Copyright © http://www.referat.evonet.

ro ™

Dan, căpitan de plai

De Vasile Alecsandri
Caracterizarea lui Dan din poemul „Dan, căpitan de plai” de V. Alecsandri
Dan este personajul principal al poemului. Numele său dă, de altfel, şi titlul. Eroul
participă la toate momentele acţiunii, fiind prezent atât în expoziţiune, ca om al datoriei,
dar şi în deznodământul scrierii, ca un simbol al frumuseţii morale a poporului român.
Pe parcursul întregului poem, Vasile Alecsandri îi realizează lui Dan un
impresionant portret fizic şi moral, în care trăsăturile caracteristice sunt ale unui erou
popular legendar.
Fost oştean de-al lui Ştefan cel Mare, trăind singuratic el vine parcă de dincolo de
timp şi de eternitate: Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară, ca pe un gol de
munte e stâncă solitară. Fire solitară şi meditativă, Dan gândeşte asupra trecerii
nemiloase şi ireversibile a timpului, dar perspectiva morţii nu-l înspăimântă. Regretul
pentru trecerea anilor tinereţii este exprimat de erou prin interogaţii retorice: Timpul rece
apasă umărul meu şi cât m-afund în zile tot simt că e mai greu! Înfrăţit cu natura în
mijlocul căreia trăieşte, albit de ani şi de zile, erou a acumulat o bogată experienţă de
viaţă, şi evocarea momentelor tinereţii constituie alintarea tristeţii ce ameninţă să devină
tot mai copleşitoare. Dintotdeauna el a luptat împotriva răului, nutrind speranţa într-o
lume ideală, perfectă: Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă, pentru bine, şi largă,
prea largă pentru rău, el ar fi vrut-o bună, ca bunul Dumnezeu. Dan îi ura din adâncul
fiinţei sale pe cotropitori şi, iubindu-şi cu înflăcărare ţara, lupta vitejeşte pentru apărarea
ei, fiind prezent în luptă ori de câte ori aceasta era în primejdie: Şi mult iubea când ţara
striga: la luptă Dane! Să vânture ca pleava oştirile duşmane. Prin faptele sale de vitejie,
oşteanul asigura liniştea moşiei străbune: Iar ţara domnea în pace, pe timpii cei mai răi
Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei. Ca orice erou popular, Dan este legat
sufleteşte de cal, tovarăşul său nedespărţit, căruia i se adresează direct şi îi transmite
curajul său: N-ai grijă, măi şoimane! Eu am şi duc cu mine, O vrajă rea de duşmani, şi
bună pentru tine. Trăind în mijlocul naturii, îi înţelege glasul, şi de aceea află despre
năvălirea tătarilor de la doi bătrâni stejari. În acelaşi timp natura îl cunoaşte şi îl ajută în
acţiunea sa căci: ...râul îl cunoaşte şi scade-a sale valuri, să treacă înainte viteazul Dan
la luptă. Deşi bătrân el rămâne acelaşi patriot înflăcărat, care şi-a păstrat vigoarea
sufletească şi trupească, şi care pleacă la luptă imediat ce ţara este în primejdie. Devotat
patriei, el este gata de sacrificiul suprem pentru apărarea ei: El zice cu mândrie, înălţând
privirea-n sus: Pe inimă şi paloş rugina nu s-au pus. O! Doamne, doamne, sfinte, mai
dă-mi zile de trai Pân’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai. Patriotismul fierbinte al
eroului, curajul şi vitejia sunt dovedite prin fapte, căci în timpul luptei: El intră şi se-
ndeamnă în gloata tremurândă, ca junghiul cel de moarte în inimă plăpândă. Prieten
devotat, el nu-şi părăseşte tovarăşul de luptă, pe Ursan, şi stă de pază la capul lui până ce
acesta este salvat de fiica sa. Frumuseţea morală a personajului, însuşirile lui alese ies şi
mai puternic în evidenţă prin atitudinea pe care o adoptă în înfruntarea cu Ghirai, hanul
tătarilor. Deşi e prizonierul acestuia, Dan îşi păstrează măreţia: Deşi cuprins de lanţuri,
măreţ intră românul. Când Ghirai încearcă să-l înspăimânte pe Dan cu perspectiva morţii,
acesta dovedeşte curaj şi înţelepciune exprimându-şi metaforic încrederea în urmaşii care

519910548.doc Page 1 12/06/2001 14:51:00

vor duce mai departe lupta pentru libertate: ce simte firul ierbii, când coasa e vecină? Ea
pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul. Căci are să renască mai fragedă la anul.
Demn, înţelept şi dând dovadă de o inteligenţă sclipitoare, el refuză categoric să-şi
părăsească legea creştinească în schimbul iertării. Ameninţările nu-l înspăimântă, nu
cunoaşte teamă şi nu acceptă compromisuri: Ceahlăul sub furtună, nu scade muşuroi. Eu,
Dan, sub vântul soartei, să scad păgân nu voi. Deci nu-mi convine viaţa mişelnic
câştigată, Nici pata fărdelegii în fruntea mea să pată. Demnitatea, sentimentul onoarei şi
dragostea faţă de patrie sunt însuşiri transmise de înaintaşi al căror simbol este Ştefan cel
Mare de la care viteazul a învăţat nu numai meşteşugul armelor, ci şi perceptele morale
ale unei conduite demne. În aceste momente grele, gândul lui Dan este la ţară, al cărei
chip vrea să-l ia cu sine în moarte, şi de aceea singura lui dorinţă este ca în ora morţii
grele să mai sărute o dată pământul ţării. Reîntâlnirea cu pământul Moldovei care tresare
şi care-l recunoaşte pune în lumină profundul patriotism al eroului, legătura sufletească
cu ţara, dar şi durerea sufletească că se desparte pentru totdeauna de acest pământ sfânt la
care se închină ca la o icoană. Corect şi cinstit, el îşi respectă cuvântul dat, şi după ce
simte bătând inima ţării se înapoiază în cortul hanului, dar datorită bătrâneţii, rănilor
căpătate în luptă, şi istovit de dorul ţării... suspină, şovăieşte, şi palid cade mort. Moartea
lui Dan stârneşte admiraţia duşmanului care este nevoit să recunoască demnitatea, vitejia,
dragostea de patrie, puritatea sa sufletească, şi de aceea cu durere spune: O! O Dan
viteaz, ferice ca tine care piere, având o viaţă verde în timpul tinereţii, şi albă ca zăpada
în iarna bătrâneţii.
Dan este un erou popular, prezentat într-o lumină legendară, întruchipând cele
mai alese trăsături morale şi fizice, trăsături ce se dezvăluie treptat de-a lungul întregului
poem, atât direct cât şi indirect.
Copyright © http://www.referat.evonet.ro ™

519910548.doc Page 2 12/06/2001 14:51:00