a) Statut juridic
Din punctul de vedere al statutului juridic, țăranii dependenți se aflau în stare de rumânie (în Țara
Românească), de iobăgie (în Transilvania) ori de vecinie (în Moldova). Statutul lor juridic era determinat
de dreptul de proprietate incompletă pe care stăpânul feudal îl avea asupra lor, în sensul că puteau fi
vânduți împreună cu moșia pe care erau aserviți.
Cu toate acestea, țăranii dependenți beneficiau de o serie de drepturi:
i. dreptul de a dispune de partea de produse și venituri care le rămânea după obligația de plată a
rentei feudale;
ii. dreptul de proprietate asupra gospodăriilor lor și asupra uneltelor de muncă;
iii. dreptul de folosință asupra delniței din terenul de cultură ce le fusese acordat din domeniul
feudal;
iv. dreptul de a dobândi în proprietate loturi de pământ sau chiar alți țărani aserviți, cu acordul
stăpânului feudal;
v. dreptul de strămutare de pe o moșie pe alta, după satisfacerea obligației de plată a rentei feudale
– fuga țăranilor aserviți de pe moșie fără respectarea condițiilor de strămutare atrăgea, pe de-o
parte, dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări oriunde s-ar afla, iar, pe de altă parte, obligația
celorlalți stăpâni feudali de a-i reține și preda stăpânilor lor; acest drept a fost suprimat începând
cu sec. al XVI-lea, când țăranii dependenți au fost legați de glie.

Țăranii aserviți erau excluși de la exercițiul drepturilor politice, în sensul că nu puteau participa la
conducerea statului.

OBS! În legătură cu statutul juridic al țăranilor aserviți, profesorul Constantin Giurescu afirmă
existența unui așa-numit drept rumânesc (zakon vlaski, în limba slavă), plecând de la ideea că vlahii
constituiau o categorie socială inferioară, anume robii eliberați care deveneau țărani aserviți. Astfel, profesorul
Giurescu face distincția între Legea Țării (aplicabilă tuturor românilor, termenul de rumân având conotație
etnică) și zakon vlaski (aplicabilă tuturor țăranilor dependenți, termenul de rumân având conotație
socială).
Această opinie nu poate fi primită, deoarece izvoarele istorice utilizau termenul de rumân atât într-o
accepțiune etnică, cât și într-o accepțiune socială, sensul urmând a se deduce din context. Există, așadar, un
singur sistem de drept, Legea Țării, ce reglementează statutul juridic al tuturor persoanelor, al tuturor
claselor și categoriilor sociale.

b) Forme de cădere în rumânie

Legea Țării consacra mai multe titluri juridice de cădere în rumânie, emise de Cancelaria
domnească și întărite de domn și Sfatul domnesc:
1° contractul de donație prin care țăranul liber se închina cu sufletul și averea sa stăpânului feudal;
2° contractul de vânzare prin care țăranul liber își vindea liberatea și uneori și averea stăpânului
feudal;
3° contractul de împrumut garantat cu însăși libertatea personală a datornicului;
4° hotărârea judecătorească dată în favoarea stăpânilor feudali, în procesele în care aceștia
Pagină | 9
 solicitau să se constate căderea în rumânie a țăranilor liberi.

Existau, firește, și căi nejuridice de cădere în rumânie:

i. falsificarea de acte de către boieri;
ii. cotropirea sau sila, adică aducerea cu forță a țăranilor liberi în stare de dependență.

Important de reținut este că starea de rumânie se transmitea cu titlu ereditar, pe linie masculină, și
era imprescriptibilă. Regulile rumâniei nu se aplicau femeilor.

c) Forme de ieșire din rumânie

Legea Țării consacra, însă, și forme de ieșire din rumânie, drept excepții de la caracterul
imprescriptibil al instituției:
1° iertarea de rumânie, adică un act cu titlu gratuit făcut de stăpân, fie inter vivos, fie mortis
causa;
2° răscumpărarea din rumânie, cea mai frecventă formă de ieșire din rumânie, datorită avantajelor
patrimoniale pe care le aducea stăpânilor feudali;
3° hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea țăranilor în procesele acestora cu boierii,
având ca obiect constatarea faptului că țăranii fuseseră aserviți cu sila.

Existau, firește, și căi nejuridice de ieșire din rumânie:

i. arderea titlurilor boierilor de către țărani;
ii. cnezirea / judecirea cu silă, adică situația în care țăranii dependenți se comportă în fapt ca niște
țărani liberi;
iii. fuga de pe moșie;
iv. răscoala, adică forma supremă de luptă a țăranilor dependenți împotriva exploatării de tip feudal.

§4. Robii

a) Prezentare generală
O altă categorie socială o reprezentau robii, al căror statut juridic era reglementat de un așa-numit
drept al robilor sau drept țigănesc. Majoritatea robilor proveneau din rândul populațiilor necreștine (tătari
și țigani), deși robia apăruse în spațiul românesc înainte de venirea celor două etnii, datând din vremea
cumanilor și a pecenegilor. După apartenență, robii erau domnești, boierești sau mănăstirești.
Starea de robie era imprescriptibilă, însă stăpânul îi putea elibera, iar cei care fuseseră luați robi într-
o țară străină, la întoarcerea în țara de origine, redeveneau oameni liberi.

b) Statut juridic
Din punct de vedere juridic, robii, asemenea sclavilor din Antichitate, erau considerați a fi bunuri,
deci obiecte ale dreptului de proprietate, iar nu subiecte de drept. Robii puteau forma obiectul contractelor
translative de proprietate, însă stăpânii nu aveau asupra robilor, așa cum aveau asupra sclavilor în dreptul
roman, drept de viață și de moarte.
Mai mult decât atât, robilor li se recunoștea și o oarecare capacitate juridică, în sensul că se puteau
Pagină | 10
căsători, puteau stăpâni sălașele și uneltele confecționate din muncă proprie.

§5. Străinii

a) Drepturi
Străinii aveau un regim juridic bine precizat în Legea Țării, anume relativ tolerant dacă erau de religie
creștină, însă restrictiv, dacă erau de religie musulmană. Astfel, străinii aveau următoarele drepturi,
recunoscute în actele de privilegii acordate de către domn:
1° se puteau stabili în orașe și târguri;
2° se puteau organiza în comunități proprii;
3° puteau face comerț;
4° puteau exercita meșteșuguri;
5° puteau avea lăcașe de cult proprii.

Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni) fie prin căsătoria cu o pământeancă, fie prin
încredințarea de către domn a unor dregătorii. Străinii naturalizați se bucurau de un statut juridic identic
cu cel al românilor.

b) Interdicții
În schimb, străinii aveau următoarele interdicții:
i. nu puteau dobândi pământ în proprietate;
ii. erau supuși unui regim fiscal distinct;
iii. străinii de origine musulmană erau exceptați în mod expres de la dreptul de a se așeza în
țările române și de a-și întemeia lăcașe de cult, conform capitulațiilor încheiate între Imperiul
Otoman și țările române.

Pagină | 11
Anul 1, semestrul I 23.11.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 8

INSTITUȚIA RUDENIEI, A CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI

§1. Instituția rudeniei

a) Forme ale rudeniei

Prin definiție, rudenia este o relație specială între persoane, izvorâtă:
i. dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge) – rudenia de sânge poate fi pe linie directă,
în ascendent sau în descendent, ori pe linie colaterală; gradele de rudenie se stabilesc în funcție
de numărul generațiilor care se interpun între cele două persoane (nepotul și bunicul sunt rude
de gradul 2, verii de gradul I sunt rude de gradul 4); rudenia de sânge dă naștere unor obligații
reciproce de ajutor și întreținere și reprezintă temei al vocației succesorale, dar constituie, în
schimb, un impediment la căsătorie;
ii. din anumite principii de natură religioasă (rudenia prin alianță, cuscria) – este legătura dintre
un soț și rudele celuilalt soț;
iii. din tainele botezului și ale cununiei (rudenia spirituală) – este legătura dintre nași și fini, ce
generează efecte la fel de puternice ca cea de sânge.

b) Forme speciale de rudenie

Legea Țării ai prevede și două forme speciale de rudenie:
1° rudenia izvorâtă din adopție;
2° rudenia izvorâtă din înfrățire.

§2. Instituția căsătoriei

a) Condiții ale căsătoriei tradiționale

Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Țării, căsătoria
se încheia prin formalitățile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, în sensul că îmbrăca forma unei
benedicțiuni religioase. Rudenia constituia o piedică la căsătorie, alături de starea de robie a unuia dintre
soți, care atrăgea căderea în robie și a celuilalt soț și, pe cale subsecventă, și a copiilor rezultați dintr-o
asemenea căsătorie.
Etapele premergătoare încheierii căsătoriei erau:
 vederea în ființă (cunoașterea viitorilor soți);
 urmarea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soți);
 întocmirea foii de zestre;
 binecuvântarea părinților.

O variantă a căsătoriei tradiționale era căsătoria denumită de Legea Țării căsătoria cu fuga, constând
într-un simulacru de răpire a viitoarei soții de către viitorul soț pentru a forța binecuvântarea părinților
(politica faptului împlinit).
Pagină | 1
 b) Zestrea
Zestrea este o instituție de străveche tradiție geto-dacă, sub forma unui drept al ambilor tineri și
având semnificația echivalentului muncii depuse de viitorii soți în gospodăria familiei. Zestrea se constituia
prin strigări publice făcute în timpul serbării nunții, la ea adăugându-se darurile de nuntă pe care tinerii
căsătoriți le primeau de la celelalte rude și prieteni și care, împreună cu zestrea, alcătuiau baza materială a
noi familii.
Începând cu sec. al XVII-lea, apar foile de zestre, iar zestrea își pierde semnificația tradițională,
constituindu-se doar pentru viitoare soție și devenind un fel de afacere pentru viitorii soți vânători de zestre.

c) Divorțul și repudiul
Biserica Ortodoxă admitea și divorțul, consacrând deplină egalitate între soți în privința motivelor
de divorț pe care le puteau invoca. Subsecvent divorțului avea loc partajul bunurilor comune ale soților, pe
care Legea Tarii îl denumea împărțeală sau alegere.
Repudiul era admis nu doar pentru soț, ci și pentru soție, care putea declara în fața martorilor că
părăsește domiciliul conjugal.

§3. Instituția familiei

a) Prezentare generală
Familia poate fi definită drept grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinții
și copiii. Reglementarea instituției familiei în Lega Țării preia o mare parte din tradiția geto-dacă, dar și din
preceptele religiei creștin-ortodoxe, astfel încât familia românească este o familie cu caracter democratic,
spre deosebire de familia romană, profund aristocratică.

b) Drepturi și obligații în cadrul familiei

Potrivit Legii Țării, soții aveau o poziție de egalitate în cadrul familiei, ambii exercitând puterea
părintească asupra copiilor minori. În plus, părinții nu aveau drept de viață și de moarte asupra copiilor
(ius vitae necisque) și nici dreptul de a-i vinde sau de a le închiria serviciile, ca în dreptul roman, ci aveau
obligația de a îi întreține și de a îi proteja pe copii.
Între soți, existau drepturi și obligații reciproce de întreținere, iar soțul care nu îndeplinea această
obligație era supus unei pedepse infamante, adică unei pedepse de natură a atrage oprobriul comunității,
denumită darea prin târg sau darea prin uliță. După moartea soțului, soția supraviețuitoare putea exercita
singură autoritatea părintească asupra copiilor minori.

c) Adopția
Era practicată și instituția adopției, denumită înfiere, copii adoptați fiind denumiți copii de suflet.

Pagină | 2
 INSTITUȚIA SUCCESIUNII

§1. Precizări introductive

Instituția succesiunii reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează transmiterea

bunurilor pentru cauză de moarte, adică transmiterea patrimoniului de la defunct la succesorii acestuia.
Din punct de vedere terminologic, Legea Țării denumește instituția moștenire, iar succesorii sunt
denumiți moștenitori. Cele două cuvinte fac parte din familia lexicală a cuvântului moș, de sorginte tracă, din
care face parte și cuvântul moșie, cu sensul de proprietate ereditară.
Potrivit Legii Țării, moștenirea se deferă:
 pe cale legală – moștenire legală (legitimă, ab intestat);
 pe cale testamentară – moștenire testamentară.

§2. Moștenire legală

a) Deschiderea moștenirii legale

Moștenirea legală se deschide în trei situații:
i. când defunctul nu a lăsat testament;
ii. când defunctul a lăsat testament, dar nu este legal întocmit și, ca atare, este nul;
iii. când defunctul a lăsat testament, acesta este legal întocmit, însă este caduc (nu produce efecte
juridice).

b) Reglementări
În materia moștenirii legale, Legea Țării consacră:
 egala vocație succesorală a copiilor legitimi cu cei adoptați;
 egala vocație succesorală a fetelor și a băieților, atât la bunurile de ereditate (moștenite), cât și
la bunurile de cumpărătură (cele dobândite prin acte inter vivos) ale părinților; de la această
regulă, exista o excepție în Țara Românească, introdusă prin privilegiul masculinității, în sensul
că fetele nu aveau vocație succesorală la ocini, la bunurile ereditare ale părinților lor; în schimb,
ele primeau echivalentul valoric al părții din bunurile ereditare ce li s-ar fi cuvenit în bani, obiecte
de preț și/sau obiecte de cumpărătură; de regulă, ele își primeau părțile succesorale sub formă
de zestre, obligația de înzestrare revenind părinților, iar, în absența acestora, fraților.

În plus, potrivit principiilor mater semper certa est (mama este întotdeauna sigură) și parter est quem
nuptiae demonstrant (tatăl este cel pe care îl indică căsătoria), copiii naturali, adică cei născuți în afara
căsătoriei, veneau doar la succesiunea mamei lor, iar frații vitregi (hiaștrii) aveau vocație succesorală egală
cu frații buni, însă numai la succesiunea părintelui comun. De asemenea, Legea Țării consacra, după model
roman, succesiunea prin reprezentare, precum și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor în concurs cu
copiii.
Prin efectul acceptării succesiunii, treceau asupra succesorilor atât activul succesoral, cât și pasivul
succesoral (datoriile succesiunii). Altfel spus, moștenitorii dobândeau o universalitate, adică un patrimoniu
sau o fracțiune din patrimoniu.
Pagină | 3
 §3. Moștenire testamentară

a) Deschiderea moștenirii testamentare

Moștenirea testamentară se deschide pe baza testamentului lăsat de defunct dacă acesta este valabil
întocmit și produce efecte juridice. Testamentul putea fi redactat în formă orală (cu limbă de moarte) sau
în formă scrisă (diată). Ambele forme de testament se întocmeau în prezența martorilor, cea mai răspândită
formă fiind testamentul cu limbă de moarte, pentru că, la epoca respectivă, erau foarte puțini știutori de carte.

b) Particularități ale testamentului medieval

Prin testament, se putea realiza nu numai o instituire de moștenitor, ci și o exheredare, adică o
dezmoștenire. În plus, o particularitate a testamentului medieval în raport cu cel modern este posibilitatea
introducerii în testament a unui blestem, pentru a asigura respectarea ultimei voințe a testatorului.
De asemenea, potrivit Legii Tarii, prin testament se putea face și o substituțiune fideicomisară
(sistemul prin care testatorul disponent dispune bunurile sale unei persoane numite fiduciar, obligația acestuia
din urmă fiind de a le păstra şi de a le transmite la moartea sa unei alte persoane, numită fideicomisar sau
substituit, indicată tot de către testator). Substituțiunea fideicomisară se putea face fie la un anumit număr
de generații, fie la infinit, în sensul că erau scoase din circuitul civil și nu puteau transmise niciodată prin
acte juridice civile. Aceasta măsură este tipic feudală, în care societatea avea un caracter natural și închis și în
care schimbul era accidental, așa încât boierii își asigurau păstrarea patrimoniului pentru moșia lor.
Substituțiunea fideicomisară a fost interzisă ulterior prin Codul civil Al. I. Cuza şi, surprinzător,
reintrodusă în Noul Cod civil.

Pagină | 4
 FORME ALE RĂSPUNDERII COLECTIVE

§0. Precizări introductive

În materia obligațiilor, Legea Țării consacră ca izvoare de obligații contractele și delictele, potrivit
clasificării bipartite a lui Gaius. Deși accentul în materie obligațională cade asupra răspunderii personale,
străvechea și tradiționala solidaritate a obștii, precum și anumite interese ale statului feudal, au făcut posibilă
existența în dreptul nostru feudal a unor forme de răspundere colectivă, anume:
 răspunderea colectivă în materie penală;
 răspunderea colectivă în materie fiscală;
 despăgubirea de la altul.

§1. Răspunderea colectivă în materie penală

a) Evoluție istorică
Răspunderea colectivă în materie penală este o reminiscență a vechiului sistem gentilic de răzbunare
a sângelui, cunoscând o evoluție istorică specifică:
i. după săvârșirea unui omor, ginta își putea exercita dreptul de răzbunare asupra ginții făptuitorului;
ii. ulterior, apare înțelegerea de desdăunare, prin care victima renunța la exercitarea dreptului de
răzbunare, în schimbul sumei de bani plătite de făptuitor (suma de bani avea un caracter dublu, atât
de despăgubire, cât și de sancțiune);
iii. mai târziu, acest din urmă mecanism poartă numele de compozițiune.

b) Sistemul consacrat de Legea Țării

După întemeierea statelor feudale, obștea păstrează dintre vechile atribuții doar pe acelea de a-l căuta
și identifica pe făptuitor și de a-l preda slujbașilor statului, denumiți gonitorii din urmă. În cazul în care obștea
nu-l putea preda pe făptuitor, trebuia să dea urmă, adică să indice gonitorilor din urmă locul prin care
făptuitorul a părăsit hotarul obștii. Dacă nici acest lucru nu era posibil, întreaga obște răspundea pentru fapta
comisă pe teritoriul său, fiind ținută să plătească o amendă fixată de stat. Imposibilitatea țăranilor de a plăti
amenda ducea la aservirea obștii în contul acestei datorii.
Statul își creează din aceste amenzi o adevărată sursă de venit, punând globnici să se ocupe de acestea,
întrucât amenzile erau în mare parte sub formă de vite.
În cazul în care fapta fusese săvârșită pe un domeniu feudal învestit cu imunități, funcționarii domnești
nu aveau nicio putere, identificarea și sancționarea făptuitorului fiind de competența exclusivă a stăpânilor
feudali.

§2. Răspunderea colectivă în materie fiscală

O altă formă de răspundere colectivă este răspunderea în materie fiscală, care este o formă de
aservire. Astfel, în cazul în care unii dintre membrii obștii nu-și puteau plăti birul stabilit de către răbojari,
datoriile lor erau plătite de întreaga colectivitate, iar, dacă obștea devenea insolvabilă, ea era aservită de către
domnie sau de către un boier în contul datoriei.
Pagină | 5
 §3. Despăgubirea de la altul

a) Prezentare generală
Despăgubirea de la altul este o formă de răspundere solidară, dar care are o sferă de aplicare mult
mai largă decât cea a răspunderii colective de la nivelul obștii, în sensul că ea implică întregi categorii sociale,
aparținând unui popor.
În dreptul modern, dacă una dintre părțile contractante era străin, constrângerea acesteia să-și execute
obligația se realizează fie pe baza convențiilor bilaterale dintre state, fie pe baza procedurii exequaturului,
procedura prin care o hotărâre judecătorească cu privire la un cetățean străin devine executorie în statul căruia
acest cetățean îi aparține.

b) Sistemul consacrat
În feudalism, potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii români care aveau creanțe față de
debitori străini primeau din partea domnului dreptul de a-și realiza creanțele pe seama conaționalilor acestora
din urmă, aflați în trece prin țările române. După executarea lor silită, cei în cauză primeau toate dovezile
privind existența creanței și modul în care se realizase executarea silită asupra lor, având posibilitatea, la
întoarcerea în statul de origine, de a cere autorităților proprii să fie despăgubiți de către conaționalii lor
pentru care fuseseră executați silit.
Acest sistem se aplică și reciproc, atunci când debitorul era român.

Pagină | 6
 CONTRACTELE DIN LEGEA ȚĂRII

§1. Contractul de vânzare

a) Prezentare generală
În Legea Țării, sub influența dreptului bizantin, contractul de vânzare devine un contract
consensual translativ de proprietate, spre deosebire de dreptul roman, unde este un contract consensual
generator de obligații. Elementele contractului de vânzare sunt: consimțământul, obiectul și prețul.

b) Consimțământul
Consimțământul se definește ca manifestarea de voință liber exprimată a unei părți contractante
în sensul dorit de cealaltă parte, realizându-se astfel acordul de voințe al părților. Consimțământul trebuia
să izvorască din voința liber exprimată a părților, el trebuia să fie dat de bunăvoie și irevocabil.
În cazul în care consimțământul era viciat, contractul era nul. Viciile de consimțământ erau
următoarele:
i. violența fizică – era cel mai important viciu de consimțământ, pe care Legea Țării o denumește
silă;
ii. eroarea și dolul – erau rar întâlnite în practică, deoarece toate contractele se încheiau în prezența
martorilor; eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui contract, iar dolul
este eroarea provocată de utilizarea de manopere viclene de una dintre părțile contractante,
în vederea determinării celeilalte părți de a încheia un contract.
OBS! Constrângerea de natură economică, care îl determină pe vânzător să vândă
bunul respectiv, nu era considerată viciu de consimțământ.

În unele situații, consimțământul era condiție necesară, dar nu și suficientă pentru încheierea
valabilă a contractului. De exemplu, la vânzarea unui teren aflat în hotarul obștii, se cerea și consimțământul
membrilor obștii (rudelor și vecinii), exprimat sub forma dreptului de protimis (dreptul de precumpărare și
răscumpărare). La vânzarea unui rob sau a unei proprietăți feudale, actul de transfer al proprietății trebuia
întărit prin hrisov domnesc, fiind necesar acordul domnului, scop în care părțile făceau darea calului sau darea
cupei.

c) Obiectul
Obiectul trebuia să fie un bun susceptibil de a fi înstrăinat, aflat în circuitul civil. Cel mai important
bun era pământul, ce putea fi vândut ca proprietate exclusivă sau în cote indivizie ideale și abstracte din dreptul
de proprietate.
Un specific al vânzării feudale era împrejurarea că obiectul acesteia îl putea reprezenta și ființa
umană, spre pildă vânzările de robi, vânzările de moșii cultivate, cu tot cu țăranii dependenți, vânzarea de
către țăranii liberi a propriei libertăți (din considerente de natură economică).

d) Prețul
 Natura prețului
Prețul era fixat în bani (in pecunia numerata), dar uneori prețul putea fi exprimat și în alte bunuri,
Pagină | 7
dat fiind caracterul natural al economiei feudale, ceea ce înseamnă că Legea Țării nu făcea o distincție clară
între operațiunea juridică a vânzării și cea a schimbului.

 Momentul plății
Prețul se fixa în momentul încheierii contractului, dar putea fi plătit și la un termen ulterior.
Pentru garantarea plății, se puteau constitui garanții personale sau reale.
Vânzarea se putea face și cu rest de preț, sub sancțiunea rezoluțiunii contractului pentru
neexecutare, dacă prețul / restul de preț nu era plătit la termenul fixat. Rezoluțiunea era prevăzută în contract
sub forma pactului comisoriu care stabilea că, în cazul rezoluțiunii, prețul / restul de preț se cerea a fi restituit
celui care îl plătise (cumpărătorului).

 Rezoluțiunea contractului pentru evicțiune

Această restituire a prețului se realiza și în caz de evicțiune (deposedarea cumpărătorului pe cale
judiciară de bunul pe care l-a dobândit). Evicțiunea era denumită în Legea Țării val, presupunându-se că
bunul a fost cumpărat rău, adică de la un neproprietar.

e) Forma
Sub aspectul formei, contractul se putea încheia fie în formă scrisă, fie în formă orală (cea mai
răspândită, realizată întotdeauna în prezența martorilor și a martorilor preconstituiți).

§2. Contractul de donație

a) Prezentare generală
În Legea Țării, donația era un contract real, care se încheia prin acordul de voință al părților,
însoțit de remiterea materială a lucrului. Elementele contractului de donație sunt: obiectul și intenția de
a gratifica.

b) Obiectul
În ceea ce privește obiectul, donația putea avea ca obiect atât bunurile susceptibile de a fi înstrăinate,
cât și ființa umană, în trei cazuri:
 donațiile de robi;
 donațiile de moșii cultivate, cu tot cu țăranii dependenți;
 situația țăranului liber care își dona libertatea stăpânului feudal.

c) Intenția de a gratifica
Elementul esențial al contractului de donație este intenția de a gratifica.
În cazul daniei domnești, intenția de a gratifica a domnului avea în vedere fie răsplătirea boierilor
pentru dreaptă și credincioasă slujbă, în virtutea obligației suzeranului ce intra în conținutului raportului de
vasalitate, fie ajutorarea unor mănăstiri în scopuri pioase.
În cazul donațiilor particulare, intenția de a gratifica a donatorului avea în vedere angajamentul
donatarului de a-l îngriji pe donator până la sfârșitul vieții sale și de a-l înmormânta potrivit datinilor
strămoșești, cele mai multe donații având caracterul unor donații cu sarcină.
Pagină | 8
 Donațiile particulare către biserică se făceau în scopuri pioase, filantropice sau pentru ca donatarul
și membrii familiei sale să fie trecuți în pomelnicul bisericii și pomeniți în timpul slujbelor ce urmau să se
efectueze. Mănăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina proprietatea primită, sub sancțiunea revocării
acesteia pentru neîndeplinirea sarcinii.

§3. Contractul de împrumut

a) Prezentare generală
Un alt contract reglementat de Legea Țării este contractul de împrumut, în forma împrumutului de
consumație (mutuum) sau a împrumutului de folosință (comodat).

b) Mutuum
Împrumutul mutuum avea ca obiect o sumă de bani, fiind un contract unilateral, deoarece
generează obligații doar în sarcina împrumutatului (de a restitui suma ce îi fusese împrumutată și de a
achita dobânda, denumită de Legea Țării baș). Scadența se numea zi sau soroc și era stabilită într-o zi de
sărbătoare importantă. Totodată, Legea Țării admitea și anatocismul (dobândă la dobândă), denumită baș
peste baș.

Pe lângă contractele de vânzare, donație și împrumut, Legea Țării mai reglementa și alte contract, cum
ar fi contractul de depozit, contractul de comodat și locațiunea de servicii (locatio operarum).

Pagină | 9
 FORME ALE GARANȚIEI ÎN LEGEA ȚĂRII

Pentru garantarea obligațiilor, debitorul putea constitui în favoarea creditorului său garanții reale
(zălog) sau garanții personale (chezășia).

§1. Garanția reală (zălogul)

a) Prezentare generală
Garanția reală se numește zălog și constă în bunuri mobile și imobile, în special robi și moșii
cultivate, cu tot cu țăranii dependenți, munca acestora putând fi folosită de către creditor în contul
dobânzilor la suma împrumutată.

b) Forme ale zălogului

Zălogul îmbrăca două forme:
1° zălog fără termen – creditorul putea folosi și stăpâni bunul până la plata datoriei de către debitor;
2° zălog cu termen – dacă la scadență debitorul plătea, atunci el răscumpăra bunul zălogit, adică
reintra în stăpânirea acestuia; dacă la scadență debitorul nu plătea, atunci în actul de zălogire se
putea prevede că zălogul devenea stătător (bunul sau bunurile zălogite intrau în proprietatea
creditorului, în contul creanțelor sale); dacă nu se prevedea că zălogul devine stătător, datorită
faptul că mereu valoarea bunului zălogit e mai mare decât creanța sau suma garantată, se proceda
la prețuirea bunurilor zălogite și vânzarea lor la mezat (licitație publică) celui care oferă cel mai
mare preț; în acest caz, adjudecător putea fi chiar creditorul, în contul creanței sale, sau o altă
persoană; dacă prețul este mai mare decât suma datorată, diferența revine debitorului.

§2. Garanția personală (chezășia)

a) Prezentare generală
Chezașii sunt garanți personali (debitori accesorii), care se obligă față de creditor să plătească ei
datoria dacă debitorul principal nu o va plăti, punându-l astfel la adăpost pe creditor față de eventuala
insolvabilitate a debitorului principal.

b) Existența mai multor chezași

Dacă erau mai mulți chezași, aceștia erau ținuți solidar la plata datoriei, în sensul că creditorul putea
să urmărească pe oricare dintre chezași și să-i silească să plătească integral datoria. Chezașul plătitor avea
drept de regres împotriva celorlalți chezași (cogaranții săi) pentru partea contributivă din datorie a
fiecăruia, precum și împotriva debitorului principal.

§3. Curama

Dacă debitorul devenea insolvabil și nu erau constituite nici garanții reale, nici garanții personale,
se declanșa împotriva falitului o procedură specială de executare silită (curama), în cadrul căreia bunurile
falitului erau evaluate și împărțite între creditorii concursuali, proporțional cu valoarea nominală a creanțelor.
Pagină | 10
Anul 1, semestrul I 30.11.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 9

ÎNFRĂȚIREA PE MOȘIE

§1. Noțiune și geneză

a) Noțiune
Înfrățirea pe moșie este o instituție feudală extrem de complexă, care reunește trăsături ale rudeniei,
testamentului și contractelor. Înfrățirea este o instituție generală, prezentă la numeroase popoare și apărută
încă din comuna primitivă.

b) Perioada trecerii de la comuna primitivă la stat

Înfrățirea a apărut în perioada de trecere de la comuna primitivă la stat, când, pe fondul destrămării
relațiilor gentilice, indivizii se simt din ce în ce mai izolați și lipsiți de ajutorul ginții, context în care încearcă
să înlocuiască rudenia de sânge cu o rudenia creată în mod artificial, prin înfrățire. Înfrățirea era o învoială
formală de ajutor reciproc, însoțită de o procedură ce consta în amestecul câtorva picături din sângele celor
înfrățiți, aceasta având rolul de a simboliza faptul că înfrățirea imită rudenia de sânge.

c) Perioada stăpânirii romane

De-a lungul timpului, concepția despre înfrățire, ritualul și efectele acesteia au cunoscut o anumită
evoluție sub influența apariției statului și a răspândirii religiei creștine.
În statul sclavagist roman și, pe cale de consecință, și în provincia romană Dacia, era practicată
înfrățirea între peregrini, interzisă însă de împăratul Dioclețian printr-o constituțiune imperială dată în anul
285 d. Hr.

d) Perioada feudală
În statul feudal, apare înfrățirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-și acorda sprijin
reciproc pentru săvârșirea faptelor de arme. Ritualul înfrățirii se spiritualizează sub influența creștină, astfel
încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creștine, o înfrățire de cruce. Spre pildă, în cazul înfrățirii dintre
boieri, amestecul sângelui este înlocuit de o slujbă religioasă în biserică, iar, în cazul înfrățirii între țărani,
era urmată forma frăției haiducești, în care amestecul sângelui se păstrează, dar crestătura pentru sânge se
face în formă de cruce.

§2. Particularitățile instituției

a) Efecte juridice
În statul feudal, apare o formă cu totul nouă de înfrățire, anume înfrățirea pe moșie. Aceasta îmbrăca
forma unui act scris emis de Cancelaria domnească, în care era consemnată declarația de înfrățire făcută
în fața domnului și a Sfatului Domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, înfrățirea pe moșie nu ducea numai la stabilirea
relațiilor de rudenie, ci genera și o serie de efecte patrimoniale, precum:
Pagină | 1
  realizarea unor relații personale între cei înfrățiți, în sensul că ei devin rude din punct de vedere
formal juridic;
 realizarea unor relații patrimoniale cu privire la bunurile asupra cărora cei înfrățiți constituie
anumite drepturi, acesta fiind, de altfel, scopul principal al înfrățirii pe moșie; orice fel de bun
putea forma obiectul înfrățirii pe moșie, însă, în cele mai frecvente cazuri, aceasta se realiza asupra
pământului (ocinii, moșiei – de aici și denumirea de înfrățire pe moșie).

b) Forme ale înfrățirii

Legea Țări consacra două forme de înfrățire pe moșie:
i. înfrățirea prin unirea ocinilor – aceasta se realiza prin unirea ocinilor sau moșiilor tuturor celor
înfrățiți și cuprindea două momente (unirea ocinilor, așezarea celor înfrățiți ca frați pe ocinile
astfel unite);
ii. înfrățirea prin așezarea ocinilor – aceasta se realiza doar pe ocina sau moșia uneia dintre părți
și presupunea un singur moment (așezarea celor înfrățiți pe ocina pe care se înfăptuise înfrățirea).

Prin urmare, calitatea de proprietar al unei moșii era o condiție indispensabilă pentru a participa la
o înfrățire pe moșie. În actul de înființare, se stabilea de la bun început cui aparținea ocina sau ocinile asupra
cărora se realiza înfrățirea.

c) Înfrățirea directă și înfrățirea indirectă

După modul în care se constituie raportul de înfrățire, aceasta îmbrăca două forme:
1° directă – în acest caz, raporturile de înfrățire se stabilesc între toți participanții la actul înfrățirii;
2° indirectă – în acest caz, cel care constituie înfrățirea nu intra în raporturile de înfrățire, ci
doar așeza ca frați alte persoane pe ocina sau pe ocinile sale.

Înfrățirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrățire directă. Efectele sale juridice constă în
crearea unei stări de coproprietate între cei înfrățiți asupra ocinilor unite, în sensul că, deși anterior înfrățirii
erau proprietari exclusivi ai unor moșii, după actul de înfrățire deveneau coproprietari în cote indivize ideale,
abstracte și egale din dreptul de proprietate asupra ocinii.
Înfrățirea prin așezarea ocinilor putea fi directă sau indirectă. Dacă era indirectă, numai cei așezați
ca frați pe ocina respectivă dobândesc cote indivize ideal, abstracte și egale din dreptul de proprietate asupra
moșiei.

§3. Particularitățile instituției

a) Efecte în materia rudeniei, succesiunilor și a proprietății

Instituția înfrățirii pe moșie se realiza din considerente economice (formarea unor moșii mai mari și
mai puternice), însă genera și efecte juridice în materia rudeniei, a succesiunilor și a proprietății. În materia
rudeniei, înfrățirea pe moșie creează o relație de rudenie între cei înfrățiți, ce poate constitui temeiul vocației
succesorale.

În materia succesiunilor, înfrățirea pe moșie era utilizată în următoarele situații:

Pagină | 2
  în Țara Românească, se înfrățeau fetele cu băieții, acestea dobândind, din punct de vedere juridic,
calitatea de băieți și, prin urmare, vocație succesorală asupra bunurilor ereditare;
 proprietarul unei moșii care nu avea moștenitori sau avea doar fete (în Țara Românească)
recurgea la o înfrățire directă cu alte persoane pe moșiile unite sau doar pe moșia sa, ori recurgea
la o înfrățire indirectă a fetelor lui cu fiii unei alte persoane pe moșia sa;
 prin înfrățirea pe moșie, puteau fi chemate la moștenire în concurs cu fiii și alte persoane pe care
fiii le excludeau de la moștenire, pe baza principiului proximității gradului de rudenie,
rezultatul fiind schimbarea ordinii succesorale în avantajul persoanelor pe care constituentul
înfrățirii dorea să le favorizeze.

În materia proprietății, înfrățirea pe moșie este un contract translativ de proprietate, fiind un mod
de dobândire a proprietății, întrucât în actul înfrățirii se putea prevede că transmiterea dreptului de proprietate
asupra celor înfrățiți se face de îndată, ipso iure, iar nu mortis causa.
O asemenea transmitere imediată se putea realiza și cu sarcină, stabilindu-se în acest sens anumite
obligații în sarcina înfrățiților față de constituentul înfrățirii. Înfrățirea se putea face și cu clauză de rezervă
a proprietății (reservatio domini), în sensul că transmiterea bunurilor către cei înfrățiți se va realiza la momentul
morții constituentului înfrățirii.

b) Pretext de aservire a obștilor sătești

Înfrățirea pe moșie era utilizată de boieri drept instrument juridic de aservire a obștilor sătești sau
teritoriale, sens în care boierii se înfrățeau cu țăranii din obști pe pământurile acestora din urmă, deveneau
coproprietari ai acelor pământuri și rude cu țărani în sens juridic. Ca atare, boierii puteau exercita dreptul
de protimis pentru a acapara treptat toate celelalte terenuri aflate în hotarul obștii sătești sau teritoriale.

Pagină | 3
 DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PENAL

§1. Trăsături

a) Reprimarea justiției private

Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al răzbunării
private, însă asistăm la o creștere treptată a intervenției statului în soluționarea pricinilor penale, pe fondul
consolidării și centralizării sistemului feudal. Statul feudal caută să descurajeze aplicarea vechiului sistem al
legii talionului, prin sancționarea cu amenzi, denumite zavescă, a acelora care îndrăzneau să recurgă la
răzbunarea privată.

b) Caracterul discriminatoriu
Totodată, Legea Țării consacra expres și discriminarea în fața legii penale, în funcție de categoria
socială căreia îi aparțineau făptuitorul și victima, în sensul că aceleași fapte și aceleași pedepse erau apreciate
și aplicate diferit, în funcție de poziția socială a părților.
Legea Țării consacra și sistemul răscumpărării în bani a pedepselor, în sensul că, cu excepția
pedepsei cu moartea pentru hiclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de
bani sau a unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogați. Cei săraci erau nevoiți să-și vândă arenda sau
libertatea pentru a avea bani de răscumpărare, de unde decurge faptul că acest sistem a devenit un mijloc de
aservire a țăranilor liberi

c) Categorii de infracțiuni
Infracțiunile erau denumite vini și erau împărțite în două categorii, în funcție de gravitatea lor:
 vini mari – fapte mai grave;
 vini mici – fapte mai puțin grave.

§2. Categorii de infracțiuni

a) Infracțiunile împotriva statului și orânduirii feudale

O primă infracțiune de acest gen era hiclenia. Aceasta putea fi comisă numai de boieri și însemna
încălcarea de către aceștia a obligației de dreaptă și credincioasă slujbă pe care o aveau față de domn și
care intra în conținutul raportului juridic de vasalitate. Hiclenia era invariabil sancționată cu moartea și
confiscarea averii boierului hiclean, iar bunurile confiscate erau atribuite boierilor credincioși și mănăstirilor.
Mai multe, era incriminată și neascultarea, denumită osluh, adică nerespectarea poruncilor domnești
și neîndeplinirea de către țăranii aserviți a obligației de plată a rentei feudale. Neascultarea era sancționată
cu moartea sau o amendă în vite și confiscarea ocinilor.

b) Infracțiunile împotriva persoanei

În această categorie, erau incluse omuciderea (vină mare, sancționată cu moartea) și lovirea, rănirea
(vină mică, amendată în vite).

Pagină | 4
 c) Infracțiuni împotriva proprietății
Tâlhăria era pedepsită prin spânzurare, la fel ca flagrantul delict. Furtul simplu era sancționat cu
o dușegubină (ispășirea sufletului), adică o amendă. Toate acestea erau considerate vini mari.

d) Infracțiunile împotriva concepției feudale cu privire la religie și morală

Infracțiunile de acest gen, considerate vini mari, constau în:
 sacrilegiul;
 violul;
 adulterul;
 bigamia;
 sodomia;
 erezia;
 ionosidia;
 răpirea de fecioare.
Toate aceste infracțiuni erau sancționate cu moartea, iar, în caz de adulter, zestrea femeii adulterine
intra în proprietatea soțului, ca o pedeapsă complementară.

e) Infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției

Toate infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției erau vini mici.
Mărturia mincinoasă (limba strâmbă, adică sperjurul) era sancționată cu însemnarea cu fierul
roșu, însă numai dacă era săvârșită de 4 ori pentru acoperirea furturilor. Denunțul calomnios (sudalma
cea mare) era sancționat cu aceeași pedeapsă care ar fi fost aplicată celui denunțat dacă denunțul s-ar fi
dovedit adevărat. Sfada, ce includea insultele, delictul de încălcare a hotarului și distrugerea semnului
de hotar, era pedepsită cu amendă.

§3. Sistemul sancționator

Sistemul sancționator cuprindea următoarele categorii de pedepse:

1° pedepsele fizice – includeau și diversele forme ale pedepsei cu moartea;
2° pedepsele privative de libertate;
3° pedepsele pecuniare (amenzile) – gloaba, dușegubina și zavesca;
4° pedepsele infamante (de natură a aduce oprobriul comunității) – darea prin uliță, darea prin târg.

Pagină | 5
 DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL

§1. Instituțiile sistemului judiciar

a) Instanțele de drept comun

Pe plan procesual, Legea Țării se remarca printr-un caracter unitar al normelor de procedură pentru
toate țările române. Astfel, instanțele de judecată aveau o competență generală în materie civilă și penală
și erau următoarele:
 la nivelul obștilor sătești sau teritoriale:
 judele;
 Sfatul oamenilor buni și bătrâni;
 la nivelul orașelor:
 județul (în Țara Românească);
 șoltuzul, împreună cu cei 12 pârgari – membri ai consiliului orășenesc (în Moldova).
 la nivelul ținuturilor și al județelor:
 vornicii și pârcălabii (conducători ai instituțiilor administrativ-teritoriale ale zonei);
 vornicul – în stânga Oltului – și Marele Ban – în dreapta Oltului (în Țara Românească);
 vornicul Țării de Jos și vornicul Țării de Sus (în Moldova).

b) Instanțele specializate
La acestea, se adăugau și ceilalți dregători, care aveau o competență specializată, precum și boierii
și mănăstirile învestite cu imunități, care aveau o competență specializată și drept de judecată asupra unor
cazuri determinate, specificate în hrisovul de acordare a imunității feudale.
Procesele mai grele erau judecate de domn și de Sfatul domnesc, la fel ca procesele mai importante
și plângerile celor nemulțumiți de judecata dregătorilor, plângeri care nu aveau caracterul unor căi de atac, ci
mai degrabă al unor reclamații împotriva celor care judecaseră în fond.
Domnul avea competență deplină, putând judeca orice proces în primă și ultimă instanță și rejudeca
toate celelalte procese, soluționate de celelalte instanțe. În plus, putea judeca împreună sau fără Sfatul
domnesc. Judecata domnească se putea realiza în capitală sau în orice altă localitate, întrucât justiția feudală
are un caracter itinerant.

§2. Principii de organizare a sistemului judiciare

a) Autoritatea de lucru judecat

În procesul feudal, nu existau grade de jurisdicție, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată
la aceeași instanță sau la o instanță superioară. De asemenea, nu funcționa principiul autorității de lucru
judecat, ceea ce crea o stare de nesiguranță în relațiile judiciare.
Ca atare, pentru a pune capăt prelungirii la nesfârșit a proceselor și pentru a îngrădi posibilitatea
redeschiderii lor, Legea Țării a consacrat anumite reguli și instituții juridice în acest scop:
 zavesca – nu împiedica redeschiderea procesului direct, dar obliga partea care voia să redeschidă
procesul să depună în vistieria statului o sumă de bani a priori; unele hotărâri erau pronunțate de
domn chiar cu aceasta mențiune;
Pagină | 6
 ferâia – partea care a câștigat procesul depunea o sumă de bani în vistieria statului și, în schimb,
domnul îi garanta prin hrisov că nu va aproba redeschiderea procesului;
 amenzile judiciare – se introduc din sec. al XVIII-lea și sancționează culpa procesuală a părții
care solicită redeschiderea procesului; erau denumite gloabă (în Țara Românească și Moldova),
birșag (în Transilvania) sau dușegubină (în Țara Românească).

b) Alte caracteristici
Organizarea judiciară din țările române mai prezenta o serie de caracteristici:
i. instanțele judecătorești puteau avea nu numai atribuțiuni jurisdicționale, ci și administrative,
potrivit confuziunii de atribuții specifică instituțiilor feudale; cu alte cuvinte, nu se aplica
principiul separației puterilor în stat;
ii. se aplica principiul judecătorului unic, care funcționa chiar și în situația în care domnul judeca
împreună cu Sfatul domnesc, deoarece hotărârea era luată de domn, iar Sfatul domnesc avea doar
un rol consultativ; singura excepție vizează Sfatul oamenilor buni și bătrâni;
iii. exceptând instanțele de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, toate celelalte instanțe reprezintă
monopolul feudalilor;
iv. concepția care stătea la baza justiției feudale este aceea că judecata trebuie să se realizeze după
lege și dreptate sau după obiceiul tarii și dreptate; cuvântul lege desemnează Legea Țării, iar
cuvântul dreptate desemnează conștiința juridică a epocii, cu misiunea de a veghea la respectarea
moravurilor, adică morala epocii.

Pagină | 7
 MATERIA PROBELOR

a) Coexistența mijloacelor probatorii

În vechiul nostru drept feudal, întâlnim atât reguli și mijloace de probă formate în timpul feudalismului,
cât și forme probatorii mai vechi, reminiscențe ale orânduirii gentilice, dar care, în condițiile feudalismului,
dobândesc un conținut nou de clasă și o formă nouă, în sensul că aplicarea lor este asigurată prin forța
coercitivă a statului.
Persistența acestor forme probatorii vechi, anterioare feudalismului, se explică atât prin caracterul
natural al economiei feudale și prin supraviețuirea unor forme economice de la nivelul obștii sătești sau
teritoriale (cum ar fi proprietatea devălmașă asupra pământului), cât și prin caracterul relativ primitiv al
societății acelei epoci.

b) Clasificare
După forma lor, probele se împart în două categorii:
 probe orale – erau cele mai răspândite, cel puțin la începutul epocii feudale; ele au reprezentat
mijlocul comun de probațiune mult timp, întrucât marea proprietate feudală constituită înainte de
întemeierea statelor feudale nu putea fi dovedită decât prin probe orale, iar slaba răspândire a
scrisului făcea probele orale o necesitate; cele mai importante probe orale au fost:
 proba fierului roșu;
 jurământul cu brazda în cap;
 proba cu jurători;
 proba testimonială (mărturia).
 probe scrise – în această categorie erau incluse înscrisurile, ce erau de două categorii:
 înscrisuri oficiale – erau emise de cancelaria domnească și purtau diverse denumiri, cea
generică fiind aceea de hrisov (de sorginte greacă), dar se mai utilizau și termenul de uric
și cel de direse (de sorginte latină);
 înscrisuri provenind de la persoane particulare (zapise).

Pagină | 8
 PROBA CU FIERUL ROȘU

§1. Origine și procedură

a) Mărturie istorică
Modul în care a fost aplicată proba fierului roșu poate fi constat dintr-un document medieval, denumit
Registrul de la Oradea, ținut de preoții catolici de la Episcopia din Oradea între anii 1208 și 1235 și care
cuprindea note referitoare la un număr de 389 de pricini soluționate cu proba fierului roșu.

b) Procedură
Atunci când judecătorul nu putea da o soluție, din cauza susținerilor contradictorii ale părților sau ale
martorilor audiați în cauză, aceștia erau trimiși, alături de un pristar, la Episcopia din Oradea, unde urmau a
fi supuși probei fierului roșu.
Era oficiată o slujbă religioasă, în care era invocată intervenția divinitatea, pentru ca aceasta să arate
de partea cui este dreptatea, după care se dădea martorilor, chezașilor sau uneia dintre părți să poarte în mână
o bucată de fier înroșit în foc, pe o distanță de 8-10 pași. Apoi, mâna era bandajată, bandajul era sigilat, iar,
după 8 zile, se proceda la desigilarea bandajului și la examinarea rănii.
Existau trei posibilități:
1° dacă rana era vindecată, se presupunea că afirmațiile erau adevărate, iar hotărârea judecătorească
era pronunțată în acest sens;
2° dacă rana era vizibilă, se considera că cel supus probei depusese o mărturie falsă și, ca atare,
partea respectivă pierdea procesul;
3° neprezentarea la termenul fixat pentru examinarea probei, violarea sigiliului bandajului ori
alte asemenea împrejurări erau socotite în egală măsură dovezi de vinovăție.

§2. Caractere

a) Caracter de clasă
Din examinarea pricinilor consemnate în Registrul de la Oradea, peste 200 dintre ele au ca obiect
judecarea unor fapte de natură a aduce atingere proprietății feudale, cei mai mulți dintre împricinați fiind
țărani iobagi sau alți reprezentanți ai unor categorii sociale inferioare. Ca atare, doar aceștia erau supuși
probei și erau siliți să poarte fierul înroșit, iar nu și nobilii feudali. Chiar dacă un nobil era supus probei
fierului roșu, el putea desemna un reprezentant, de regulă un țăran iobag, care să poarte fierul în locul său.
Prin urmare, proba fierului roșu are un profund caracter de clasă, discriminatoriu, ea fiind rezervată
membrilor categoriilor inferioare.

b) Caracter neconcludent
De asemenea, proba fierului roșu are un profund caracter neconcludent, nepertinent și inutil, pentru
că, de pildă, nu era precizată temperatura până la care era trebuia încălzit fierul, rezistența fizică a persoanei
era esențială în vindecarea rănii, iar, în diverse scrieri medievale, figurau anumite rețete cu caracter preventiv,
menită să reducă efecte arsurii. Așadar, proba fierului roșu, aplicată numai în Transilvania, era un mijloc
alogen de probă.
Pagină | 9
 JURĂMÂNTUL CU BRAZDA ÎN CAP

§1. Utilizare și simbolistică

a) Utilizare
Denumirea de jurământ cu brazda în cap este dată de rolul pe care pământul îl joacă în desfășurarea
acestui mijloc probator. În Moldova, cei care jurau puneau brazda de pământ direct pe cap și se numeau
brăzdași. În Țara Românească, cu precădere în Oltenia, brazda de pământ era ținută într-o traistă atârnată
de gât, iar cei ce jurau erau denumiți trăistași.
Jurământul cu brazda în cap era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire
la hotarele proprietăților. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăților și țineau brazda
de pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.

b) Simbolistică
Cel care jura cu brazda în cap invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate (Zamolxe), în cazul
în care nu va respecta ceea ce va jura. Proba este, așadar, de sorginte geto-dacă, unde pământul era divinitate
supremă. Geto-dacii considerau că pământul este o divinitate care purifică atât pe plan material, cât și pe plan
spiritual, capabil să îi ajute pe cei care spun adevărul și să îi sancționeze pe sperjuri. De aici, decurg o serie de
expresii existente azi în limba română: să-i fie țărâna ușoară, nu l-ar mai răbda pământul.
Așadar, suntem în prezența unui dublu simbolism judiciar:
 brazda simbolizează zeitatea pământului;
 capul simbolizează ființa umană, fiind considerat cea mai importantă parte a trupului.

§2. Evoluție

a) Caracter spiritual
Sub influență creștină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat, în sensul că locul brazdelor
de pământ este luat de Evanghelie.

b) Caracterul de clasă
După apariția statului feudal, proba a dobândit un caracter de clasă, în sensul că era rezervată doar
membrilor categoriilor sociale inferioare, în special țăranilor dependenți.
Pe măsură ce proprietățile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesați de utilizarea acestei probe
pentru hotărnicirea moșiilor lor. Totuși, acești nu se mai mulțumesc cu martori întâmplători cu privire la
cunoașterea hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de țărani erau puși să parcurgă hotarele moșiei,
iar, în tot acest timp, erau dați de chică (erau bătuți), pentru a ține minte hotarele și pentru ca, în eventualitatea
unui litigiu privind grănițuirea moșiei, să poată depune mărturie în cunoștință de cauză.

Pagină | 10
 PROBA CU JURĂTORI

§1. Caracterizare și natură juridică

a) Caracterizare
Proba cu jurători era considerată, în dreptul feudal, regina probelor, nu numai pentru faptul că, prin
intermediul ei, putea fi dovedită orice situație de fapt sau de drept, ci și pentru faptul că, prin această probă,
putea fi combătută orice altă probă, inclusiv cea cu înscrisuri. Așadar, nu întâmplător dreptul nostru feudal
o denumește lege, în sensul că proba cu jurători este mijlocul de probă cu cea mai mare forță probantă. Mai
mult, până la apariția dreptului feudal scris, în special la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, proba cu jurători
a fost cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluționarea proceselor de orice tip.
Cu toate acestea, au existat persoane care au criticat instituția jurătorilor, spunând fie că este o probă
misterioasă, fie că este o procedură grosolană, fie că este un proces absurd de dovedire.

b) Natură juridică
Proba cu jurători este una original românească, ce provine din jurământul pe vetrele regale sau pe
zeitățile palatului regal, practicat de geto-daci. Caracterul original a făcut ca instituția jurătorilor să fie un
mijloc de probă care, prin particularitățile sale, contrazice concepția modernă referitoare la dovezi:
 în procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susțineau jurământul uneia dintre părțile litigante,
arătând că aceasta este demnă de crezare; așadar, în procesul penal, proba cu jurători este o probă
de credibilitate, iar nu una de veridicitate, având caracter subiectiv, în sensul că nu duce la
stabilirea adevărului, ci a bunei reputații a persoanei pentru care jura;
 în procesul civil, jurătorii aveau rolul de a cerceta faptele și drepturile părților litigante, astfel
că jurământul lor este unul de veridicitate.

§2. Condiții și efecte juridice

a) Condiții pentru jurători

În epoca gentilică, din grupul jurătorilor puteau face parte doar rudele celui pentru care se depunea
jurământul. Ulterior, din grupul jurătorilor puteau face și vecinii, adică ceilalți membri ai obștii sătești sau
teritoriale. Deși, la origine, jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau, adică să facă parte din
aceeași categorie socială, mai târziu, ca în cazul tuturor celorlalte probe din procesul feudal, proba cu jurători
a dobândit și ea un caracter de clasă – numai boierii puteau fi jurători.
Jurământul prestat de un număr de jurători putea fi răsturnat de un număr dublu de jurători, la fel
cum, în dreptul geto-dac, persoana identificată ca vinovat de un număr de ghicitori putea fi găsită nevinovată
de un număr dublu de ghicitori. Numărul maxim de ghicitori era 48.

b) Intervenția domnului
Dacă domnul încuviința uneia dintre părți proba cu jurători, utiliza sintagma i-am dat lege. Partea
căreia i s-a dat proba putea să accepte prestarea ei (lua legea) sau putea să o defere părții adverse (se lepăda
de lege). Atunci când domnul încuviința proba cu jurători, stabilea numărul acestora, iar, în anumite cazuri, și
numele acestora (jurători pe răvaș). Uneori, domnul, pentru a favoriza o parte, acorda din start numărul maxim
Pagină | 11
de jurători, pentru ca partea adversă să nu poată răsturna printr-un număr dublu de jurători proba primeia.

c) Condiții pentru depunerea jurământului

Depunerea jurământului avea un caracter solemn, atât din punct de vedere religios (jurământul era
depus pe Evanghelie), cât și din punct de vedere juridic (depunerea se făcea în fața împuternicitului domnesc,
care supraveghea efectuarea probei).
Conținutul și forma jurământului pronunțat de jurători trebuiau să fie identice cu cele ale părții din
proces pentru care jurau. Schimbarea cuvintelor sau greșirea lor ducea la anularea probei. Cu toate acestea,
în Transilvania, se admitea utilizarea unor formule echivalente sau repetarea cuvintelor folosite greșit.

d) Efecte juridice
Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor prevăzute de Legea Țării, atunci consemnarea
desfășurării probei se realiza printr-o carte de jurământ, întocmită de împuternicitul domnesc și conținând
semnăturile și pecețile judecătorilor. Aceasta era înaintată domnului, care pronunța hotărârea în sensul
celor arătate în jurământ, iar partea sprijinită de jurători câștiga procesul.
În acest caz, se spunea că partea căreia i s-a acordat proba cu jurători s-a apucat de lege. Dimpotrivă,
dacă proba cu jurători nu a putut fi administrată de partea căreia i se încredințate, aceasta pierdea procesul și
se spunea că a rămas de lege.

§3. Contraproba cu jurători

Partea adversă putea să ceară contraproba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători,
mecanism denumit lege peste lege. În cazul în care contraproba era administrată cu respectarea dispozițiilor
Legii Țării, hotărârea inițială era anulată și se pronunța o nouă hotărâre conform noului jurământ. Jurământul
anterior era considerat fals, ceea ce atrăgea amendarea primilor jurători la plata unor amenzi în vite, denumite
gloabă.

Pagină | 12
Anul 1, semestrul I 07.12.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 10

PROBA TESTIMONIALĂ

§1. Noțiune și forță probantă

a) Noțiune
Martorii sunt persoane care au cunoscut ex proprii sensibus despre anumite împrejurări, cu privire
la care relatează în fața instanței, prin mărturia pe care o depun în vederea soluționării proceselor. Ca și
jurământul jurătorilor, și depozițiile martorilor se dădeau sub prestare de jurământ în biserică, iar biserica
dădea anateme împotriva celor care depuneau mărturie mincinoasă.

b) Forță probantă
Forța probantă a mărturiei, chiar dacă este depusă sub prestare de jurământ, este inferioară probei cu
jurători. Uneori, dacă partea nu putea aduce toți jurătorii la termen, jurătorii prezenți erau ascultați ca martori,
ceea ce semnifică o aplicare a principiului conversiunii actelor de procedură.

§2. Aldămășarii

a) Noțiune
O categorie specială de martori erau aldămășarii (martorii preconstituiți), adică persoanele care
fuseseră prezente la încheierea unui contract, asistând părțile în realizarea unui acord de voință cu privire la
toate clauzele și elementele învoielii. Aldămașul este o veche instituție păgână, anterioară răspândirii
creștinismului, ce are un dublu caracter – religios și juridic.

b) Caractere
Sub aspect religios, după încheierea convențiilor, persoanele care asistaseră părțile invocau divinitatea,
pentru ca aceasta să binecuvânteze înțelegerea părților. Invocarea se realiza la origine prin libațiuni, din care
s-a păstrat la noi obiceiul băutului vinului de către aldămășari și părți.
Sub aspect juridic, consumarea aldămașului însemna încheierea contractului. De regulă, dacă
înțelegerea părților era consemnată într-un înscris, se treceau, alături de numele părților contractante, și numele
aldămșilor, precum și momentele cele mai importate la care aceștia asistaseră. Se menționa, totodată, valoarea
aldămașului consumat, precum și partea care a suportat cheltuiala. În cazul ivirii unui litigiu în legătură cu
interpretarea sau executarea contractului, aldămășarii erau chemați să depună mărturie în cunoștință de cauză.

Pagină | 1
 PRAVILELE BISERICEȘTI

§1. Prezentare generală

a) Noțiune
Datorită organizării sale ierarhice și rolului său de principal factor ideologic al societății feudale,
Biserica Ortodoxă Română a fost în măsură să elaboreze norme de conduită aplicabile pe întreg teritoriul
locuit de români, prin extinderea autorității sale și cu sprijinul statului feudal. Sprijinul feudal se explică prin
faptul că domnii erau interesați de consolidarea și centralizarea statului feudal, ce se putea realiza doar prin
introducerea unor noi reglementări juridice, cu caracter uniform, spre deosebire de obiceiul juridic, care
prezenta semnificative particularități regionale.

b) Caractere
1° Caracter oficial
Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, deoarece au fost întocmite din ordinul domnului sau
al mitropolitului și pe cheltuiala acestora.
Mai mult, întrucât Biserica Ortodoxă Română se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la
Constantinopol, domnii și mitropoliții români au respectat regula de mult consacrată potrivit căreia pravilele
bisericii ortodoxe se întocmesc numai după izvoare canonice bizantine.

2° Caracter obligatoriu
Dispozițiile pravilelor erau obligatorii atât pentru clerici, cât și pentru laici, atât în domeniul religios
propriu-zis, cât și în domeniul juridic, deoarece, potrivit concepției autorilor de pravile, dispozițiile de drept
civil, penal și procesual țineau tot de domeniul religios.

c) Natură lingvistică
1° Limba latină
Deoarece procesul de creștinare a populației traco-romane a însoțit etnogeneza românească și a debutat
încă înainte de instaurarea dominației romane în Dacia, principalele cuvinte ale limbajului religios sunt de
sorginte latină: biserică (basilica), cruce (crux). Limba română este singură limbă romanică în care termenul
de biserică e de origine latină, în toate celelalte limbi romanice având sorginte greacă (eclesia).

2° Limba slavonă
Ulterior, pătrunderea masivă a slavilor la sudul Dunării a rupt romanitatea nord-dunăreană de contactul
nemijlocit cu Bizanțul. Din epoca feudalismului timpuriu, influența bizantină s-a exercitat pe filieră slavă. În
acest context, slavona a devenit limba oficială a cancelariei domnești, limba în care au fost redactate primele
pravile și limba cultului religios ortodox.

3° Limba română
Această situație nu a durat mult, până la jumătatea sec. al XVI-lea, deoarece populația nu cunoștea
limba slavonă, ce era doar o limbă de cancelarie, cunoscută doar de câțiva călugări și grămătici ai cancelariei
domnești. Din acest motiv, pravilele încep să fie redactate și în limba română.
Pagină | 2
 La început, pravilele bisericești (în slavonă și în română) au fost multiplicate sub formă de manuscrise,
pentru ca apoi să fie multiplicate prin tipărire, după ce tiparul a ajuns și în țările române. Pravilele tipărite
apar la mijlocul sec. al XVII-lea.

§2. Exemple de pravile bisericești

a) Cele mai importante pravile în limba slavonă

Cele mai importante pravile în limba slavonă sunt:
i. Pravila de la Târgoviște (1452) – a fost elaborată de grămăticul Dragomir, din porunca domnului
Vladislav al Țării Românești;
ii. Pravila de la Putna (1581) – este o pravilă bilingvă, redactată în limba slavonă, cu text interliniar
în limba română;
iii. Pravila de la mănăstirea Bistrița (1618, în Moldova);
iv. Pravila de la mănăstirea Bistrița (1636, în Oltenia).

Izvoarele acestor pravile au fost:

 Sintagma alfabetică – o lucrare din 1335 de la Salonic, aparținând lui Matei Vlastares;
 nomocanoanele părinților Bisericii;
 legislația împăraților bizantini – spre exemplu, Bazilicalele lui Leon al II-lea Filosoful.

b) Cele mai importante pravile în limba română

Cele mai importante pravile în limba română sunt:
I. Pravila Sfinților Apostoli – a fost scrisă de diaconul Coresi, în perioada 1560-1562, la Brașov;
mai este denumită și Pravila de la Ieud, după numele localității din Maramureș, unde a fost
descoperit singurul exemplar al acestei pravile;
II. Pravila Aleasă – a fost scrisă de logofătul Eustratie, în anul 1632, în Moldova, prin preluarea
unor izvoare bizantine conținute într-o lucrare intitulată Nomocanonul lui Mihail Malaxos;
III. Pravila de la Govora – mai este denumită și Pravila cea Mică și a fost tipărită în Țara
Românească, în 1640, din porunca domnului Matei Basarab, în două ediții identice (o ediție pentru
Transilvania, cu prefață scrisă de mitropolitul Ghenadie, și una pentru Țara Românească, cu prefață
scrisă de mitropolitul Theofil).

§3. Conținutul pravilelor

a) Caracter similar și variat

În toate cele trei țări române, pravilele bisericești au un conținut similar, mergând până la identitate,
ceea ce arată unitatea de concepție a dreptului nostru feudal scris, ca o continuare firească a unității de
reglementare a dreptului nostru feudal nescris (Legea Țării).
Conținutul pravilelor bisericești este extrem de variat, fiind alcătuit din:
 texte cu caracter juridic – nu sunt sistematizate pe ramuri și instituții de drept, astfel încât normele
de drept laic alternează cu cele de drept canonic, iar dispozițiile de drept civil alternează cu cele de
drept penal și procesual; ca o particularitate, pe planul dreptului penal, infracțiunile erau socotite
Pagină | 3
 păcate, iar pedepsele, clasificate în pedepse fizice și pedepse duhovnicești, erau socotite forme
de ispășire a păcatelor;
 texte din diverse alte domenii – extrase din lucrări religioase, date istorice despre sinoadele
bisericești, despre părinții bisericii și despre autorii de pravile, cronici, tabele de calculare a
timpului, diferite formule pentru întocmirea de acte etc.

b) Receptarea influenței romane

Prin conținutul lor mistic și prin discriminările sociale fățișe pe care le consacrau, pravilele au
contribuit la consolidarea relațiilor de producție de tip feudal. Pe de altă parte, având în vedere izvoarele
utilizate la elaborarea lor, pravilele marchează cea de-a două etapă a evoluției dreptului românesc sub influența
dreptului roman, anume etapa receptării ideilor și instituțiilor juridice romane pe cale mediată, așa cum
au fost ele adaptate la realitățile feudale ale Bizanțului. Cu alte cuvinte, vorbim din acest moment despre
receptarea influenței romane pe filieră bizantină.

§4. Finalitate practică

a) Hotărârile judecătorești care nu s-au păstrat

Pravilele bisericești nu au fost doar simple construcții teoretice, ci au fost destinate să aibă și o finalitate
practică, adică să se aplice efectiv în practica instanțelor judecătorești.
Totuși, există puține documente care să ateste faptul că hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe
chiar erau date în baza pravilelor. Acest fenomen se explică prin faptul că hotărârile judecătorești în materie
penală și în materia dreptului familiei se dădeau în formă orală, iar cele care se dădeau în formă scrisă fie
nu s-au păstrat întrucât părțile litigante nu aveau interesul să le păstreze, fie nu indicau capul de pravilă, adică
textul din pravilă pe baza căruia s-a pronunțat sentința respectivă.

b) Hotărâri judecătorești păstrate

În litigiile referitoare la dreptul de proprietate, hotărârile erau întotdeauna date în scris și erau
motivate cu texte din pravile. Asemenea hotărâri s-au păstrat până în zilele noastre, pentru că părțile litigante
aveau tot interesul să păstreze documente ce dovedeau titlul lor de proprietate.
Una dintre cele mai celebre hotărâri care s-a păstrat, conținută într-un hrisov dat în vremea domnului
Alexandru Iliaș, este hotărârea dată în procesul între Florica, fata legitimă a lui Mihai Viteazul, și Maria, fata
naturală a acestuia. Procesul a fost soluționat în baza pravilei, în sensul că hotărârea indică textul din pravilă
pe care aceasta se întemeiază, iar sentința a fost pronunțată în favoarea fiicei legitime, Florica.

Pagină | 4
 PRAVILELE LAICE

§1. Prezentare generală

Pravilele laice au fost adoptate la jumătatea sec. al XVII-lea, aproape simultan și cu un conținut similar
în Țara Românească și în Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizată de a interveni rapid cu
reglementări în cele mai diverse domenii ale vieții sociale. Pentru boieri, pravilele laice au reprezentat
instrumente de limitare a puterii domnești, întrucât, așa cum spune cronicarul Grigore Ureche, acolo unde
nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăți se fac.

§2. Pravile celebre

a) Cartea românească de învățătură

În Moldova, în 1646, Eustache a elaborat, la porunca domnului Vasile Lupu, Cartea românească de
învățătură, prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului românesc. Ea a fost tipărită la
tipografia mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.
Titlul este semnificativ, întrucât lucrarea are caracter original, iar izvoarele avute în vedere în
elaborarea sa au fost sintetizate și codificate într-o viziune proprie, iar nu într-o manieră compilatoare.
Termenul de învățătură nu are un sens didactic, ci unul juridic, acela de poruncă domnească, de dispoziție
obligatorie, care atrage sancționarea acelora care nu ascultă de astfel de învățături.
Izvoarele acestei pravile au fost:
 Nomos ghiorghicos (legiuirea agrară bizantină);
 Praxis et teoriae criminalis (lucrare a unui renumit penalist italian Prospero Farinacci, latinizat
Farinacius).

b) Îndreptarea legii
În Țara Românească, în 1652, un călugăr erudit, numit Daniil Panoneanul, ajuns ulterior mitropolit
al Transilvaniei, a elaborat, la porunca domnului Matei Basarab, Îndreptarea legii, cunoscută și sub numele
de Pravila cea Mare. Aceasta a fost tipărită la Târgoviște și conținea o predoslovie (prefață) scrisă de
mitropolitul Ștefan al Țării Românești. Și titlul acestei pravile este semnificativ, sugerând influențarea
comportamentului uman prin dispoziții legale noi.
Cuprinsul pravilei muntene este mai dezvoltat decât cel al pravilei din Moldova și reproduce, în linii
generale, cuprinsul pravilei moldovene, însă conține totodată și Nomocanonul lui Mihail Malaxos, iar, în
partea finală, conține și unele chestiuni de interes general în diverse domenii, cum ar fi medicină, gramatică,
filosofie.

§3. Conținutul pravilelor

a) Precizări introductive
Conținutul juridic al celor două pravile este asemănător și se referă la reglementarea relațiilor
sociale din agricultură și la sancționarea faptelor penale, dispozițiile de drept civil și drept procesual fiind
mai reduse numeric.
Pagină | 5
 Asistăm, așadar, la o sistematizare a dispozițiilor pravilelor în pricini (secțiuni), glave (capitole) și
zaciale (articole). Cele două pravile au o structură bipartită.

b) Prima parte
Prima parte conține normele care reglementează relațiile sociale din agricultură, consacrând:
i. legarea de glie a țăranilor dependenți;
ii. obligațiile de plată a rentei feudale către stăpânii feudali, precum și dreptul stăpânilor feudali de a-
i pedepsi pe țăranii care nu-și îndeplineau aceste obligații;
iii. dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe țăranii fugiți și de a-i readuce pe moșii;
iv. obligația stăpânilor feudali de a-i remite pe țăranii refugiați pe moșiile lor către stăpânii acestora;
v. norme privind paza hotarelor, a recoltelor și a bunurilor agricole;
vi. norme referitoare la creșterea vitelor, împărțirea recoltelor și schimbul de terenuri.

c) A doua parte
A doua parte a pravilelor reglementează instituțiile de drept civil, penal și procesual.

1° Materia persoanelor
În materia persoanelor, persoanele fizice erau denumite obraze și se clasificau în slobozi și robi.
Majoratul era fixat la 25 de ani, însă răspunderea pentru faptele proprii intervenea la 18 ani.
Căsătoria, familia și rudenia erau reglementate pe baza acelorași principii ca în pravilele bisericești.
Căsătoria era precedată de logodnă (instituție preluată din dreptul bizantin) și conferea soțului puterea maritală
asupra soției, precum și un drept de corecție, ce merge până la pedepsirea fizică a soției și la închiderea ei.
Desfacerea căsătoriei se făcea prin moartea unuia dintre soți, prin repudiu sau prin divorțul
pronunțat prin hotărâre judecătorească. Pravilele recunoșteau și un anumit efect la concubinajului, astfel încât
concubina infidelă își pierdea averea, analog cu pierderea zestrei de către femeia adulterină. Sunt reglementate
și instituția adopției și a tutelei.

2° Materia bunurilor
În materia bunurilor, este protejată proprietatea imobiliară. Uzucapiunea era recunoscută, iar
acțiunea în revendicare putea fi intentată oricând. În plus, se făcea distincție între bunurile ce formează
obiectul proprietății reglementate de dreptul laic și bunurile considerate sfințite, ce se bucurau de protecție
specială, conform prevederilor dreptului canonic.

3° Materia succesiunilor
În materia succesiunilor, moștenirea putea fi deferită prin testament, întocmit în formă scrisă
(zapis) sau în formă orală (testament cu limbă de moarte), sau putea fi deferită potrivit legii (moștenire ab
intestat). Mai mult, este introdusă și o sancțiune – nedemnitate succesorală pentru asasin și pentru fiii
acestuia la moștenirea celui asasinat.
De asemenea, sunt prevăzuți, drept categorii de moștenitori legali, descendenții și ascendenții până la
gradul 9, precum și colateralii până la gradul 4. Copiii naturali vin doar la succesiunea mamei și sunt
reglementate rezervele succesorale, cuantumul rezervei disponibile copiilor (succesori rezervatari) fiind
stabilit în funcție de numărul acestora.
Pagină | 6
 4° Materia obligațiilor
În ceea ce privește materia obligațiilor, aceasta era reglementată pe baza principiului răspunderii
individuale, iar principalele izvoare de obligații erau tocmelile (contractele) și delictele.
În plus, reținem că:
 pentru validitatea contractelor, se cerea ca voința părților contractante să nu fie viciată prin
violență (silă) sau prin dol (amăgire);
 actele juridice puteau fi încheiate și prin mandatari sau reprezentanți convenționali ai părților
(pristavi, ispravnici);
 principalele contracte reglementate de pravile sunt vânzarea, închirierea, împrumutul și
donația;
 se menține același sistem de garanție ca și în Legea Țării (zălogul și chezășia).

5° Materia dreptului penal

Materia dreptului penal este foarte amplu reglementată. Infracțiunile erau denumite vini / greșeli și
erau clasificate după gradul lor de periculozitate socială în vini mari și vini mici. Infracțiunea flagrantă
era denumită vină de față și arătată. Pentru prima dată în dreptul nostru, la calificarea infracțiunii se aveau în
vedre poziția subiectivă a infractorului (gândul făptașului), apoi momentul și locul săvârșirii faptei.
Este important de reținut că:
 sunt introduse instituții noi în materie penală: tentativa, concursul de infracțiuni, complicitatea
și recidiva;
 sunt reglementate cauzele care înlătură răspunderea penală: nebunia, legitima apărare,
ordinul superiorului, vârsta sub 7 ani;
 sunt reglementate cauzele care atenuează răspunderea penală (circumstanțe atenuante):
bătrânețea, vârsta sub 10 ani, mânia, beția;
 sunt reglementate cauzele care agravează răspunderea penală (circumstanțe agravante):
calitatea de boier (la infracțiunea de hiclenie).

6° Sistemul sancționator
În ceea ce privește sistemul sancționator, el este în linii generale același:
 erau prevăzute pedeapsa cu moartea sub diferite forme, alte pedepse fizice, pedepse privative
de liberate (temnița, ocna, surghiun la mănăstire), pedepse cu caracter religios (anatema,
interdicția de a intra în biserică, neîngroparea), pedepse infamante, pedepse pecuniare;
 se introduce, pe lângă pedepsele principale, și pedeapsa complementară a confiscării averii, în
cazul infracțiunilor grave, cum este hiclenia.

Pravilele prevăd că judecătorul are o largă posibilitate de apreciere (voința județului este foarte
largă), în sensul că judecătorul poate să schimbe pedeapsa aplicată sau poate să dispună iertarea de pedeapsă.
Sistemul sancționator are și un vădit caracter discriminatoriu, în sensul că pravilele recomandă ca
pedepsele fizice să nu se aplice boierilor și clericilor și, chiar dacă ele se aplicau totuși, să fie înlocuite cu
pedepse privative de libertate sau pedepse pecuniare. Dimpotrivă, pravilele precizează că pedepsele fizice
urmau să se aplice membrilor categoriilor sociale inferioare.

Pagină | 7
 7° Materia dreptului procesual
Pe plan procesual, existau două categorii de instanțe – laice și ecleziastice. Nu funcționa principiul
specializării instanțelor, astfel încât acestea aveau o competență generală, atât în materie civilă, cât și în
materie penală.
Nu erau cunoscute căile de atac, însă cel nemulțumit de hotărârea pronunțată de o instanță putea să se
adreseze instanței superioare. Nu exista principiul autorității de lucru judecat, însă erau recunoscute
anumite termene de prescripție a dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește materia penală, acțiunea putea fi promovată de victima faptei penale, dar și de alte
persoane cărora legea le acorda legitimare procesuală activă:
i) părintele putea introduce act penal pentru copii;
ii) stăpânul pentru slugă;
iii) soțul pentru soție;
iv) egumenul pentru monah;
v) dascălul pentru ucenic.

8° Mijloacele de probă
În ceea ce privește mijloacele de probă, acestea erau:
 proba testimonială – forța sa probantă era diferită în funcție de poziția socială a martorului (boierii
erau crezuți mai mult atunci când erau audiați);
 jurământul;
 înscrisurile;
 prezumțiile – denumite presupusuri, semne sau înțelesuri.

În materie penală, în absența altor dovezi privind săvârșirea faptei, era admisă tortura ca instrument
procedural pentru a smulge mărturisirea învinuitului.

Pagină | 8
 HRISOAVELE LEGISLATIVE

§1. Prezentare generală

Hrisoavele domnești au avut, mult timp, caracter individual, adică erau acte de aplicare a
dispozițiilor Legii Țării la cazuri particulare.
Începând de la sfârșitul sec. al XVI-lea și până la începutul sec. al XVII-lea, apar hrisoavele
legislative, care conțin norme cu caracter general, aplicabile tuturor subiectelor de drept și pe întreg teritoriul
țării. Ulterior, pe măsura centralizării puterii domnești, intervențiile domnilor în materie legislativă, exprimate
în forma hrisoavelor legislative, s-au înmulțit semnificativ.

§2. Așezământul dat de Mihai Viteazul (1595)

a) Teorii eronate
Unul dintre primele hrisoave legislative și unul dintre cele mai controversate este așezământul dat de
Mihai Viteazul în 1595, în care se menționează, cu referire la țăranii dependenți, că acela care pe unde va fi
să fie rumân în veci. Unii istorici români afirmă că, prin intermediul așezământului, Mihai Viteazul, forțat de
o conjunctură nefavorabilă și aflat sub presiunea boierilor, ar fi procedat la legarea țăranilor dependenți de
glie.

b) Teoria reținută
Opinia nu poate fi împărtășită, pentru că, în 1595, se afla în plină desfășurare riposta militară
otomană în Țara Românească, față de atitudinea antiotomană a lui Mihai Viteazul. Poporul din stânga Oltului
s-a refugiat pe moșiile din dreapta Oltului, ce aparțineau banului și partidei boierești care îl sprijinea.
Dând acest hrisov, Mihai Viteazul nu i-a legat de glie pe țăranii dependenți, ci, pentru a-i favoriza pe
boierii olteni, a modificat dispozițiile Legii Țării, care, chiar și anterior anului 1595, prevedeau legarea de glie
a țăranilor dependenți. Daca s-ar fi aplicat dispozițiile Legii Țării, boierii din dreapta Oltului ar fi trebuit să-i
remită pe țăranii dependenți din stânga Oltului, refugiați pe moșiile lor, stăpânilor acestora, ori, prin
așezământ, Mihai Viteazul îi elibera pe boierii din dreapta Oltului de această obligație legală.
Totodată, Mihai Viteazul creează o nouă categorie de țărani dependenți, rumânii de legătură, adică
țăranii liberi fugiți pe moșiile din dreapta Oltului la data așezământului.
Așezăminte similare au fost date în Moldova de Ștefan Tomșa și de Miron Barnovschi.

Pagină | 9
 ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

§1. Evoluție istorică

a) Perioada cuprinsă între sec. al IX-lea și sec. al XII-lea

La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit deja formate stratificarea socială și relațiile de producție
de tip feudal, precum și formele de proprietate ale feudalismului și instituțiile politice feudale (în centrul cărora
se afla instituția voievodatului). Toate aceste realități ale lumii feudale au cunoscut o evoluție specifică, aparte
față de Țara Românească și Moldova, pe fondul instaurării dominației maghiare. Ungurii, care, la venirea în
Transilvania, se aflau într-un stadiu primitiv de organizare și nu aveau instituții proprii de tip feudal, le-au
preluat pe cele ale românilor și le-au utilizat apoi ca instrumente de reprimare socială și națională a românilor.
Constatând numărul mic al ungurilor din Transilvania, deducem că ei nu puteau exercita o dominație
efectivă, astfel încât regii maghiari au procedat la o colonizare masivă cu sași și secui. În ciuda acestor
eforturi, populația românească autohtonă a continuat să reprezinte majoritatea în Transilvania. Așa cum
rezultă din documentele cancelariei maghiare, pe întreg teritoriul românesc, existau, încă din sec. al IX-lea,
numeroase cnezate, voievodate și țări românești, conduse de nobili români care purtau diverse titulaturi:
cneji, juzi, jupani, voievozi. Existența lor e confirmată nu numai de documente, ci și prin urmele pregnante
pe care aceste instituții le-au lăsat în organizarea administrativă, militară și economică a voievodatului
Transilvania, până la sfârșitul acestuia.
În cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de către unguri, s-a dat o luptă acerbă între nobilii
români și nobilimea desprinsă din rândul cotropitorilor. Această nobilime era desemnată prin termenul de
nemeș, iar membrii săi au reușit în final să acapareze toate drepturile românilor, prin deposedarea și
subordonarea acestora.

b) Perioada cuprinsă între sec. al XII-lea și sec. al XV-lea

Între sec. al XII-lea și sec. al XV-lea, nobilii români sunt încă menționați în documentele vremii,
alături de cei unguri, sași și secui, chiar și în documentele cancelariei maghiare. Acest lucru se explică prin
faptul că, până în sec. al XV-lea, nobilii români au continuat să exercite pe teritoriile pe care le conduceau
atribuțiuni administrative, judiciare, fiscale și militare, în contextul în care aparatul local și central de
conducere al voievodatului Transilvaniei nu era bine consolidat. Românii, majoritari în Transilvania, își
apărau, așadar, instituțiile cu îndârjire.

c) Perioada cuprinsă între sec. al XV-lea și sec. al XVIII-lea

Din a doua jumătate a sec. al XV-lea, însă, dar mai ales după constituirea la 1437 a lui Unio Trium
Nationum, o înțelegere între nobilimea maghiară și patriciatul sas și săsesc, drepturile feudalilor români
sunt încălcate sistematic, aceștia fiind excluși, în cele din urmă, împreună cu întreaga populație română, de la
viața politică a țării. Această situație a ținut până în sec. al XVIII-lea.
În acest context, și-au păstrat pozițiile doar acei feudali români care au acceptat trecerea la catolicism
și maghiarizarea, iar ceilalți au decăzut treptat în rândurile micii nobilimi, iar apoi chiar în rândurile țărănimii
dependente. Alături de nobilimea laică din Transilvania, a existat și o nobilime ecleziastică, formată din
înalții prelați ai Bisericii Catolice, care, în paralel cu exploatarea de tip feudal, promovau și o susținută politică
de reprimare națională a românilor ortodocși, considerați schismatici.
Pagină | 10
 În Transilvania, exploatarea feudală a fost mult mai intensă, deoarece ea se împletea cu exploatarea
națională a românilor majoritari și autohtoni. Pe de altă parte, dezvoltarea mai accentuată a meșteșugului și
a comerțului în Transilvania a făcut ca orășenii să reprezinte aici o categorie socială mult mai importantă și
mult mai stratificată, orășenii fiind organizați în bresle și având obligații financiare și militare.

§2. Organele centrale de conducere

a) Precizări introductive
În epoca Voievodatului, Transilvania a avut organe centrale de conducere proprii, drept efect al
autonomiei sale, în calitate de entitate statală distinctă de regatul maghiar.
Până la sfârșitul sec. al XII-lea, dominația maghiară s-a exercitat doar asupra zonei de nord-vest a
Transilvaniei, condusă de Marele Principe (Mercurius Princeps, menționat de izvoarele istorice în anul 1111,
avându-și sediul la Curtea Regală Maghiară). Restul Transilvaniei se afla sub conducerea cnejilor, voievozilor
și juzilor români.
Constatând că nu pot supune Transilvania doar prin forță, maghiarii au fost nevoiți să accepte formele
tradiționale de organizare feudală ale românilor transilvăneni și să colaboreze, măcar la început, cu nobilii
români. În acest context, s-a constituit voievodatul Transilvaniei, prin extinderea la scara întregului arc
carpatic a instituției feudale românești a voievodatului, astfel încât documentele îl menționează în 1176 pe
Leustachiu, voievod al Transilvaniei.

b) Voievodul
Voievozii Transilvaniei, dintre care mulți erau români, deși vasali ai regilor maghiari, s-au manifestat
permanent ca reprezentanții intereselor feudale locale și au căutat să-și lărgească atribuțiile și să înlăture
dominația maghiară. Unii dintre ei au reușit să transforme Transilvania într-un regnum distinctum de Regnum
Hungariae.

1° Atribuțiuni administrative
Pe plan administrativ, voievodul îl numea pe vicevoievod, pe conducătorii comitatelor și pe marii
dregători ai Transilvaniei. Totodată, voievodul prezida și convoca Congregația generală a nobililor.

2° Atribuțiuni judiciare
Pe plan judiciar, voievodul era judecător supremi Atât pe plan administrativ, cât și pe plan judiciar,
atribuțiile sale erau limitate de autonomia unităților administrativ-teritoriale (comitate, scaune săsești,
scaune secuiești), de privilegiile acordate Bisericii Catolice, de faptul că voievodul este vasalul regelui
maghiar, precum și de împrejurarea că domnii Moldovei și ai Țării Românești dețineau feude importante în
Transilvania (Almașul, Făgărașul, Ciceul, Rodna, Cetatea de Baltă).

3° Atribuțiuni militare
Pe plan militar, voievodul era conducătorul armatei Transilvaniei, poziție pe care a păstrat-o
neștirbită datorită rolului pe care Transilvania l-a jucat în apărarea statului maghiar împotriva turcilor și a
tătarilor.

Pagină | 11
 4° Încercări de limitare a atribuțiunilor voievodului
Încercările regilor maghiari de a limita atribuțiunile voievozilor Transilvaniei s-au lovit de o puternică
împotrivire, iar, de-a lungul timpului, balanța raportului de forță dintre regele maghiar și voievozii
Transilvaniei a înclinat în favoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu, voievodul Transilvaniei devine din
sec. al XV-lea și comite al secuilor, extinzându-și astfel jurisdicția și asupra scaunelor secuiești.

5° Aparatul de dregători
În exercitarea atribuțiunilor sale, voievodul era ajutat de un aparat central de dregători, asemănător
cu cel din Moldova și Țara Românească, dar mai puțin dezvoltat, întrucât voievodul era vasalul regelui
maghiar, iar, pe de altă parte, autoritățile administrativ-teritoriale (comitatele și scaunele) se bucurau de o
foarte largă autonomie. Abia din epoca Principatului se va realiza un sistem complet de dregători.
Cei mai importanți dregători erau vicevoievodul, notarul voievodal (șeful cancelariei voievodale, cu
atribuțiuni asemănătoare celor ale logofătului) și judele curții voievodale (cu atribuțiuni asemănătoare celor
ale vornicului).

c) Congregația generală a nobililor

Un alt organ central de conducere a Transilvaniei era Congregația generală a nobililor (Congregatio
generalis nobilium). Aceasta era adunarea reprezentativă, pe stări, a nobilimii comitatelor, a clerului, a
orășenilor și a țăranilor liberi proprietari de pământ.
La început, din Congregatio generalis nobilium au făcut parte și nobilii români, ultima congregație la
care aceștia au fost menționați datând din 1291. Ulterior, după Unio Trium Nationum, în compunerea adunării
intrau doar reprezentanții celor trei națiuni privilegiate, cu excluderea definitivă a reprezentanților poporului
român autohton și majoritar.
Congregatio generalis nobilium era un organ de stat fără caracter permanent, ce se întrunea
periodic, la convocarea voievodului, de regulă la Turda. Atribuțiunile sale erau de natură administrativă și
fiscală. Existența acestui organ ilustrează autonomia Transilvaniei, întrucât nicio lege a Dietei maghiare nu se
aplica în Transilvania, dacă nu era însușită de Congregatio generalis nobilium.

§3. Organizarea locală

a) Districtele românești
Organizarea locală a voievodatului Transilvaniei este o îmbinare a structurilor politico-administrative
ale românilor, existente încă dinainte de cucerirea maghiară și care au supraviețuit și în cadrul voievodatului,
cu noi elemente de organizare locală, împrumutate de maghiari din sistemul feudal german.
Astfel, în regiunile locuite exclusiv de români, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau
districtele românești, conduse de cneji, voievozi și juzi.

b) Comitatele maghiare
În regiunile unde printre populația română a pătruns și cea maghiară, subdiviziunile administrativ-
teritoriale erau comitatele, împărțite în plăși. Comitatele erau conduse de comiți, numiți la început de regele
maghiar, iar, din sec. al XIII-lea, de către voievodul Transilvaniei. La nivelul comitatului, comitele era ajutat
de un vicecomite sau de o adunare a comitatului, unde participa nobilimea locală.
Pagină | 12
 Plășile erau conduse de pretori.

c) Scaunele secuiești
În zonele unde au fost colonizați, secuii s-au organizat în unități administrativ-teritoriale cu
caracter militar, denumite scaune secuiești. Instituția este preluată tot de la români, de la vechile scaune de
judecată ale acestora. Numărul scaunelor secuiești au ajuns, în sec. al XV-lea, la 7, fiecare scaun fiind condus
de un căpitan (cu atribuțiuni administrative) și de un jude (cu atribuțiuni judecătorești).
Cele șapte scaune formau împreună universitas siculorum (obștea secuilor, cu capitala la Odorhei).
Aceasta era condusă de un comite al secuilor, numit de regele maghiar. Începând cu sec. al XV-lea, voievodul
Transilvaniei devine și comite al secuilor, extinzându-și autoritatea și asupra obștii secuiești. Comitele secuilor
era ajutat de un vicecomite al secuilor.

d) Scaunele săsești
În zonele în care au fost colonizați sașii, s-au constituit, după modelul scaunelor de județ ale românilor,
scaune săsești. Aceasta erau, inițial, în număr de 7, apoi în număr de 9, fiecare scaun fiind condus de un jude
regal (numit de regele maghiar), de un vicejude (numit tot de rege) și de un jude scaunal (ales de comunitatea
locală).
Scaunele săsești alcătuiau universitas saxorum (obștea sașilor, cu capitala la Sibiu), condusă de un
comite, reprezentant al regelui maghiar, dar care ulterior a trecut sub autoritatea voievodului Transilvaniei.
Din sec. al XV-lea, el era ales de membrii comunității săsești.

e) Orașele
O altă categorie de autoritate administrativ-teritorială o constituie orașele, care cunosc o puternică
dezvoltare a meșteșugurilor și a comerțului. Pe cale de consecință, orașele dobândesc o mult mai largă
autonomie față de orașele din Țara Românească și din Moldova.
Orașele Transilvaniei erau conduse de un jude (iudex) și de un consiliu orășenesc (sfat municipal),
compus din 12 jurați, denumiți burghe. Aceștia erau aleși pe termen de un an din rândul patriciatului
orășenesc, iar acest sfat municipal avea atribuțiuni administrative și fiscale, fixate prin actele de privilegii
acordare orașului.
Organizarea locală a orașelor Transilvaniei era dublată de un reprezentant al puterii centrale – judele
regal.

§4. Organizarea fiscală

a) Prezentare generală
Țăranii liberi aveau obligații fiscale numai față de stat, pe când cei aserviți aveau, în plus, obligația
de a presta cele trei forme ale rentei feudale față de nemeși și față de biserică. Sarcinile fiscale datorate
regelui erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce învederează, din nou, autonomia Transilvaniei. În plus,
voievodul, care strângea dările pentru rege, avea dreptul să rețină o mare parte din ele.

b) Obligații fiscale față de stat

Principala obligație față de stat (lucrum camerae) era prestată inițial în natură, apoi în bani. Această
Pagină | 13
dare, fixată prin diplome regale, a sporit necontenit. Țăranii aveau și obligația de a plăti o dare funciară,
denumită terraginus. Cu timpul, ea a fost extinsă și asupra orașelor, transformându-se într-o dare generală.
În situații deosebite, regele impunea dări suplimentare, denumite subsidia. Țăranii aveau și obligația
de a plăti quinquagessima ovium (o oaie cu un miel din 50).

c) Obligațiile fiscale ale sașilor și ale secuilor

Întrucât îndeplineau îndatoriri militare, secuii erau scutiți de dări, însă, cu ocazia încoronării regelui,
a primei sale căsătorii și a nașterii primului său copil, erau obligați la darea boilor (un bou de fiecare familie).
Regimul fiscal al sașilor era distinct, ei având îndatorirea de a plăti anual o dare specială, denumită
darea Sfântului Martin, constând în 500 de mărci de argint, prin contribuția tuturor gospodăriilor.

§5. Organizarea armatei

a) Armata regelui
În Transilvania, dată fiind organizarea autonomă, exista atât o armată a regelui, aflată sub conducerea
voievodului, cât și o armată a feudalilor locali.
Din armata regelui făceau parte marii dregători, cei aflați în slujba acestora (iobagiones, castri),
precum și unele contingente întreținute de orășeni și de categorii sociale privilegiate, la care participau și un
număr de iobagi, stabilit prin reglementări succesive de regii Ungariei. În general, feudalii laici și bisericești
participau la oastea regelui cu un număr de ostași proporțional cu întinderea proprietăților funciare pe care
le dețineau și cu numărul iobagilor pe care îi stăpâneau.
La începutul sec. al XV-lea, armata Transilvaniei a fost reorganizată pe principiul banderiilor
(steagurilor). Potrivit acestui sistem, marii dregători, nobilii, comitatele, orașele, secuii și sașii întrețineau
banderii proprii. Această reorganizare este expresia consolidării puterii și a autonomiei dregătorilor și
nobililor din Transilvania față de regele Ungariei. Fapt este că oastea din Transilvania a constituit în întreaga
epocă a voievodatului un corp de armată distinct.

b) Armata feudalilor
Armata proprie a feudalilor era formată din slujbașii acestora. Pe când armata regelui avea obligația
de a participa la toate războaiele, inclusiv la cele purtate în afara granițelor statului, armata feudalilor
participa numai la războaiele de apărare.

§6. Organizarea bisericii

a) Biserica Ortodoxă
Biserica Ortodoxă din Transilvania se afla în plin proces de organizare ierarhică în momentul venirii
ungurilor. Cu toate că această ierarhie nu s-a putut desăvârși în epoca voievodatului, Biserica Ortodoxă și-a
desfășurat activitatea neîntrerupt, asigurând continuitatea credinței religioase a românilor.

b) Biserica Catolică
Biserica Catolică a fost organizată treptat, pe măsura pătrunderii ungurilor, fiind susținută de feudali
și de regele Ungariei. Ea se bucura de imunități și privilegii acordate de rege, dar, în același timp, se afla sub
Pagină | 14
conducerea și supravegherea acestuia. Inițial, Biserica Catolică avea dreptul de percepe dări numai de la
credincioșii săi, dar, ulterior, acest drept a fost extins și asupra ortodocșilor.

c) Intoleranța religioasă
Pe măsură ce exploatarea de către Biserica Catolică, socotită biserică oficială în Transilvania, s-a
înăsprit, nemulțumirile țărănimii române, care era în întregime ortodoxă, a căpătat și caracterul luptei
împotriva catolicismului. Această luptă s-a intensificat și mai mult datorită faptului că ortodocșii, considerați
schismatici, erau supuși unui sistem de prigoană. Regimul de intoleranță religioasă s-a împletit cu acordare
unor drepturi acelora care treceau la catolicism și care, prin aceasta, se maghiarizau, în cadrul politicii de
deznaționalizare a românilor.

Pagină | 15
Anul 1, semestrul I 14.12.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 11

ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI ÎN

EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

§1. Context istoric

Între 1541 și 1683, până la asediul Vienei, Transilvania a fost organizată ca principat autonom sub
suzeranitate otomană, la fel ca celelalte țări române. În ceea ce privește Ungaria, ea a fost desființată, partea
central-estică formând Pașalâcul de Buda, iar partea de vest intrând în stăpânirea casei de Habsburg.

§2. Organele centrale de conducere

a) Principele
Principele era ales pe viață de către Dietă și confirmat de sultan, însă Turcia nu a respectat această
regulă și de multe ori l-a numit pe principe fără o alegere prealabilă din partea Dietei. După înfrângerea de la
Mohaci, Dieta Transilvaniei, întrunită la Turda în 1542, a consfințit crearea principatului Transilvaniei ca
stat tributar Turciei, condiționând alegerea principelui de obligația acestuia de a jura că va respecta
privilegiile acordate celor trei națiuni privilegiate și celor patru religii recepte, precum și legile votate de
Dietă. Acest lucru a marcat instaurarea unui autentic regim nobiliar.
Totuși, atribuțiile principelui Transilvaniei erau mai largi decât cele ale voievodului:
 era comandantul suprem al armatei și judecător suprem (cu dreptul de a grația pedepse);
 era titularul lui dominium eminens;
 pe plan legislativ, convoca Dieta, avea drept de inițiativă legislativă și avea dreptul de a ratifica
ori respinge legile votate de Dietă;
 era șeful administrației;
 numea și revoca dregătorii și pe ceilalți funcționari;
 conferea titluri de noblețe;
 încheia tratate cu alte state;
 declara starea de război sau de pace.

b) Dieta
Spre deosebire de vechea Congregație generală a nobililor, Dieta era un organ de stat cu caracter
permanent, ședințele sale ținându-se, de regulă, la Alba Iulia, dar și în alte localități unde era convocată de
principe. Membrii Dietei erau recrutați din rândul celor trei națiuni privilegiate și al celor patru religii
recepte, românii ortodocși fiind excluși cu desăvârșire de la viața politică a țării.
La lucrările Dietei participau:
 reprezentanții nobilimii;
 reprezentanții comitatelor, ai scaunelor săsești și secuiești și ai orașelor;
 reprezentanții celor patru religii recepte;
 marii dregători ai Transilvaniei.
Pagină | 1
 c) Consiliul intim al principelui
Consiliul intim al principelui este un organ nou creat în epoca principatului, cu scopul formal de a-l
sfătui pe principe în problemele curente ale vieții de stat. În realitate, însă, consiliul intim al principelui exercita
un control permanent al activității acestuia din partea clasei feudalilor, fiind o creație a regimului nobiliar
instaurat în Transilvania.
Consiliul intim al principelui era compus din 10 – 12 membri, recrutați dintre vârfurile nobilimii
Transilvaniei, așa-numiții magnați. Din consiliu făcea parte și un reprezentant al Bisericii Catolice.
Consilierii desfășurau o activitate neremunerată, deci poziția lor era onorifică, politică.

§3. Organizarea fiscală

a) Veniturile statului
Veniturile statului se împărțeau în două mari categorii:
i. veniturile provenite de pe urma operațiunilor monetare, taxelor și exploatărilor de mine și de
saline; principele putea dispune de aceste venituri după bunul-plac;
ii. veniturile provinciale, provenite din impozitele plătite de fiecare gospodărie; pe măsura creșterii
tributului către Turcia, aceste impozite au sporit.

Deși a cunoscut o permanentă tendință de creștere, tributul plătit de Transilvania nu a fost la fel de
apăsător ca cel plătit de Țara Românească și Moldova.

b) Veniturile feudalilor
Pe de altă parte, majoritatea populației, formată din țărănimea aservită, avea grele obligații față de
feudali. Situația românilor s-a înrăutățit și mai mult în această epocă, prin generalizarea impozitului plătit
de către ortodocși față de Biserica Catolică.

§4. Organizarea armatei

Dieta Transilvaniei s-a preocupat în mod constant de organizarea armatei și de adoptarea unor
reglementări cât mai precise cu privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul acestor hotărâri, se
desprind unele reguli generale:
1° toate categoriile sociale aveau obligația de a participa la oaste;
2° fiecare nobil trebuia să se prezinte la oaste, împreună cu un număr de ostași proporțional cu
numărul de iobagi pe care îi avea în stăpânire;
3° orașele, secuii și sașii aveau obligații militare specifice;
4° țăranii din regiunile de margine se bucurau de unele înlesniri, în schimbul obligației de a
asigura paza hotarelor.
În această epocă, a crescut considerabil numărul mercenarilor, dependenți de principe.

§5. Organizarea administrativ-teritorială

Organizarea administrativ-teritorială a rămas, în mare, așa cum s-a configurat în epoca voievodatului.
Pagină | 2
Principatul Transilvaniei a cuprins întotdeauna centrul Transilvaniei, iar, în anumite perioade, și Partium
(Crișana și Maramureș).

§6. Organizarea bisericii

a) Religiile recepte ale Transilvaniei

Biserica oficială a statului a rămas cea catolică, dar, pe fondul reformei religioase ce a cuprins toată
Europa, au fost recunoscute și în Transilvania bisericile reformată, calvină și luterană, ce alcătuiau,
împreună cu Biserica Catolică, cele 4 religii recepte ale Transilvaniei.

b) Biserica Ortodoxă
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost considerată schismatică în continuare, dar, pe
fondul reformei religioase și sub influența celorlalte două țări române, ea începe să cunoască un proces de
organizare ierarhică. În cadrul acestui proces, au fost create o serie de episcopii ortodoxe, în localitățile
Vad, Ineu, Gioagiu, Silvaș, precum și o mitropolie de Transilvania, cu sediul la Alba Iulia. La început,
mitropoliții erau hirotonisiți în Serbia, apoi în Târgoviște, în Țara Românească.
În scurta perioadă cât a fost principe al Transilvaniei, acționând în direcția consolidării Bisericii
Ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul a creat o nouă mitropolie ortodoxă, intitulată Mitropolia
Bălgradului, Vadului, Silvașului, Maramureșului, Făgărașului și Țării Ungurești.

Pagină | 3
 DREPTUL SCRIS ÎN TRANSILVANIA ÎN EPOCA VOIEVODATULUI

§1. Tendințe de evoluție și structură

a) Tendințe de evoluție
Dreptul scris al Transilvaniei acestei perioade este marcat, în evoluția sa, de mai multe tendințe:
1° tendința factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului;
2° politica centralizatoare promovată de regii ungari;
3° tendința populației majoritate românești de a-și apăra tradițiile și instituțiile juridice
consacrate de Legea Țării, inclusiv sub forma codificării vechilor obiceiuri, realizată sub presiunea
poporului român și recunoscută oficial de statul maghiar.

b) Structură
În acest context, în cadrul dreptului scris al Transilvaniei, s-au conturat două sisteme juridice:
i. dreptul românesc transilvănean – a îmbrăcat forma Legii Țării și apoi a codificărilor realizate
pe baza obiceiului pământului, reprezentând sistemul de drept preponderent, cel puțin în epoca
voievodatului;
ii. sistemul juridic discriminatoriu pentru români – a fost impus de statul maghiar și de
reprezentanții celor trei națiuni privilegiate, începând cu sec. al XV-lea, sistem prin care românii
au fost excluși de la viața politică și juridică a Transilvaniei și care nu a fost niciodată recunoscut
sau asimilat de populația majoritară românească.

§2. Elemente componente

a) Decretele regale
Decretele regale reglementau privilegiile nobilimii și obligațiile țăranilor iobagi, precum și
organizarea judecătorească, militară, financiară a voievodatului. Dintre acestea, menționăm:
 decretul regelui Andrei al II-lea (1222);
 decretul regelui Carol Robert de Anjou;
 decretul regelui Matei Corvin – Maius (1483).

b) Unio Trium Nationum

Unio Trium Nationum este o hotărâre dată de reprezentanții celor trei națiuni privilegiate în 1473,
prin care s-a stabilit că puterea politică în Transilvania urma să fie exercitată numai de reprezentanții acestor
națiuni privilegiate, cu excluderea poporului român majoritar de la viața politică a Transilvaniei.

c) Tripartitul lui Werboczy

Tripartitul lui Werboczy este o lucrare cu caracter privat, elaborată de juriști între anii 1514 și 1517,
din ordinul regelui Vladislav al III-lea, și care, datorită evenimentelor ce au urmat, nu a fost promulgată oficial.
Tripartitul lui Werboczy a rămas o lucrare cu caracter privat, dar care, datorită conținutul său, s-a
aplicat în practica instanțelor judecătorești din Transilvania până la Revoluția din 1848. Utilizarea ei a
fost consacrată și în Diploma Leopoldină din 1691.
Pagină | 4
 Așa cum rezultă și din denumirea ei, lucrarea conține trei părți, cu privire:
i. privilegiile nobilimii;
ii. procedura de judecată;
iii. situația juridică a țăranilor iobagi (legarea de glie), procedura de judecată a țăranilor iobagi
și statutul orașelor libere.

d) Statutele Țării Făgărașului

 Geneză
Statutele Țării Făgărașului reprezentau o legiuire cu caracter de codificare, pentru că sunt cuprinse
principalele instituții juridice românești ale Legii Țării. Mult timp, mai exact în perioada 1369-1432, Făgărașul
a fost feudă a domnilor Țării Românești, însă, la sfârșitul sec. al XV-lea, el a fost inclus în universitas
saxorum.
Acest lucru a însemnat o încălcare a drepturilor străvechi ale populației românești, care s-a lovit de o
puternică rezistență din partea lor, culminând cu o serie de răscoale, derulate în perioada 1503-1508. Printre
revendicările răsculaților s-a numărat și cea a repunerii în vigoare a vechilor obiceiuri ale românilor,
revendicare ce a fost satisfăcută în 1508, prin întocmirea statutelor Țării Făgărașului.

 Conținut
Statutele Țării Făgărașului au fost redactate în limba latină. În cuprinsul lor, în preambul, cât și în
partea finală, se menționează că s-au dat la propunerea românilor. Textul statutelor redă obiceiuri juridice
românești, într-o formă exactă, dar concentrată, pornindu-se de la ideea că ele sunt cunoscute foarte bine de
populația românească, care le aplica din generație în generație.

 Dispoziții
Dispozițiile statutelor nu erau sistematizate, astfel că reglementările de drept civil sunt intercalate cu
cele de drept penal.

1° Materia persoanelor
În materia persoanelor, statutele Țării Făgărașului consacrau stratificarea socială de tip feudal și
discriminarea dintre diversele clase și categorii sociale feudale. Nobilii români sunt desemnați prin
boyarones, iar țăranii sunt desemnați prin rusticii valahi, terminologia fiind asemănătoare cu cea din Țara
Românească.

2° Materia căsătoriei
În materia căsătoriei, este prevăzută necesitatea consimțământului părinților viitorilor soți, dar și
posibilitatea încheierii căsătoriei cu fuga (simulacru de răpire, urmat de plata unor amenzi simbolice).
Înzestrarea fetelor este obligația părinților, iar, în cazul morții acestora, a fraților, situație identică cu
privilegiul masculinității din Țara Românească. Statutele prevedeau că desfacerea căsătoriei se poate face
prin repudiu, în caz de adulter, urmat de pierderea zestrei de către soția adulterină.

3° Materia succesiunilor
O amplă reglementare este întâlnită în materia succesiunilor, în sensul că, dacă un boier moarte fără
Pagină | 5
succesori, poate dispune prin testament de 1/3 din bunurile mobile, în timp ce bunurile imobile intră în
stăpânirea seniorului său.
Dacă cineva moare fără descendenți de sex masculin, fetele dobândesc bunurile mobile și ¼ din
contravaloarea pământului (bunurile imobile), după o justă verificare a acestora, aplicându-se privilegiul
masculinității. La fel ca și în Țara Românească, fata înzestrată de părinți era exclusă de la moștenirea lor.

4° Materia proprietății
În materia proprietății, reglementările păstrează urme ale proprietății devălmașe, deși ea nu este
consacrată în mod expres, cum ar fi sistemul răspunderii colective în materie penală. În plus, este reglementată
și înfrățirea pe moșie, cu principalele sale aplicații.

5° Materia dreptului penal

Domeniul dreptului penal este cel mai amănunțit reglementat, fiind sancționate o mulțime de
infracțiuni, dintre care cele mai grave, pedepsite cu moartea, erau următoarele:
 insurecția împotriva castelanului;
 erezia;
 incendierea;
 violarea de domiciliu;
 falsificarea de monedă.

 Concluzii
Din analiza dispozițiilor statutelor Țării Făgărașului, rezultă unitatea de conținut și aplicare a
obiceiului românesc în toate cele trei țări române, inclusiv în teritoriul intracarpatic, unde oprimarea națională
a poporului român a reprezentat o politică constantă a conducătorilor Transilvaniei, aleși numai de
reprezentanții celor trei națiuni privilegiate. De aceea, este remarcabil că, numai cu trei decenii înainte de
încetarea dependenței Transilvaniei față de Ungaria, autoritățile maghiare au fost nevoite să recunoască și să
codifice obiceiurile românești, care s-au păstrat într-o formă nealterată.

Pagină | 6
 DREPTUL SCRIS ÎN TRANSILVANIA ÎN EPOCA
PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA

a) Context istoric
După căderea Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei, întrunită la Sighișoara în 1540, a hotărât că, pe
viitor, Transilvania se va conduce după legi proprii, iar legile din Ungaria vor înceta să se mai aplice în
Transilvania. Totodată, Dieta de la Sighișoara consacra în continuare Unio Trium Nationum, ca fundament
al dreptului public discriminatoriu al Transilvaniei.

b) Colecții de legi
Întrucât, în epoca principatului dependent de Turcia, Dieta Transilvaniei a adoptat un număr
impresionant de legi pentru a acoperi vidul de reglementare, s-a simțit nevoia sistematizării lor, în ordine
cronologică, sub forma încorporării în colecții de legi:
i. prima colecție – cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei între 1540 și 1653, fiind elaborată
în timpul domniei principilor Gheorghe Racokzi I și al II-lea; este denumită Aprobatae
Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem Anexarum;
ii. a doua colecție – cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei între 1654 și sfârșitul epocii
principatului dependent de Turcia, fiind elaborată în timpul domniei principelui Mihai Apafi I;
este denumită Compilatiae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem
Anexarum.

Ulterior, cele două culegeri au fost reunite într-una singură, intitulată Approbatae et Compilatae
Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem Anexarum, în cadrul căreia legile sunt
grupate cronologic, pe domenii – drept canonic, organizarea de stat, privilegiile feudalilor, procedura de
judecată și diferitele probleme administrative.

c) Statutul juridic al românilor

Dreptul scris al Transilvaniei în epoca principatului dependent de Turcia este pătruns de tendința de
promovare a intereselor celor trei națiuni privilegiate și ale celor patru religii recepte, sens în care sunt
reglementate foarte amănunțit obligațiile țăranilor iobagi față de nobili, față de biserică și față de stat.
Legislația aceasta a înrăutățit și mai mult situația juridică a țăranilor români, care erau considerați
tolerați și suportați pro tempore. S-a înrăutățit și situația preoților ortodocși, ce erau asimilați țăranilor
aserviți și aveau obligații ca aceștia. Toate acestea vin în susținerea intereselor nobilimii, fiind semnificativă
utilizarea termenului de regnum în cadrul acestor colecții de legi, întrucât, în epoca respectivă, cuvântul
regnum desemna un stat suveran. Prin urmare, legislația se dorea a fi expresia intereselor nobilimii locale,
organizată în cadrul unei entități statale de sine stătătoare.

d) Dreptul unităților administrativ-teritoriale

În afara acestor codificări, au mai fost codificate normele de drept scris și cutumiar ale orașelor
săsești în statutele municipale săsești, adoptate în adunările sașilor între 1570 și 1580 și aprobate de principele
Transilvaniei în 1583. Această lucrare cuprinde numeroase dispoziții în materia obligațiilor, pentru că sașii
erau cei mai legați de activitatea comercială, de schimbul de mărfuri. Sunt cuprinse și dispoziții de drept
Pagină | 7
penal și de drept procesual, toate redactate într-o formă sistematizată.
Au mai fost elaborate și alte culegeri de drept ale unor autorități administrativ-teritoriale, cum ar
fi statutele Odorheiului și statutele Zarandului, în virtutea autonomiei locale de care se bucurau aceste
unități administrativ-teritoriale.

Pagină | 8
 ORGANIZAREA DE STAT ȘI DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI ÎN EPOCA
PRICNIPATULUI DEPENDENT DE AUSTRIA

§1. Evoluție istorică

Această etapă istorică din evoluția Transilvaniei debutează în 1683, odată cu înfrângerea armatei
otomane în asediul Vienei, și durează până la 1867, când se instaurează dualismul austro-ungar. O serie de
evenimente istorice marchează această perioadă:
 în 1688, armatele austriece pătrund în Transilvania și aceasta devine un stat vasal Austriei, situație
acceptată de Dieta de la Făgăraș, care statuează că alegerea principelui Transilvaniei urma să se
facă potrivit vechilor reguli;
 în 1691, prin Diploma Leopoldină, împăratul Leopold al Austriei recunoaște autonomia
Transilvaniei și se obliga să o respecte; noul statut juridic este recunoscut și pe plan internațional,
prin Tratatul de pace de la Karlowitz;
 în 1699, ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea, renunță la drepturile sale princiare
în favoarea împăratului Austriei, creându-se o uniune personală între Transilvania și Austria, în
sensul că împăratul Austriei este și principe al Transilvaniei; această situație este consacrată de
iure prin documentul imperial denumit Pragmatica sancțiune, potrivit căruia alegerea principelui
Transilvaniei se făcea potrivit acelorași reguli care guvernau succesiunea la tronul Austriei.

§2. Organizarea de stat

a) Organele centrale de conducere

Transilvania era condusă de un guvernator, care coordona administrația civilă a principatului, și de
un general comandant al armatei austriece din Transilvania, care coordona administrația militară a
principatului. Uneori, cele două funcții erau cumulate de aceeași persoană, care purta titulatura de Președinte
al Guvernului.
Tot la nivel central, funcționa Guvernul provincial (Guberniul), cu activitatea controlată de
Cancelaria Aulică de la Viena, în cadrul căreia funcționa Camera Aulică Transilvană, creată în 1695.
Alte instituții care funcționau la nivel central erau:
 Comisariatul țării – controla aprovizionarea armatei din Transilvania;
 Tezauriatul – administra finanțele Transilvaniei.

b) Biserica Română Unită cu Roma

În epoca principatului dependent de Austria, se produce pe plan religios o mișcare care a avut
consecințe extrem de importante pentru lupta populației românești de afirmare națională, anume crearea
Bisericii Române Unite cu Roma. Astfel, Sinodul de la Alba Iulia, din 1697, convocat de episcopul Teofil,
a hotărât, în principiu, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Catolică. Această hotărâre a fost
luată ca urmare a promisiunilor împăratului Austriei, în sensul că preoții uniți vor fi scutiți de obligații
iobăgești, obligații care reveneau preoților ortodocși.
Unirea cu Roma a unei părți a Bisericii Ortodoxe din Transilvania a avut o mare importanță, în sensul
că a permis accesul fruntașilor Bisericii Unite la arhivele de la Roma, precum și la arhivele imperiale de la
Pagină | 9
Viena, aceștia realizând o intensă muncă de documentare, în sprijinul argumentării drepturilor națiunii române
din Transilvania. Activitatea depusă de ei a contribuit la formarea fundamentului ideologic al mișcării de
eliberare națională a românilor din Transilvania.

c) Statutul juridic al românilor

Același împărat, printr-o diplomă dată în 1701, extinde scutirile și asupra țăranilor uniți, însă această
Diplomă Leopoldină nu a fost acceptată de Dieta Transilvaniei și, ca atare, nu s-a aplicat aici.
În 1744, printr-un rescript imperial dat de împărăteasca Maria Tereza, națiunea română a fost
recunoscută ca a patra națiune a Transilvaniei, însă nici acest rescript nu s-a aplicat în Transilvania,
deoarece Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar nobililor și clericilor, iar aceștia nu formează a
patra națiune, ci sunt lipituri la cele trei națiuni privilegiate.

§3. Dreptul scris

a) Hotărâri imperiale
Prin articolul 1 al Diplomei Leopoldine din 1691, s-a menținut aplicarea în Transilvania a vechilor
legiuiri feudale, anume Unio Trium Nationum, Tripartitul lui Ștefan Werboczy și Approbatae et Compilatae
Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem Anexarum.
În 1693, printr-o rezoluție alvințiană, s-a organizat în cadrul Cancelariei Aulice de la Viena o Cameră
Aulică Transilvană, care cenzura activitatea Guvernului Transilvaniei. Un alt document elaborat în această
perioadă este Pragmatica sancțiune, prin care s-a consfințit de iure uniunea personală dintre Austria și
Transilvania.

b) Hotărârile Dietei
Dieta Transilvaniei a adoptat și în această perioadă a principatului dependent de Austria o serie de
hotărâri care au înăsprit exploatarea socială de tip feudal:
 în 1714, Dieta a fixat numărul zilelor de clacă la 4 zile pe săptămână pentru iobagi și la 3 zile
pentru jeleri (țărani liberi fără pământ); această hotărâre a fost amendată de împărăteasa Maria
Teresa, printr-un rescript imperial dat în 1747, prin care a diminuat numărul zilelor de clacă pe
săptămână la 4 zile pentru țăranii liberi care nu aveau vite și la 3 zile pentru țăranii care aveau vite;
cu toate acestea, hotărârea imperială a fost respinsă de Dietă;
 printr-un alt rescript imperial, Punctele regulative (Certa puncta), dat în 1769, Maria Tereza îi
invită pe nobilii Transilvaniei aparținând celor trei națiuni privilegiate să înceteze abuzurile
împotriva țăranilor iobagi, majoritatea de origine română; nici această hotărâre nu s-a aplicat în
Transilvania, pentru că a fost respinsă de Dietă.

Pagină | 10
 ORGANIZAREA TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA 1848-1918

§1. Regimul neoabsolutist (1848-1860)

Regimul neoabsolutist s-a dovedit a fi neviabil în condițiile frământărilor interne din Imperiul
Austriac, generate de asuprirea locală și națională a popoarelor și de izolarea Austriei, ca urmare a
înfrângerilor suferite în Italia și a formării statului național român.

§2. Regimul liberalist (1860-1867)

a) Context istoric
Regimul liberalist a fost instaurat la 20 octombrie 1860, când, după convocarea Senatului Imperial la
Viena, în cadrul căruia intrau reprezentanții tuturor națiunilor din imperiu, inclusiv românii, împăratul a dat o
diplomă imperială pentru reglementarea raporturile publice din stat. Prin acest act, organizarea imperiului a
suferit importante modificări, plecându-se de la recunoașterea tuturor națiunilor din imperiu și a drepturilor
acestora de a-și păstra individualitatea istorică și politică printr-o organizare proprie și prin respectarea
legilor și așezămintelor proprii.
În ciuda împotrivirii maghiare, curtea de la Viena a convocat în 1863 dieta Transilvaniei, pe baza unui
regulament electoral provizoriu, ce dădea curs în mare măsură principiului reprezentării proporționale.
Astfel, s-a ajuns la schimbarea structurii sociale și naționale a organului legiuitor, care ajunge să fie compus
din 40 de regaliști (numiți de împărat) și din 125 de deputați aleși (48 deputați români, 44 maghiari și 33
sași). Deputații maghiari au refuzat să participe la lucrările Dietei întrunite la Sibiu.

b) Deciziile luate de Dieta de la Sibiu

Legislația Dietei de la Sibiu a constat în:
1° anularea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;
2° recunoașterea confesiunilor prin articulare, modalitate practică de participare a românilor la viața
de stat;
3° recunoașterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară și germană;
4° constituirea, în 1865, a Tribunalului Suprem al Transilvaniei, instanță ce urma să exercite
următoarele competențe:
 să decidă în al treilea grad de jurisdicție în procesele civile și penale;
 să soluționeze conflictele de competență între Tabla Regească de la Târgu Mureș și Tribunalul
de la Sibiu sau dintre autoritățile din Transilvania și cele din afara ei;
 să soluționeze conflictele dintre organizațiile politice și cele judecătorești din Transilvania;
 să se pronunțe cu privire la modificarea sau adoptarea legilor.
5° schimbarea sistemului electoral, prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu pe baza
căruia se întrunise Dieta de la Sibiu.

Au mai exista o serie de probleme care au stat în atenția Dietei, dar care n-au fost soluționate din
pricina dualismului austro-ungar. Dintre acestea, amintim problema agrară, construirea unei căi ferate care
să facă legătura cu România, modernizarea sistemului impozitelor, constituirea unui buget provincial și
Pagină | 11
reforma administrativă, prin înlocuirea comitatelor, scaunelor și a districtelor cu 12 unități administrativ-
teritoriale.

§3. Regimul dualist (1867-1918)

a) Context istoric
În septembrie 1864, Dieta de la Sibiu a fost desființată, convocându-se o nouă Dietă la Cluj, pe baza
unei legi feudale din 1711. Noua Dietă era alcătuită din 190 de regaliști și 108 deputați, majoritatea maghiari.
Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria.
În 1867, s-a încheiat acordul dintre Austria și Ungaria, în urma căruia Franz Joseph I a căpătat și titlul
de Rege Apostolic al Ungariei, luând naștere Imperiul Austro-Ungar. A fost astfel consfințită o uniune
personală, completată cu elemente de uniune reală, căci existau trei ministere comune (ministerul de război,
ministerul de externe și ministerul de finanțe), precum și două parlamente, la Viena și la Budapesta.
În 1868, Dieta maghiară a hotărât desființarea marelui Principat al Transilvaniei și încorporarea sa
la Ungaria, astfel că Dieta Transilvaniei și Guvernul au fost desființate, iar Transilvania avea doar dreptul de
a-și trimite deputați în Parlamentul de la Pesta.

b) Legislația de reprimare a românilor

Legislația de reprimare a românilor a constat în:
1° legea cu privire la statului național (1868), prin care s-a confundat națiunea cu cetățenia,
consacrându-se o națiune unică și indivizibilă, cea maghiară;
2° legea privind organizarea învățământului (1868), prin care s-a acordat dreptul de înființa școli
elementare medii și normale nu numai statului, ci și confesiunilor religioase sau asociațiilor în
orice limbă; cu toate acestea, limba maghiară era obligatorie, iar programa de învățământ era
stabilită de ministerul instrucțiunii; era obligatorie și istoria literaturii maghiare, predată în
limba maghiară, iar bacalaureatul la această disciplină era susținut tot în maghiară;
3° legea privind obligativitatea grădinițelor și azilurilor de copii de a asigura cunoașterea de
către preșcolari a limbii maghiare;
4° legea presei (1872), prin care s-a stabilit că un exemplar pentru fiecare publicație trebuia depus la
tribunal și la procuratura curților de apel, precum și ministerul de interne, iar, pentru fiecare
articol, urmau a răspunde autorul, redactorul și editorul;
5° legea electorală (1874), prin care s-a reglementat un cens mai ridicat în Transilvania față de
Ungaria;
6° legea privind introducerea limbii maghiare în toate școlile primare (1879);
7° legea privind urmărirea disciplinară a învățătorilor vinovați de activități antistatale (1893);
prin activități antistatale se înțeleg activitățile împotriva statului și a folosirii limbii maghiare.

Pagină | 12
 ORGANIZAREA DE STAT ÎN EPOCA REGIMULUI TURCO-FANARIOT.
EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN PRIMA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT

§1. Organizarea de stat în epoca regimului turco-fanariot

a) Context istoric
Regimul turco-fanariot a fost instaurat în 1716, în Țara Românească, după mazilirea lui Constantin
Brâncoveanu, respectiv în 1711, în Moldova, după mazilirea lui Dimitrie Cantemir. Regimul turco-fanariot
s-a derulat până în 1821, la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, și a cunoscut două faze:
 prima fază – 1716-1774 (în Țara Românească), respectiv 1711-1774 (în Moldova);
 a doua fază – 1774-1821.

b) Prima fază a regimului turco-fanariot

Prima fază a regimului turco-fanariot marchează apogeul dominației otomane asupra țărilor
române, în sensul că domnii fanarioți sunt asimilați pașilor cu două tuiuri, sunt numiți direct de către
sultan, fiind integrați ierarhic în administrația otomană. Durata domniilor este foarte scurtă (în medie, 2 ani),
iar fanarioții se comportă ca niște arendași ai țărilor române, fiind preocupați de îndeplinirea obligațiilor
față de Poartă (din ce în ce mai numeroase) și de spolierea fiscală a țărilor române, în interesul propriu și
al clientelei lor politice.
Tronurile principatelor erau scoase la mezat și se practica totodată sistemul mutării domnilor dintr-
o țară în alta, sistem ce a avut și efecte politice, în sensul că a asigurat evoluția unitară a dreptului în cele
două principate.

c) A doua fază a regimului turco-fanariot

A doua fază a regimului turco-fanariot a însemnat eliberarea țărilor române de sub monopolul
otoman al comerțului exterior, principatele fiind atrase în circuitul economic european, ceea ce a însemnat
creșterea producției și a schimbului de mărfuri, apariția și dezvoltarea relațiilor de producție de tip capitalist.

§2. Evoluția dreptului în prima fază a regimului turco-fanariot

a) Principalele pravile
Prima fază a regimului turco-fanariot se caracterizează printr-o slabă dezvoltare a elaborării
dreptului, pentru că dominația otomană era la apogeu, iar autonomia principatelor fusese mult știrbită. În
această epocă, se adoptă o serie de pravile, cum ar fi:
1° Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt – a fost întocmit în 1731, în Țara Românească, din
porunca lui Nicolae Mavrocordat, fiind o lucrare scrisă în limba greacă, ce cuprinde dreptul
canonic;
2° Manualul de legi al lui Mihai Fotino – a fost elaborat din ordinul domnului Ștefan Racoviță și
este structurat în trei volume, cuprinzând dreptul canonic și dreptul laic, dispozițiile sale fiind
structurate pe ramuri de drept; ca element de noutate, această pravilă este prima care conține
dispoziții de drept comercial.

Pagină | 13
 Activitatea de elaborare a dreptului a fost influențată, în această perioadă, și de puterea protectoare
(Rusia), în sensul traducerii din limba rusă a legiuirilor împărătesei Ecaterina a II-a.

§3. Reformele lui Constantin Mavrocordat

a) Despre Constantin Mavrocordat

Prima fază a regimului turco-fanariot a fost dominată, din perspectiva elaborării dreptului, de
personalitatea lui Constantin Mavrocordat. El s-a remarcat ca o figură aparte în galeria domnilor fanarioți,
dominând prin erudiția și activitatea sa în această primă fază.
Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii (6 în Țara Românească și 4 în Moldova) și, în total, 22
de ani de domnie, un record de neegalat pentru epoca respectivă. Fiind o persoană extrem de erudită, a
încercat să guverneze țările române în spiritul absolutismului iluminat, asemenea împăraților Austriei.

b) Prezentarea generală a reformelor

Constantin Mavrocordat a realizat o serie de reforme, care au dus la modernizarea statului și a vieții
sociale. Aceste reforme se impuneau cu necesitate, deoarece:
 relațiile de producție de tip feudal se aflau în plină descompunere;
 noile relații de tip capitalist apar și se dezvoltă;
 vechile monopoluri feudali sunt înlăturate;
 suprastructura instituțională a țărilor române trebuia pusă în acord cu baza economică.

Constantin Mavrocordat a realizat o serie de reforme, consacrate prin așezământul din 1740 și
publicate în revista Mercure de France.

c) Reformele lui Constantin Mavrocordat

1° Reforma în domeniul organizării cultului religios
În articolele 1-4 ale așezământului din 1740, se realizează o reformă în domeniul organizării cultului
religios, în sensul că preoții și mănăstirile sunt scutite de dări, dar drepturile de judecată ale acestora sunt
limitate și se introduc epitropiile mănăstirești, ca instrumente de control cu privire la modul în care erau
administrate bunurile bisericii.

2° Reforma privind instituția boieriei

În articolul 5 al așezământului, se realizează un nou statut juridic al boierilor, calitatea de boieri
fiind legată de slujba îndeplinită în cadrul aparatului de stat, iar nu de stăpânirea unei moșii.
Sub acest aspect, boierii se împart în două categorii:
i. boierii veliți și urmașii lor – purtau denumirea generică de neamuri, fiind aceia care dețineau
dregătorii în cadrul Divanului Domnesc (organul de stat care a înlocuit Sfatul Domnesc); aceștia
erau scutiți de dări;
ii. boierii mazili – erau aceia care îndeplineau dregătorii mai mici și nu erau membri ai Divanului,
fiind scutiți de o parte din dări.

Pagină | 14
 3° Reforma privind administrația locală și conducerea județelor
În articolele 7-8 ale așezământului, se prevede că la conducerea județelor din Țara Românească și a
ținuturilor din Moldova sunt așezați doi ispravnici – unul cu atribuții administrative și celălalt cu
atribuțiuni judecătorești –, ceea ce a reprezentat un prin pas în consacrarea principiului separației puterilor
în stat.
S-a prevăzut acordarea de lefuri pentru toți dregătorii, sens în care a fost creată o așa-numită Casă a
răsurilor, un fond alimentat de anumite impozite și care era destinat pentru plata lefurilor slujbașilor români.

4° Reforma fiscală
În articolele 9, 10, 12 și 13, Constantin Mavrocordat a realizat o reformă fiscală, prin care a suprimat
unele dări și a unificat toate celelalte dări într-una singură, denumită sama obștească, plătibilă în patru
sferturi. Ulterior, cuantumul a crescut, ajungându-se la 12 sferturi. Această reformă a pus capăt haosului
fiscal care domina țările române.

5° Reforma socială
 Așezământul din 1740
Prin așezământul din 1740, Constantin Mavrocordat a realizat și o reformă socială, dar în sens negativ
– a interzis strămutarea țăranilor dependenți de pe moșii și i-a obligat pe aceștia să lucreze un anumit
număr de zile pentru boieri, fără a preciza însă numărul de zile, ceea ce a generat numeroase abuzuri din
partea boierilor.
Pe acest fond, între 1741 și 1746, asistăm la un masiv fenomen de bejenie (fuga de pe moșie), aceștia
refugiindu-se la Sud, unde statutul lor juridic era mai blând. Asistăm la o diminuare considerabilă a bazei de
venituri a statului, ceea ce l-a determinat pe Mavrocordat să realizeze cea mai importantă reformă a sa –
reforma socială.

 Așezământul din 1 martie 1746

Astfel, printr-un așezământ dat la 1 martie 1746, în Țara Românească, Mavrocordat a stabilit că cei
care se întorceau în țară urmau a fi iertați de rumânie, pe baza unor certificate de iertare de rumânie emise
de Divanul Domnesc.
Țăranii fugiți care se întorceau în țară se puteau stabili pe orice moșie, iar foștii lor stăpâni nu-i mai
puteau urmări. Țăranii aveau obligația de a munci un anumit număr de zile și de a plăti o dijmă la produsele
obținute de pe terenurile pe care le cultivau.
Acest așezământ conținea, însă, un viciu juridic, în sensul că nu preciza data până la care cei fugiți
trebuiau să se întoarcă pentru a beneficia de prevederile așezământului, astfel încât, în loc să fie stopat,
fenomenul bejaniei s-a amplificat.

 Așezământul din 5 august 1746

Și mai mulți țărani au fugit pentru a se putea întoarce și beneficia de prevederile așezământului.
Mavrocordat a dat, la 5 august 1746, un nou ordin, prin care a dispus eliberarea tuturor românilor din
starea de dependență de tip feudal, stăpânii lor fiind invitați să-i elibereze fără plată, iar, dacă refuzau,
țăranii își puteau răscumpăra libertatea ope legis (în virtutea legii), pentru suma de 10 talere. Totodată, toți
țăranii erau scutiți de dări pentru 6 luni și apoi plăteau 5 talere împărțite în 4 sferturi, trebuind să lucreze 6
Pagină | 15
zile pe an în folosul stăpânilor moșiilor.

 Așezământul din 1749

La 1 iunie 1749, pe când era domn al Moldovei, Constantin Mavrocordat a dat un așezământ
asemănător, singura diferență fiind aceea că eliberarea din starea de dependență a vecinilor urma să se
facă gratuit și necondiționat.

 Consecințe
Reforma socială, promovată de Constantin Mavrocordat, a avut o serie de consecințe:
 încetează starea de dependență de tip feudal;
 raporturile dintre boieri și țărani nu mai au o bază legală, ci una contractuală, în sensul că se
încheie anumite învoieli între boieri și țărani, prin care țăranii primesc în folosință o parte din moșii
și, în schimbul acestei folosințe, sunt obligați să presteze un număr de zile de clacă pentru boieri
și să plătească dijmă la produsele obținute de pe terenurile primite în folosință;
 de iure, situația țăranilor s-a îmbunătățit, pentru că ei nu mai erau legați de glie, nu se mai aflau
în stare de dependență față de boieri și de mănăstiri, însă, de facto, asistăm la o înrăutățire a situație
țăranilor deveniți clăcași, ei fiind nevoiți să accepte toate clauzele impuse de boieri (principala
clauză a fost numărul de zile de clacă ce trebuie prestate); astfel, țăranii nu mai sunt legați de
pământ, ci de sat, pentru că nu puteau părăsi satul decât cu acordul stăpânului moșiei, acesta având
dreptul de a-l readuce, în caz contrar, manu militari.

d) Hotărârile domnilor următori

Domnii fanarioți, începând cu Constantin Mavrocordat, au dat o serie de urbarii (hotărâri domnești),
prin care s-au fixat anumite limite pentru numărul zilelor de clacă și, totodată, s-a stabilit și nartul, adică
cantitatea de muncă care trebuia prestată într-o zi de clacă. Tot prin aceste urbarii, se prevedea și faptul
că țăranul este legat de sat, pe care nu-l putea părăsi până nu-și îndeplinește obligația de a presta numărul
respectiv de zile de clacă, în cazul contrat el putând fi readus cu forța înapoi.

Pagină | 16
Anul 1, semestrul I 21.12.2018
Istoria dreptului românesc (prof. Aurel Jean ANDREI) Curs 12

LEGIUIRILE ADOPTATE ÎN A DOUA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT

§1. Trăsături definitorii

Legiuirile adoptate în a doua fază a regimului turco-fanariot sunt și ele, în esență, feudale, însă
prezintă anumite particularități, atât sub aspectul conținutului, cât și pe planul formei:
i. izvoarele bizantine pierd ponderea avută odinioară, în favoarea principiilor de drept și a
instituțiilor extrase din codurile burgheze europene;
ii. asistăm la o codificare a Legii Țării și la sistematizarea acesteia pe instituții juridice;
iii. se remarcă importante progrese pe planul sistematizării și pe cel al tehnicii de reglementare
juridică, în sensul că sistematizarea pravilelor adoptate în această perioadă se apropie foarte multe
de cea pe care o regăsim în codurile burgheze europene;
iv. aceste pravile sunt, regulă, bilingve, fiind redactate în limbile română și neogreacă;
v. pravilele acordă o atenție deosebită aspectelor de drept procesual, în special Pravilniceasca
Condică, fapt explicabil prin aceea că, după Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, țările
române, fiind atrase în circuitul economic european, asistăm la multiplicarea raporturile juridice
de natură civilă și, mai ales, comercială între resortisanții țărilor române și cei din țările europene;
în acest context, dispozițiile de natură procedurală erau imperios necesare, pentru a evita imunitatea
de jurisdicție aplicabilă resortisanților țărilor europene în Imperiul Otoman, cu motivația că
instanțele otomane erau islamice și nu laice, iar procedura era învechită; prin aceste dispoziții
procedurale, se dorea sublinierea ideii că țările române sunt țări creștine, iar nu islamice, că ele nu
fac parte integrantă din Imperiul Otoman, iar normele de natură procedurală sunt suficient de
evoluate pentru a putea fi aplicate în cadrul unor eventuale litigii dintre resortisanții autohtoni și
cei străini.

§2. Categorii

a) Nomocanoane și legiuiri laice bizantine

În această categorie, sunt incluse:
 Nomocanonul lui Antim Ivireanul, intitulat Capetele de porunci, apărut în două ediții (1714 și
1785);
 traducerea realizată de către paharnicul Toma Carra a unei lucrări bizantine denumite Hexabilul,
aparținând lui Constantin Harmenopoulos.

b) Legiuiri laice românești

Legiuirile laice românești sunt noile legiuiri adoptate în această perioadă și se divid, la rândul lor, în
două categorii:
i. legiuiri care au rămas la stadiul de proiect, nefiind promulgate de către domn:
 Pandectele lui Toma Carra;
Pagină | 1
  Manualul juridic al lui Andronache Donici;
ii. legiuiri oficiale, promulgate de către domnii fanarioți – la rândul lor, se împart în două categorii:
 lucrări cu caracter de cod:
 Pravilniceasca Condică;
 Codul Calimah;
 Legiuirea Caragea.
 legiuiri speciale.

§3. Legiuiri care au rămas la stadiul de proiect

a) Pandectele lui Toma Carra

Pandectele lui Toma Carra au fost întocmite de acest mare poet și pravilist în 1806, la ordinul domnului
fanariot Alexandru Moruzi. Pandectele se doreau a fi o lucrare cu o structură tripartită, prima parte
referindu-se la persoane, a doua parte referindu-se la lucruri, iar a treia parte referindu-se la acțiuni (structură
inspirată de Institutele lui Gaius). Cu toate acestea, paharnicul Toma Carra nu a putut realiza decât o parte.

b) Manualul juridic al lui Andronache Donici

Manualul juridic al lui Andronache Donici a fost elaborat de acest mare pravilist în 1814, fiind primul
Cod civil românesc. Această lucrare de o valoare științifică remarcabilă nu a fost promulgată niciodată oficial,
întrucât Andronache Donici era simpatizant al mișcării cărvunarilor din Moldova, dezavuată de domnul
Scarlat Calimah. Totodată, un alt motiv este rivalitatea dintre Andronache Donici și ceilalți doi praviliști ai
domnului – Cristian Flechtenmacher și Anania Cuzanos (protejații lui Scarlat Calimachi).

§4. Codurile promulgate oficial

a) Pravilniceasca Condică
Prezentare generală. Pravilniceasca Condică este o culegere de legi întocmită în 1775, la ordinul
domnului Alexandru Ipsilanti, și intrată în vigoare în Țara Românească abia în 1780, din cauza împotrivirii
Imperiului Otoman. Denumirea de Pravilniceasca Condică este una convențională, întrucât ea purta
denumirea de Sintagmation nomicon (în limba neogreacă) sau de Mica rânduială juridică (în limba
română).

Autor. Autorul prezumtiv al acestei pravile este Ienăchiță Văcărescu, singurul erudit al acelei epoci
care cunoștea izvoarele pravilei, precum și limba neogreacă.

Izvoare juridice. Izvoarele acestei culegeri de legi sunt următoarele:

1° Legea Țării (Obiceiul pământului);
2° Bazilicalele;
3° jurisprudența (povețele);
4° doctrina juridică modernă (lucrările lui Montesquieu și Beccaria).

Aplicare în timp. Dispozițiile Pravilniceștii Condici s-au aplicat de facto până în 1818, la intrarea în
Pagină | 2
vigoare a Legiuirii Caragea, și de iure până în 1865, la intrarea în vigoare a Codului civil Alexandru Ioan
Cuza.

b) Codul Calimah
Prezentare generală. Codul Calimah (denumit și Condica țivilă a Moldovei) este o culegere de legi,
elaborată la inițiativa domnului Scarlat Calimah, în Moldova, și publicată în două versiuni – o versiune în
limba neogreacă (intrată în vigoare în 1817), iar alta, în limba română (intrată în vigoare în 1833).

Autori. Domnul Scarlat Calimah a alcătuit două comisii pentru redactarea codului:
i. o comisie pentru versiunea în limba neogreacă – alcătuită din Christian Flechtenmacher
(pravilistul oficial al domnului Scarlat Calimah), Anania Cuzanos și Andronache Donici;
ii. o comisie pentru versiunea în limba română – alcătuită din Christian Flechtenmacher, Petrache
Asachi și Damaschin Bojinca.

Izvoare juridice. Izvoarele acestei culegeri de legi sunt următoarele:

1° Legea Țării (Obiceiul pământului);
2° dreptul bizantin;
3° Codul civil francez din 1804;
4° Codul civil austriac din 1811 (elaborat, la rândul său, pe modelul Codului civil francez).

Structură. Codul Calimah conține 2032 de articole, structurate în:

 preambul – alcătuit din 24 de articole, în care se precizează în mod expres că Legea Țării este
drept comun în toate materiile reglementate de cod;
 prima parte – este intitulată Despre dritul persoanelor;
 a doua parte – este intitulată Despre dritul lucrurilor;
 a treia parte – este intitulată Despre înmărginirile care privesc dritul persoanelor împreună cu
al lucrurilor;
 două anexe – cuprind regulile referitoare la concursul creditorilor și la vânzarea la mezat.

c) Legiuirea Caragea
Prezentare generală. Legiuirea Caragea este o culegere de legi, elaborată din porunca domnului
Ioan Gheorghe Caragea și intrată în vigoare în 1819, în Țara Românească.

Autori. Autorii acestei pravile sunt Atanasie Cristopol și logofătul Nestor (mare logofăt al dreptății,
un fel de ministru al justiției, și, de asemenea, primul român profesor de drept la școala domnească). Proiectul
Legiuirii Caragea, așa cum a fost elaborat de cei doi, a fost revizuit de stolnicii Constantin și Ioniță
Bălăceanu.

Structură. Legiuirea Caragea, spre deosebire de Codul Calimah, este eterogenă, deoarece reunește
laolaltă dispoziții de drept civil, drept penal și drept procesual, fiind structurată în 6 părți:
1° Despre obraze (capitol referitor la persoane);
2° Despre lucruri (capitol referitor la bunuri);
Pagină | 3
 3° Despre tocmeli (capitol referitor la contracte);
4° Despre daruri și moșteniri (capitol referitor la liberalități);
Aceste patru prime capitole alcătuiesc un Cod civil;
5° Despre vini (Cod penal);
6° Despre ale judecăților (Cod de procedură).

§5. Legiuirile speciale

În afara acestor legiuiri oficiale, care aveau caracterul unor coduri, au fost elaborate și legiuiri speciale,
adoptate de-a lungul timpului de către domnii fanarioți în anumite materii.

a) Sobornicescul hrisov
Una dintre cele mai importante legiuiri speciale este Sobornicescul hrisov, dat în 1785 de domnul
Alexandru Mavrocordat și care reglementa relațiile dintre boieri și țăranii clăcași, cu referire la numărul
zilelor de clacă și la nart (cantitatea de muncă pe care țăranul clăcaș trebuia să o presteze într-o zi de clacă).
Sobornicescul hrisov a îmbrăcat forma fizionomică a două anaforale date de Sfatul de obște al țării:
 o anafora dată în 14 august, prin care se interzicea întocmirea de către boieri a unor acte
meșteșugite de danie, vânzare sau schimb, având ca obiect acapararea pământului țării, însă
aceste dispoziții se aplicau numai pentru viitor, ea nefăcând nicio mențiune referitoare la actele
meșteșugite deja întocmite;
 o anafora dată în 12 septembrie, prin care se interzicea vânzarea separată a robilor țigani, în
vederea asigurării unității familiilor acestora.

b) Pontul Boierescului
O altă categorie de legiuiri speciale o reprezentau ponturile sau urbariile, între care cel mai important
a fost Pontul boierescului, promulgat în 1805 de către domnul fanariot Alexandru Moruzi, prin care se
reglementa raporturile dintre boieri și țăranii clăcași.

Pagină | 4
 INSTITUȚIILE PRAVILELOR ADOPTATE ÎN A DOUA FAZĂ A
REGIMULUI TURCO-FANARIOT

§1. Instituția proprietății

a) Concepția asupra atributelor dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate evoluează în direcția degajării proprietății feudale de străvechiul drept de
folosință al țăranilor, proces care a debutat cu reforma lui Constantin Mavrocordat. Marcând trecerea de la
concepția feudală a proprietății divizate la concepția burgheză asupra proprietății absolute, aceste legiuiri
prevăd că atributele proprietății pot fi împărțite între două persoane, dintre care una are dritul ființei
lucrului, iar cealaltă are dritul folosului lucrului. În situația în care cele două drituri se reunesc asupra
aceleiași persoane, se considera că dreptul de proprietate este desăvârșit sau absolut.
Aceeași tendință se degaja și din textele care prevedeau că raporturile juridice dintre boieri și țăranii
clăcași izvorăsc dintr-un contract de emfiteoză, prin urmare se confirma împrejurarea că aceste raporturi nu
mai au bază legală, ci bază contractuală.

b) Recunoașterea dreptului absolut de proprietate al boierilor

S-a ajuns, așadar, la o recunoaștere indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra
moșiilor lor. Transmiterea folosinței unei părți din moșie către țăranii clăcași, în baza unor contracte încheiate
între aceștia și boieri, nu aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moșiilor
lor.
Mai mult, acest drept absolut de proprietate al boierilor se extinde și asupra altor categorii de terenuri,
altele decât cele arabile, în baza unui așezământ pentru păduri și dumbrăvi, dat de domnul Alexandru
Moruzi. Astfel, utilizarea pădurilor de către țăranii clăcași pentru satisfacerea necesităților personale este
condiționată de plata unei taxe, denumită zeciuială, ceea ce echivalează cu recunoașterea indirectă a dreptului
absolut de proprietate al boierilor asupra pădurilor.

c) Interpretarea tendențioasă a instituțiilor juridice

Asistăm, totodată, la tendința unor domni fanarioți ca, prin interpretarea tendențioasă a unor instituții
juridice, să ajungă la desființarea dreptului străvechi de proprietate, atât al țăranilor, cât și al boierilor. Aceste
măsuri au în vedere asigurarea resurselor necesare căpătuirii clientelei lor politice.
De pildă, cu ocazia elaborării Codului Calimah, domnul Scarlat Calimah pretindea că, la origine, toate
pământurile au aparținut domnului și, ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără
hrisov de danie domnească. Astfel, toate terenurile stăpânite fără hrisov urmau să treacă în proprietatea
domnului, în calitatea sa de titular al lui dominium eminens.
Însă, Sfatul de obște al Moldovei a respins această interpretare dată de domnul Scarlat Calimah,
arătând că, potrivit Legii Țării, doar terenurile pustii și pustiite sunt terenuri domnești și, chiar dacă am
admite că, la origine, toate terenurile au fost domnești și că au intrat în stăpânirea boierilor și țăranilor fără
hrisov de danie, ele oricum au devenit proprietatea acestora prin efectul uzucapiunii celei mai lungi
(praescriptio longissimi temporis), cu termenul de 40 de ani, care, potrivit Bazilicalelor, se aplica și
imobilelor domnești.

Pagină | 5
 §2. Instituția persoanelor

a) Clasificarea persoanelor
Clasificarea persoanelor se face după noroc și cuprinde următoarele categorii:
i. slobozi;
ii. sloboziți (țăranii care munceau pe moșiile boierești, denumiți și țărani clăcași);
iii. robi.

b) Obligațiile față de boieri

Legislația adoptată în această perioadă este o expresie a interesului boierilor de a spoi numărul zilelor
de clacă, ca măsură extensivă de creștere a producției agricole, pe fondul antrenării țărilor române în circuitul
economic european. Astfel, Pravilniceasca Condică stabilea un minimum de 6 zile de clacă și un maximum
de 12 zile de clacă, în timp ce Legiuirea Caragea stabilea un minimum de 12 zile de clacă pe an, fără
maximum și cu un nart sporit.
De asemenea, asistăm la o creștere impresionantă a numărului scutelnicilor și poslușnicilor, care nu
aveau obligații fiscale față de stat, ci doar față de boieri, motiv pentru care, în 1814, în Țara Românească, s-a
stabilit că în niciun județ numărul scutelnicilor și poslușnicilor nu poate fi mai mare decât numărul birnicilor.

c) Robii
În ceea ce privește robii, aceștia erau asimilați lucrurilor, însă li se recunoștea o capacitate juridică
limitată, ca și în cazul sclavilor, în măsura în care aceasta era necesară realizării unor interese ale proprietarilor
lor. Spre exemplu, robii puteau să apară ca reprezentanți al stăpânului în raporturile acestuia cu alte persoane.

d) Persoanele juridice
Ca un element de noutate, legiuirile fanariote conțin și o reglementare a persoanelor în cadrul unui
capitol distinct, fapt explicabil prin apariția primelor societăți comerciale, ca urmare a dezvoltării relațiilor
de producție de tip capitalist. Acestea erau denumite tovărășii (în Pravilniceasca Condică și în Legiuirea
Caragea), respectiv persoane moralicești (în Codul Calimah).
În plus, erau reglementate următoarele aspecte referitoare la tovărășiile negustorești, anume:
1° formarea capitalului social al societății comerciale;
2° administrarea societății;
3° răspunderea asociațiilor;
4° participarea acestora la câștiguri și pierderi;
5° stingerea sau încetarea societății comerciale.

§3. Instituția familiei, rudeniei și căsătoriei

a) Rudenia
În aceste materii, pravilele se inspiră cu precădere din dreptul bizantin.
Rudenia cunoaște două forme:
 rudenia de sânge – putea fi sub întreita linie (suitoare-dreaptă linie, coborâtoare-dreaptă linie
și lăturalnică linie, așa cum prevedea Codul Calimah) sau putea fi de sus, de jos sau de alături
Pagină | 6
 (așa cum prevedea Legiuirea Caragea);
 rudenia duhovnicească – este rudenia rezultată din botez și cununie.

b) Căsătoria
În privința căsătoriei, erau interzise căsătoriile între creștini și necreștini, precum și între slobozi și
robi. Copiii rezultați din relația dintre un om liber și un rob erau, potrivit Codului Calimah, oameni liberi.
Mai mult, Legiuirea Caragea prevedea separația de corp a soților, adică despărțirea în fapt a soților.

c) Zestrea
În ceea ce privește zestrea (dota), era consacrată regula evaluării sau prețuirii bunurilor
mișcătoare (bunuri mobile) ce intrau în componența dotei, cu excepția bunurilor mobile prin natura lor
(spre pildă, robii și animalele, zice Codul Calimah), efectul fiind acela că, în cazul în care zestrea trebuia
înapoiată, soțul răspundea în limitele valorii fixate în momentul prețuirii. Referitor la robii de zestre, atât
Pravilniceasca Condică, cât și Codul Calimah prevedeau că aceștia trebuie restituției în același număr cu cei
conținuți în foaia de zestre.
În ceea ce privește obligația de înzestrare, Codul Calimah prevedea că ea revine părinților, sau, dacă
aceștia nu erau în viață, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică și Legiuirea Caragea prevedeau că sarcina
înzestrării fetelor revine fraților acestora, prin aplicarea privilegiului masculinității.

d) Adulter
Adulterul soției ducea la pierderea zestrei, care trecea în proprietatea bărbatului, iar soția adulterină
urma a fi închisă în mănăstire. Codul Calimah era mai sever și prevedea că, dacă din căsătorie nu au rezultat
copii, întreaga zestre revine soțului, iar, dacă timp de doi ani de zile acesta nu își ia înapoi soția de la mănăstire,
ea rămâne închisă acolo pentru tot restul vieții.
Legiuirea Caragea este mai puțin severă și restrânge dreptul de proprietate al soțului la jumătate din
zestrea soției adulterine, iar aceasta nu mai putea fi închisă în mănăstire, așa cum prevedea Codul Calimah.

e) Instituții noi
Totodată, pravilele introduc și instituții noi, după modelul codurilor burgheze europene, cum ar fi:
1° instituția tutelei (denumită epitropie);
2° instituția curatelei (denumită curatorie) pentru administrarea bunurilor copiilor minori și orfani;
3° instituția adopției (denumită înfiere);
4° domnul Scarlat Calimah a înființat chiar și judecătorii epitropicești, pe lângă judecătoriile de la
Roman și Huși, precum și o comisie epitropicească la nivelul întregii Moldove, pe lângă mitropolia
de la Iași;
5° sunt așezate baze moderne pentru răspunderea civilă și răspunderea penală, pe baza criteriului
răspunderii personale; astfel, Pravilniceasca Condică arăta că soția nu răspunde pentru datoriile
soțului și nici pentru faptele penale ale acestuia, săvârșite fără participarea ei, după cum nici părinții
nu răspund pentru faptele comerciale sau penale săvârșite de copiii lor care nu mai sunt nevârstnici
și, ca atare, nu se mai află în întreținerea lor.

Pagină | 7
 §4. Instituția succesiunilor

Moștenirea putea fi deferită pe cale legală (ab intestat) sau potrivit testamentului lăsat de defunct
(dacă acesta era valabil întocmit și produce efecte juridice).

a) Moștenirea legală
 Reguli de deferire
În materia moștenirii legale, aveau vocație succesorală cele trei categorii de rude de sânge, până la
gradul al VIII-lea, precum și soțul supraviețuitor.
Erau consacrate o serie de reguli privind deferirea moștenirii legale:
1° dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu copiii, el dobândește o parte virilă, egală cu a unui
copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct;
2° dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului rezultați
din altă căsătorie, el dobândește o cotă indiviză în plină proprietate, cuprinsă între 1/6 și 1/3 din
masa succesorală;
3° în lipsa altor rude, soțul supraviețuitor dobândește întreaga moștenire;
4° în lipsa oricăror succesori, moștenirea se declară vacantă și este culeasă de către stat;
5° Codul Calimah prevedea și că succesiunea se va deschide în cazul declarării morții civile a
persoanei, pe care o denumește moarte politicească;
6° bunurile robului decedat fără moștenitori revin stăpânului acestuia.

 Rezerva succesorală și trimiria

Toate legiuirile adoptate consacră rezerva succesorală (denumită parte legitimă, pe care o vor
moșteni succesorii rezervatari, chiar și împotriva voinței defunctului) și trimiria (moștenirea destinată
sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuielilor de înmormântare și de pomenire a defunctului).

 Situația fetelor înzestrare și a copiilor naturali

În plus, toate legiuirile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere sinisfora (adăugarea bunurilor dotale
la masa succesorală, adică echivalentul lui collatio dotis) pentru a veni la moștenire, nici nu pot fi obligate
la aceasta. Potrivit Codului Calimah, copiii naturali aveau dreptul la moștenire, dar veneau în concurs cu copiii
legitimi, în timp ce Legiuirea Caragea consacra vocația succesorală a copiilor naturali doar la moștenirea
mamei.

 Exheredarea
Exheredarea se putea realiza doar pentru motive determinate, precum necinstirea, acuzare pe
nedrept prin acțiuni penale, neîngrijirea în caz de boală (motive enumerate de Legiuirea Caragea) sau
vătămarea reputației familiei prin comportament imoral, nerespectarea dreptei credințe (motive
enumerate de Codul Calimah).

b) Moștenirea testamentară
Moștenirea testamentară este deferită atunci când defunctul a lăsat un testament valabil, care își
produce efectele, adică nu este caduc. Testamentul putea fi întocmit în formă scrisă (diată) sau în formă
Pagină | 8
orală (în prezența a 5 martori, aceștia putând consemna în scris cele declarate de testator). Nu puteau fi
admiși ca martori, potrivit Codului Calimah, femeile, robii, săracii, creștinii fățarnici și desfrânații.

§5. Instituția obligațiilor

a) Principiile obligațiilor
În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare, Legiuirea Caragea prevedea multe dintre
principiile de bază ale contractelor, în timp ce Codul Calimah dezvolta o adevărată teorie generală a
obligațiilor, consacrând ca izvoare de obligații legea, tocmeala (contractul) și vătămarea pricinuită altuia
(delictul).
În privința clasificărilor, ambele coduri împărțeau tocmelile, după forma lor, în tocmeli scrise și
tocmeli nescrise (prin viu grai). În plus, Codul Calimah mai face o clasificare a tocmelilor:
1° tocmeli unilaterale – cele care generează obligații doar în sarcina uneia dintre părțile contractante;
2° tocmeli bilaterale (sinalagmatice) – cele care generează obligații în sarcina ambelor părți
contractante.

b) Condiții de validitate
Potrivit legiuirilor, condițiile de validitate ale contractelor erau:
i. capacitatea – era denumită vrednicia persoanelor, fiind amănunțit reglementată în Codul
Calimah, afirmându-se că tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga dritul, însă după rânduielile
făcute de legi; aceste legi, însă, restrângeau capacitatea juridică a unor categorii sociale, în
conformitate cu discriminările de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât și pentru drepturile
politice; erau considerați incapabili și cei condamnați pentru săvârșirea unei infracțiuni grave, pe
toată durata executării pedepsei, drept o pedeapsă complementară alăturată pedepsei principale;
ii. consimțământul – Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie lipsit de silă și vicleșug, adică să
nu fie vițiat prin violență sau dol;
iii. obiectul – Codul Calimah arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerț, adică în circuitul
juridic civil;
iv. cauza – Legiuirea Caragea reproduce, după modelul Codului Napoleon, principiul cauzei licite
și morale, arătând că tocmeala împotriva pravilelor și a năravurilor celor bune (un contract
încheiat cu încălcarea legii și a moralelor) nu se întocmește.

c) Enumerarea contractelor speciale

În ceea ce privește contractele speciale, Pravilniceasca Condică reglementează contractul de
împrumut, iar Legiuirea Caragea și Codul Calimah cuprind prevederi referitoare la o mare varietate de
contracte:
1° contractul de vânzare;
2° contractul de donație;
3° contractul de schimb;
4° contractul de arendă;
5° contractul de împrumut;
6° contractul de depozit și de comodat;
Pagină | 9
 7° contractul de mandat;
8° chezășia și zălogul;
9° antihreza.

d) Contractul de vânzare
Contractul de vânzare era amănunțit reglementat în ambele legiuiri, ca urmare a nivelului ridicat de
dezvoltare pe care îl atinseseră relațiile de producție de tip capitalist. Cu toate acestea, se respecta în continuare
dreptul de protimis.

Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în formă scrisă sau în formă orală. Potrivit
Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor imobile și a robilor.
Codul Calimah reglementa anumite interdicții:
 incapacități de înstrăinare – egumenii nu puteau vinde bunurile ce compuneau averile
mănăstirilor pe care le administrau;
 incapacități de dobândire – necreștinii, armenii și evreii nu puteau dobândi moșii.

De asemenea, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune, dacă prețul era mai mic
de jumătate din valoarea de circulație a bunului. Dacă, însă, cumpărătorul dorea să păstreze bunul, trebuia să
completeze prețul până la limita minimă prevăzută de lege.

e) Contractul de donație
Contractul de donație era reglementat asemănător în Legiuirea Caragea și în Codul Calimah, fiind
prevăzute în mod expres cauzele de revocare a donațiilor și fiind, totodată, reglementate și darurile de
logodnă, cele de dinaintea nunții și cele de a doua zi după nuntă.

f) Contractul de împrumut
Contractul de împrumut este amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică, care stabilește:
i. obligativitatea înscrisului;
ii. mențiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă;
iii. faptul că, alături de înscris, la încheierea contractului, trebuiau să fie prezenți cel puțin 3 martori,
pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.

În caz de neplată scadentă, creditorul se adresa instanței, care stabilea vânzarea la mezat (licitație
publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanție în aur, astfel încât creditorul să se
îndestuleze din prețul obținut.
Dacă împrumutul este garantat cu garanți personali (chezași), atunci pravilele consacrau în favoarea
chezașilor două beneficii:
1° beneficiul de diviziune – dreptul chezașului urmărit în justiție de creditor de a cere divizarea
datoriei între toți chezașii (când sunt mai mulți chezași);
2° beneficiul de discuțiune – dreptul chezașului (debitor accesoriu) urmărit în justiție de creditor de
a-i cere creditorului să îl urmărească mai întâi în justiție pe debitorul principal și, numai dacă acesta
se dovedește a fi insolvabil și în limitele insolvabilității sale, să îl urmărească pe chezaș.
Pagină | 10
 După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introducea în materia împrumutului conceptul
nou de cambie, denumită și poliță sau carte de împrumutare (titlu de credit, obligație abstractă între trei
persoane – trăgător, tras și beneficiar). Pentru polița neplătită la termen, se admitea o dobândă dublă.

Toate legiuirile admiteau și existența împrumutului cu dobândă, dobânda fiind fixată la maximum
10% pe an, cu interzicerea anatocismului (dobândă la dobândă) și a cametei (dobânda mai mare decât
cea maximă admisă de lege). Totuși, aceste reglementări nu au oprit fenomenul acordării de împrumuturi cu
dobânzi cămătărești, dovadă că era încetățenită practica ținerii la muncă a țăranilor debitori de către boierii
creditori în contul dobânzilor la sumele împrumutate.

g) Contractul de arendă
Contractul de arendă este reglementat detaliat, în special în două forme ale sale (arendarea moșiilor
și închirierea locuințelor), drept varietăți ale contractului de locatio rei. În plus, era prevăzut dreptul de
protimis al copărtașilor. Erau reglementate și alte varietăți ale arendei: contractul de emfiteoză și
contractul de clacă.

h) Contractul de închiriere
Dispozițiile privitoare la contractul de închiriere erau amănunțite și stabileau drept obiect imobilele
cu destinație de locuință.
Sunt prevăzute și obligațiile țăranilor clăcași față de moșie:
 plata dijmei la tarla;
 numărul zilelor de clacă;
 interdicția de a aduce îmbunătățiri, de a clădi și a defrișa fără acorda moșierului;
 dreptul stăpânului moșiei de a moșteni casa, gospodăria și îmbunătățirile funciare realizate de către
clăcașii fugiți de pe moșie ori care au murit fără moștenitori.

§6. Materia dreptului penal

a) Prezentare generală
Dreptul penal clasifică infracțiunile în vini mari și vini mici și nu desprinde cu totul conceptul de
infracțiune de persoana făptuitorului.

b) Categorii de infracțiuni
Legiuirile reglementează mai multe categorii importante de infracțiuni:
1° infracțiunile referitoare la abuzurile slujbașilor domnești – Pravilniceasca Condică
incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor față de împricinați și ale ispravnicilor față de
locuitorilor județelor, precum și faptele de corupție ale judecătorilor și ale celorlalți slujbași ai
instanțelor de judecată;
2° infracțiunile referitoare la fapte îndreptate împotriva noului sistem probator în justiție:
 plastografierea de acte – pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este unul domnesc;
 mărturia mincinoasă – martorii mincinoși condamnați erau înscriși într-o condică a
Pagină | 11
 șireților;
 traficul de influență.
3° infracțiunile referitoare la activitatea comercială – este incriminată bancruta frauduloasă, cei
în cauză fiind denumiți mofluzi mincinoși, adică acei comercianți care, în mod fals, pretindeau că
sunt în faliment, pentru a se sustrage de la plata datoriilor către creditorii lor.

c) Sistemul sancționator
De asemenea, este accentuată răspunderea personală, atât în materia despăgubirilor penale, cât și a
celor civile, fiind sancționat atât pe plan civil, cât și pe plan penal încălcarea dreptului de protimis.
În plus, se mențin pedepsele fizice și judecătorul se bucură în continuare de o largă posibilitate de
apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime și maxime pentru pedepse, ci conțin formule destul
de echivoce, de genul să se pedepsească sau să se pedepsească grav. Se realizează, totuși, un progres în
direcția dozării pedepsei în funcție de poziția subiectivă a făptuitorului, în sensul că Legiuirea Caragea
distinge între omorul cugetat (infracțiunea de omor) și omorul necugetat (infracțiunea de ucidere din
culpă).

§7. Organizarea judecătorească

Instanțele judecătorești se constituie ca organe colegiale, ierarhizate și specializate, în cadrul unui

sistem stabilit de Pravilniceasca condică, sistem care cuprinde următoarele categorii de instanțe.

a) Judecătoriiile după la județ

Judecătoria după la județ era compusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ținerea condicilor de
judecată (grefier) și doi slujbași mai mărunți ai instanței (aprozi și agenți procedurali). Cu toate acestea,
ispravnicii județelor păstrează atribuțiunile de judecată fie singuri, fie împreună cu judecătorul din cadrul
acelei instanțe.

b) Departamenturile
Departamenturile era următoarele:
 în materie civilă:
 la București – 2 departamenturi (unul compus din 8 judecători, altul din 7 judecători);
 la Craiova – o judecătorie cu 4 boieri judecători;
 la Iași – Departamentul al doilea (pentru pricinile civile mai mărunte) și Divanul
judecătoresc (pentru pricinile mai mari).
 în materie penală:
 la București – un Departament al vinovățiilor, denumit în greacă criminalion;
 la Craiova – o instanță asemănătoare, compusă din 3 boieri judecători;
 la Iași – un Departament al afacerilor criminale.
 în materia litigiile cu un element de extraneitate:
 în Țara Românească – Departamentul străinelor pricini;
 în Moldova – Departamentul treburilor străine.
 pentru infracțiuni și contravenții cu caracter polițienesc – se deschid la București agia (pentru
Pagină | 12
 zona centrală) și spătăria (pentru zonele periferice și mahalale).

c) Departamentul veliților boieri și Divanul Olteniei de la Craiova

Aceste instanțe judecau în primă instanță litigiile dintre boieri, precum și apelurile formulate de
împricinați împotriva hotărârilor pronunțate de celelalte departamenturi.

d) Divanul domnesc
Divanul domnesc era prezidat de către domn, în Țara Românească și în Moldova, și avea rol de
instanță supremă.

§8. Materia dreptului procesual

În același timp, pravilele introduc și o serie de reforme menite să modernizeze activitatea de

judecată:
1° sunt introduse condicile de judecată;
2° devine obligatorie redactarea în scris a motivării hotărârilor, cu arătarea capului de pravilă;
3° devine posibilă reprezentarea în justiție:
 prin mandatari (vechili);
 prin avocați (vechili de judecată);
4° se înființează registre de publicitate imobiliară și se introduce obligativitatea înscrierii în aceste
registre a tuturor operațiunilor imobiliare conținute în zapise, diate, seneturi și foi de zestre;
5° se introduce condica șireților (un început de cazier judiciar);
6° este introdus sistemul recuzării judecătorilor;
7° se introduc termene de prescripție pentru dreptul material la acțiune și pentru exercitarea opțiunii
succesorale;
8° legiferarea unor proceduri speciale, cum este cea a falimentului sau a arbitrajului;
9° introducerea unor înscrisuri speciale (cambii, adică polițe), precum și a procedurii subsecvente
acestora (procedura cambială).

Pagină | 13