TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

ION CORBEANU, TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Ed. Lumina Lex, Buc., 2008

p.5
Teoria generală a dreptului are ca obiect de cercetare dreptul, societatea cu
realităţile sale de fiecare zi, care generează modurile de reglementare a relaţiilor
sociale, adică însuşi dreptul, normele juridice.
Teoria Generală a Dreptului studiază realităţile sociale, ordinea juridică în
ansamblul ei, cum a apărut aceasta, cine a creat-o.
Asemeni statului, dreptul este un fenomen social istoric, într-o permanentă
căutare de a ordona relaţiile sociale.
Dreptul este creaţia statului, care, la rândul său, este tot un fenomen social.

p.6
Dreptul este un ansamblu de norme de conduită obligaorii ce încorporează o
serie de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce,
instituite sau acceptate de stat, a căror respectare se realizează la nevoie prin
intermediul forţei de coerciţie a statului.
(Ioan Ceterchi, Ioan Craiovean, Introducere în teoria generală a dreptului,
All, Buc, 1993, p.5)

Regula de bază în aplicarea dreptului, în respectarea şi conformarea cu

normativitatea instituită o reprezintă conştiinţa juridică a societăţii şi a fiecărui
cetăţean.
Dreptul este un fenomen social, el se manifestă în cadrul unei societăţi date,
prin drept se ordonează relaţiile interumane.
Societatea este organizată statal. Statul şi dreptul sunt fenomene sociale
globale ce se manifestă în întreaga societate.
Apariţia statului a creat premisele apariţiei dreptului, pentru ca prin
intermediul dreptului statul să se consolideze în cadrul societăţii.
„ubi societas ibi jus” – unde este societate acolo este şi drept.

2. Societatea
(Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică)
 Aristotel: omul este legat de ceilalţi oameni, el are nevoie de a se asocia, iar
această nevoie se produce în mod natural.
p.7
Temeiul real al societăţii este în primul rând unul biologic, constituit din
faptul naşterii.
Societăţii umane îi corespunde caracterul progresivităţii, al raţiunii, al
solidarităţii, al perfecţiunii continue.

3. ŞTIINŢA DREPTULUI. Teoria generală

A. Ştiinţa
Ansamblul cunoştinţelor despre natură, societate şi gândire, dobândite de-a
lungul timpului prin utilizarea unor metode specifice de investigare, exprimate în
analize, observaţii, comparaţii, concepte, principii, definiţii, după caz şi în raport
de domeniul de cercetare.
G. del Vecchio: metoda înseamnă procedura sau calea pe care gândirea
umană o urmează pentru a ajunge la adevăr.
Două tipuri de metode:
a) inducţiei: se porneşte de la fapte particulare spre a se ajunge la principii
generale.
b) deducţiei: se pleacă de la principii generale spre a se ajunge la fapte
particulare.
(ştiinţe inductive şi deductive)
p.8
Adevărurile empirice (a posteriori) bazate pe observaţia externă; şi
adevărurile raţionale care se nasc din intelectul nostru (a priori).

Clasificarea ştiinţelor:
a. ştiinţe despre natură: studiază natura înconjurătoare, natura vie, organică.
b. ştiinţe despre gândire: utilizează în principal metoda deductivă, raţională.
c. ştiinţe despre societate (ştiinţe sociale) având ca ramuri: ştiinţele juridice,
ştiinţele politice, ştiinţele economice, ştiinţele istorice, etc.

B. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

4. Sistemul Ştiinţelor Juridice

p.9
Dreptul, normele juridice au rolul de a ordona şi orienta comportamentul
oamenilor.
 p.10
Ştiinţele juridice se încadrează în categoria ştiinţelor sociale sau umaniste,
ele studiază o parte a societăţii umane, din punct de vedere juridic.
Obiectul ştiinţelor juridice îl reprezintă dreptul şi fenomenul juridic în
deplinătatea formelor şi domeniilor sale de referinţă, începând cu normele juridice,
relaţiile juridice, drepturile subiective, ordinea de drept, conştiinţa juridică,
evoluţia instituţiilor.
Ştiinţa dreptului se plasează în planul normativităţii sociale.
• operează cu reguli de conduită, căutând să instituie în relaţiile interumane
norme clare şi liber acceptate.
Fenomenul juridic pe care îl studiază ştiinţa dreptului este constituit din
elemente raţionale, instituţionale şi ideologice.
Ştiinţa juridică are în vedere studiul „juridicului” în întreaga sa complexitate,
ca fenomen social.
• originea şi evoluţia sa, structura, legile evoluţiei, raportările la arii
geografice de influenţă.
Ştiinţa juridică operează cu concepte, definiţii, teze, postulate, principii.
p.11
Fenomenul juridic este analizat şi interpretat în legătură cu alte fenomene
sociale.
• elaborarea unei norme juridice înseamnă că ea corespunde unei necesităţi
sociale, că apără o valoare socială şi poate fi aplicată ca atare.
• în stat nu este posibil ca toate relaţiile şi valorile sociale să-şi găsească
ocrotire şi reglementare prin norme exclusiv juridice.
Francois Rigaux (Introduction a la Science du Droit) arată că primul obiectiv
al ştiinţei dreptului este restaurarea legăturilor dintre normele juridice aplicate de
practicieni şi situaţiile juridice trăite de oameni.
Scopul dreptului este puternic influenţat de politica legislativă naţională.
Fiecare forţă politică ce ajunge la putere vede diferit anumite comandamente
sociale ale momentului.
Mircea Djuvara: „Teoria generală a dreptului – Enciclopedia juridică”:
„dreptul este o ştiinţă socială: dispoziţiile juridice investesc într-un mod exact
realitatea socială căreia i se aplică”.
M. Djuvara: există anumite „permanenţe juridice”, pe care el le identifică ca
fiind „ceea ce este mereu preexistent în orice relaţie juridică”, denumite şi
„constanţele dreptului”.
p.12
Constanţele dreptului:
Multe dintre regulile de conduită statornicite la un moment dat devin
perpetue, în condiţiile în care realitatea socială suferă transformări.
 Esenţa, scopul dreptului rămâne perfecţionarea metodologiei juridice.
Metode de cercetare consacrate în domeniul ştiinţelor juridice:

a) Metoda logică:
Ce este esenţial şi caracteristic pentru drept.
Logica juridică utilizează o serie de reguli ale logicii.
p.14
Dreptul este o ştiinţă deductivă, iar inima deducţiei este silogismul.
La metoda logicii se recurge în procesele complexe precum: elaborarea
dreptului; interpretarea normelor juridice; stabilirea şi calificarea faptelor;
aplicarea normelor juridice.

b) Metoda istorică
Presupune analiza diferitelor categorii şi tipuri de drepr şi de stat în evoluţia
lor istorică şi în perspectiva devenirii, având în vedere esenţa, forma, funcţiile
dreptului ori ale statului – care poartă amprenta transformărilor istorice ale
poporului şi statului în cauză.
Modificările din viaţa societăţii determină şi modificări în conţinutul
normelor, a instituţiilor juridice.
Norma juridică, dacă nu corespunde unei necesităţi reale a vieţii, nu va fi
respectată, va conduce la o afectare a ordinii juridice existente.
p.15
Dreptul este un fenomen, un produs al societăţii sale. Dreptul trebuie să se
adapteze procesului de evoluţie a vieţii societăţii pe plan cultural, economic,
militar sau religios.

c) Metoda comparativă
logica numeşte comparaţia o operaţie prin care se realizează constatarea
unor elemente identice sau divergente la două fenomene.
Dreptul este prima treaptă a globalizării prin care statele sunt obligate să-şi
studieze sistemele juridice. După al doilea război mondial apar primele studii de
drept comparat (prezentarea diferitelor sisteme de drept naţional al unor state:
legăturile comune sau diferenţele dintre sistemele de drept).
Prin metoda comparaţiei în drept se stabilesc legăturile existente între
diferite instituţii sau norme juridice, clasificări, definiţii.
p.17
Metoda comparaţiei cere ca termenii supuşi comparaţiei să fie consideraţi în
contextul social, politic sau cultural din care au rezultat, fapt ce implică mai întâi
„cunoaşterea principiilor de drept şi a regularităţilor care comandă sistemele de
drept comparate”.
 Cercetarea izvoarelor dreptului: de unde îşi trag seva normele juridice/de
drept, din legi, din cutume, di jurisprudenţă.
Comparaţia duce la construcţia unor tipologii juridice.

d) Metoda sociologică
cercetarea sociologică juridică apare la începutul secolului XX.
Cercetările sociologice, prin modalităţi specifice (onservaţia, sondajul de
opinie, ancheta sociologică, chestionarul, interviul, etc) oferă o perspectivă aparte
studiului realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea
influenţează dreptul şi primeşte la rândul ei influenţa dreptului.
Fenomenele juridice sunt şi ele fenomene sociale.
Graţie sociologiei, autorităţile publice pot înţelege şi cunoaşte mai bine ce
trebuie reglementat, între ce limite, care este reacţia societăţii faţă de diversele
reglementări existente.

CAPITOLUL II
CONCEPTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

p.19

1. Accepţiunea noţiunii de drept

- derivă din lat. „directus” care evoca sensul de direct, rectiliniu, drept, o
linie dreaptă, adică o regulă de conduită.
„Jus”- dreptate, drept, lege.
Termenul Drept desemnează diverse situaţii sau sensuri:

1. Dreptul Obiectiv
Totalitatea normelor juridice, a regulilor de comportament instituite în
societate, conduita legiferată.
Acest drept se mai numeşte drept reglementar sau drept pozitiv.
Dreptul are misiunea de a stabili regulile, extrem de variate, impuse de viaţa
socială în care indivizii trebuie să se comporte şi să accepte nevoile sociale proprii
şi nevoile celorlalţi indivizi.
Aceste reguli de comportament, de reglementare, impun obligaţii, stabilesc
şi garantează drepturi şi libertăţi, instituie modalităţile şi condiţiile pentru
desfăşurarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, sociale, politice, etc.,
ocrotesc interese, recunosc anumite caoacităţi, aptitudini ale persoanelor şi
posibilităţi ale Statului de a ocroti aceste drepturi stabilite sau recunoscute
persoanelor.
 Acest ansamblu de reguli trebuie să realizeze/creeze o armonie între nevoie
şi libertate, un echilibru al celor două elemente.
Nevoia sau necesitatea socială este impusă de societatea umană care, pentru
a se dezvolta coerent şi progresiv, are nevoie de ordine, de reguli precise.
Statul, cel care dă naştere formal dreptului, acţionează în aşa măsură încât
prin regulile prin care le instituie să îmbine armonios şi eficient necesitatea cu
libertatea.
Statul trebuie să fie egal pentru toţi ţinând seama de interesele generale.
Aceste interese sunt percepute de stat ca un cadru minim necesar în care trebuie să
se regăsească viaţa societăţii.
2. Dreptul Subiectiv
p.20
O altă accepţie a cuvântului drept semnifică şi facultatea, prerogativele,
obligaţiile care revin unei persoane şi totodată posibilităţile acesteia de a-şi apăra
împotriva terţilor anumite drepturi sau interese recunoscute şi protejate juridic.
Acest drept se numeşte drept subiectiv, al subiectului relaţiei juridice
ipotetice sau consumate.
Dreptul subiectiv îşi are izvorul în dreptul reglementar, obiectiv.
Romani: norma agendi – drept obiectiv; facultas agendi – drept subiectiv.

c) Dreptul ca ştiinţă
Ştiinţa juridică, ştiinţa dreptului, dreptul ca ştiinţă: activitate de cercetare a
nevoilor sociale şi a reglementărilor juridice.
Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, dreptul
obiectiv, dar şi cerinţele sociale care au impus Statului să reglementeze, să adopte
norme juridice.
Dreptul trebuie definit prin prisma obiectului său, adică ceea ce
reglementează, ţinând seama şi de elementele: istorie, tradiţie, drept comparat şi
necesitatea armonizării dreptului intern cu dreptul comunitar european.
Dreptul vizează orientarea conduitei oamenilor, urmărind o finalitate.

2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului

Ceterchi et comp: în perioada comunei primitive, concomitet cu apariţia
primelor forme organizatorice de familie, gintă, trib, au apărut şi primele norme, în
forme rudimentare, care s-au transformat treptat în deprinderi, obiceiuri, tradiţii.
Aceste reguli rudimentare s-au impus în societate, ele devenind
comandamente ale colectivităţilor în lupta lor de supravieţuire.
- norme religioase şi sociale.
 Sentimentul de sancţiune la început sub forma „răzbunării sângelui”,
evoluând spre „expulzarea din gintă sau trib”, apoi s-a introdus „compoziţia” sub
forma răscumpărării materiale.
Se constituie încet dar constant un tip de norme de conduită care se
detaşează de restul normelor existente în societate, evidenţiindu-se prin caracterul
obligatoriu şi prin instituirea unor structuri ale puterii publice, în fapt puterea
colectivităţii care se manifestă prin existenţa unor organisme care contribuiau la
menţinerea ordinii în colectivitate şi apărau colectivitatea contra tendinţelor
expansioniste ale colectivităţilor învecinate.
p.22
Toată această experienţă acumulată în timp a condus la naşterea primelor
reguli cu caracter juridic. Aceste norme sunt difuze, neordonate, împletite cu o
serie de obiceiuri, datini. Constituie obiect de studiu al etnologiei juridice.
Dreptul este organic legat de Stat. Nu se poate vorbi în termeni strict juridici
de existenţa dreptului anterior apariţiei statului, a puterii de stat. Putem vorbi de
existenţa dreptului numai atunci când colectivitatea umană are o reprezentare a
propriilor interese, care se manifestă asupra populaţiei şi care decide cum să se
comporte oamenii.
Constituirea dreptului ca entitate de sine stătătoare are loc odată cu
constituirea puterii publice.
Primele ţări organizate statal apar în Orientul antic şi în antichitatea greco-
romană.
Dreptul mesopotamian (Babilon) este reprezentat de Codul lui Hammurabi
(teritoriul de astăzi al Irakului: sumerienii, babilonienii, asirienii). Sumero-
babilonienii considerau dreptul ca fiind de origine divină. Marele judecător
sumerian este Marele Preot; el transfera dreptul de a judeca unui judecător laic sau
unui corp de judecători.
p.23
Legislaţia asiro-babiloniană consacra principiul legii talionului (lex
talionis). Pentru fapte mai puţin grave, pedeapsa consta în aplicarea de lovituri în
partea dorsală a întregului corp, gol. Faptele mai grave atrăgeau mutilarea, iar cele
mai grave erau pedepsite cu moartea prin înec, ardere sau tragere în ţeapă.
Codul lui Hammurabi: edictat cu două mii de ani înainte de Hristos.
Cuprinde norme cu caracter juridic, morale, religioase. Cele 282 de legi sau decizii
juridice adunate spre finalul domniei lui Hammurabi cuprindeau chestiuni privind
familia, căsătoria, divorţul, tarifele, preţurile, dreptul civil şi penal.

Dreptul persan. Legile lui Darius

La perşi legiuitorul este regele. Legile create de Darius au la bază codul lui
Hammurabi.
 p.24
Dreptul persan a consacrat instituţia oratorilor legii, avocaţii ce apărau
părţile în proces.
Dreptul persan consacra instituţia juridică a circumstanţelor atenuante.
Pedepsele obişnuite erau loviturilr de bici. Se pedepseau cu moartea trădarea,
asasinatul, sodomia, furtul.

Dreptul indian. Codul lui Manu

Norma religioasă, având un caracter obligatroiu, se transforma în normă de
drept.
Culegerea de norme a devenit regulament de comportament individual şi
social: culegerea de legi a lui Manu: versuri 2685 de strofe, 12 cărţi cu norme
religioase, norme de drept penal şi civil, obiceiuri, regimul castelor.
p.25
procesele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de judecători
laici, membrii ai ultimilor două clase.
Vechiul drept indian cunoştea pedeapsa privării de libertate.
Pentru adulter femeia era devorată de câini, iar bărbatul era ars de viu.

Dreptul ebraic. Legile lui Moise

Norma de drept se confundă cu norma religioasă. Tăbliţele cu cele 10
porunci.
p.26
Pedeapsa cea mai frecvent aplicată erau loviturile de ciocan.
Pedeapsa capitală se aplica pentru crima premeditată, idolatrie,
nerespectarea legii Sabatului, sodomie, homosexualitate, incest. Pentru incest,
vinovaţii erau arşi de vii. Pedeapsa cu moartea consta în uciderea cu pietre, era
publică şi se executa de către familia persoanei vătămate.
S-a aplicat mult timp legea sângelui: familia persoanei ucise avea obligaţia
de a ucide ucigaşul sau una dintre rudele acestuia.
Lex talionis stabilea pedeapsa în funcţie de fapte: ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte.

Dreptul în Atena. Legile lui Dracon şi Solon

Solon a încurajat comerţul. Reformele sale priveau în esenţă viaţa privată:

căsătoria, adopţia, îmbrăcămintea, calendarul.
Dracon, precursorul lui Solon, a instituit reforme dure şi severe.

Dreptul chinez. Codul lui Mu

 p.27
Norma religioasă este înlocuită cu norma etică. Severitatea pedepselor:
loviturile de bici, ciomăgirea, exilul, mutilarea, marcarea cu fierul înroşit pe frunte
sau pe obraz, tăierea nasului, a limbii, a urcehilor, a labei piciorului, castrarea,
sugrumarea, tăierea capului în două, decapitarea.
Privilegiul nobililor: aveau posibilitatea de a se sinucide în cazul
condamnării la moarte.
Cei care făceau denunţuri anonime erau pedepsiţi cu moartea, chiar dacă
faptele reclamate se dovedeau a fi adevărate.

Dreptul Roman. Codul lui Iustinian. Digestele

p.28
După anul 751 î.H. (anul fondării Romei) se dezvoltă Imperiul Roman şi
dreptul roman.
Dreptul Roman desemnează sistemul legal dezvoltat de romani sub numele
de Legea celor XII Table, din 450 î.H., la moartea lui Iustinian, conducătorul
Imperiului Bizantin.
Termenul reprezenta ceea ce anterior se numea Corpus Juris Civilis, numit
astfel de Iustinian. El este un cod: prevederile legii sunt foarte variate, cuprinzând
întreaga materie a dreptului public şi a dreptului privat.
Digestele sau Pandectele: colecţie de drept roman, împărţită în 50 de cărţi.

p.29
Magna Charta Libertatum
La începutul secolului XIII (1215) regele Ioan fără Ţară dorind să-şi asume
întreaga putere, îi determină pe baroni să se înarmeze şi să-l oblige pe Ioan să
semneze o convenţie, cunoscută sub numele de Magna Charta Libertatum: este cel
dintâi act constituţional englez.
1. nici un impozit nu va fi stabilit de rege, ci numai cu aprobarea Consiliului
Comun al Regatului, format din baroni, prelaţi şi ofiţeri.
2. nici un om nu va putea fi reţinut, arestat, exilat, lipsit de bunurile sale fără
ca o dispoziţie expresă a legii să hotărască asta.
- premisa formulării libertăţii omului şi cetăţeanului.
Magna Charta este cel dintâi Contract normativ, ca izvor de drept: el este
convenit de două părţi care-l semnează, devenind obligatoriu.
Realitatea istorică arată că dreptul este un fenomen social inerent societăţii
omeneşti.
p.30
Ştiinţa juridică cunoaşte două abordări privind sistematizarea dreptului:
 a) după conţinutul şi forma dreptului, potrivit căreia dreptul se grupează în
mari sisteme sau familii.
b) după criteriul cronologic, dreptul este grupat în tipuri de drept.
Criteriile cronologic, istoric, sistemele de drept sunt clasificate astfel:
a. familia/sistemul romano-germanic sau continental:
- descendenţa romană.
- forma de exprimare predominantă în legi.
- tendinţa de codificare.
(dreptul francez, dreptul german, dreptul spaniol)
b. familia/sistemul common-law: Marea Britanie, SUA, Australia, Noua
Zeelandă, Canada fără Quebec-
- predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială şi legile scrise.
c. sistemul bazat pe drepturi religioase, tradiţionale
- statele musulmane.
d. sistemul dualist
- dreptul ebraic, hindus, chinez şi japonez tradiţionale.
- îmbină sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise.
- au Constituţii scrise, legi scrise, dar păstrează norme cutumiare sau
religioase, autonome sau integrate în legile scrise.

3. NORMATIVITATEA JURIDICĂ
DREPTUL şi RELAŢIILE SOCIALE

A. NORMATIVITATEA JURIDICĂ

p.30
Existenţa dreptului şi apariţia sa ţine de necesitatea obiectivă a stabilirii unor
reguli de comportament social obligatorii.
Dreptul se identifică a fi instrumentul, mijlocul la îndemâna Statului pentru
apărarea valorilor sociale perene pe care societatea le identifică, le generează şi
trebuie să le conserve. Aceste valori apărate prin drept sunt multiple, ceea ce face
din drept un ansamblu unitar sistemic, de reguli stabilite (edictate) p.31 de stat sau
acceptate de acesta, cum este cazul obiceiurilor, a normelor de drept internaţional
la care România a aderat.
Toate aceste reguli obligatorii, în măsura în care nu sunt respectate de cei
vizaţi, vor fi impuse cu ajutorul forţei de constrângere a statului. Acolo unde este
drept este şi stat. Statul îşi constituie instituţii specializate prin care să poată
impune respectarea dreptului.
 Normativitatea Juridică
în societate are caracter obligatoriu, impus, de multe ori imperativ-restrictiv,
ea stabileşte raportul dintre cum este şi cum trebuie organizată viaţa societăţii.
Există structuri ale statului care urmăresc permanent cum sunt respectate
legile în vigoare (dreptul pozitiv), ce mai trebuie reglementat juridic în societate,
ce trebuie abrogat ca fiind de prisos în urma evoluţiei vieţii sociale. Apariţia unor
modificări în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului pentru a
stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale, cum să se integreze comportamentul
oamenilor în ordinea de drept existentă.
Din logica faptului că dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită, este
obligatoriu, se naşte ideea de sancţiune.
• orice obligaţie trebuie să aibă ca mijloc de asigurare a executării sale
posibilitatea de a aplica sancţiunea. Numai regulile de drept au acest avantaj ca, la
nevoie, să fie asigurată conformarea subiecţilor cu norma de drept prin aplicarea
sancţiunilor.
Toate regulile sociale sunt prin ele însele obligatorii. Diferenţa dintre
regulile juridice şi celelalte reguli ale sistemului social este că, în vreme ce
conformarea oamenilor faţă de conduita prescrisă de regulile juridice este asigurată
prin posibilitatea de intervenţie a constrângerii statale, celelalte reguli sociale-
etatice, religioase, politice, etc., nu pot fi impuse, statul nu are posibilitatea de a
interveni pentru asigurarea conformităţii comportamentului uman cu celelalte
reguli. Numai în cazul de excepţie, când prin încălcarea unor asemenea reguli, pe
care statul nu a înţeles să le transforme în norme de drept, se poate aduce atingere
ordinii sociale.
Întregul sistem de norme sociale este supus unui control din partea statului,
care poate să ocrotească nu numai ceea ce a statornicit el, ci şi alte norme sociale
dacă apreciază că se impune în interesul general.
p.32
Conduita umană este circumscrisă unor norme juridice.
Domnia legii se asigură prin două modalităţi:
a) prin conştiinţa juridică a membrilor societăţii.
b) prin constrângerea juridică (atunci când legea nu este respectată).
„nemo consentu ignorare legem” – nimeni nu are voie să nu cunoască legea.
Consecinţa nerespectării legii se traduce prin sancţiune, aplicată de magistrat
sau alt agent al puterii publice.
Reglementând juridic, statul apreciază ce anume trebuie reglementat (ce
relaţii sociale), cum să se facă această această reglementare în concret, limitele
libertăţii de apreciere ce trebuie lăsată la îndemnâna subiecţilor, sancţiunile ce se
vor aplica în caz de neconformare a subiecţilor care au încălcat normele juridice şi
limitele acestor sancţiuni.
 Forţa de coerciţie a statului să se manifeste, în concret, numai „in extremis”,
ca o excepție, nu ca o regulă.

• dezvoltarea conştiinţei juridice sociale prin democraţie.

Forma Dreptului

• modul de exteriorizare a normelor juridice.

a) există o formă internă, materializată în structura normei juridice, în modul
în care sunt concepute normale.
b) există o formă exterioară, ce relevă aşezarea normelor juridice pe
ordonanţe, hotărâri.

B. DETERMINANTELE DREPTULUI

Ca fenomen social, dreptul este influenţat de factori reali sociali (factori de

configurare a dreptului).
Factori care influenţează evoluţia dreptului:
1. Cadrul natural: unde s-a dezvoltat societatea umană dată, relieful, clima,
bogăţiile solului şi ale subsolului influenţează reglementările juridice.
p.34
Realitatea socială – fie că este influenţată de factori naturali sau nu –
reprezintă izvorul material al dreptului pozitiv, dreptul formal.
2. Cadrul istoric, etnic, naţional: ţine de elementele istorice, aparţin şi
evoluţia istorică a statului, componenţa etnică a populaţiei, particularităţile
naţionale, tradiţionale.
Cunoaşterea acestor factori poate asigura o legislaţie adecvată, ce va fi
respectată prin manifestări de conformare a conduitei, prin dezvoltarea conştiinţei
juridice.
3. Cadrul Social-Economic
Evoluţia structurii societăţii, a economiei, a formelor de proprietate, ocupaţia
locuitorilor.
4. Sistemul Politic
p.35
Evoluţia istorică, factorii de influenţă, modurile în care, în timp, au avut loc
schimbările de regim politic, ideologia, religia, creaţia spirituală.
5. Contextul Internaţional
Prezent şi trecut, regimurile politice din statele riverane sau din regiune.
Dreptul promovează pacea socială, justiţia, dreptatea, echitatea, binele,
libertatea şi fraternitatea.
 C. DEFINIŢIA DREPTULUI
Kant: dreptul este „totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia
poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a
libertăţii”.
Hegel: „dreptul este ceva în genere sfânt, numai fiindcă el este existenţa în
fapt a conceptului de absolut, a libertăţii conştiente de sine”.
p.36
Dreptul ca „linie de conduită impusă indivizilor în societate”.
Dreptul ca „ansamblu de precepte de conduită stabilite în forma de reguli
obligatorii şi destinate a face să domnească între oamenii trăind în societate,
ordinea şi justiţia”.
N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea (Teoria generală a dreptului, p.77, Buc.
2005) definesc dreptul ca „ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat,
care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele
relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, a
apărării drepturilor esenţiale ale omului şi a statornicirii spiritului de dreptate”.
I. Corbeanu, M. Corbeanu: dreptul este ansamblul reglementărilor cu
caracter obligatoriu instituite sau recunoscute de Stat, a căror finalitate o reprezintă
ordonarea relaţiilor sociale, care se îndeplineşte pe baza conştiinţei juridice a
membrilor societăţii, iar la nevoie prin intermediul forţei de constrângere a
Statului.

CAP. III DREPTUL ŞI STATUL

1. Apariţia Statului
p.38
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii (N. Popa)
Ginta, tribul: cele dintâi forme de organizare.
Cauzele trecerii la forma politico-statală de organizare socială: cerinţele
istorico-sociale de organizare impuse de creşterea numărului de membri ai
grupurilor sociale, de nevoia de apărare a unui teritoriu sau spaţiu geografic
împotriva tendinţei expansioniste a altor grupuri sociale (triburi, de regulă).
Orânduirea comunei primitive avea la bază legăturile de rudenie şi mai puţin
de interese, fapt care a făcut să evolueze lent viaţa socială. Munca în comun şi
repartiţia comună şi egalitară a produselor muncii a condus la creşterea şi
menţinerea asupra mijloacelor de muncă.
Ginta s-a constituit pe criteriul rudeniei, p.39 al filiaţiei. Rudenia între
membrii ginţii se stabilea după mamă: ginta matriarhală. Urmează ginta
patriarhală: descendenţa se stabileşte după bărbat, care are întâietatea. În familia
patriarhală, copiii îl moştenesc pe tată ca descendenţi. Conducerea gintei aparţine
unui organism obştesc.
Societatea primitivă nu cunoaşte forma de constrângere specifice statului;
autoritatea organelor de reprezentare a gintei era de natură morală, religioasă,
părintească.
Treptat, apar comunităţile săteşti sau obştile care menţin regula „proprietăţii
comune” asupra pământului, ca principal mijloc de producţie, dar şi ca proprietate
individuală a unor membrii ai gintei.
Apare necesitatea schimbării formei de organizare a Societăţii, găsirea unor
noi moduri de ordonare a vieţii sociale, impunerea unor reguli de comportament
pentru toţi membrii societăţii. Iau naştere structuri instituţionale necunoscute până
atunci şi anume organe de coercţie, de constrângere, cu misiunea de a impune
societăţii noi reguli de conduită. Astfel se naşte Statul, ca instituţie politico-
organizatorică a societăţii.
p.40
Primele forme ale organizării statale au apărut în Orientul antic (Egipt,
India, China, Babilon) pentru a face faţă cerinţelor de de dezvoltare a agriculturii
bazate pe irigaţii. Proprietarul pământului este statul, personificat prin monarhul
absolut, iar obştile săteşti se menţin uzfructuare ale pământului, în schimbul unui
tribut către stat.
Uzufructul, dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat,
temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane
care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu
obligaţia de a conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea
uzufructului.

Statele greco-romane:
• cultivarea pământului, creşterea animalelor.
• principala forţă de muncă a societăţii o constituie sclavii.
• pământul se află în principal în proprietate privată; proprietarii de pământ
este „cetăţean al Cetăţii”.
• pe teritoriul României, organizarea tribală a societăţii se definea prin
existenţa adunării poporului, a unui sfat al bătrânilor şi a unui conducător militar.

2. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL STATULUI

A. Definiţia statului

p.41
Statul este un fenomen social şi principala instituţie politică a societăţii.
 Leon Duguit (Traite de droit constituitionnel, 1921): statul desemnează fie
guvernanţii sau puterea politică, fie societatea însăşi în care există această
diferenţiere guvernanţi-guvernaţi şi în care regăsim o astfel de putere politică.
p.42
Doctrina modernă a statului, fundamentată iniţial de către Machiavelli, pleca
de la ideile contractului social, a drepturilor sociale ale omului şi a separaţiei
puterilor în stat.
Trei elemente definitorii ale statului:
Populaţie
Teritoriu
Suveranitate
În sensul larg, Statul este organizarea politică a societăţii, deci a unei
populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională,
în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii
fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene
ale culturii şi civilizaţiei (Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice,
p.1996).
În sens restrâns, Statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii (idem).
Societatea civilă: ansamblul organizaţiilor nonguvermanentale (fundaţii,
asociaţii, personalităţi ştiinţifice, culturale de notorietate care pot influenţa deciziile
politice majore).

B. ELEMENTELE STATULUI
Un element personal.
Un element material.
Un element formal-instituţional.

p.44
1. Elementul personal
Este reprezentat de populaţie, denumit generic colectivitate umană, socială,
cea asupra căreia şi pentru care acţionează Statul.
Între populaţie, individ şi statul ca instituţie există o strânsă legătură juridică
(cetăţenia), morală, uneori şi religioasă.
Între membrii colectivităţii organizate statal, în timp s-au statornicit multiple
legături de rudenie, comunitate economică, culturală, afectivă, spirituală. Această
populaţie formează un popor sau o naţiune.
Poporul indică mulţimea componenţilor statului, întrucât încheagă o legătură
politică (del Vechhio, Lecţii de filozofie juridică). Dacă alături de legătura politică,
sau chiar fără ea, există alte legături naturale de convieţuire avem o naţiune.
 Naţiunea reprezintă o unitate socială care se întemeiază pe o serie de legături
naturale: originea etnică, cultura, tradiţia istorică, datinile, limba, religia.
Conceptul de naţiune se întemeiază pe două elemente:
1. unul psihologic, de unitate profundă şi înnăscută de gândire şi sentimente
care alcătuieşte conştiinţa naţională şi implică credinţa într-un destin comun.
2. limba.
Conceptul de naţiune implică conştiinţa naţională (elementul psihologic) şi
limba (exteriorizare).
p.45
Anca Rădulescu, I. Corbeanu, Teoria generală a dreptului, 1996: populaţia,
indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor, se raportează la un
anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumite drepturi şi obligaţii
morale, juridice, are interese.
Populaţia – elementul personal al statului, este deţinătoarea propriei puteri,
pe care o exercită prin intermediul statului.

2. Teritoriul
Al doilea element constitutiv şi indispensabil al statului.
Del Vecchio: teritoriul este „o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport
permanent cu populaţia”. Teritoriul delimitează în spaţiu puterea statului,
întinderea în spaţiu a competenţelor sale.
Teritoriul este definit ca fiind acea porţiune de pământ şi ape, delimitată prin
hotare naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod permanent poporul sau
naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat. Se mai numeşte şi teritoriu
statal sau naţional ori de jurisdicţie absolută.
Din punct de vedere juridic, teritoriul statal se caracterizează prin două
elemente:
• independenţa.
• egalitatea teritoriului.

A. Independenţa
Statul are asupra teritoriului său un drept pur public, de putere, de autarhie
(independenţă) necesară.
Independenţa teritoriului statului scoate în evidenţă limita în spaţiu faţă de
care puterea suverană se manifestă în raport cu popolaţia şi cu alte state.
Statul având independenţă de decizie asupra teritoriului naţional, nu poate
renunţa la acest teritoriu nici total, nici parţial, nici definitiv şi nici temporar, ceea
ce înseamnă că teritoriul naţional este inalienabil (necedabil).
Pentru că statul se manifestă, concret, prin intermediul unor persoane
învestite cu funcţii de demnitate publică, aceste persoane, deţinătoare efemere ale
exerciţiului puterii, nu pot încheia, în nicio împrejurare, acte juridice valabile de
cedare sau de renunţare la teritoriul naţional sau la o parte a acestuia.

B. Egalitatea teritoriului
Aceasta asigură aplicarea şi respectarea, pe întreg teritoriul naţional, a
normelor juridice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără discriminări de ordin
etnic, religios, politic, cultural, avere, sex sau de altă natură.
Statul are asupra teritoriului statal o putere asemănătoare aceleia pe care o
exercită asupra populaţiei, o putere de ordine publică. Dreptul statului asupra
teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia.
De pildă, proprietarii funciari ai unor terenuri sunt supuşi legii statului care
reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de a fi expropriaţi în
anumite condiţii pentru cauze de utilitate publică, cu o „justă şi prealabilă
despăgubire”.
Şi statul poate fi proprietarul unei părţi din teritoriul naţional ce se constituie
cu titlu de proprietate publică sau proprietate privată, sub forma domeniului public
sau a domeniului privat.

4. Suveranitatea
(puterea publică)
p.47
Acest element întregitor al conţinutului statului dă formă şi caracter propriu
statului, faţă de celelalte două (populaţia şi teritoriul) care sunt elemente materiale.
Totţi indivizii unui stat sunt legaţi între ei printr-o serie de drepturi şi
obligaţii corelative, determinate de o putere supremă, unitară, care este subiect al
ordinii juridice (del Vecchio). Statul ordonă comportamentul individului, extinde
sau limitează libertăţilr lor şi constrânge, obligă şi sancţionează pe toţi cei care i se
împotrivesc.
Suveranitatea poate fi privită din două direcţii:
1. externă: atunci când nu este necesar a cere permisiunea altui stat pentru
luarea oricărei decizii pe plan intern sau internaţional.
2. internă: presupune că puterea de comandă asupra populaţiei aflată pe
teritoriul unde îşi manifestă suveranitatea este exclusivă şi nelimitată.
• toţi indivizii aflaţi pe teritoriul naţional sunt legaţi între ei juridic, trebuie
să se supună legilor statului, aşa-numita „datorie juridică generală de subordonare
faţă de stat” (del Vecchio).
• această suveranitate, care dă formă şi fond puterii publice, vine din
interiorul statului, a colectivităţii care acceptă ca puterea de decizie a fiecărui
individ şi a colectivităţii în ansamblu să fie încredinţate statului.
p.48
 Exercitarea puterii suverane exclusive trebuie făcută cu realizarea a două
comandamente:
1. toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie în
concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin normele internaţionale,
inclusiv Carta OMU.
2. respectarea normelor de drept internaţional, pe timp de pace şi pe timp de
război.
Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, se aplică asupra
întregului spectru de cerinţe ale societăţii, iar pentru realizarea sa este nevoie de
existenţa unor agenţi specializaţi şi de forme instituţionalizate de manifestare.
Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea emană de la popor, îi
aparţine, statul fiind un reprezentant al poporului, forma de manifestare a puterii
poporului.

3. Separaţia Puterilor în Stat

Puteri sau funcţii ale statului: legiuitoare sau legislativă; executivă sau
administrativă; judecătorească sau justiţia.
p.49
Este o organizare a puterii statului corespunzătoare a trei mari domenii de
acţiune ale acestuia, denumite şi funcţiuni sau funcţii. De aici rezultă exercitarea
unei funcţii legislative a statului (realizată de puterea legislativă), a unei funcţii
executive (realizată de puterea executivă şi de administraţia publică), a unei funcţii
judecătoreşti (realizată de puterea judecătorească).
- principiul echilibrului instituţional.
A. Funcţia legiuitoare (legislativă)
Reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se caracterizează
prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie – dacă acestea
sunt încălcate, intervine forţa de coerciţie a autorităţilor specializate ale statului.
Statul poate institui conduite umane restrictive sau numai limitative în
interesul general al societăţii. Statul legiferează continuu spre a menţine echilibrul
dintre nevoile sociale şi ordinea juridică necesară.
B. Funcţia executivă sau administrativă
Are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi a altor
acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea legilor
(ca acte ale Parlamentului).
C. Funcţia jurisdicţională
 De aplicare a justiţiei, îndeplineşte misiunea de soluţionare a litigiilor care
apar în societate între indivizi constituiţi şi recunoscuţi ca persoane juridice.
(persoane morale – spre a-i deosebi de persoanele fizice)
p.50
Separaţia puterilor trebuie clar reglementată şi articulată prin lege, spre a se
evita apariţia unor acte ostile între aceste puteri – acest lucru se realizează cu
ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competenţe, a unor drepturi şi obligaţii
distincte şi neparalele între organismele aparţinătoare fiecăreia dintre puteri.

4. AUTORITĂŢILE STATULUI

Realizarea puterilor, a funcţiilor presupune crearea unei forţe

instituţionalizate, a unor organisme ale statului. Acestea se reglementează cu
ajutorul dreptului, a normelor juridice.
Aceste organe (organe ale statului, aparatul de stat, autorităţi publice,
instituţii publice) au ca scop realizarea condiţiilor de exercitare a funcţiei
legiuitoare, executive, judecătoreşti.
p.51
Organul de stat: este o parte componentă a ansamblului de instituţii care
formează Statul. Este investit cu o competenţă specializată potrivit domeniului de
acţiune şi cu o putere de impunere a unei anumite manifestări, corespunzătoare
limitelor de competenţă care i-au fost atribuite.
Competenţa este legală, adică rezultă din lege şi reprezintă totalitatea
drepturilor (puterilor) şi îndatoririlor atribuite unui organ al statului sau unui
funcţionar public.
Fiecare organ al statului este compus dintr-un număr de persoane, care
exercită această competenţă. Aceste persoane sunt demnitarii sau funcţionarii
publici.
Aceşti funcţionari formează elementul esenţial alături de competenţa legală
în funcţionarea organelor statului.
Demnitarii (persoane care ocupă demnităţi publice) sunt numiţi sau aleşi, au
un mandat (sunt numiţi sau aleşi pe o perioadă de timp limitată).
Fac parte din categoria demnitarilor publici: senatorii, deputaţii, primul
ministru, miniştrii, secretarii de stat, prefecţii, primarii, consilierii locali sau
judeţeni, Preşedintele României.
Actele organelor statului, aproape în exclusivitate, se execută din oficiu, cu
excepţia hotărârilor judecătoreşti civile, care trebuie investite cu formulă
executorie, precum şi a altor acte unde legea cere o autorizaţie, un aviz prealabil.

5. FORMA DE STAT
 Prin sintagma „forma de stat” se desemnează modul în care este organizată
puterea, conţinutul puterii, structura internă şi externă a puterii.
p.52
Elementele componente ale „formei de stat”:
- forma de guvernământ.
- regimul politic.
- structura de stat.

a) FORMA DE GUVERNĂMÂNT
Prin forma de guvernământ înţelegem modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele supreme în stat.
Ea se raportează cu precădere la trăsăturile definitorii ale şefului statului,
cum este desemnat, raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Din punctul de vedere al formei de guvernământ, statele sunt monarhii sau
republici.
Democraţia:
- directă.
- reprezentativă.
- semireprezentativă.
- semidirectă: se regăseşte prin iniţiativele legislative, veto-ul popular,
revocarea şi referendumul.
Monocraţia cuprinde:
- absolutismul monarhic.
- tirania.
- dictatura.
- monocraţia populară.
- dictatura militară.
Oligarhia cuprinde:
- guvernământul pluripersonal.
- aristocraţia.
- plutocraţia cenzitară.
- partidocraţia.
Formele mixte
- monarhia limitată.
- cezarismul democratic.
Formele specifice statelor socialiste
- stalinismul.
- maoismul.
- titoismul.
 Monarhia
p.54
Se caracterizează prin transmiterea şefiei statului (a tronului) de la un
monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii stipulate de
Constituţie.conducătorul statului, monarhul, nu este ales. Monarhia poate fi
absolută sau constituţională. Monarhia absolută este specifică feudalismului, fiind
caracterizată prin puterea discreţionară a monarhului.
Monarhii constituţionale: Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda,
Luxemburg, Japonia, ţările scandinave. Monarhul are un rol simbolic, o implicare
directă în viaţa publică restrânsă. „Monarhul domneşte dar nu guvernează, fiind
supus regulilor de neutralitate politică, el nu poate exercita nicio atribuţie fără ca
actele sale să fie contrasemnate de primul ministru sau de un alt ministru.
Monarhul îndeplineşte şi unele acte cu caracter politic şi exclusive ale şefului de
stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri în funcţie, refuzul de a semna legi.

Republica
Forma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnând
sau alegând un şef de stat, numit de regulă preşedinte. Alegerea şefului statului se
face pentru o anumită perioadă, numită mandat, cu limitarea numărului de mandate
pentru aceeaşi persoană.
Alegerea şefului statului poate fi directă, prin electori aleşi după anumite
criterii sau de către parlament.
Republicile pot fi parlamentare sau prezidenţiale, după modul în care şeful
statului este ales de parlament sau direct prin sufragiu universal, după întinderea
puterii acestuia sau după posibilităţile pe care i le conferă Constituţia de a putea
dizolva Parlamentul, de a se implica în activitatea Guvernului, de a se subordona
sau nu Parlamentului.
p.55
b) REGIMUL POLITIC
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de înfăptuire
a puterii, a relaţiilor existente între elementele care alcătuiesc sistemul social-
politic, relevând mai ales regimul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor. (Iorgovan)
Trei categorii de regimuri politice:
1. regimuri politice democratice specifice ţărilor occidentale.
2. regimuri politice socialist-marxiste.
3. regimuri politice specifice ţărilor din lumea a treia.
 Regimurile democratice se caracterizează prin faptul preluării puterii prin
alegeri libere, corecte, periodice, recunoaşterea separaţiei puterilor, garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, existenţa pluripartidismului funcţional.
Regimurilr politice socialist-marxiste sunt regimuri totalitare, unde puterea
politică este deţinută de o singură persoană sau de un grup restrâns de persoane,
drepturilee şi libertăţile fundamentale nu există, sau dacă există formal, nu sunt
respectate. Pluripartidismul lipseşte sau grupul autocrat ce exercită puterea creează
mai multe partide politice, aparent cu ideologii diferite, dar controlate politic de
adevăraţii deţinători ai puterii în stat.

c) Structura de stat
Desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia,
raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale,
circumscripţiile administrativ-teritoriale.
Sub aspectul structurii statului, statele pot fi unitare sau compuse
(federative).
Statul unitar:
• pe teritoriul său există o singură formaţiune statală.
• există o singură Constituţie, un Parlament, un Guvern, un Şef de stat, un
singur rând de autorităţi judecătoreşti.
• populaţia are o singură cetăţenie.
• statul este unicul subiect de drept internaţional.

p.56
Statul compus (federal) sau unional este compus din cel puţin două state
membre care transferă, potrivit Constituţiei unionale, o parte din atribuţiile lor
suveranje către statul federal, dând naştere unui nou stat.
• pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statele şi una
rezultată din unirea lor.
• au mai multe Constituţii – câte state există, mai multe regimuri
constituţionale şi o Constituţie federală.
• populaţia are dublă cetăţenie.
• parlamentul federal are două Camere, din care una reprezintă federaţia, iar
cealaltă statele membre.
• subiect de drept internaţional este numai federaţia.

Statele care compun statul federal se numesc state federate sau ale federaţiei.
Ele se caracterizează prin:
• existenţa unei constituţii proprii, deci a unei ordini constituţionale proprii,
subordonate constituţiei federaţiei.
 • are o legislaţie proprie, care nu poate contraveni legislaţiei federaţiei.
• participă la constituirea organismelor Federaţiei, conform normelor
stabilite de Constituţia Federală.
• populaţia, deşi are dublă cetăţenie, reprezintă un corp distinct, este
înglobată populaţiei Statului Federativ.

d) Asociaţiile de state
Asocierea nu duce la pierderea identităţii politice şi juridice a statelor. Se
creează o serie de organisme comune şi în unele cazuri se recunoaşte ca suveran o
singură persoană de către mai multe state.
Tipuri de asociere:
1. Uniunea Personală
Forma de asociere dintre două sau mai multe state sub conducerea aceleiaşi
persoane ca şef al statului (monarh, domn). Statele asociate rămân independente,
relaţiile reciproce fiind numai diplomatice.
2. Uniunea Reală
În afara unicităţii persoanei care reprezintă Şeful statului, de regulă
monarhul, există şi o serie de organisme comune pentru statele membre. Aceste
organisme comune sunt în domeniul administraţiei: un singur minister de externe,
de finanţe, de apărare.
3. Uniunea Specială
Formă hibrid între uniunea reală şi confederaţie.
4. Confederaţia de state
Uniune formată din mai multe state independente, având interese comune şi
imediate, care îşi constituie o formă comună de reprezentare – Consiliu, Dietă –
care urmăreşte stabilitatea confederaţiei prin unificarea legislaţiei în anumite
domenii: vamal, agricol, monedă de schimb. Fiecare stat îşi păstrează
independenţa, confederaţia nu devine subiect de drept internaţional, statele nu pot
fi constrânse a se subordona legislaţiei comune convenite.p.59

e) Organizarea administrativă a teritoriului naţional. Structura de stat internă

Pe plan intern, exercitarea puterii se realizează prin organizarea unor

circumscripţii teritoriale, a unor organe care să realizeze în concret puterea.
Teritoriul naţional al fiecărui stat este organizat în circumscripţii teritoriale
denumite unităţi administrativ-teritoriale, precum: provincii, regiuni, departamente,
comitate, arondismente, judeţe, oraşe, comune urbane, comune rurale, sate.-
Manuel Guţan: Istoria administraţiei publice româneşti – structuri teritoriale
care au existat în România: provincii, regiuni, judeţe, raioane, plăşi, oraşe, comune
urbane, comune rurale, sate şi, în cadrul unor oraşe, sectoare administrative.
 Organizarea administrativ-teritorială a teritoriului României cuprinde:
judeţe, oraşe, comune (mai multe sate, cu un sat de reşedinţă).

Judeţul
Este o unitate (circumscripţie administrativ-teritorială) determinată prin lege,
care cuprinde o parte din teritoriul naţional pe care se află unul sau mai multe oraşe
şi un număr de comune.
Teritoriul naţional cuprinde un numr de judeţe determinate ca întindere: 42
de judeţe şi Municipiul Bucureşti, acesta fiind asimilat judeţului din punct de
vedere juridic, politic, economic, statistic.
Judeţul este persoană juridică teritorială de drept public cu capacitate
juridică deplină, fiind în acest sens subiect de drept public, dar şi de drept privat cât
priveşte administrarea patrimoniului propriu.
Judeţul este condus de un Consiliu Judeţean. În fiecare judeţ, Guvernul
numeşte câte un prefect, ce reprezintă interesele Guvernului în judeţ. Potrivit art.
102 Constituţie, Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a Administraţiei publice”.
Municipiul Bucureşti este subdivizat în şase sectoare administrative fără
personalitate juridică. Personalitate juridică politico-teritorială are umai Municipiul
Bucureşti.
Oraşul
Este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, unde
nivelul de trai şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună.
p.60
Asemenea tuturor structurilor teritoriale, oraşul se înfiinţează prin lege
organică, are personalitate juridică şi face parte dintr-un judeţ. În condiţiile legii,
oraşele pot avea în componenţa lor sate aparţinătoare.
Oraşele sunt conduse de un consiliul local şi un primar, aleşi prin vot
universal şi direct pentru o perioadă de 4 ani. Între autorităţile oraşului, consiliul
local, primarul şi Consiliul Judeţean sau prefectul, nu există raporturi de
subordonare ierarhică, ci numai raporturi de autoritate care rezultă din
obligativitatea executării de către autorităţile locale a deciziilor autorităţilor
judeţene, emise în domeniile de competenţă legală a acestora.
Comuna este o unitate administrativ-teritorială caracterizată printr-o
dezvoltare pronunţată a activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin industrial. Este
formată din unul sau mai multe sate, din care unul este sat de reşedinţă.

6. STATUL DE DREPT
 Jacques Chevalier, Etat de droit, în Dictionanaire encyclopedique et
sociologique: noţiunea de stat de drept a fist caracterizată ca fiind „un tip de regim
politic în care puterea statului se află încadrată şi limitată de către drept”.
Teoria statului de drept „vrea să sugereze ideea că statul nu este absolut
independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului” (Bonoş,
Ghe., Teoria generală a dreptului, 1983).
p.61
Statul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a
fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care
asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia de a
respecta legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea
juridică se angajează nediferenţiat.
În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor
persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care veghează
continuu la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a puterilor, o
limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu se poată substitui una
alteia.

Organe specifice statului de drept

a) Curtea Constituţională: are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor din
actele Parlamentului (legi), Ordonaţele Guvernului şi altele cu normele
constituţionale.
b) Curtea de Conturi: veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici
de către autorităţile publice, inclusiv Preşedinte, Parlament, Guvern.
c) Instituţia Avocatului Poporului, care are rolul de apărare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice.

Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a drepturilor şi

obligaţiilor care au fost stabilite prin lege sau pe baza legii acelei autorităţi.
Rezultă de aici caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei
fiecărui organ al statului.
- competenţa trebuie să fie legală.
- în baza caracterului obligatoriu, orice autoritate publică, ca parte
componentă a structurii statului şi purtătoare a puterii de stat, are nu numai
posibilitatea, dar şi obligaţia de a-şi duce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu
care a fost investită.
Astfel, actele autorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi
executive, se execută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, p.62 cu
condiţia ca în prealabil să fi fost publicate.
 - caracterul autonom şi legal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare
autoritate a statului şi în special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc
constituite într-un sistem ierarhic, să-şi realizeze numai propriile atribuţii.

Competenţa este materială şi teritorială.

Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor şi drepturilor ce revin
unei autorităţi publice.
Există autorităţi care au competenţe materiale generale (Guvernul) şi
autoirităţi care au competenţe speciale (ministerele), denumite şi organe de
specialitate.
Competenţa teritorială are în vedere aria geografică, teritoriul asupra căruia
se poate manifesta o autoritate publică. Guvernul are o competenţă teritorială
naţională.
În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este materială şi
teritorială.

Concepţia şi doctrina statului de drept s-a dezvoltat la final de secol XIX, în

Franţa şi Germania. Originea ideii statului de drept o regăsim în antichitate în
teoriile „dreptului natural”. Cum toţi oamenii se nasc liberi şi ei se constituie, în
mod natural, în societatea umană, firesc este ca dezvoltarea statului şi şi acţiunile
sale să se facă în în mod natural – egal. La baza întregii acţiuni a statului să se
regăsească domnia legii.
Dreptul, normele juridice sunt, în principiu, rezultatul acţiunii şi voinţei
statului. De unde principiul ca statul să se supună propriilor norme, iar autorităţile
statului să-şi autolimiteze acţiunile.

CAPITOLUL IV
PRINCIPIILE DREPTULUI

1. Noţiunea de Principiu al Dreptului

p.64
Noţiunea de principiu desemnează un element fundamental, o idee de bază
pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, social, o normă de
conduită sau totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale fiecărei discipline.

Principiile dreptului reprezintă regulile, ideile călăuzitoare pe care le regăsim

în conţinutul dreptului, al normelor juridice, având un rol esenţial pentru sistemul
dreptului.
 În aceste principii regăsim idealul de justiţie al unei societăţi. Principiile
dreptului au rol constructiv în formarea dreptului, unde creatorul dreptului
(legiuitorul) trebuie să respecte două elemente: tradiţia naţională şi inovaţia.
- respectarea unei continuităţi de gândire juridică, a unor modele.
- inovaţia potrivit tendinţelor în domeniul dreptului şi a cerinţei
transformărilor sociale intervenite.
p.65
În drept, principiile reprezintă manifestarea convingerilor legiuitorului
asupra cerinţelor obiective ale vieţii societăţii.
Pentru edificarea unui principiu de drept, un rol fundamental revine practicii,
aplicării unei norme de drept în timp.
p.66
Principiile (concluzii, teorii, idei călăuzitoare) trebuie implementate în
procesul social de creare a dreptului pentru a fi transpuse în normele juridice.
Atunci când normele juridice răspund la nevoile societăţii prezente şi viitoare,
adeziunea cetăţenilor la ordinea juridică instituită în societate este mai pronunţată.
Se asigură unitatea, coerenţa şi continuitatea sistemului de drept.
p.67
Legătura dintre principiile dreptului şi ansamblul condiţiilor sociale, a
realităţilor concrete din societate
legea trebuie aplicată nu numai în litera ei, ci şi în spiritul ei, al acelor
concepte, idei ce s-au desprins în timp din raţiune, din logica societăţii, din analiza
corespondenţei dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii.
Principiile ţin loc, în cazuri determinate, de norme de reglementare, cu
precădere în cauze civile sau comerciale, când judecătorul este chemat a soluţiona
pricina cu care a fost investit în temeiul principiilor de drept.
Principiile dreptului îşi au originea, din punctul de vedere al formulărilor
teoretice, în nevoia de interpretare şi explicare a fenomenului juridic, ivit cu mult
înaintea apariţiei statului şi dreptului.
Fenomenul juridic ca fenomen social ce implică ideea şi nevoia de ordine şi
ordonare a relaţiilor umane, a dat naştere la principii, la reguli.

2. ENUMERAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

a) Asigurarea Bazelor Legale de Funcţionare a Statului

p.68
Statul este creatorul dreptului. Cu ajutorul dreptului, statul îşi asigură baza
legală, legitimitatea puterii şi a funcţionării sale.
 Statul de drept sau de legalitate presupune existenţa unor norme juridice care
să reglementeze funcţionarea atât a Statului, a întregului său organism, cât şi
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
În statul de drept se impune o regulă de aur a democraţiei şi anume între
întinderea puterii, a „forţei puterii” şi durata în timp a acestei puteri să existe un
raport invers proporţional – o limitare a timpului cât o persoană de decizie majoră
poate ocupa şi exercita o funcţie.
Legitimitatea puterii reclamă obţinerea puterii prin voinţa titularului de drept
a acesteia, poporul.
Potrivit principiului „asigurarea bazelor legale de funcţionare a Statului”
prin norme juridice, se cere să se realizeze un echilibru al puterii, eliminând ideea
abzului, a unor decizii discreţionare de către cei care ocupă funcţii de conducere în
stat, de către anumite structuri de putere, un control reciproc între puterilr statului
şi un control asupra Statului din partea societăţii civile prin presă, prin sistemul
instituţionalizat potrivit Legii privind liberul acces la informaţiile de interes public
(legea 544/2001), prin instituţia Avocatului Poporului, etc.

b) Principiul Libertăţii şi Egalităţii

p.69

• stabilirea, prin norme juridice, a limitelor libertăţii individului.

• libertăţile – garanţii create sau recunoscute de stat individului nu au numai
un caracter declarativ, ele trebuiee apărate, necesitând garanţii reale din partea
statului împotriva oricărei persoane care ar viza limitarea sau eliminarea acestor
drepturi fundamentale recunoscute.
Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este naturală: toţi oamenii
se nasc egali în drepturi şi obligaţii.
Oamenii sunt egali în faţa legii, iar această egalitate îşi află fundamentarea în
regulile „dreptului natural” recunoscute de dreptul obiectiv.
Egalitatea trebuie privită prin prisma protecţiei din partea statului, a
garanţiilor date individului.
p.70
Singura misiune a statului o constituie să realizeze normativitatea socială
pentru a permite oamenior să se manifeste ca indivizi liberi.
Substanţa dreptului se află în libertate.
Montesquieu: libertatea este „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”.
Libertatea, în diversele forme de manifestare, se manifestă prin
recunoaşterea de către stat, prin intermediul normelor juridice, a unor drepturi şi a
unor garanţii reale.
 c) Principiul responsabilităţii
p.71
Responsabilitatea este un fenomen social. Ea reprezintă gradul de angajare a
individului în cadrul societăţii, în procesul integrării sale în colectivitate.
Fiecare act al individului trebuie să presupună o comensurare a gradului de
angajare şi a implicaţiilor sale.
Responsabilitatea se raportează pe de o parte la acţiunea angajantă a
persoanei, iar pe de alta la sistemul social consacrat, al normelor etice, religioase,
politice şi juridice.
P. Fauconnet (La responsabilite): „responsabilitatea unui subiect nu decurge
din proprietăţi care i-ar fi lui inerente, ci din situaţia în care se găseşte angajat”.

d) Principiul echităţii şi justiţiei

p.72
Principiul echităţii îşi găseşteaplicaţie atât în activitatea legiuitorului, cât şi
în a celui care aplică dreptul.
Din principiul echităţii deducem noţiunea de justiţie ca stare generală ideală
a societăţii, pentru asigurarea fiecărui individ în parte şi pentru toţi împreună, a
satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime.
Echitatea şi justiţia reprezintă comandamentul de ordine, echilibrul
onestităţii, toleranţei, respectul celuilalt.
Principiile generale ale dreptului se regăsesc în detaliu în cadrul unor norme
de drept.

CAPITOLUL V
FUNCŢIILE DREPTULUI

1. Conceptul de funcţie a dreptului

p.74
Finalitatea dreptului constă în reglementarea relaţiilor sociale, stabilirea
conduitei oamenilor în cadrul general al societăţii naţionale sau în raporturile
internaţionale, raporturi ce iau naştere prin însăşi existenţa oamenilor şi a societăţii.
Normele de drept trebuie să corespundă interesului, realităţilor sociale şi
voinţei societăţii.

Funcţia dreptului:
Direcţia fundamentală a acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea căreia
participă întregul sistem al dreptului (oameni, instituţii, norme juridice) împreună
cu autorităţile publice, care au competenţe în domeniul realizării dreptului.
 Prin funcţiile dreptului se definesc acele direcţii generale spre care tinde
reglementarea juridică a relaţiilor sociale.
Această reglementare juridică a relaţiilor sociale trebuie să aibă în vedere cât
loc lasă socialului şi moralei în desfăşurarea relaţiilor sociale şi cât să intervină
norma de drept – care are întotdeauna un caracter onligatoriul, nesocotirea sa
putând atrage răspunderea juridică.
Dreptul „reglează” relaţiile sociale în limitele unui „normal social”.
p.75
Relaţiile dintre oameni se desfăşoară după o serie de reguli care precede de
multe ori normei juridice.
În raport cu anumite situaţii, interese sau comandamente sociale, politice,
etc, dreptul prezintă două direcţii de acţiune:
a) pe de o parte, reglează sau stabileşte modul de desfăşurare a raporturilor
sociale, asigurând buna funcţionare a mecanismului social general.
b) pe de altă parte, sancţionează pe cei care nu se conformează conduitei
juridice impuse prin normele juridice.

Componentele Sistemului de Drept

- ramurile de drept.
- instituţiile juridice.
- normele juridice.
Dreptul este un instrument al controlului social care funcţionează pe baza
următoarelor premise:
a) fundamentul legitim al sistemului normativ.
b) modul de interpretare a normelor dreptului.
c) sancţiunile aplicate în cazul încălcării normelor dreptului şi jurisdicţiei.
Dreptul este un instrument imparţial de rezolvare a litigiilor, „de
reglementare a relaţiilor complexe dintre indivizi şi dintre grupurile existente”.
p.76
Dreptul are un rol fundamental în organizarea social-politică, în apărarea şi
garantarea valorilor fundamentale ale societăţii, acest lucru realizându-se prin
prisma normativităţii realităţilor sociale.

2. FUNCŢIILE DREPTULUI

a) Funcţia Normativă a Dreptului

Prin intermediul dreptului, statul urmăreşte să normeze modul în care trebuie
să se desfăşoare acţiunile persoanelor (fizice şi juridice) în cadrul societăţii, o
conduită prototip, de referinţă, care să fie esenţa cerinţelor societăţii, aşa cum este
conceput, înţeles şi aplicat acest comandament al nevoilor sociale la un moment
dat de către autorităţile şi instituţiile statului şi totodată cum este stabilit,
îmbrăcând forma normei juridice.

Fiecare structură de putere a statului are o anumită competenţă, adică are o

capacitate juridică de putere ce cuprinde măsuri de reglementare generale sau
particulare, concrete.
Reglementarea relaţiilor sociale, a raporturilor interumane se face cu ajutorul
normelor juridice.
Raporturile din realitatea socială trebuie să se desfăşoare ordonat, fapt
posibil numai cu ajutorul normelor de drept, care stabilesc reguli de comportament
obligatorii (dreptul ca mijloc de conducere a societăţii).

b) Funcţia de Instituţionalizare a Organizării Social-Politice

p.77
Statul are nevoie de un instrument cu ajutorul căruia să se manifeste în viaţa
societăţii, iar acest instrument îl reprezintă dreptul.
Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi organizate
autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, se realizează legătura
dintre stat şi drept, şi rolul pe care fiecare din cele două fenomene îl joacă pentru
celălalt.
Oridecâteori statul doreşte să răspundă unei nevoi sociale, unei sarcini
asumate în cadrul societăţii, cu ajutorul normelor de drept, încredinţează această
nouă cerinţă socială spre rezolvare uneia dintre structurile sale existente (organ,
instituţie, serviciu public) sau creează o nouă structură de putere care preia în
exercitare noua misiune socială a statului.

c) Funcţia de Conducere a Societăţii

p.78
Conducerea [demers politic – acţiune raţională, a unei persoane sau a unui
grup, de dirijare, ordonare sau îndreptare a activităţii unui grup social spre o
anumită direcţie şi finalitate] societăţii reprezintă un concept politic şi juridic
complex.
Conducerea societăţii reprezintă o activitate politică şi una juridică.
Statul, cu ajutorul dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate a sa o
competenţă anumită – o capacitate juridică de drept public – pentru ca fiecare
structură de putere să ştie ce are de făcut şi care este puterea sa.
Politica materializată în decizie normativă.

d) Funcţia de Apărare şi Garantare a Valorilor Societăţii

 Valori sociale: suveranitatea, independenţa naţională, unitatea statului,
pluralismul politic, drepturile şi libertăţile fundamentale.

Funcţiile dreptului sunt factorii care determină opţiunea statului suveran şi

independent în reglementarea relaţiilor din societate, a raporturilor sociale.

CAPITOLUL VI
DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

p.80
O parte din relaţiile sociale se nasc şi se desfăşoară pe baza normelor
juridice a dreptului, dar multe relaţii sociale rămân în afara dreptului.
Regulile, normele sau principiile orientează comportamentul oamenilor în
concordanţă cu evoluţia societăţii.
Oamenii acţionează în societate sub imperiul unor comandamante sociale.

Dimensiunea Normativă a Acţiunii Umane

p.81
• ea creează modele de comportare pentru participanţii la relaţiile sociale.
Normele sociale, cele care definesc relaţiile model pentru indivizi, au în
vedere anumite comportamente sociale între care se face distincţia între indicativ
(ceea ce este) şi imperativ (ceea ce ar trebui să fie).
Normarea acţiunii umane reprezintă o cerinţă absolută a oricărei forme de
convieţuire.
p.82
Acţiunea umană reclamă normarea conduitelor, stabilirea de limite şi de
forme de acţiune.
Norma înseamnă regulă, dispoziţie obligatorie fixată prin lege sau prin uz:
ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă.
Norma se poate institui prin lege sau prin uz.
Prin normă înţelegem o regulă de conduită, de comportament care a fost
fixată de stat, de legiuitor, ca urmare a demersului său de cuoaştere a cerinţelor
sociale vitale şi pe care decide să le normeze.
Norma poate fi instituită şi uz, respectiv urmare a unui comportament corect,
constant o perioadă de timp, care s-a dovedit benefic pentru colectivitatea umană
respectivă.

Norma socială:
Model standard de comportament care ghidează acţiunile oamenilor în
societate.
 Astăzi, multe norme sociale sunt creaţie a statului sub forma normelor
juridice, în scopul direcţionării acţiunii umane spre realizarea cerinţelor sociale. Se
are în vedere normarea prin legi a cât mai multor relaţii sociale şi modificarea lor
atunci când apar schimbări în realitatea socială.
p.83
Norma socială:
Este o regulă de conduită care stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se
comporte un agent în condiţii determinate, pentru ca intervenţia lui să fie eficientă
şi facil acceptată.
Norma socială presupune o atitudine conştientă şi activă concretizată în
alegerea unui tip de comportament (G. Vrabie, T.G.D., 1995).
Normele sociale trebuie să reflecte anumite cerinţe ale realităţii sociale.
Normele sociale apar ca forţe organizatoare ale acţiunilor umane (G. Vrabie,
T.G.D., 1995) imprimând comportamentelor individuale o finalitate în corelare cu
idealurile şi scopurile grupului şi necesitatea stabilităţii în evoluţia sa.
Normele sociale asigură convieţuirea socială.

2. SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

p.85
a) Normele etice/morale
Morala:
Ansamblul deprinderilor, sentimentelor, convingerilor, mentalităţilor, a
principiilor şi regulilor privitoare la valorile şi idealurile referitoare la relaţiile
dintre indivizi, dintre individ şi societate.
Morala se manifestă în fapte şi acţiuni, în comportamentul oamenilor, în
conştiinţele lor.
Conceptul de morală cuprinde convingeri şi reguli din care se nasc atitudini
şi fapte morale.
Normele morale au constituit în multe cazuri fundament al normelor
juridice, transformarea normelor în drept.
p.86
Normele etice au ca trăsătură distinctă aceea de a avea un impact asupra
întregii societăţi, aşa cum întâlnim, de multe ori, la normele juridice, faţă de restul
normelor sociale.

b) Normele obişnuielnice

Numite şi normele obiceiului, reprezintă o categorie aparte de norme prin

faptul apariţiei lor înaintea statului şi a dreptului. Au contribuit la formarea
normelor juridice care au fost adoptate ulterior, după apariţia statului.
 Obiceiul este perceput ca o regulă de conduită statornicită într-o colectivitate
umană printr-o utilizare îndelungată. Aplicarea acestei reguli se realizează prin
acceptul tuturor agenţilor sociali, ca o convingere că e corectă, benefică.
Obiceiurile sunt reguli sau modele de conduită umană, sunt specifice unei anumite
colectivităţi umane, fapt pentru care se întrebuinţează expresia „obiceiul locului”
sau „obiceiul pământului”.
Obişnuinţele: conduite ad-hoc utilizate în anumite împrejurări, uzitarea lor
fiind făcută nu în mod curent, ci periodic, ţin de o persoană sau de un grup restrâns.
Faţă de aceste obişnuinţe, obiceiul se impune social, chiar dacă nu ia forma
scrisă.
Alături de obiceiuri, în societăţile moderne întâlnim şi alte categorii de
comportamente regulate, cum ar fi „uzurile2 – care au un caracter convenţional –
„uzurile de comerţ”, „uzurile diplomatice”, etc.
p.87
Datina: repetare regulată a unor manifestări ale indivizilor, cu anumite
ocazii.
Morala are o anume extensie socială, dar porneşte din iniţiativă particulară.

c) Normele tehnice
Pentru desfăşurarea corectă şi în siguranţă a proceselor de producţie.
Nerespectarea normelor tehnice, cele mai multe tehnologice, poate genera
consecinţe juridice. Respectarea normelor tehnice a devenit o nevoie socială pentru
că tot mai mulţi oameni intră în contact cu reguli tehnice de exploatare a unor
produse sau servicii.
Nu trebuie confundate normele tehnice cu normele juridice procesuale civile
sau procesuale penale care aun un „caracter pronunţat tehnic”: legiuitorul a înţeles
să lase, celor chemaţi să aplice dreptul, un spaţiu de mişcare, de apreciere foarte
limitat, ţinând seama că normele de procedură prin natura lor trebuie să fie
imperative şi unitar aplicate.
p.87
d) Normele politice
Sunt de apariţie mai recentă, odată cu apariţia partidelor politice, cu
democratizarea vieţii sociale.
Normele politice se întâlnesc în societăţile unde găsim partide şi organizaţii
politice. În relaţiile dintre membrii acestor structuri politice se stabilesc regli de
conduită. Asemenea norme pot lua forma scrisă prin statutul sau programul politic
al partidului ori alte forme.
Spre deosebire de cazul normelor juridice, în cazul normelor politice
sancţiunea nu are elemente de constrângere.
 e) Normele religioase
Începutul normelor juridice îşi are originea în normele religioase.
Conducătorii de popoare, de state sau oamenii de drept erau, de regulă, preoţi, iar
actele juridice mai importante cereau confirmarea divinităţii.
În ramura dreptului public întâlnim teocraţia ca formă de guvernământ:
guvernarea societăţii prin zei sau monarhia de drept divin (guvernarea prin
reprezentanţii divinităţii).
La romani, identificarea dreptului cu religia s-a menţinut multă vreme:
funcţionarul public era în acelaşi timp şi laic şi religios.
p.88
La începuturile sale, creştinismul s-a îndepărtat de drept, dar odată
consolidată biserica creştină, religia creştină a început din nou să se confunde cu
dreptul. Puterea temporară a Papei era revendicată de la Dumnezeu, iar la unele
popoare (francez, german) regii erau consideraţi reprezentanţii lui Dumnezeu pe
pământ.
Revoluţia Franceză (1789) este un moment de cotitură în evoluţia normelor
religioase şi a normelor juridice. Dreptul este laicizat, iar suveranitatea statelor nu
mai este considerată a fi de origine divină, ci de esenţă populară, a poporului.
Formal, scade rolul normelor religioase, religia se desparte de drept, însă
realizarea dreptului se menţine, în cazul multor instituţii juridice, pe o credinţă
religioasă – de pildă, participarea preotului la sfinţirea unui edificiu, consultarea
sinodului asupra unor reglementări juridice.
În drept, procedurile de valorificare a normelor juridice se numesc proceduri
judiciare, iar în cazul normelor religioase – rituri sau ritualuri religioase.

f) Normele juridice
Sunt reguli de conduită create de stat, având caracter obligatoriu, fapt ce
creează premisele intervenţiei la nevoie a forţei de stat, a forţei de coercţie pentru a
asigura respectarea lor.
Absenţa posibilităţii de intervenţie a statului prin instituţiile sale specializate
ar face inoperante multe dintre normele juridice.
Normele juridice reglementează o mare parte a relaţiilor sociale. Ele coexistă
cu normele etice/morale, tehnice, obişnuielnice, politice sau religioase în cadrul
sistemului normativ social.
 CAPITOLUL VII
NORMA JURIDICĂ

p.89

1. Definiţie
Norma juridică (norma agendi) este o normă socială, ea constituie elementul
de bază al dreptului.
Norma jurdică are în conţinutul său expresia de voinţă conştientă
legiuitorului referitor la cum doreşte să fie conduita oamenilor într-un domeniu sau
altul.
Normele juridice reglementează raporturile dintre oameni (şi nicidecum
raporturile dintre om şi bunuri).
Regulile de conduită instituite prin normele juridice sunt tipice, ele se aplică
unui mod nedeterminat de cazuri atât timp cât sunt în vigoare, stabilind sau
delimitând comportamentul oricăreui subiect care se găseşte în situaţia decrisă de
normă.
Nu este suficient ca norma să existe, trebuie să împlinească condiţiile de
punere în valoare, de aplicare.
În sens analitic, norma juridică este o regulă de conduită generală,
impersonală şi obligatorie, a cărei aplicare şi respectare se realizează ca urmare a
conştiinţei juridice a oamenilor.
Fiind instituită de către Stat, ca organizaţie politică a societăţii, şi căruia i s-
au încredinţat prerogative de putere publică, acesta are mijloace instituţionalizate
cu ajutorul cărora să-şi impună voinţa exprimată prin norma juridică. Statul îl poate
constrânge pe individul căruia i se împotriveşte şi nu respectă conduita tipică
prescrisă prin normă.
Norma juridică este obligatorie, este un imperativ, un ordin. Ea este etalonul
comportamentelor umane, rezultat din exigenţele societăţii, pentru membrii săi, în
acele relaţii în care statul a înţeles să intervină şi să normeze comportamentele.
Norma juridică este parte componentă a sistemului normativ social.
p.90
Norma juridică poate fi opera statului, a uneia din multiplele autorităţi sau
instituţii publice care au competenţă să emită sau să adopte norme juridice.
Autorităţile unipersonale emit norme juridice.
Autorităţilr colegiale, deliberative, adoptă norme juridice.

Poate fi creator de drept o organizaţie sau o instituţie nestatală care a primit

o delegare de competenţă din partea unei autorităţi sau instituţii statale, cum sunt
instituţiile U.E. (Consiliul, Parlamentul, Comisia).
 Normele obişnuielnice şi contractul normativ sunt alte categorii de norme
juridice care nu sunt creaţie a statului, ci sunt acceptate de stat.
Normele juridice au mai multe izvoare originare, dar ele dobândesc
calificare de normă juridică numai prin voinţa statului, ca expresie a suveranităţii
sale.
Norrma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi
obligatorie, instituită sau acceptată de stat, a cărei împlinire se realizează voluntar,
prin conştiinţa juridică a oamenilor, iar la nevoie prin intervenţia forţei de
constrângere a statului.
p.91
Norma juridică trebuie să conţină ceea ce trebuie să îndeplinească un
subiect, ceea ce îi revine acestuia să facă sau îi este interzis.

2. Trăsăturile Normei Juridice

Elementele caracteristice ce individualizează o normă juridică faţă de alte
norme sociale existente în societate.
a) caracterul social
Norma juridică se adresează exclusiv comportamentului uman, pe care
urmăreşte să-l direcţioneze.
Caracterul social evidenţiază faptul că norma juridică, norma de drept,
prescrie drepturi şi obligaţii univoce sau reciproce între participanţii la viaţa
socială.

b) caracterul general
Norma juridică prescrie o conduită tipică, un etalon de comportament pe
care trebuie să-l respecte toţi subiecţii.
Din acest caracter s-a născut obligaţia pentru toţi cetăţenii de a cunoaşte
legea. Necunoaşterea legii nu poate să-l exonereze de răspundere pe cel care a
încălcat-o.
Norma juridică elimină concretul şi se prezintă în abstract; nu se cunosc, la
momentul creării normei juridice, în ce împrejurare anume, individualizată, se va
aplica.
Deşi au un caracter general, normele juridice nu înseamnă că se aplică pe
întreg teritoriul naţional întotdeauna, existând unele norme juridice ce
reglementează domenii diferite sau p.92 zone diferite din realitatea socială
naţională.

c) caracterul impersonal
Se eidenţiază prin faptul că regula de conduită se adresează unor subiecte
nedeterminate.
 Subiectele de drept cărora li se adresează norma juridică se determină numai
în momentul stabilirii în mod concret a relaţiei juridice, printr-o manifestare umană
determinată.
Normele juridice se referă generic la toţi cetăţenii care s-ar găsi la un
moment dat într-o relaţie de natura celei stabilite de norma juridică. În unele
cazuri, norma juridică are în vedere o categorie socio-profesională (de pildă,
cadrele didactice) al cărei comportament îl stauează.
Unele norme juridice se aplică numai unor categorii de subiecte, pe criterii
gen: sex, religie, vârstă, rasă, zonă a teritoriului. Prin aceasta, caracterul impersonal
nu este afectat.

d) Criteriul de repetabilitate şi contuinuitate

Prin natura sa, norma juridică nu îşi epuizează substanţa, conţinutul pentru
care a fost edictată. Se aplică unui număr nedefinit de cazuri, fapte, manifestări, cât
timp norma este în vigoare şi cât timp viaţa socială dă naştere la relaţii de natura
celei avute în vedere de către legiuitor în momentul edictării normei. Norma se
aplică din momentul în care a intrat în vigoare şi până în momentul în care a fost
scoasă din vigoare prin procedurile consacrate (abrogare, revocare, anulare,
suspendare).
Caracterul de continuitate rezidă în manifestarea repetabilităţii normelor
juridice care stabilesc competenţa, organizarea şi funcţionearea autorităţilor
publice ale statului sau a altor mecanisme instituţionale din viaţa socială, în sensul
că acestea continuă să se aplice indiferent cine sunt persoanele care formează acea
autoritate.

e) Caracterul obligatoriu al normelor juridice

p.93
Trăsătură ce ţine de esenţa normelor, definitorie comparativ cu alte norme
sociale.
Norma juridică reprezintă un ordin al puterii de stat; nesocotirea sa atrage
angajarea răspunderii juridice a subiectului, a celui care a încălcat conduita
prescrisă de norma juridică.
Obligativitatea este condiţia normei, având acompaniament răspunderea
juridică, ce este parte a forţei de constrângere statlă.
Norma juridică beneficiază de exigibilitate, respectiv de constrângere, din
partea autorităţilor statului, la nevoie.
Norma juridică trebuie să fie legitimă şi eficace. Ea trebuie să creeze un
cadru necesar „juridic” desfăşurării vieţii în cadrul colectivităţii naţionale date.
Din momentul intrării în vigoare a normei juridice, în mod nemijlocit,
continuu şi necondiţionat, orice abatere de la aceste comandamente stabilite
presupune o nesocotire a dreptului, a ordinii juridice sociale şi implică intervenţia
forţei de constrângere a statului.
p.94
Norma juridică ordonează limitele comportamentelor umane pentru
asigurarea unui echilibru şi a unei echităţi sociale.
Normele juridice formează dreptul reglementar.
Forţa juridică a actului normativ în care este încorporată norma juridică nu
are importanţă din punctul de vedere al obligativităţii. Obligativitatea normei
juridice este aceeaşi, indiferent că ea face parte, structural, din Constituţie, dintr-o
lege sau o dispoziţie a unui primar. Contează sancţiunea care poate fi aplicată
pentru încălcarea unei norme sau a alteia.

3. Structura Normei Juridice

a) Noţiune de structură
Structura priveşte modul în care este organizat un sistem, o parte sau un
element al său.
Norma juridică face parte din sistemul juridic.
Prin structura normei juridice se are în vedere:
• o structură internă, logico-juridică.
• o structură exeternă, tehnică-legislativă.
p.95
b) Structura internă (logico-juridică) a normelor juridice:
Norma juridică se adresează unui număr nedeterminat de subiecţi, al căror
comportament trebuie să se adapteze conţinutului normei juridice (mesajului
statului) pentru a nu intra în conflict cu forţa de coerciţie a statului.
Structura internă sau logică a normei juridice alcătuieşte partea statică,
stabilă a normei. În analiza structurii interne se porneşte de la premisa că norma
juridică (elementul de bază al dreptului obiectiv) nu trebuie să se contrazică prin
inadvertenţe logice, spre a putea răspunde cerinţelor bunei organizări a relaţiilor
sociale.
Elementele intrinseci (de logică) ce compun norma juridică sunt: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.

A. IPOTEZA
Parte a normei juridice care stabileşte împrejurările în care se va aplica
norma juridică („în ce împrejurări” şi „cui”).
În ipoteză sunt descrise condiţiile, împrejurările şi faptele în prezenţa cărora
se aplică dispoziţia normei şi categoria de persoane la care se referă prevederile
dispoziţiei.
Tipuri de ipoteze ale normelor juridice:
 a) ipoteze determinate
• stabilesc împrejurările şi condiţiile, clare, de aplicare a dispoziţiei, a
conduitei înseşi.
p.96
b) ipoteze relativ determinate:
• există atunci când împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia
normei juridice, prin natura lor nu pot fi detaliate, apreciate şi stabilite prin însuşi
textul normei, lăsând această operaţiune la îndemâna autorităţilor publice care
urmează să aplice norma juridică.
Ipoteza poate fi:
• simplă: are o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia.
• complexă: sunt avute în vedere o multitudine de împrejurări; toate sau
fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.
Ipoteze:
• enunţiative: cu caracter de exemplificare.
• limitative: împrejurările la care se va aplica dispoziţia sunt enumerate
precis (limitativ) şi nu pot fi extinse la alte situaţii.

b) DISPOZIŢIA normei juridice

Dispoziţia este acea parte a structurii logico-juridice a normei juridice care
stabileşte conduita părţilor – acţiunea sau inacţiunea - pe care subiectele trebuie să
o îndeplinească, care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor care se manifestă sau
pot să se manifeste sub incidenţa normei juridice date.
Dispoziţia constituie elementul fundamental al normei juridice.

După gradul de determinare a conduitei prescrise (acţiune sau abstenţiune),

dispoziţia este determinată sau relativ determinată.
Dispoziţia normei juridice este determinată atunci când stabileşte categoric
şi fără nicio posibilitate de derogare drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi de
legiuitor.
În cazul dispoziţiei relativ determinate, vom găsi variante sau limite ale
conduitei, urmând ca subiectul sau subiecţii să aleagă una dintre ele.
p.97
Dispoziţia normei juridice poate să prevadă fie obligaţia de abţinere de la
săvârşirea unei fapte sau să prevadă permisiuni.
Dispoziţia normei juridice:
• precizie.
• să evidenţieze clar drepturile şi obligaţiile pe care le creează.
 c) SANCŢIUNEA Normei Juridice
Parte a normei juridice care stabileşte consecinţa nerespectării conduitei
prescrise de dispoziţie sau de ipoteză.
Sancţiunea reprezintă angajarea responsabilităţii juridice pentru cei care nu
au respectat conduita prescrisă.
În conţinutul normei juridice sau al actului normativ, în partea sa finală, se
prevăd consecinţele unei conduite opuse celei prescrise de dispoziţie, adică
sancţiunile ce pot fi aplicate.
Sancţiunea se aplică de către anumite autorităţi publice stabilitee în aceste
sens: atunci când sunt sesizate sau când se sesizează din oficiu.
Sancţiunile sunt consecinţa încălcării normelor juridice, o reacţie a societăţii,
reprezentată prin Stat, împotriva individului.
p.98
Sancţiunea este o reacţie a colectivităţii sociale, a statului în numele acestei
colectivităţi.
Sancţiunile pot fi pozitive sau negative. Dreptul ca fenomen social trebuie să
regularizeze comportamentele umane, să stingă conflictele, să organizeze şi să
legitimeze puterea statului.
Sancţiunile formale:
Sunt stabilite de către o autoritate publică, au limite minime şi maxime, cu
posibilitatea de dozare a lor, la vedere.
Sanţiunile neformale şi informale:
Iau naştere ca o reacţie firească, necontrolată, a societăţii, împotriva cuiva.

Tipuri de sancţiuni

1. După natura sancţiunii:

a) sancţiuni civile: nulitatea actului juridic civil, prescripţia extinctivă,

obligarea la daune-interese, rezilierea contractului.
b) sancţiuni penale: detenţia pe viaţă, închisoarea, amenda penală, etc.
c) sancţiuni administrative: amenda, anularea unei autorizaţii administrative.

2. După scopul urmărit:

a) sancţiuni cu caracter reparator: acordarea de daune-interese, despăgubiri

pentru repararea unui prejudiciu.
b) sancţiuni de anulare a actului juridic: intervin în situaţia încălcării legii la
momentul încheierii unui act juridic.
c) sancţiuni cu caracter de pedeapsă: amendă, închisoare.
 3. După gradul de determinare:

a) sancţiuni determinate absolut:

• sunt stabilite precis de norma juridică fără a se putea da o altă interpretare
sau deviere de la norma juridică (ex: nulitatea actului juridic).
b) sancţiuni relativ tereminate:
• pot fi stabilite numai pe cazul concret, având o limită minimă şi una
maximă pe care autoritatea publică de realizare a dreptului o va stabili în funcţie de
elementele concrete.
c) sancţiuni cumulative:
Urmare a săvârşirii unei fapte – acţiune ori inacţiune – sunt înfrânte norme
juridice de natură diferită şi, ca urmare, consecinţele pot fi cumulate pentru aceeaşi
faptă, datorită împrejurării că s-au încălcat instantaneu mai multe norme juridice
diferite.
d) sancţiuni alternative
Se pot aplica prin alegerea de către cel care o aplică.

d) Structura tehnico-legislativă a normelor juridice

Normele juridice în vigoare la un moment dat care formează „dreptul
pozitiv” sunt numeroase, trebuind a fi sistematizate după o anumită logică. Este
ceea ce se numeşte structura exterioară a normelor juridice pe care autoritatea
emitentă trebuie să o utilizeze în aşa măsură încât forma de exprimarea noilor
norme juridice să se armnizeze cu normele juridice existente şi să poată fi folosită
şi ulterior de către autorităţile ce vor emite alte norme juridice.
Regulile juridice privind tehnica legislativă:
Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative (cu modificări):
Art. 1 al Legii 24/2000: reglementarea relaţiilor sociale prin lege şi prin alte
categorii de acte normative se realizează cu respectarea principiilor generale de
legiferare proprii sistemului dreptului românesc. Tehnica legislativă asigură
sistematizarea, unificarea, coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma
juridică adecvate fiecărui act normativ în parte.
Normele de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului
normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia,
procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi
republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ (art.
2).
Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de
lege şi a propunerilor legislative, precum şi pentru celelalte acte normative
adoptate de Guvern, de ministere sau de autorităţile administratuve autonome
centrale şi locale ori alte servicii publice.
Prin proiectele de acte normative, în special de lege, ordonanţă sau hotărâre
a Guvernului, trebuie să se instituie reguli necesare, suficiente şi posibile, care să
conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă.
Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria
acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte.
Soluţiile pe care le cuprinde proiectul trebuie să fie temeinic fundamentate,
ţinându-se cont de interesul social, politica legislativă a statului român, nevoile
corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum şi al armonizării legislaţiei
naţionale cu legislaţia comunitară europeană şi cu tratatele internaţionale la care
România este parte (art. 6 alin. 1). Legea impune ca proiectele de acte normative să
fie însoţite de o „expunere de motive”, „notă de fundamentare” sau de referate de
aprobare, după caz.

4. Sistematizarea şi unificarea legislaţiei

p.101
Din punctul de vedere al tehnicii legislative, normele juridice cuprinse în
actele normative trebuie să se integreze organic în sitemul legislaţiei, să ţină seama
de nevoia reglementării unitare şi unice la acelaşi nivel (lege, ordonanţă sau
hotărâre de Guvern) a relaţiilor având acelaşi obiect.
Proiectul de act normativ trebue corelat cu reglementările comunitare şi cu
tratatele internaţionale la care România este parte.
În procesul de legiferare trebuie evitată instituirea aceloraşi reglementări în
două sau mai multe acte normative. În acest sens, pentru sublinierea unor
conexiuni legislative, se utilizează norma de trimitere.
Pe baza unor principii comune se constituie structuri externe unitare ale
dreptului, sub formă de coduri.
Codexul (elaborat de Consiliul Legislativ) este o culegere de legi, hotărâri,
ordonanţe, care, prin apropierea reglementărilor, se impun a fi alăturate – nu
integrate – într-o formă unică pentru o mai bună cunoaştere şi aplicare a lor.

p.103

ACTUL NORMATIV

Structura Actului Normativ

1. Titlul actului normativ

 Cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria juridică din
care face parte (lege, ordonanţă, decret) şi de autoritatea emitentă ori de obiectul
reglementării.
Autoritatea emitentă este autoritatea publică arătată în Constituţie sau în alte
acte normative.
După adoptarea actului normativ, elementul de identificare – „Titlul” – se
întregeşte cu un număr de ordine la care se adaugă anul în care a fost adoptat.
(Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public, nr.
544/12.10.2000)

2. Formula introductivă şi preambulul

Formula introductivă reprezintă o proproziţie ce cuprinde denumirea
autorităţii emitente, exprimarea hotărârii de a lua decizia referitoare la emiterea sau
adoptarea actului respectiv.
(Parlamentul R. adoptă prezenta lege sau în temeiul art. 100 alin. 1
Constituţia R., Preşedintele R. decretează; urmează textul)
Preambulul actului normativ precedă formula introductivă. Se utilizează
numai atunci când legea dispune sau Parlamentul apreciază.

Partea dispozitivă a actului normativ:

• reprezintă actul normativ.
Aici sunt cuprinse totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera
raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl reprezintă articolul; este
de dorit ca articolul să cuprindă o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei
situaţii date.
Articolul se exprimă în text abreviat cu „art”. articolele se numerotează de la
1; în cazul actelor normative structurate într-un singur articol se utilizează formula
„articol unic”.
Când printr-un act normativ se modifică sau compleetează şi alte acte
normative, articolele actului normativ modificator se vor numerota cu cifre
romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate sau
completate.
La coduri şi legi de mare întindere, articolele vor fi prevăzute cu denumiri
marginale, exprimând sintetic obiectul lor.
(art. 1 Codul Penal: denumirea marginală este intitulată „Scopul legii
penale”, iar articolul cuprinde textul „legea penală apără, împotriva infracţiunilor,
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga orine de
drept”.
 Alineatul:
Reprezintă partea de structură a articolului şi se foloseşte în cazul în care din
dispoziţia normativă primară a unui articol decurg în mod organic mai multe
ipoteze juridice, fapt ce impune o prezentare succesivă, logică a ideilor şi o
coerenţă a reglementării.
Alineatul se prezintă ca o subdiviziune a articolului, fiind de regulă –
constituit dintr-o singură propoziţie sau frază care reglementează o ipoteză juridică,
specifică ansamblului articolului.
Când ipoteza este complexă, se pot adăuga noi propoziţii sau fraze, separate
prin punct şi virgulă.
Când într-un articol există mai multe alineate, acestea se numerotează cu
cifre arabe, cuprinse în paranteză la începutul textului.
Actul normativ se sintetizează încă din faza de proiect după ordinea logică:
1. dispoziţii – principii generale.
2. dispoziţii privind fondul reglementării.
3. dispoziţii tranzitorii.
4. dispoziţii finale.
Modul de sistematizare a actelor normative se poate materializa prin
gruparea articolelor pe capitole, secţiuni, paragrafe. În cazul codurilor sau legilor
de mare întindere, capitolele pot fi grupate pe titluri, cărţi.
Titlurile, capitolele, părţile şi cărţile se numerotează cu cifre romane.
Secţiunile şi paragrafele cu cifre arabe.
Titlurile, capitolelel şi secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a
reglementărilor pe care le cuprind.
Anexele actului normativ sunt numerotate cu cifre arabe.
Actul normativ adoptat se semnează de reprezentantul legal al emitentului,
se dateazp şi se numerotează.
După intrarea în vigoare a actului normativ, pe durata existenţei sale pot
interveni modificări, completări, abrogarea sa ori alte evenimente legislative. Toate
acestea pot fi realizate printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică sau cu o
forţă juridică superioară.

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

p.106

Normele juridice, aşezate în cadrul actelor normative, sunt numeroase şi

reglementează domeniiale realităţii sociale dintre cele mai diverse.
Prin clasificare, o normă juridică poate fi aşezată în sistemul dreptului.
 a) După criteriul Ramurii de drept:
- criteriul obiectului reglementării juridice şi al metodelor de reglementare.
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi clasificate în:
- norme de drept constituţional, dmnistrativ, penal, financiar, fscal, civil,
comercial, al muncii, al secutirăţii sociale, al familiei, procesual penal, procesual
civil, etc.

b) După criteriul Forţei juridice pe care o au normele juridice:

Norme cuprinse în: Constituţie, legi, decrete-legi, decrete, ordonanţe,
Hotărâri de Guvern, Ordine ale miniştrilor, Ordine ale prefecţilor, hotărâri ale
autorităţilor publice autonome centrale sau locale, etc.
Criteriu:
Normele juridice adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice
locale se aplică numai pe raza teritorială şi de competenţă a acestor autorităţi
publice.
p.107
Autorităţile publice sunt constituite într-un sistem instituţional, pe principiul
ierarhiei ce rezultă din competenţa aribuită fiecărei structuri de putere din cadrul
sistemului.
Prin structură de putere înţelegem o anumită autoritate publică, instituţie,
organ al statului, etc., ale cărei decizii sau comenzi sunt obligatorii sau nu în raport
cu alte structuri.

c) După criteriul structurii logico-juridice (sau interne), normele juridice pot

fi: norme complete şi incomplete.
Normele complete sunt acele norme juridice care cuprind în conţinutul lor
intrinsec sau al articolului în care sunt încorporate, toate elementele de structură
consacrate: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Legea 24/2000:
La elaborarea actelor normative trebuie ţinut seama de tehnica legislativă
care implică luarea în considerare a tuturor reglementărilor în domeniul de
referinţă al noilor reglementări, corelarea acestora cu cele deja existente şi cu
normele de drept comunitar.
Normele incomplete trimit pentru completare la alte norme şi, împreună cu
norma de trimitere, reglementarea devine clară şi eficientă.

Normele incomplete pot fi:

1) norme de trimitere.
2) norme în alb.
 1) Normele de trimitere
Norme juridice ulterioare care se completează cu norme din acelaşi act
normativ sau din alte acte normative deja în vigoare. Au rolul de a menţine în
actualitatea vieţii sociale şi a aplicabilităţii o lege mai veche.
2) Normele în alb:
Norme juridice incomplete al căror conţinut urmează a fi completet printr-un
act normativ ulterior.
Normele de trimitere privesc acte normative sau norme juridice distincte,
existente. Normele în alb au în vedere norme ce urmează a fi elaborate şi adoptate,
ele nu există.

d) După criteriul Sferei de aplicare:

1. Norme juridice care reglementează direct conduita oamenilor.
2. Norme juridice care reglementează indirect conduita oamenilor,
prezentându-se ca norme-cadru, norme-principii sau norme-definiţii.
p.109

e) După natura juridică a regulilor pe care le instituie:

1. norme juridice – reguli.
2. norme juridice – excepţii.

f) După natura actului normativ în care sunt incluse, normele juridice sunt:
1. norme generale: se caracterizează prin faptul că au o sferă de aplicabilitate
foarte vastă, în mai multe ramuri ale dreptului; ele reprezintă dreptul comun pentru
mai multe ramuri / domenii ale dreptului.
2. norme speciale: se aplică unei arii restrânse de relaţii sociale. Au un
caracter derogator de la dreptul comun. Ele exced, ca obiect de reglementare,
domeniului actului normativ în care sunt înscrise.

g) După caracterul conduitei prescrise, normele juridice pot fi:

1. norme onerative: stabilesc obligaţii de a săvârşi anumite acţiuni.
2. norme prohibitive: interzic săvârşirea unor acţiuni, instituind în acest mod
contrariul celor onerative. Sunt norme care obligă la anumite abţineri, care
restricţionează comportamentul oamenilor.
3. norme permisive: stabilesc anumite limite majore ale comportamentului
uman, lăsând la aprecierea fiecăruia posibilităţi de manifestare diferite.

5. ACŢIUNEA ÎN TIMP A NORMELOR JURIDICE

p.110
 Normele juridice se adoptă în scopul reglementării modului în care să se
desfăşoare raporturile/relaţiile dintre oameni în societate. Ele stabilesc drepturi şi
obligaţii.
Toate acestea ţin de anumite elemente fundamentale în baza cărora Statul –
ca deţinător al forţei publice – poate acţiona.
Sintagma „aplicarea normelor juridice” poate fi definită ca o unitate de
măsură pentru dreptul unui stat la un moment dat.
Normele juridice acţionează în timp, asupra persoanelor şi asupra unui
teritoriu.

b) Acţiunea normelor juridice în Timp

denumită şi „cadrul temporal de acţiune a dreptului”

Stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare
a actului normativ. Existenţa actului nu coincide întotdeauna cu durata acţiunii, a
efectelor juridice preconizate de autoritatea care a edictat actul normativ.

Condiţii privind data intrării în vigoare a actului normativ:

După ce actul normativ a fost semnat şi contrasemnat, el trebuie adus la
cunoştinţa opiniei publice, a cetăţenilor, a autorităţilor şi instituţiilor publice sau a
altor subiecte de drept.
În vederea realizării publicităţii actelor normative emise ori adoptate de către
autorităţile publice, Parlament, Preşedintele României şi Guvern, ministere şi alte
autorităţi ori instituţii centrale, se publică în Monitorul Oficial al României, partea
I, sub sancţiunea inexistenţei actului din punct de vedere juridic.
Este cea dintâi condiţie pentru ca actul să poată intra în vigoare şi să producă
efecte juridice. Această condiţie a publicării nu este întotdeauna suficientă pentru
ca actul să intre în vigoare.
Potrivit art. 78 Constituţia R. republicată, legea intră în vigoare la trei zile de
la data publicării ori la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Art. 11 din Legea 24/2000, republicată, dispune că regula textului
constituţional referitor la legi se aplică şi ordonanţelor adoptate de Guvern în baza
unei legi speciale de abilitare. Termenul de 3 zile pentru intrarea în vigoare a
legilor şi a ordonanţelor Guvernului începe să curgă cu ziua publicării în Monitorul
Oficial al României şi expiră la ora 24.00 a celei de a treia zi de la publicare.
p.112
Intrarea în vigoare a unui act normativ ce reglementează într-un domeniu
care anterior nu a fost supus reglementării juridice ori modificarea reglementărilor
anterioare printr-un act de reglementare (nou), abrogarea, suspendarea unei
reglementări existente ridică întrebarea asupra situaţiei raporturilor juridice născute
sub reglementarea veche, situaţia drepturilor şi a obligaţiilor dobândite sau asumate
în condiţiile vechii reglementări.
Există raporturi juridice de drept privat (civil, al familiei, de muncă sau
comercial) care au o existenţă îndelungată, produc efecte juridice permanente, şi în
domeniu apar reglementări juridice succesive, care pot diferi substanţial între ele.
Pentru astfel de cazuri se impune formularea unor principii referitoare la
acţiunea normelor juridice în timp.
Actele juridice pot cuprinde ele dispoziţii finale, tranzitorii, iar în cazul unor
acte normative cu sferă de acţiune foarte largă precum codurile, pot fi adoptate în
acelaşi timp acte normative speciale, având rolul să asigure punerea în aplicare a
Codului în speţă, pentru soluţionarea situaţiilor tranzitorii de la vechiul la noul
Cod.
Prin noua reglementare a regimului juridic aplicabil activităţilor oficiale
referitoare la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
Legea nr. 24/2000, la art. 25 intitulat „soluţii pentru situaţii tranzitorii”, precizează
că „proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii
tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau
situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în
întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări”.

Principii ale Aplicării în Timp a normelor juridice

p.113

1. Neretroactivitatea normelor juridice

Potrivit acestui principiu, normele juridice nu pot şi nu trebuie să poducă
efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor. Neretroactivitatea legii este
prevăzută în art. 15 Constituţie, care în alin. (2) stabileşte: „Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Dispoziţia constituţională porneşte de la faptul că norma juridică trebuie să
protejeze subiecţii de drept cărora le impune o anumită conduită, ceea ce înseamnă
că, mai înainte ca norma să existe, ea să fie adusă la cunoştinţa celor interesaţi prin
publicare.
p.114
Legislaţia română are în vedere două excepţii de la principiul
neretroactivităţii. Principiul „legii penale şi a legii contravenţionale mai
favorabile” ce au caracter retroactiv.
p.115
2. Aplicarea imediată a normei juridice
 Un alt principiu care guvernează acţiunea normelor juridice în timp este cel
al aplicării imediate a normei juridice noi, dacă nu se prevede altfel şi dacă prin
forma nouă a fost modificată sau abrogată implicit o normă juridică.

c) Încetarea Acţiunii normelor juridice

Odată cu încetarea acţiunii unei norme juridice, dispare şi caracterul de
obligativitate, de supunere faţă de conduita tipică, instituită prin orice normă
juridică. Încetarea acţiunii actelor normative înseamnă ieşirea din vigoare a
acestora.
În principiu, normele juridice privite ca elementul de bază al dreptului
obiectiv, cât şi actele normative în care ele sunt încorporate organic, se adoptă sau
se emit pe perioade nedeterminate, urmând ca ulterior să se stabilească asupra
încetării acţiunii lor. Sunt şi reglementări temporare (legi temporare) a căror durată
de aplicare este cunoscută de la început, fiind limitată pentru o perioadă de timp. În
cazul legilor temporare, ajungerea la data pentru care ele au fost adoptate duce la
încetarea acţiunii lor de drept.

Abrogarea normelor juridice

Este un procedeu prin care acestea îşi încetează activitatea. Abrogarea poate
fi parţială sau totală, expresă sau tacită.
p.116
1. Abrogarea expresă directă
Atunci când noul act normativ prevede în mod expres şi direct că un anumit
act normativ, în integralitatea sa ori numai în anumite părţi din el (articole,
alineate, capitole, secţiuni) se abrogă.
2. Abrogarea expresă indirectă
Modalitatea prin care în actul normativ nou se prevede că: „orice dispoziţie
contrară (din orice acte normative existente la momentul intrării în vigoare a
actului nou) se abrogă”, fără o descriere completă a actelor sau a normelor vizate.

1. Abrogarea tacită sau implicită interbine în situaţia în care printr-un act

normativ nou, deşi nu se face vorbire de vreo abrogare, totuşi din conţinutul
acesteia reiese că anumite reglementări anterioare se înlocuiesc cu noile
reglementări, iar cele vechi au fost implicit / tacit înlocuite cu acestea. În astfel de
situaţii intervine principiul aplicării de îndată a legii noi.
Abrogarea poate fi totală sau parţială. În cazul unor abrogări parţiale
interenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai
la textele rămase în vigoare.
 Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are întotdeauna un caracter
definitiv.Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se pună
în vigoare actul normativ iniţial.
p.117
Dacă o normă juridică de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată
expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie revine autorităţii
publice care a emis prima actul, adică autorităţii situată la nivelul inferior al
ierarhiei sistemului autorităţilor publice ale statului.
Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul
normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.
Condiţiile de formă şi de fond ale abrogării sunt stabilite de art. 63 din Legea
24/2000.

Normele Derogative
Derogarea reprezintă o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă,
pe care nu o abrogă, dar îi îngustează sfera de aplicare. Pentru instituirea unei
norme derogatorii se foloseşte formula „prin derogare de la …” urmată de
menţionarea reglementării de la care derogă. Derogarea se face printr-un act
normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de la care se derogă.

Căderea în Desuetudine a normelor juridice

Reprezintă o formă de ieşire din vigoare a normelor juridice, şi intervine
atunci când, deşi formal legea nu a fost abrogată, ea existând ca atare, au dispărut
acele realităţi sociale existente la momentul adoptării normei şi, ca atare, norma nu
mai are obiect de reglementare. Acest fapt poate fi consecinţa schimbărilor
economice sau politice care au intervenit în societate, iar norma juridică nu se mai
poate aplica.

d) Ultraactivitatea legilor
În cadrul procesului de scoatere din vigoare a actelor normative prin
abrogare, pot apărea situaţii în care se pune problema ultraactivităţii legii, adică a
aplicării unor dispoziţii şi după ce actul normativ a fost abrogat. Ultraactivitatea
este considerată ca o excepţie de la regula încetării existenţei legii în momentul
abrogării.
Este cazul legii penale mai favorabile care se va aplica şi după abrogarea sa
şi înlocuirea cu o normă juridică penală mai aspră, pentru faptele penale săvârşite
cât timp legea penală mai favorabilă era în vigoare.

C. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE (A LEGII) ÎN SPAŢIU ŞI

ASUPRA PERSOANELOR
 p.119
Norma juridică română se aplică cetăţenilor săi (care domiciliează pe
teritoriul naţional al statului, cu care se află într-o situaţie juridică de cetăţenie),
apatrizilor care au domiciliul în România şi cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul
României.
Unele legi sunt strict teritoriale, altele sunt strict personale.

Extrateritorialitatea
Este o excepţie de la principiul teritorialităţii legilor. Teritoriul unei misiuni
diplomatice se consideră extrateritoriu al statului primitor (unde se află misiunea)
şi asupra acestui teritoriu acţionează legea statului reprezentat de misiune (statul
trimiţător).
Aceeaşi problemă vizează personalul misiunilor diplomatice, de trei
categorii: personal diplomatic, personal tehnic şi administrativ, personal de
serviciu.
Personalul diplomatic se bucură de imunitate diplomatică, ce constă în
drepturi şi privilegii bine definite, gen: inviolabilitatea persoanei diplomatului,
scutirea de impozite şi taxe procesuale, de taxe vamale, de prestaţii personale,
imunitate de jurisdicţie, etc.
În anumite cazuri, statul acreditat poate cere statului trimiţător rechemarea
diplomatului; în caz de refuz, statul acreditor îl poate declara persona non grata
(persoană indezirabilă) şi să-l expulzeze.

Regimul Juridic al Străinilor

p.120
Noţiunea de străin desemnează persoana care nu are cetăţenia statului unde
se află temporar ori îşi are domiciliul.
O persoană care nu este cetăţean al statului poate locui permanent pe
teritoriul acestuia, cu respectarea condiţiilor legale de şedere, ea continuând să ţină
legătura cu statul al cărui cetăţean este.
În practica internaţională sunt consacrate trei forme de reglementare de către
state a regimului juridic aplicabil străinilor:
• regimul naţional.
• regimul special.
• regimul care decurge din clauza naţiunii celei mai favorizate.

1. Regimul Naţional
Constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură
proprii cetăţeni.
2. Regimul special aplicabil străinilor
 Are în vedere atribuirii unor categorii de străini a unor drepturi stabilite
(convenite) prin acorduri internaţionale sau prin legi naţionale.
3. Regimul ce decurge din „clauza naţiunii celei mai favorizate”
Potrivit uzanţelor internaţionale, „clauza naţiunii celei mai favorizate”
reprezintă un regim juridic consacrat prin acorduri bilaterale, potrivit căruia un stat
acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca şi cel recunoscut cetăţenilor
unui stat terţ considerat favorizat. Este un regim contractual pe baza căruia se
stabilesc drepturi şi obligaţii echitabile pentru cetăţenii unui stat, cu precădere în
relaţii comerciale: importuri, exporturi, tarife vamale, tranzit, drepturi personale
nepatrimoniale.

CAPITOLUL VIII
IZVOARELE DREPTULUI

p.129
Fr. Geny: prin sintagma „izvoare ale dreptului înţelegem materia, elementele
care formează substratul regulilor de drept şi diferite moduri prin care aceste reguli
sunt stabilite şi ne sunt cunoscute”.

2. Izvoare materiale ale dreptului

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi reale, sunt acele condiţii
materiale ale societăţii la un moment dat care stau la baza opţiunii statului în ceea
ce priveşte crearea dreptului.
Sunt considerate izvoare reale ale dreptului factorii de configurare a
dreptului precum: factorul demografic, cadrul social politic, condiţiile materiale,
tradiţia, factorul uman, conştiinţa juridică, solidaritatea socială, nevoia de fericire
în societate.
p.123
Mircea Djuvara (Enciclopedia juridică. Teoria generală a dreptului, p.259):
dreptul este secreţia conştiinţei juridice a societăţii respective. Din această
conştiinţă se naşte dreptul pozitiv, fie că este vorba de dreptul cutumiar, când se
naşte într-un mod inconştient şi latent, fie că este vorba de legea scrisă, care se face
în mod reflectat, prin acţiunea conştientă a legiuitorului”.
Mircea Djuvara: conştiinţa juridică „reprezintă generalizarea, abstracţia
reziduală din toate cazurile individuale de relaţii juridice care se supun aprecierii
noastre în raporturile sociale”.

3. Izvoarele formale ale dreptului

Normele de drept au un caracter general, impersonal şi obligatoriu. Normele
juridice sunt simple abstracţii, care nu se verifică decât prin practică.
 p.124
Izvorul formal este o modelare a „dat”-ului, a relaţiilor sociale e care
legiuitorul le doreşte consacrate în formă juridică.
În Despre spriritul legilor, Montesquieu spune că această modelare prin lege
este o „activitate raţională ce reprezintă fundamentul întregului proces de realizare,
de creare a normelor juridice”.

Izvoarele formale ale dreptului sunt fie creaţie a legiuitorului (statul), fie au
o origine cutumiară, doctrinară sau de altă natură.

A) Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor, el este anterior dreptului formal
adoptat de către stat, fiind rezultanta unor evoluţii, chiar primitive, ale societăţii,
care reclamă o anumită ordonare, o regularizare a relaţiilor dintre membrii săi.
Odată cu apariţia dreptului, deci după apariţia statului, o serie de obiceiuri
care până atunci reprezentau reguli de conduită, constituite cutumiar, printr-o
repetare îndelungată, au îmbrăcat forma dreptului, fiind investite de stat cu această
calitate.
Cutuma, denumită la noi şi obiceiul pământului, s-a născut prin aplicarea
unei aceleiaşi idei juridice într-un mare număr de cazuri individuale succesive, prin
creare de precedente. Cutuma îşi derivă autoritatea dintr- „o practică imemorială,
considerată ca lege de către strămoşi”, în comparaţie cu unele „uzuri”, precum
„uzurile comerciale” care reprezintă „modul tacit în care părţile au înţeles să
convină aşa cum rezultă dintr-o practică dovedită”.
Uzurile comerciale au un caracter convenţional, iar cutuma reprezintă
dreptul pozitiv, ea putând fi invocată în faţa judecătorului.
p.125
Cutuma este practica îndelungată a oamenilor, veche şi necontestată, fiind
considerată izvor de drept, iar cel care a încălcat-o şi o contestă poate fi sancţionat.
Cutuma are o realitate distinctă faţă de jurisprudenţă. Cutuma se consacră
numai prin jurisprurdenţă.

B) Actul normativ
Cunoscut şi sub denumirea generală de lege, actul normativ reprezintă cel
mai important izvor de drept. Actul normativ este un act reflectat de formularea
unei norme de drept, emanaţie directă a autorităţilor statului.
Noţiunea de lege are două accepţiuni:
• lege în sens restrâns, ca act juridic normativ adoptat de Parlament (art. 73
din Constituţia R. Revizuită stabileşte că „Parlamentul adoptă legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare).
 • lege în sens larg, care înseamnă orice act normativ adoptat de o autoritate a
statului, de Parlament sau de orice altă autoritate publică în limitele puterilor
conferite să adopte astfel de acte. În această categorie largă de lege intră şi tratatele
internaţionale, acordurile, convenţiile.
Actul normativ se prezintă sub formă scrisă. Legea constituie dreptul pozitiv
şi nu se va putea modifica până ce nu intervine o nouă lege care să o modifice în
totul sau în parte.
p.126

Legea – ca izvor de drept

- legea ca act juridic adoptat de Parlament.
La Roma, apariţia legii ca izvor al dreptului a apărut pe terenul luptei dintre
patricieni şi plebei. Cuvântul lege (lex) avea înţeles de convenţie. Când convenţia
intervenea între două persoane fizice, lex însemna contract. Atunci când convenţia
intervenea între magistrat şi popor, ea căpăta înţelesul de lege ca formă de
exprimare a dreptului.
Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care
defineau procedura de adoptare a legilor. Magistratul făcea cunoscut proiectul de
lege printr-un edict. Poporul dezbătea propunerea magistratului în adunări
neoficiale, după care era convocat în comiţii spre a se pronunţa. Cetăţenii nu
puteau aduce amendamente proiectului de lege. Dacă erau de acord cu proiectul
propus de către magistrat, răspundeau prin „da” (uti rogas), dacă nu erau de acord
– prin „nu” (antiquo). După ce legea era votată de popor, se supunea ratificării
Senatului, care verifica dacă s-au respectat tradiţiile moravurilor romane. De fapt,
Senatul avea dreptul de a cenzura activitatea adunărilor poporului. Textul legii era
depus în tezaurul statului după care era aprobat de Senat. Un număr de copii ale
textului legii aprobate erau distribuite cetăţenilor.

Structura tehnico-legislativă a legilor era constituită din trei părţi:

a) Prescripţia, care cuprindea numele magistratului care a făcut propunerea,

numele comiţilor care au votat legea, data votării şi ordinea votării în cadrul
comiţiilor.
b) Rogatio, cuprindea textul legii, care putea fi structurat pe capitole şi
paragrafe.
c) Sanctio, cuprindea sancţiunile care puteau fi aplicate în cazul încălcării
rogatio.
p.127
În dreptul feudal, întâlnim cu precădere dreptul cutumiar şi jurisprudenţa,
fapt ce a condus la centralizare, la dese abuzuri din partea puterii în stat, care,
neavând un drept scris, avea tendinţe de aplicare abuzivă atât a obiceiului, cât şi a
jurisprudenţei.
De altfel, aceste situaţii au constituit una dintre solicitările înscrise în
programul revoluţiilor burgheze începute după 1600, unde se cerea întronarea
legalităţii şi desfiinţarea statului poliţienesc, solicitări consacrate ulterior printr-o
vastă activitate de codificare a dreptului, legea trecând pe primul loc în ceea ce
priveşte izvoarele dreptului.
În Franţa, ca o consecinţă a Revoluţiei 1789, vor fi adoptate Codul civil
1804 (Codul napoleonean), urmat de o serie lungă de legi civile sau penale care au
avut ca efect întronarea şi consolidarea definitivă a actului normativ scris sub
forma de „lege”.
Totalitatea actelor normative constituie dreptul scris – „jus scriptum”, fiind
compus din legi, decrete-legi, decrete, ordonanţe, hotărâri, regulamente, decizii,
dispoziţii, etc.
LEGEA
Legea, principalul izvor de drept şi primul dintre actele normative, este
adoptată de Parlament, ca organiul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin. (1) Constituţia României revizuită).
Parlamentul adoptă, în situaţii expres avute în vedere de Constituţie, şi
hotărâri ce pot avea caracter normativ.
Fiind adoptate de autoritatea supremă reprezentativă a poporului român,
titularul „suveranităţii naţionale” (art. 2 alin. (2) Constituţie), legile sunt acte
normative cu forţa juridică cea mai mare, de referinţă şi de conformare pentru toate
celelalte autorităţi, care în cadrul activităţii lor de punere în exercitare a
competenţelor atribuite, trebuie să ţină seama de lege, altminteri actele emise sunt
nule. Legea trebuie să fie constituţională.
Procedura de adoptare este obligatorie pentru orice lege, ea îmbracă caracter
normativ şi are competenţă de reglementare originară şi primară. Trăsătura de
„originară” rezultă din faptul că deasupra autorităţii „unice legiuitoare” –
Parlamentul, nu mai există o altă autoritate, ci numai poporul român, „titularul
suveranităţii”, adică „titularul puterii” întrucât puterea rezidă din suveranitate.
În mod primar, Statul este reprezentat, pe plan intern, normativ, prin
Parlament, iar atunci când se afirmă că „statul are puterea puterilor sale”, înseamnă
că statul, cu ajutorul legilor, poate reglementa oricât şi orice în relaţiile din viaţa
societăţii, fără însă a face rabat de la „dreptul material sau real”, adică de la
realităţile şi cerinţele vieţii sociale.
Deşi sunt adoptate de către o singură autoritate, legile se diferenţiază prin
importanţa relaţiilor pe care le reglementează. Potrivit art. 73 Constituţie,
Parlamentul adoptă p.128 trei categorii de legi: legi constituţionale (fundamentale),
legi organice şi legi ordinare.
 1. Legile Constituţionale
Sunt fundamentale pentru aşezarea şi funcţionarea edificiului politico-statal
şi social. „Constituţia este prima lege constituţională, ea fixează regulile de bază
ale organizării şi funcţionării ordinii în stat”.
Este parea esenţială a dreptului obiectiv (pozitiv) şi cuprinde esenţa
principiilor fundamentale politico-juridice.
I. Muraru, M. Constantinescu, „Studii constituţionale”, 1998, p.7:
„Constituţia ca lege fundamentală a unui stat este imanent legată de evoluţia
sistemului juridic. În cadrul structurii piramidale a acestui sistem, Constituţia
ocupă locul central, ca urmare a poziţiei sale supraordonate, consacrând o anumită
ordine normativă, stabilind prin reglementările sale instituţionale, caracteristicile
de bază ale autorităţilor publice, iar prin reglementările sale substanţiale,
elementele esenţiale ale statutului cetăţenilor şi al guvernanţilor”.
Constituţie – „aşezare cu temei”
Prima Constituţie scrisă, modernă, redactată a poporului român este cea din
1866, după modelul celei belgiene.
În categoria legilor fundamentale intră şi eventualele legi de revizuire a
Constituţiei.
Adoptarea legilor fundamentale se face după o procedură specială, potrivit
teoriei puterii constituante care apare sub două forme:
• puterea constituantă originară.
• puterea constituantă instituită.
p.129
Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai
există constituţie în vigoare (cazuri: state noi, revoluţii, lovituri de stat – în urma
cărora întreg edificiul politic şi juridic existent la momentul evenimentului este
dizolvat), iar puterea constituantă instituită este prevăzută în constituţia existentă.
Actuala Constituţie a României a fost adoptată după o procedură specială
stabilită prin Decretul-lege nr. 92/1990: s-a numit o comisie parlamentară specială,
subordonată Adunării Constituante aleasă la 20 mai 1990, care a elaborat într-o
primă fază principiile (tezele) şi structura pe capitole a viitorului proiect de
constituţie. După ce a primit aprobarea Constituantei, comisia a trecut la
definitivarea textului proiectului de constituţie care a fost supus dezbaterii şi
aprobării Adunării Constituante, pe capitole. Ulterior, s-a supus votului personal,
nominal, întregul act normativ – Constituţia. Astfel aprobată şi adoptată,
Constituţia s-a publicat în Monitorul Oficial al României partea I, spre a fi adusă la
cunoştinţă publică, iar la 8 decembrie 1991 s-a supus aprobării prin referendum
naţional, fiind astfel aprobată. În anul 2003 a avut loc prima revizuire a
Constituţiei, făcută după o procedură similară celei din 1991.
 2. Legile Organice
Alineatul (3) al art. 73 Constituţie, consacrat „legiferării”, precizează ce
domenii ale vieţii sociale se reglementează prin lege organică:
- sistemul electoral.
- organizarea şi funcţionarea partidelor politice.
- organizarea şi desfăşurarea referendumului.
- organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
- regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă.
- infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora.
- acordarea amnistiei sau a graţierii colective.
- organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii; a
instanţelor judecătoreşti; a Ministerului Public.
- statutul funcţionarilor publici.
- contenciosul administrativ.
- regimul general privind raporturile de muncă.
- sindicatele şi protecţia socială.
- organizarea generală a învăţământului.
p.130
- regimul general al cultelor.
- organizarea administraţiei locale, a teritoriului şi regimul general privind
autonomia locală.
- modul de stabilire a zonei economice exclusive.
Alte domenii de reglementare prin lege organică sunt prevăzute distinct în
Constituţie în alte articole, precum cetăţenia (art. 5), stema şi sigiliul statului (art.
12 alin. (4)), organizarea şi funcţionarea Consiliului legislativ (art. 79 alin. (2)),
înfiinţarea de autorităţi administrative autonome (art. 117, alin. (3)), Curtea de
Conturi (art. 140). Curtea Constituţională se înfiinţează şi funcţionează tot prin
lege organică (art. 142 alin. (4)).
Modul de adoptare a legii organice
Cel puţin jumătate plus unu din membrii fiecărei Camere a Parlamentului.

3. Legile Ordinare
În Constituţie sunt prevăzute domeniile în care se reglementează prin lege
organică, ceea ce înseamnă, per a contrario, că reglementarea celorlalte domenii
nesupuse reglementării prin lege organică se va face prin legi ordinare.
Este necesar votul unei majorităţi simple, adică jumătate plus unu din
numărul membrilor fiecărei Camere prezenţi la dezbaterea proiectului de lege. Este
nevoie de cvorumul de şedinţă la dezbatere, care impune prezenţa a cel puţin
jumătate plus unu din numărul total al parlamentarilor ce compun Camera
respectivă.
 4. Hotărârea Parlamentului
Reprezintă o categorie de acte normative cu pondere de reglementare destul
de restrânsă – privind regulamentele Camerelor. Hotărârile Parlamentului se
adoptă potrivit procedurii de adoptare a legilor organice – votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere.
5. Decretul-lege
Reprezintă categoria de act normativ specifică unor perioade de anormalitate
democratică apărute în viaţa societăţii.
p.131
Decretul-lege intervine în reglemntare cu forţa juridică a legilor şi a
celorlalte acte normative, putând merge până la revizuirea sau suspendarea
Constituţiei, după caz, reglementând deci în orice domeniu al vieţii societăţii.
Emiterea sau adoptarea decretelor-legi presupune o situaţie politică tranzitorie,
intervenită în urma unei revoluţii sau demisii „în bloc” a autorităţilor legislative şi
executive ale statului şi până la constituirea pe cale legală a unui nou edificiu
instituţional, noile autorităţi care preiau ad-hoc puterea guvernează prin decrete-
legi. După rev. 1989, odată cu dizolvarea tuturor structurilor de putere ale statului
totalitar, s-a guvernat prin decrete-legi până când s-a constituit noul parlament şi s-
a numit un guvern democrativ legitim.

6. Decretul
Este actul juridic emis sau adoptat fie de către o autoritate a puterii
legislative, fie a puterii executive precum şeful statului, indiferent că instituţia
şefului statului este una colegială sau unipersonală.
Potrivit art. 100 (1) Constituţie, Preşedintele României, în exercitarea
atribuţiilor sale, emite decrete care se publică în M.O. al României partea I.

7. Ordonanţele Guvernului
Constituţia din 1991 şi Legea 90/2001 de organizare şi funcţionare a
Guvernului şi a ministerelor stabilesc că Guvernul poate adopta două categorii de
ordonanţe.
Ordonanţele, ca acte de delegare legislativă, numite şi „ordonanţe obişnuite”,
care sunt adoptate numai pe baza unei legi speciale de abilitare, pot avea ca obiect
de reglementare numai domenii rezervate legilor ordinare. Prin legea de abilitare se
poate restricţiona aceste domenii supuse reglementării prin lege ordinară, perioada
de timp în care Guvernul poate emite ordonanţe şi dacă acestea se supun spre
aprobare Parlamentului până la expirarea perioadei de abilitare sau ulterior, şi toate
consecinţele ce decurg din acest proces decizional special.
Ordonanţele de urgenţă
 Reprezintă o formă de reglementare specială pe care Guvernul o poate
realiza numai în situaţii extraordinare. Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare după
depunerea ei la Camera competentă a Parlamentului spre aprobare şi publicarea în
M.O. (sub sancţiunea inexistenţei ordonanţei), potrivit art. 108 alin. (4) ultima
frază.

8. Hotărârile Guvernului
Sunt acte cu caracter normativ sau cu caracter individual pe care le poate
adopta Guvernul în exercitarea atribuţiilor sale curente de „realizare a politicii
interne şi externe a ţării” şi de „conducere generală a administraţiei publice”.
Hotărârile se semnează de către primul-ministru al Guvernului şi se
contrasemnează de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Lipsa
contrasemnării face imposibilă publicarea în Monitorul Oficial al României, aşadar
inexistenţa actului.

Alte forme de existenţă a actului normativ sunt reprezentate de ordine ale

miniştrilor, ale prefecţilor, decizii sau ordine ale autorităţilor administrative
autonome centrale, hotărâri ale autorităţilor deliberative locale (consilii locale,
consilii judeţene), dispoziţii ale primarilor.

p.133

C) Doctrina –izvor de drept

Doctrina reprezintă „un ansamblu de principii ce aparţin unui sistem politic,
juridic, religios”.
În domeniul dreptului, doctrina reprezintă acele interpretări, convingeri la
care ajung oamenii de ştiinţă, care investighează fenomenul juridic, atât din
perspectiva viitoarelor reglementări, sesizând nevoile sociale care trebuie să-şi
regăsească o codificare juridică, cât şi din analiza reglementărilor existente ale
dreptului pozitiv, îmbunătăţirile care trebuie aduse(propuneri de lege ferenda),
modul de interpretare, raportarea în timp şi la dreptul comparat al normelor interne.

d) Practica judiciară şi Precedentul judiciar

- jurisprudenţa.
Reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele
judecătoreşti, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe în cazuri concrete
(speţe).
Judecătorul nu se sesizează din oficiu, ci el este sesizat de partea interesată
sau de procuror. Judecătorul investit prin sesizarea uneia dintre părţi trebuie să
judece cauza şi să pronunţe hotărârea ce îmbracă diverse denumiri: sentinţă,
decizie.
În cazul dat, judecătorul interpretează şi aplică legea, norma juridică ce a
reglementat raportul juridic dedus judecăţii.
În sistemul românesc de drept, jurisprudenţa nu este considerată izvor de
drept.

e) Contractul normativ
Reprezintă un izvor de drept restrâns. S-a folosit în special în perioada
solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stări
sociale, ori dintre aceste stări sociale şi monarh.
Ex. Magna Charta Libertatum
Contractul normativ reprezintă un izvor în dreptul constituţional, cu privire
la forma confederaţiilor, a federaţiilor de state, acestea conţinând principiile
generale de uniune.
În dreptul intern românesc, contractul normativ îşi află aplicarea în dreptul
muncii (contractul colectiv de muncă), în mişcarea sindicală (prin unirea unor
federaţii, uniuni sindicale).
În dreptul internaţional public, găsim o specie de contract normativ sub
forma unor tratate.

CAPITOLUL IX
SISTEMUL DREPTULUI

p.135
Sistem: ansamblu de elemente legate între ele, având ceva comun care le
armonizează şi constituie un tot unitar.
Din ce în ce mai multe relaţii sociale sunt reglementate prin norme juridice,
fapt ce face să crească numărul actelor normative.
Atunci când există un sistem statal, politic, există şi un sistem juridic, de
drept, întrucât normele juridice nu reglementează în general, ci ele sunt adoptate cu
scopul de a reglementa relaţiile sociale pe domenii distincte, acestea cuprinzând fie
întreaga societate, fie anumite circumscripţii teritoriale.
Dreptul este un fenomen social puternic influenţat de dinamica evoluţiei
sociale; atunci când dinamica socială reclamă modificarea unor reglementări
juridice, este necesar ca modificarea ce intervine să se armonizeze cu celelalte acte
normative (pentru a nu crea confuzie în activitatea de executare a normelor
juridice).
 Dreptul pozitiv este organizat potrivit unor reguli clare, logice, există o
ierarhie a actelor normative, fiecare act normativ sau simplă normă juridică are o
forţă juridică corespunzător poziţiei autorităţii emitente în cadrul sistemului statal.
p.136
Norma juridică este elementul de bază al sistemului dreptului. Normele se
grupează pe instituţii şi ramuri: sistemul dreptului este rezultanta unităţii ramurilor
şi a instituţiilor juridice.
Sistemul dreptului este opera legiuitorului – cum anume va sistematiza
legislaţia, pe ce criterii, ce conţinut şi ce regim juridic au diverse norme juridice.
Elementele de bază ale sistemului drepului: normele juridice, instituţiile
juridice sau ramurile juridice.
Domeniul reglementării juridice se detaşează de alte părţi ale vieţii sociale
prin aceea că normele de drept privesc întreaga societate, au impact asupra tuturor
cetăţenilor.

2. Diviziunile dreptului: intern şi extern

p.137
Dreptul pozitiv, obiectiv se divide în funcţie de o serie de criterii.
Un prim criteriu folosit este cel al teritoriului. Ca element al statului şi ca
întindere a forţei dreptului, statul acţionează „discreţionar” pe un anumit teritoriu,
denumit teritoriu naţional, şi asupra persoanelor stabilite pe acest teritoriu. Puterea
decizională, de reglementare, a statului, se circumscrie acestui teritoriu.
Statele „convieţuiesc” pe arena internaţională, îşi stabilesc relaţiilor
economice, diplomatice, culturale, îşi protejează proprii cetăţeni aflaţi pe teritoriul
altor state. Din acest punct de vedere, există un drept intern care se aplică exclusiv
pe teritoriul naţional şi asupra persoanelor aflate pe acesta şi un drept extern ce se
referă la relaţiile dintre state sau dintre cetăţenii diverselor state.

b) Drept determinator şi drept sancţionar

M. Djuvara clasifică dreptul şi în funcţie de conţinutul normelor juridice în
drept determinator şi drept sancţionar.
Dreptul determinator este constituit din normele juridice care determină ce
trebuie să facă persoanele, conduita lor permanentă în cadrul anumitor raporturi
juridice. Întinderea normelor de drept determimator este mare, multe din aceste
norme având rolul primordial de a fixa conduita cadru a persoanelor.
Dreptul sancţionator este alcătuit din normele juridice care sancţionează
încălcarea conduitei prescrise manifestată prin nesocotirea normelor
determinatorii. Asemenea norme întâlnim în special în ramurile dreptului public,
care prin natura lor sunt imperative şi onerative.
Sancţiunea este elementul care asigură respectarea normelor juridice.
 p.138
c) Dreptul public şi dreptul privat
Rolul normelor juridice este acela de a stabili conduita oamenilor în relaţiile
sociale.
Oamenii se pot manifesta în realitate socială în mod singular (ca persoane
fizice) sau ca reprezentanţi ai unei persoane juridice (care poate însemna interesele
particulare ale unui grup uman sau interesele generale, publice ale statului sau ale
unor colectivităţi umane).
Când statul apare în calitate de parte într-un raport juridic oarecarene aflăm
în prezenţa unui act de drept privat. Statul, autoritatea sau instituţia publică pot
încheia acte private.
p.139
Statul este obligat să se manifeste în mod continuu în viaţa societăţii.
Normele dreptului public interesează nu numai statul, ci şi particularii, care
sunt beneficiarii serviciilor publice organizate şi desfăşurate de stat. Iar normele
juridice de drept privat interesează statul pentru ca relaţiile juridice dintre
particulari să se desfăşoare legal, să nu existe particulari prejudiciaţi de către
ceilalţi, statul ocrotind şi garantând proprietatea şi celelalte drepturi şi libertăţi
fundamentale.
Dreptul este o reacţie directă, formală a statului, ca răspuns la nevoile sociale
existente la un moment dat. Statul este interesat ca ordinea socială pe care a
instituit-o prin dreptul formal, prin normele juridice să fie respectată, ea interesând
întreg organismul social.
Diviziunea dreptului în public şi privat are în vedere categoria relaţiilor
sociale pe care le reglementează şi protejează normele de drept public, respectiv
cele de drept privat.
Relaţiile juridice care se nasc între oameni implică o anumită conştiinţă
juridică comună, formată în timp din ideile, convingerile, nevoile comune,
necesare desfăşurării vieţii sociale. Statul când legiferează trebuie să ţină seama de
această conştiinţă socială, de reprezentările pe care le au membrii societăţii cu
privire la rolul statului şi la anumite nevoi sociale care trebuie reglementate juridic.
p.140 De cele mai multe ori, realitatea socială se naşte înaintea legiferării.
Realităţilor juridice le corespund realităţile sociologice.

Dreptul Public. Structură

Parte componentă a dreptului obiectiv, dreptul public cuprinde mai multe

ramuri de drept care au o caracteristică apropiată, aceea că normele juridice care
constituie dreptul public sunt în principiu norme imperative, ele au în vedere
reglementarea relaţiilor sociale din zona constituirii, organizării şi funcţionării
autorităţilor statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, protecţia juridică a
valorilor esenţiale ale societăţii.

Dreptul Constituţional – ramură a dreptului public

Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public, este o ştiinţă juridică
de ramură.
Ca ramură de drept, dreptul constituţional cuprinde normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statele a puterii (cf. Muraru).
Dreptul constituţional aparţine diviziunii dreptului public, iar prin normele
juridice ce le cuprinde consacră şi ocroteşte cele mai importante valori sociale,
economice, politice.
În Enciclopedia juridică, p.58. M. Djuvara spune că „dreptul constituţional
este rezultanta vie a vieţii întregi trecute şi prezente a poporului respectiv luat ca
totalitate politică, adică a statului respectiv”.
I. Corbeanu, M. Corbeanu (Drept constituţional şi instituţii politice, 2004, p.
12): „întreg dreptul constituţional are ca obiect studiul juridic al statului ca o
instituţie centrală organizată, generatoare a dreptului”.

Dreptul Administrativ – ramură a dreptului public

Cuprinde normele juridice privitoare la crearea, organizarea şi funcţionarea
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice.
Administraţia publică este o activitate raţională de organizare şi executare
concretă a legilor şi a celorlalte acte normative emise sau adoptate de către
autorităţile publice, în regim de putere publică, în mod continuu, care nu intră în
competenţa Parlamentului sau a autorităţilor judecătoreşti.
Administraţia are misiunea de a pune în executare legile.
Dreptul aplicabil administraţiei, dreptul administrativ, este format din
normele juridice pe baza cărora se desfăşoară întreaga activitate a administraţiei –
constituire, organizare, funcţionare, competenţe, în regim de putere publică,
statutul funcţionarilor publici, responsabilitatea administraţiei.

p.142
Trăsăturile Dreptului Administrativ

Normele juridice aplicabile administraţiei care constituie ramura dreptului

administrativ sunt eminamente imperative, constituind un regim juridic derogator
dreptului comun, sunt cu precădere în legile adoptate de Parlament, fiecare
structură administrativă (organ, autoritate, instituţie sau serviciu public) desfăşoară
o activitate subordonată legii.
 Dreptul Penal
Ramură a dreptului public.
Cuprinde normele juridice care reglementează regimul juridic al valorilor
sociale ocrotite prin normele juridice penale, regimul pedepselor, etc. El pune în
opoziţie pe particular cu interesul general reprezentat prin stat.

Dreptul Internaţional Public

Nevoile relaţiilor dintre state, ca persoane juridice de drept public.
Este constituit din normele juridice care privesc relaţiile dintre state, ca
subiecte ale raporturilor de drept internaţional, ca reprezentante ale colectivităţilor
umane organizate statal. Normele de drept internaţional public se regăsesc în
special în tratatele bilaterale şi multilaterale.

DREPTUL PRIVAT
Structură

p.143
Dreptul civil reprezintă fundamentul dreptului privat. El constituie dreptul
comun în materie de drept privat. Dreptul civil se ocupă de viaţa privată şi
patrimonială a particularilor.
G. Boroi (Drept civil. Partea generală, 1998):
Dreptul civil este acea parte a dreptului care reglementează prin normele sale
raporturi juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale care se stabilesc între
persoane fizice şi/sau juridice aflate într-o situaţie de egalitate juridică.
Obiectul de reglementare a dreptului civil îl constituie două categorii de
raporturi juridice:
• raporturile patrimoniale.
• raporturile personale nepatrimoniale.

Dreptul Comercial
Ramură a dreptului privat, desprinsă din dreptul civil, cuprinzând normele
juridice pe baza cărora se desfăşoară relaţiile comerciale.
„Ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor
juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate
de lege fapte de comerţ, precum şi a raporturilor juridice la care participă
persoanele care au calitate de comerciant” (S. Cărpenaru).

Dreptul Muncii
I.T. Ştefănescu – „Dreptul muncii”: acesta cuprinde „ansamblul normelor
juridice prin care sunt reglementate relaţiile care se stabilesc în procesul încheierii,
executării, modificării şi încetării raporturilor juridice de muncă, întemeiate, în
principal, pe contractul individual de muncă”.
Dreptul muncii are în vedere „analiza raporturilor de muncă dintre angajatori
şi angajaţii lor”.

CAPITOLUL X
REALIZAREA DREPTULUI

p.144
R. von Ihering (Lupta pentru drept):
Realizarea juridică a dreptului depinde de îndeplinirea de către autorităţile şi
funcţionarii statului a obligaţiei lor, dar este necesar ca particularii să-şi apere
singuri dreptul.
Adoptarea actelor normative de către autorităţile publice competente are
drept scop reglementarea relaţiilor sociale în vederea instituirii unei ordini juridice
armonioase în societate. Tot mai multe relaţii sociale iau naştere sub incidenţa
dreptului, a normelor juridice.

2. Noţiunea de realizare a dreptului

Realizarea dreptului reprezintă o activitate complexă şi continuă de
transpunere în realitatea vieţii sociale a normelor juridice.
În activitatea de „realizare a dreptului” sunt implicaţi direct oamenii, atât ca
persoane fizice, subiecte individuale de drept, cât şi ca persoane juridice, subiecte
colective de drept. Acestea acţionează şi se manifestă ca subiecte de drept privat
(societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii) sau autorităţi şi instituţii publice.
Toate subiectele de drept au obligaţia legală şi morală de a respecta p.145 şi
duce la îndeplinire dispoziţiile normelor juridice, fiecare din poziţia pe care o are
în societate, de conformare sau de aplicare a dreptului.
Activitatea de realizare a dreptului defineşte acţiunea de respectare a
dreptului, implicarea autorităţilor publice conform competenţelor proprii.
În procesul de realizare a dreptului trebuie pornit de la realităţile sociale care
au generat adoptarea normelor juridice (izvoarele de drept material) şi conduita
oamenilor (gradul de acceptare a normelor juridice). Relaţia dintre realitatea
socială conceptualizată de stat şi transpusă în conţinutul normelor juridice, şi,
respectiv, ataşamentul cetăţenilor la valorile sociale astfel protejate prin
intermediul normelor juridice.

3. Modalităţile (Formele) Realizării Dreptului

p.146
 Dreptul oferă oamenilor modele de comportament. Statul ca reprezentantul
politic al societăţii, atunci când creează normele juridice, trebuie să ţină seama de
un compex de factori care vor participa la punerea în aplicare a normelor juridice
edictate, între care amintim: gradul de înţelegere şi de acceptare benevolă a
cadrului juridic (ordinea juridică) creat prin normele de drept, conştiinţa juridică a
societăţii, gradul de bunăstare a cetăţenilor, etc.
Realizarea dreptului în concret are loc în diverse forme sau modalităţi:
1. Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor
Dreptul instituie un comportament obligatoriu pentru subiectele cărora li se
adresează. Fie că au un caracter imperativ sau supletiv, normele juridice reprezintă
întotdeauna ordine ale statului.
Două cauze ale necunoaşterii dreptului:
Autorităţile statului nu au luat măsurile legale pentru a aduce la cunoştinţă
publică normele de drept edictate în mod real.
Subiecţii – adresanţii normelor de drept ignoră obligaţia legală pe care o au
de a cunoaşte legile ţării.
p.147
Există obligaţia de cunoaştere a legii, iar o obligaţie juridică neexecutată
poate avea consecinţe juridice, sancţiuni.
O primă măsură din partea statului în planul concret al procesului amplu de
realizare a dreptului îl constituie aducerea la cunoştinţa publică a normelor juridice
prin publicarea lor.
Normele juridice acţionează numai pentru viitor, nu retroactivează (oamenii
trebuie să aibă mai întâi posibilitatea de a cunoaşte care este conduita prototip
fixată de stat spre a-şi manifesta propriul comportament potrivit conduitei
prescrise.
Realizarea dreptului prin această metodă, şi anume activitatea de respectare
şi executare a legilor, impune următoarele manifestări active sau pasive:
1. subiectele de drept respectă întocmai conduita impusă prin norme juridice.
2. subiectele de drept se abţin şi nu dau naştere la raporturi juridice (drept în
conservare).
3. autorităţile publice participă fiecare în raport de competenţele atribuite
legal, la executarea acestor competenţe printr-o activitate legală continuă şi
neabuzivă.
De esenţa normei juridice se leagă două aspecte:
• conformarea comportamentului propriu conduitei tipice stabilite de norma
juridică.
• lipsa unor manifestări (acte şi fapte) sau a unor evenimente care să impună
subordonarea noastră normelor juridice, adică neîmplinirea premiselor unui raport
juridic.
 b) Aplicarea normelor juridice de către autorităţile şi instituţiile publice
p.148
Cerinţelor sociale trebuie să li se dea satisfacţie prin adoptarea cadrului
normativ general al societăţii.
Normele de drept astfel edictate trebuie executate, puse în aplicare, fapt ce
necesită implicarea directă a unor autorităţi publice în procesul de realizare a
dreptului. Aplicarea revine nu numai autorităţilor publice, ci şi celorlalte subiecte
de drept.
Sunt considerate acte de aplicare a dreptului unele acte normative adoptate
sau emise în aplicarea generală a legii – precum: Hotărâri de Guvern, Deciziile
Primului Ministru, ordinele de numire ori de eliberare dintr-o funcţie a unei
persoane, normele metodologice, instrucţiunile, procesul verbal de impunere
fiscală, procesul verbal de stabilire a contravenţiei, dispoziţia de imputare a unei
sume de bani, decizia de pensionare, eliberarea unui certificat de stare civilă,
hotărârea judecătorească, regulamentul de organizare şi funcţionare, autorizaţiile şi
licenţele administrative, avizele, etc.
p.149
În sens strict juridic, actul de aplicare a dreptului trebuie să aibă un caracter
concret, individual, să pornească de la un caz particular pe care-l soluţionează; este
aplicarea generalului la particular.
Dacă normele juridice se prezintă cu caracter general şi impersonal, actele de
aplicare a normelor juridice conduc la concretizarea pe o situaţie anume, a
conţinutului normei juridice, este o parte individualizată a generalităţii normei
juridice.
Cine poate elabora acte de aplicare?
Parlamentul nu adoptă numai acte normative, legi, ci adoptă şi acte de
aplicare, de realizare a dispoziţiilor constituţionale – cum ar fi hotărârea prin care
se acordă încredere Guvernului şi se acceptă programul de guvernare (art. 103, (2)
şi (3) Constituţie).
Guvernul, ministerele, instituţiile subordonate acestora, autorităţile publice
autonome centrale sau locale, în domeniul lor de activitate, emit acte de aplicare a
dreptului.
Instanţele judecătoreşti nu au competenţă normativă, nu emit acte cu caracter
normativ, ci exclusiv acte de realizare a dreptului.

4. Fazele Aplicării Dreptului

• Autorităţile publice implicate prioritar în realizarea dreptului sunt cele

judecătoreşti.
• autorităţile administraţiei publice au competenţe în aplicarea dreptului.
 p.150
Etape ale realizării dreptului

a) Stabilirea stării de fapt

Mai întâi trebuie stabilită situaţia de fapt, ce constă în cercetarea, observarea,
anliza în concret a ceea ce trebuie lămurit şi aplicat. Cel competent să aplice norma
juridică la cazul dat este obligat să facă o evaluare profundă, complexă şi completă
a faptelor, a cerinţelor pentru care se va pronunţa.
b) Stabilirea normei juridice aplicabile (a stării de drept)
Odată cunoscută situaţia de fapt, se impune a stabili norma juridică
aplicabilă. Dacă, de pildă, reclamantul nu a indicat o anumită normă de drept – în
faţa instanţelor de judecată el trebuie obligatoriu să-şi clarifice care este temeiul de
drept al cererii sale, pentru ca magistratul să poată decide, ţinând seama că în
litigiile civile, comerciale sau de contencios administrativ funcţionează principiul
disponibilităţii, potrivit căruia cel care formulează o cerere are posibilitatea de a-şi
restrânge pretenţiile sau de a renunţa la cerere în tot cursul procesului.
c) Elaborarea actului de aplicare
În cazul autorităţilor judecătoreşti, acesta poartă denumirea de „pronunţare a
hotărârii judecătoreşti”.
Elaborarea actului de aplicare reprezintă faza finală a activităţii de realizare
a dreptului, stabilind o situaţie juridică concretă.
În cazul aplicării dreptului de către instanţa judecătorească, în funcţie de
natura litigiului soluţionat:
a) dacă acţiunea a fost civilă, hotărârea judecătorească pronunţată (actul de
aplicare) poate cuprinde recunoaşterea unor drepturi sau a unor obligaţii civile,
după caz. După ce ea va rămâne irevocabilă (fie că nu a fost atacată cu apel sau cu
recurs ori aceste căi de atac au fost respinse), hotărârea se va bucura de autoritate
de lucru judecat, devine titlu executoriu şi poate fi pusă în aplicare fără ca persoana
care a pierdut procesul să mai poată formula o cerere nouă cu acelaşi obiect.
Dacă instanţa de judecată s-a pronunţat în domeniul dreptului penal,
hotărârea va conţine sancţiunea pedepsei ce urmează a fi executată de cel care a
săvârşit fapta şi pentru care s-a investit instanţa sau, în cazuri expres prevăzute de
legea penală sau de procedura penală, achitarea inculpatului, când nu sunt
îndeplinite condiţiile legale de condamnare.
p.152
Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond (prima instanţă) se
numesc sentinţe, iar cele date în căi de atac sau ca primă instanţă de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie se numesc decizii.
Actul de aplicare a dreptului – hotărârea judecătorească – se compune din
trei părţi:
 1. Partea introductivă:
Cuprinde denumirea instanţei, a membrilor completului de judecată, a
dosarului, a părţilor din cauză, data când a avut loc dezbaterea, când s-a pronunţat
instanţa.
De asemenea, se vor consemna concluziile părţilor şi alte elemente
introductive.
2. Considerentele:
Formează partea cea mai evoluată a hotărârii, instanţa consemnând situaţia
de fapt şi cea de drept pe care a identificat-o, motivul pentru care va admite sau
respinge cererea, în detaliu, pentru ca dispozitivul hotărârii să poată fi cu uşurinţă
înţeles.
3. Dispozitivul:
Partea finală. Decizia asupra căreia s-a oprit instanţa. Aici se arată dacă
admite sau nu acţiunea, limitele admiterii, drepturile recunoscute părţilor,
obligaţiile impuse, termenul în care poate fi exercitată calea de atac pe care trebuie
să o precizeze – apel sau recurs.
Dispozitivul se redactează de îndată ce s-a pronunţat fiindcă el va fi citit în
şedinţă publică, se va consemna în dosar şi în registrul de evidenţă a cauzelor, din
acel moment instanţa fiind dezinvestită. Aceasta se numeşte „minută”.
Urmează semnătura magistraţilor care au compus completul de judecată şi a
grefierului sau a magistratului asistent în cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

CAPITOLUL XI
INTERPRETAREA DREPTULUI
(a normelor juridice)
p.154

1. Noţiune
În activitatea de aplicare a dreptului, autorităţile publice competente se
confruntă cu cerinţele de „încadrare juridică” a situaţiilor de fapt, concrete, şi cu
aplicarea acelor norme juridice în vederea elaborării actului juridic individual.
Normele juridice trebuie interpretate pentru a se stabili sensul exact urmărit
de către legiuitor în momentul elaborării lor.
Interpretarea normelor juridice face parte din procesul aplicării dreptului.
Interpretarea este operaţiunea prin care se stabileşte o legătură logică între
drept şi punerea sa în aplicare. Activitatea de interpretare este una care implică atât
cunoaşterea normelor juridice care se aplică, cât şi a situaţiilor şi împrejurărilor în
care se aplică.
Interpretarea normelor juridice: lămurirea exactă şi completă a conţinutului
normelor juridice.
 p.155
Normele juridice nu pot cuprinde toate situaţiile în care se vor aplica, îşi
păstrează caracterul general şi impersonal, de unde importanţa procesului de
interpretare. Scopul fiecărui act de interpretare este acela de a realiza dreptatea şi
justiţia socială, aşa cum ea este percepută de realitatea socială, de legiuitor, la un
moment dat.
Izvoarele dreptului sunt de două feluri: materiale (reale) şi formale, cele
materiale fiind reprezentate de către realitatea socială aşa cum este ea percepută.

2. Formele interpretării
p.156
Activitatea de interpretare implică modificări de esenţă în societate, prin
crearea sau stingerea unor situaţii juridice.
Există două categorii de interpretări ale dreptului: interpretarea oficială
(obligatorie) şi cea neoficială.
a) Interpretarea oficială este cu caracter general sau cauzal, de speţă. Ea este
făcută de către o autoritate publică competentă în această direcţie. Interpretarea
oficială cu caracter general este făcută de autoritatea publică ce adoptă norme
juridice de interpretare a unor legi.
Interpretarea generală oficială poate fi făcută fie de către autoritatea care a
adoptat actul normativ interpretat, fie de o altă autoritate – cum e cazul Guvernului
care, pe calea unei Ordonanţe de Urgenţă, poate da o interpretare dispoziţiilor unei
legi adoptate de Parlament.
Acest tip de interpretare, oficială, generală, se materializează într-un act
normativ ulterior, având trăsăturile caracteristice ale unei norme general obligatorii
precum orice alt act juridic ce emană de la o autoritate publică.

b) Interpretarea oficială cauzală (judiciară) sau de speţă

Este făcută de autorităţile competente să aplice dreptul cu ocazia rezolvării
unor cazuri concrete denumite speţe. Are caracteristica de a fi obligatorie numai în
cauza dată.
În cazul interpretării oficiale generale, interpretarea dobândeşte un fel de
autonomie având drept consecinţă lămurirea, clarificarea sensului unei norme
juridice, indiferent dacă norma interpretată se va aplica sau nu.
Interpretarea oficială cauzală, denumită şi concretă, de speţă, se realizează în
raport cu o anumită situaţie, naşterea unui raport juridic concret, în care norma
juridică reprezintă o premisă a naşterii raportului juridic.
p.159
c) Interpretarea neoficială (doctrinară)
 Este realizată de către specialişti în domeniul dreptului, fiind un tip de
interpretare materializat prin studii, cursuri universitare, pledoarii.

3. Metodele interpretării normelor juridice

p.159
În realizarea interpretării normelor juridice, organul de aplicare trebuie să
utilizeze o serie de tehnici, metode cu ajutorul cărora să poată fi luate în calcul
toate aspectele ce ţin de conţinutul actului, de trăsătura ipotezei, a dispoziţiei, de
conţinutul unitar al actului normativ în care se găseşte norma juridică aplicabilă.
Metode: gramaticală, istorică, sistematică, logică.
Concepţia exegetică şi concepţie liberei cercetări ştiinţifice
Concepţia exegetică pură reduce obligaţia juristului la comentariul legii
articol cu articol. Normele juridice se găsesc întotdeauna în cadrul unui act
normativ, fie că acesta are un singur articol sau mai multe.
Potrivit concepţiei „liberei cercetări ştiinţifice”, în măsura în care legea este
demodată sau insuficientă, soluţia trebuie căutată în mod liber.
p..160
Principii de interpretare:
a) „dacă legea este limpede, judecătorul nu are decât sarcina să o aplice”
(optima lex, quae minimum judici, optimus judex qui minimumaibi)
b) legea trebuie să se aplice în legea şi spiritul său.
c) unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie (ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debens).
d) norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non
derogant).
p.161
În doctrină s-au cristalizat un număr de metode de interpretare a normelor
juridice.
a) Metoda gramaticală
Interpretul trebuie să stabilească sensul cuvintelor utilizate de către legiuitor,
analiza morfologică şi sintactică a conţinutului actului normativ, a normelor
cuprinse în el. Legătura dintre cuvinte, cum este construită fraza, propoziţia, dacă
cuvintele utlizate de legiuitor în textul analizat au o accepţiune comună sau una
specific juridică.
b) Metoda istorică
Presupune iniţial stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice,
pornind de la analiza condiţiilor istorice, social-politice în contextul cărora s-a
adoptat actul care trebuie interpretat.
(izvoare de documentare, dezbaterile din jurul actului normativ)
c) Metoda sistemică
 Urmăreşte clarificarea sensului unei norme juridice prin coroborarea cu alte
norme juridice din alt act normativ. Este eficientă în cazul normelor incomplete, de
trimitere, a normelor în alb care-şi dobândesc conţinut deplin numai prin adăugirea
realizată pe calea interpretării, prin conexiuni.
p.162
d) Metoda logică
Se porneşte de la examinarea textului prin aplicarea regulilor logicii formale,
utilizându-se formulări analitice de genul „per a contrario”, „a fortiori”, „ad
absurdum”, „a pari”.
Raţionamentul per a contrario deduce din opoziţie unei ipoteze opoziţia unor
consecinţe.
Raţionamentul a fortiori se bazează pe ideea că cine poate mult poate şi mai
puţin.
Raţionamentul ad absurdum (prin absurd) desemnează faptul că numai o
singură soluţie logică poate exista.

e) Metoda teleologică
„După scop”.
Are în vedere descoperirea sensului actului normativ: ce anume a avut în
vedere legiuitorul, ce scop l-a determinat să rezolve prin adoptarea actului analizat.
Pentru a afla care a fost intenţia legiuitorului, trebuie cunoscută politica
legislativă din epocă, orientarea legislatorului.

4. Rezultatele interpretării
p.163
În urma interpretării pot fi găsite trei soluţii:
a) Interpretarea literală („ad literam”) sau „interpretatio declarativa”, când
autoritatea publică ajunge la concluzia că textul juridic interpretat corespunde
întocmai unor realităţi sociale.
b) Când textul normei juridice trebuie aplicat extensiv (prin extensie) şi la
alte situaţii decât cele rezultate direct din text.
Prin extensie, dispoziţiile art. 108 (1) din Constituţie privitoare la „actele
Guvernului” alin. 4 sunt coroborate cu art 115 alin. (4) privind ordonanţele de
urgenţă: prin extensie, dispoziţiile art. 108 (1) se referă şi la ordonanţele de
urgenţă.
c) Interpretarea restrictivă a textului analizat
În urma analizei interpretative a unui text legal, care aparent s-ar aplica unor
situaţii sau subiecţi mai ampli, poate duce la concluzia că, de fapt, aria de
aplicabilitate este mai restrânsă.
 5. Spiritul şi litera legii. Abuzul de drept. Frauda la lege
p.164
Normele juridice trebuie înţelese în relativitatea lor, în dinamica
modificărilor sociale căreia trebuie să se supună şi legile juridice.
Spiritul legii scoate în evidenţă scopul, mobilul avut în vedere de către
legiuitor atunci când acesta a reglementat.
Litera legii ne suce la interpretarea literară exactă a conţinutului actului
normativ.
Frauda la lege este definită în doctrina juridică drept „o manevră ilegitimă
făcută în scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt în mod normal
aplicabile, pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli anumite
consecinţe legale care nu convin, a profita de reglementări juridice mai favorabile,
prin diverse artificii nepermise de lege” (D. Ciobanu, Introd. în studiul dreptului).

CAPITOLUL XII
RAPORTUL JURIDIC
p.166
Raportul juridic este o relaţie juridică.
M. Djuvara: „relaţia juridică este aprecierea care se poate face din punctul de
vedere al dreptăţii faptei unei persoane în raport cu o altă persoană. Se atribuie
astfel uneia un drept cu un anume obiect determinat faţă de cealaltă care, prin
aceasta, are o obligaţie”.
Relaţia se naşte între două persoane.
Relaţia juridică are în vedere actele, manifestările exterioare ale persoanelor,
având ca scop nu numai instinctul individual de conservare, ci şi idealul moral din
sufletul fiecăruia dintre noi, aşa cum se manifestă el prin conştiinţa societăţii, la un
moment dat (M. Djuvara).
Acţiunea individului este subordonată unui scop. Atât acţiunile cât şi scopul
acestora trebuie să se desfăşoare după regulile juridice existente în societate la
momentul de referinţă. Dreptul are un rol esenţial în reglementarea relaţiilor
sociale.
p.167
Întreaga activitate a societăţii se subsumează cadrului organizatoric instituit
prin normele juridice. Există suficiente relaţii sociale care nu sunt reglementate
juridic, acestea menţinându-se în zona moralei, a socialului, a bunei cuviinţe – şi
nu pot fi înlocuite cu norme juridice.
Raportul juridic este o relaţie socială care ia naştere, se modifică ori se stinge
sub impactul normelor juridice.
Cât timp relaţiile interumane se desfăşoară într-o zonă a socialului,
nereglementată prin norme juridice, respectiva relaţie rămâne doar socială, nu şi
juridică. Crearea unui raport juridic presupune participarea conştientă a oamenilor,
adică realizarea reprezentărilor, ideilor, convingerilor şi a voinţei celui care acceptă
să fie parte într-un astfel de raport.

2. Condiţiile/Premisele Raportului Juridic

a) Norma juridică sau norma de drept

Are rolul de a contura comportamentul oamenilor în orice raport social în
care statul a intervenit, reglementând conduita oamenilor prin norme juridice.
Norma juridică este o premisă esenţială a unui raport juridic. Normele
juridice au misiunea nu numai de a stabili desfăşurarea unor relaţii sociale,
conduita oamenilor într-o anumită situaţie, dar ele pot avea şi un rol prohibitiv,
care să interzică oamenilor de a face ceva anume, a se abţine de la o anumită
conduită, altminteri se încalcă ordinea de drept.
Se spune despre aceste norme juridice că, practic, nu ajung decât rareori să
constituie premise ale raorturilor juridice, întrucât atâta timp cât oamenii nu le
încalcă, atâta timp cât oamenii se abţin de la o acţiune peste limitele legii,
înseamnă că raportul social nu se realizează sub incidenţa normei juridice, aşadar
norma juridică nu s-a aplicat unei situaţii date.
Astfel de norme juridice sunt specifice dreptului public şi cu precădere
dreptului penal, unde norma juridică, de regulă, are un caracter prohibitiv, iar prin
acţiunea de conformare a oamenilor, adică de neîncălcare a normelor juridice, nu ia
naştere un raport juridic concret, ci un raport juridic generic, de conformare.
p.168
Raportul juridic de conformare presupune adoptarea unei conduite prudente,
de teama consecinţelor juridice inerente, deci a pedepsei. Acest punct de vedere
exprimat în doctrină nu este agreat de mulţi autori, plecându-se tocmai de la faptul
că raportul juridic este un raport social concret, în care fiecare parte, fiecare subiect
este titular de drepturi şi obligaţii. Or, cât timp oamenii nu se manifestă, ei nu dau
naştere la raporturi juridice.
Legea are o adresă precisă şi permanentă – conduita normativă impusă
oamenilor.

b) Subiectele raportului juridic

Dacă raportul juridic este un raport social, el este, în consecinţă, un raport
între oameni. Deci, subiecte ale raporturilor juridice sunt numai oamenii, fie că se
manifestă ca persoane fizice, înzestrate cu capacitate juridică, fie că se manifestă
ca reprezentanţi ai persoanelor juridice.
Nu se poate naşte un raport juridic între persoane şi bunuri, ci numai între
oameni, dar, uneori, şi cu privire la bunuri.
 c) Faptele juridice
Normele juridice au un caracter general, ele au în vedere situaţii ipotetice.
Simpla existenţă a normelor juridice nu creează raporturi juridice. Nici simpla
existenţă a oamenilor şi a normelor juridice nu creează raporturi juridice.
p.169
Este necesar să existe şi anumite manifestări ale oamenilor, anumite fapte pe
care norma juridică le-a anticipat, le-a avut în vedere ipotetic. Este nevoie de o
acţiune a omului pentru ca, în acest fel, să se creeze relaţia socială şi, sub imperiul
normei juridice, această relaţie socială să se transforme în raport juridic.
Părţile trebuie să-şi exteriorizeze voinţa, spre a lua naştere raportul juridic.
Materializarea faptelor juridice se realizează prin mai multe modalităţi: evenimente
şi acţiuni voluntare.

3. Definiţia şi Trăsăturile Raportului Juridic

Pentru a exista un raport juridic este nevoie de existenţa normei juridice, a
oamenilor ca titulari de drepturi şi obligaţii şi manifestarea acestora de a produce
efecte juridice, relaţia socială ca atare.
Norma juridică, prin însăşi existenţa ei, nu creează raporturi juridice. De
pildă: normele juridice ce reglementează circulaţia pe drumurile publice: acestea,
prin simpla lor existenţă, nu acţionează în niciun mod. Dar, atunci când oamenii se
deplasează pe un drum public, fie cu autovehiculul, fie ca pietoni, se naşte raportul
juridic de conformare la normele juridice specifice circulaţiei pe drumurile publice.
Acest raport ia naştere, pe de o parte, între persoana participantă la trafic pe drumul
public şi ceilalţi participanţi şi, pe de alta, între persoanele fizice şi stat, acesta din
urmă fiind reprezentat prin agentul de poliţie, regia drumurilor publice, etc.

Plecând de la premisele raportului juridic, condiţiile în care acesta ia naştere:

Prin raport juridic definim acel raport social constituit pe baza normelor
juridice în vigoare, în care participanţii (subiecţii) apar ca titulari de drepturi şi
obligaţii reciproce, drepturi ce pot fi realizate, la nevoie, cu ajutorul autorităţilor
statului.

Trăsăturile raportului juridic

p.170
a) Raportul juridic este un raport social
Raportul juridic este un raport social, el se stabileşte numai între oameni, fie
că aceştia participă în nume propriu – ca persoane fizice, fie în calitate de
reprezentanţi ai unei persoane juridice, care este constituită tot din oameni.
 În cadrul societăţii se realizează o multitudine de raporturi sociale, dar nu
toate acestea vor deveni raporturi juridice, fiindcă nu toate se desfăşoară, iau
naştere sub incidenţa unei norme juridice a dreptului.
Raporturile juridice nu pot lua naştere decât între fiinţe vii, dar şi cu privire
la anumite bunuri. Şi proprietatea este un raport social, pentru că orice bun ce
poate face obiectul dreptului de proprietate aparţine unui patrimoniu, iar
patrimoniile se găsesc numai la persoanele fizice sau juridice.
Raporturile dintre oameni se realizează într-un cadru organizat, reglementat
prin norme juridice, ce au rolul de a normativa aceste relaţii, împletind ideea de
libertate cu aceea de bună organizare, în interesul general.
• în epoca contemporană se observă o tendinţă de extindere a reglementărilor
juridice, deci de extindere a raporturilor juridice şi, pe această cale, crearea unei
ordini sociale, juridice, cât mai solide, fără a se anihila raporturile nejuridice,
morale, religioase.
Statul este singurul în măsură să stabilească, să cuantifice nevoile de
legiferare, de normare a relaţiilor sociale. El urmăreşte permanent aceste nevoi şi,
în funcţie de anumite priorităţi, reglementează relaţiile sociale.

În drept există două situaţii:

a) raporturi sociale reglementate de normele juridice, deci raporturi juridice.
b) raporturi sociale pur şi simplu, nereglementate de normele juridice.
p.171
Nimeni altcineva decât Statul nu este în măsură să stabilească ce anume
raporturi sociale trebuie să se desfăşoare după reguli juridice şi care să se
desfăşoare după alte reguli (politice, morale, religioase, etc).
Raportul juridic creează drepturi şi obligaţii pentru părţile participante.
Statul este în măsură să creeze astfel de drepturi datorită exclusivităţii de putere
publică pe care o deţine şi o exercită pentru societate.
b) Raportul juridic este un raport voliţional, este un raport de voinţă. Având
anumite interese, oamenii intră în diferite raporturi sociale, atât între ei, cât şi cu
autorităţile statului sau cu alte subiecte colective de drept.
În principiu, în cadrul unui raport juridic avem două voinţe: pe de o parte,
voinţa oamenilor care intră într-un raport social, ca participanţi la viaţa societăţii
(de aici, caracterul de raport social) şi voinţa statului, care se regăseşte în norma
juridică.
Dacă nu există normă juridică, voinţa oamenilor dă naştere numai unui
simplu raport social. Dacă există şi voinţa statului, norme juridice, atunci raportul
social – însumând cele două voinţe, devine raport juridic.
• există o strânsă legătură a raportului juridic cu norma juridică şi rolul
decisiv al normei juridice în crearea raportului juridic.
 Dacă voinţa statului, exprimată în normele juridice, corespunde nevoilor şi
intereselor părţilor, acestea din urmă îşi vor adapta voinţa lor voinţei statului, mai
ales în cazul în care avem norme dispozitive.
Când avem norme care interzic anumite manifestări, cele două voinţe pot să
nu mai coincidă, ducând la naşterea sancţiunii.
Cu cât voinţa statului, exprimată prin normele juridice, corespunde nevoilor
societăţii şi reuşeşte să exprime clar şi fără echivoc aceste nevoi, cu atât cele două
voinţe se vor identifica, ceea ce înseamnă o stare de legalitate bună.
(Ilioara Genoiu, Raportul juridic)

p.172
c) Raportul juridic este o categorie istorică
Raportul juridic are trăsături definitorii de la o epocă istorică la alta, este
influenţat de evoluţia societăţii, a vieţii sociale. Dinamica vieţii sociale
influenţează dinamica voinţei statului, a vieţii juridice în ansamblul ei.

d) Raportul juridic este un raport valoric

Rolul normei juridice este acela de a stabili conduita oamenilor pe de o
parte, dar şi de a proteja anumite valori sociale, diferite de la o epocă istorică la
alta. Astfel, rolul normelor juridice de drept penal constă în a apăra valorile
fundamentale recunoscute de lege, precum suveranitatea, unitatea şi independenţa
statului, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, întreaga ordine de drept
existentă la un moment dat, aşa cum este prevăzut şi în art. 1 Codul penal român.

4. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC

p.173
Subiectele, drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic
constituie conţinutul raportului juridic şi obiectul raportului juridic.

a) Subiectele raportului juridic

Un raport juridic nu poate exista decât între oameni. Oamenii sunt subiecţi ai
raportului juridic, priviţi în mod individual, ca persoane fizice, sau asociaţi într-un
colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv, persoană juridică.
În principiu, raportul juridic se naşte între două subiecte adică între două
persoane. Aceste subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii sau pot deveni
titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic.
Există raporturi juridice în care ambele subiecte sunt titulare atât de drepturi,
cât şi de obligaţii, precum raportul juridic de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul
este titular al dreptului de a cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent,
titular al obligaţiei de a preda bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i
se preda bunul şi, corelativ, titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru
bunul cumpărat.
Ca regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod
concret. Există şi situaţii în care numai un singur subiect este determinat, ca în
cazul raportului juridic de proprietate, unde proprietarul este subiect determinat,
celelalte subiecte, nefiind determinate, revenindu-le numai obligaţia generală de a
respecta dreptul de proprietate al titularului. Toate persoanele sunt obligate să
respecte dreptul de proprietate, fiindcă dreptul de proprietate este un drept real,
absolut, cu privire la un bun determinat şi legea dispune că este opozabil erga
omnes.
Între calitatea de subiect al raportului juridic lu capacitatea juridică a
persoanei există o strânsă legătură, prima fiind condiţionată de a doua, pentru ca
raportul juridic respectiv să fie valabil încheiat. Capacitatea juridică presupune
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.
p.174
b) Persoana fizică – subiect al raportului juridic
Omul este unicul şi exclusivul participant la raporturi juridice. Omul poate
participa într-un raport juridic în nume propriu, ca persoană fizică, ori ca parte
componentă a unei asociaţii, persoană juridică, însă în această ultimă situaţie el
participă în numele colectivului.
Pentru a participa la un raport jureidic şi pentru a fi subiect al unui raport,
persoana fizică trebuie să îndeplinească o cerinţă esenţială, prevăzută de lege, şi
anume să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este stabilită şi delimitată de
lege.
În societăţile vechi, multor oameni, persoane fizice, având situaţia de sclavi,
sau de oameni neliberi, nu li se recunoştea capacitatea juridică sau, în cea mai mare
parte, li se recunoştea o capacitate juridică foarte restrânsă.
În România, capacitatea juridică a persoanei fizice şi a persoanei juridice
este reglementată prin Decretul nr. 31/1954, ce recunoaşte tuturor persoanelor
fizice capacitatea juridică civilă (art. 4).
Capacitatea juridică este definită diferit de la o ramură de drept la alta, având
trăsături specifice. În dreptul civil, capacitatea civilă se deosebeşte de capacitatea
din dreptul administrativ ori de cea din dreptul penal. Capacitatea civilă începe din
momentul naşterii sau chiar de la concepţie, în vreme ce capacitatea politică începe
de la 18 ani (dreptul de a alege) sau de la 23/33 de ani (dreptul de a fi ales în
anumite funcţii publice eligibile).

După calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor, capacitatea juridică se

clasifică în două mari categorii:
 a) Capacitate juridică generală.
b) Capacitate juridică specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea

de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi
juridice, legea neprohibând această participare de nicio condiţie.
Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele
juridice persoanelor juridice de a participa, în calitate de subiecte de drept, în
raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.
Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridică specială,
ele nu pot fi subiecte legale de drept decât în limitele obiectului de activitate
recunoscut prin statut, contract de societate, etc.
Persoanelor juridice de drept public li se recunoaşte o capacitate juridică
specială potrivit domeniului pentru care au fost create, denumită competenţă
juridică.
p.175
În anumite ramuri de drept, capacitatea juridică este divizată în capacitate de
folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este definită ca o aptitudine de a avea drepturi şi
obligaţii. La persoana fizică, capacitatea de folosinţă este recunoscută de la naştere
şi până la moarte. În anumite situaţii, capacitatea de folosinţă este recunoscută de
la concepţia fătului, dar numai ca aptitudine de a avea drepturi (la moştenire).
Capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor.

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi

de a-şi asuma obligaţiile. Pentru a-şi exercita drepturile, persoana fizică trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege, de pildă să fie majoră.
Legea, în dorinţa de a ocroti copiii şi pe cei lipsiţi de discernământ, stabileşte
că sunt lipsiţi total de capacitatea de exerciţiu minorii sud 14 ani, întrucât sunt
consideraţi a nu-şi putea aprecia corect, valoric, faptele lor. De asemenea, alienaţii
şi debilii mintali, puşii sub interdicţie judecătorească, chiar majore fiind, nu au
capacitate de exerciţiu.
Minorii între 14 şi 18 ani au capacitatea de exerciţiu restrânsă, aceasta
dându-le posibilitatea să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau a tutorilor (persoanele desemnate de autoritatea tutelară). Minorii pot
face anumite acte mărunte de administrare şi de conservare fără încuviinţarea
reprezentanţilor legali (părinţi, tutori).

a2) Persoanele juridice (persoane morale)

 În afara subiectelor individuale, persoane fizice, raporturile juridice se pot
încheia şi cu participarea unor subiecte colective, formate din asocierea, în
condiţiile legii, a mai multo persoane fizice, care îşi pierd individualitatea,
acţionând în raporturile sociale ca un întreg. Acestea sunt persoanele juridice,
denumite şi persoane morale.
Sunt persoane juridice Statul, judeţele, oraşele, comunele, autorităţile şi
instituţiile publice, regiile autonome, societăţile cooperative, societăţile comerciale,
fundaţiile, asociaţiile, partidele politice, etc.

Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoiu propriu,

distinct de patrimoniul persoanelor care o compun şi de patrimoniul general al
statului (când este vorba de persoană juridică aparţinând dreptului public – organ al
statului, instituţie), o organizare de sine stătătoare şi un scop conform interesului:
public, recunoscut de lege, deci un scop licit, legal.
Acest colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice prin
intermediul organelor de conducere.
Persoana juridică, spre a deveni subiect de drepturi şi obligaţii, deci de a
avea personalitate juridică, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să aibă o organizare de sine stătătoare.
2. să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o
compun.
3. să aibă un scop legal, licit, în concordanţă cu regulile de drept existente.
p.177
Persoana juridică, ca subiect de drept, are denumire, sediu, emblemă, cod
fiscal, elemente prin care poate fi identificată.
Înfiinţarea persoanelor juridice poate fi opera particularilor sau a autorităţilor
publice. În prima situaţie, particularii – persoane fizice având capacitate de
exerciţiu deplină – pot da naştere, prin asociere, la persoane juridice de drept
privat: societăţi comerciale, asociaţii cu scop nelucrativ, fundaţii, sindicate sau la
persoane juridice de drept public, cum sunt partidele politice.
Două persoane de drept privat sau de drept public se pot asocia şi da naştere
la o altă persoană juridică de drept privat. Condiţia de legalitate pentru naşterea
unor persoane juridice de drept privat este ca cei care se asociază să aibă la rândul
lor capacitate juridică deplină, să poată fi subiecte ale unor raporturi juridice.

b) Conţinutul raportului juridic

Alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului
juridic, adică drepturile suiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul
juridic. Subiectele raportului juridic sunt unite prin aceste drepturi şi obligaţii
reciproce.
 Dreptul Subiectiv
Dreptul, în sens subiectiv, reprezintă aplicarea regulii abstracte la dreptul
concret al unui individ.
Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, a dreptului
pozitiv. Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea unui subiect, într-un raport
juridic, de a acţiona într-un fel anume, convins fiind că aşa îi permite legea sau îi
impune, că întregul său demers este ocrotir de lege, iar în situaţia când un terţ ar
nesocoti ceea ce i-a conferit dreptul, îl îndreptăţeşte să solicite sprijinul organelor
statului, pentru a-şi putea realiza dreptul.
p.178
Legea reglementează protecţia juridică a drepturilor subiective. Titularul
unui drept subiectiv dispune de posibilitatea promovării unei acţiuni judiciare
pentru a-şi asigura conservarea sau respectarea dreptului în anumite situaţii.
De obicei, într-un raport juridic, ambele subiecte sunt titulare de drepturi şi
obligaţii, chiar şi în cazul unui raport juridic de subordonare (de drept
constituţional, de drept administrativ), întrucât în cadrul acestei categorii de
raporturi juridice, atât organul de stat cât şi cetăţeanul au drepturi şi obligaţii.
În cazul persoanelor juridice de drept public, capacitatea juridică ce dă
naştere drepturilor subiective are anumit specific; ea este definită clar şi limitativ
de către lege, este specializată, este circumscrisă puterilor atribuite cu prilejul
creării acelei persoane juridice şi poartă denumirea generică de competenţă.
Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o
normă juridică, deci dreptul subiectiv nu poate exista fără existenţa prealabilă a
normei juridice.

Obligaţia

Drepturilor subiective le corespund, corelativ, obligaţii. Obligaţia, element al

conţinutului raportului juridic, este îndatorirea pe care o are subiectul raportului
juridic de a se comporta într-un anume fel, de a avea o cinduită anume, de a face
sau de a nu face ceva, ori de a da ceva.
Această conduită poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
În conţinutul raportului juridic pot intra, uneori, alături de drepturi subiective
şi obligaţii, şi anumite interese juridice.
Interesele oamenilor trebuie corelate cu idealul de justiţie, aşa cum îl
concepe societatea. Există în fiecare societate un interes material, un interes moral,
un interes ideal. Există un interes personal, de grup, general.
Aceste interese se regăsesc, pe de o parte, materializate în normele juridice,
iar pe de alta în spiritul de justiţie al oamenilor.
 Dacă dreptul subiectiv este nemijlocit creat prin norme juridice, interesul
juridic poate fi direct recunoscut sau dedus din interpretarea unor norme juridice.
p.179
Drepturile subiective sunt de două feluri: drepturi absolute şi drepturi
relative.
1. Drepturile absolute reprezintă acele drepturi care produc efecte faţă de
toate persoanele, fiind opozabile tuturor, erga omnes.
Aceasta constă în posibilitatea titularului dreptului de a pretinde tuturor
persoanelor să respecte dreptul său, de a-i obliga pe toţi ceilalţi oameni să nu
întreprindă nimic în măsură să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea
acelui drept.
Drepturi absolute: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate corporală,
dreptul de proprietate, dreptul la onoare, dreptul la demnitate, etc.
2. Drepturile relative sunt drepturi mai restrânse faţă de drepturile absolute,
se caracterizează prin faptul că produc efecte numai între părţile raportului juridic
respectiv, deci, între titularul dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei corelative.
În principiu, în această categorie intră drepturile patrimoniale, care pot fi
evaluate în bani.
După conţinutul lor, drepturile subiective sunt: drepturi patrimoniale şi
drepturi nepatrimoniale.
1. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi cu conţinut economic,
patrimonial:
• dreptul de proprietate, dreptul cumpărătorului unui bun de a cere bunul
cumpărat de la vânzător.
2. Drepturile nepatrimoniale, denumite uneori şi drepturi personale
nepatrimoniale, nu au un conţinut economic, sunt strâns legate de fiinţa umană.
Ex: dreptul la nume, la domiciliu, la viaţă, imagine, onoare, demnitate, etc.
Unele drepturi po avea dublu caracter (dreptul de autor: în principal, este un
drept nepatrimonial, dar poate îmbrăca şi caracter patrimonial, atunci când titularul
dreptului nepatrimonial, prin valorificarea operei tale, poate obţine anumite
profituri sau un terţ foloseşte fără drept opera autorului tău şi acesta din urmă
solicită daune morale şi daune materiale).

c) Obiectul raportului juridic

Prin obiect al raportului juridic înţelegem conduita pe care părţile şi-o
asumă, şi-o stabilesc în cadrul unui raport juridic.
Orice raport juridic presupune un obiect, întrucât, în orice raport juridic,
părţile îşi asumă o obligaţie.
De pildă, să dea ceva, adică să transmită ceva, un bun, o proprietate;
 - să facă ceva anume, adică să construiască, să efectueze, să redacteze ceva,
să repare un bun, să presteze un serviciu, sau să nu facă ceva ce ar stânjeni pe
celălalt subiect al raportului juridic, ceea ce presupune a-i respecta acestuia
proprietatea, anumite drepturi personale nepatrimoniale recunoscute de lege, să nu-
i tulbure posesia, să-i respecte onoarea.
Această conduită este prezentă în orice raport juridic, pentru că dreptul,
norma juridică are rolul de a prescrie conduita oamenilor, fie în sensul de a efectua
ceva, deci sens pozitiv, fie de a se abţine de la efectuarea a ceva, deci în sens
negativ.
De multe ori, se confundă obiectul juridic, a da, a face sau a nu face, cu
obiectul (lucrul) asupra căruia se manifestă voinţa părţilor.

Bunurile
În multe situaţii, conduita părţilor în cadrul raportului juridic are în vedere
bunuri sau lucruri, şi acestea cu precădere în raporturile juridice patrimoniale.
p.181
Tipologie
a) După criteriul naturii lor şi după clasificarea făcută de lege: bunuri mobile
şi bunuri imobile.
1. Bunuri mobile
Sunt bunuri care se pot deplasa de la un loc la altul prin forţa proprie sau
printr-o intervenţie exterioară, străină lor.
a) Bunuri mobile prin determinarea legii: obligaţiile, acţiunile care au ca
obiect sume exigibile sau efecte imobiliare.
b) Bunuri mobile prin anticipaţie: acele bunuri care prin natura lor sunt
imobile, dar pe care părţile le consideră mobile prin ceea ce ele vor fi în vederea
folosinţei lor (ex. fructele neculese, recolta nestrânsă).

c) Bunuri imobile
1. prin natura lor: terenurile, construcţiile, morile de vânt.
2. prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile,
acţiunile judiciare în revendicarea unui imobil, etc.
3. prin destinaţie: maşinile agricole, animalele de muncă, stupii de albină,
peştele din iaz.

b) După cum pot face sau nu obiectul unui act de înstrăinare:

1. bunuri aflate în circuitul civil.
2. bunuri scoase din circuitul civil.

c) După gradul de determinare:

 1. bunuri individual determinate.
2. bunuri determinate generic.
Această clasificare îşi are importanţă practică din punctul de vedere al
momentului transferului dreptului de proprietate şi al riscului pierii bunurilor.
În cazul bunurilor individual determinate, transferul proprietăţii şi al riscului
pieirii bunului au loc în momentul încheierii actului juridic.
În cazul bunurilor determinate generic (fructele, combustibilii lichizi, solizi,
banii, cerealele, etc), atât dreptul de proprietate cât şi riscul pieirii bunului se
transferă după ce bunurile au fost numărate, cântărite, măsurate.
d) Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
Această clasificare are la bază criteriul posibilităţii înlocuirii unui bun cu
altul. Bunurile fungibile sunt cele care, pentru stingerea unei obligaţii, pot fi
înlocuite cu altele, fără ca în acest fel să fie afectată valabilitatea plăţii. Bunurile
determinate generic sunt fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele de acelaşi fel: un teren, o
casă, o maşină, nu pot fi înlocuite cu altele pentru ca în acest fel să se considere
stinsă o obligaţie.

e) Bunurile divizibile şi bunurile nedivizibile

Clasificarea privind situaţia în care un bun poate fi sau nu divizibil, şi în
urma acestei operaţiuni să îşi menţine utilitatea, destinaţia.
Bunuri indivizibile: un costum de haine, o masă, un autovehicul.
Bunurile divizibile sunt cele generic determinate.

5. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC

Raportul juridic presupune existenţa în anterioritatea sa a celor trei premise:

norma juridică, subiectele şi faptele juridice.
Pentru naşterea raportului juridic, este necesar o anumită manifestare
exterioară, concretă, evenimente concrete.

a) Evenimentele
Sunt împrejurări care produc anumite consecinţe, indiferent de voinţa
omului, cum sunt: de muncă, calamităţile naturale. Într-un astfel de fapt juridic,
voinţa omului lipseşte, însă intervenind aceste evenimentesub incidenţa unei norme
juridice, se naşte un raport juridic, voinţa omului fiind forţată să intre într-un raport
juridic.
De pildă, moartea unei persoane dă naştere unui raport de succesiune a
moştenitorilor celui decedat, în condiţiile prevăzute de legea civilă. Cei care au
vocaţia succesorală trebuie să se manifeste ca atare.
 b) Acţiunile sau faptele voluntare:
Presupun o manifestare a voinţei oamenilor (cumpărare, împrumut,
căsătorie, asigurare, etc.)
Aceste acţiuni pot fi săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice
(cumpărare, căsătorie, împrumut) sau fără această intenţie, ca în situaţia
manifestărilor ilicite, când o persoană, fără să vrea, provoacă alteia un prejudiciu,
născându-se în acest mod un raport juridic de obligaţii.

c) Actul Juridic
Prin act juridic se înţelege fie un înscris doveditor al unei acţiuni sau
eveniment, fie o manifestare de voinţă.
p.183
Ca înscris doveditor, actul juridic poate reprezenta fie o probă (având rol „ad
probationem”) sau are rol de a materializa manifestarea de voinţă, de a-i da puterea
juridică necesară (actele „ad validatem”).
Ca înscris doveditor, actul juridic poate fi un contract, testament, chitanţă,
declaraţie, diplomă, autorizaţie, o normă juridică / act juridic.
Ca manifestare de voinţă, actul juridic reprezintă o manifestare făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, exteriorizarea reprezentării psihice prin
acceptul de a realiza o operaţiune juridică, de a crea, modifica sau stinge o anumită
situaţie.

Clasificări ale actelor juridice

1. după numărul voinţelor exprimate:
- acte juridice unilaterale (ex. testamentul).
- acte juridice bilaterale (ex. actul de vânzare-cumpărare).
- acte juridice multilaterale (ex. contractul de societate).

2. după scopul patrimonial (pecuniar) urmărit:

- acte juridiuce cu titlu gratuit (testamentul, donaţia fără sarcină, darul
manual, împrumutl fără dobândă).
- acte juridice cu titlu oneros (actul de vânzare cumpărare, împrumutul cu
dobândă).

3. după calitatea părţilor de la care provine actul:

- acte juridice oficiale, legi, ordonanţe, hotărâri, decizii, ordine, decrete, etc.
- acte juridice neofociale (private), actul de vânzare-cumpărare, chitanţa,
dovada, testamentul).

4. după durata efectelor pe care le produc:

 - acte juridice cu executare pe loc, dintr-o dată (actul de vânzare-cumpărare,
donaţia).
- acte juridice cu executare succesivă, pentru o perioadă de timp (contractul
de muncă, contractul de locaţie, etc9.

6. Proba Raportului Juridic

Există două perspective asupra noţiunii de probă.
p.148
În sensul larg, cuprinde acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui
fapt, mijlocul legal de dovedire a faptului pretins, rezultatul obţinut prin folosirea
mijloacelor de probă.
În sens restrâns, proba „desemnează fie mijlocul legal pentru dovedirea unui
fapt, fie faptul probator, adică un fapt material care, fiind dovedit printr-un mijloc
de probă, este folosit el însuşi pentru a dovedi un alt fapt material.

N. Popa, C. Eremia, S. Cristea (Teoria generală a dreptului): probele pot fi

definite drept „mijlocul de stabilire a existenţei dreptului subiectiv, de prezentare
în justiţie a mijloacelor de probă, precum şi rezultatul obţinut din folosirea acestora
în scopul aflării adevărului”.

p.184
CLASIFICAREA PROBELOR

1. după caracterul originar, primar sau derivat:

- probe imediate (primare)
- probe mediate (secundare, mijlocite).

2. după caracterul naturii lor:

- personale.
- materiale.
Probele personale sunt reprezentate prin fapte ale omului (înscrisuri,
declaraţii, ascunderea unui obiect, etc).
Probele materiale sunt reprezentate prin anumite lucruri.

3. după cum faptul probator conduce la stabilirea raportului juridic dedus

judecăţii, putem identifica:
- probe directe.
- probe indirecte.
Probele directe dovedesc prin ele însele ceea ce se dorea a fi dovesit.
Probele indirecte sunt prezumate, sunt conexe.
 4. după modul de constituire în raport cu organele judiciare:
- probe judiciare.
- probe extrajudiciare.

p.185
Obiectul Probei
Stabilirea stării de fapt, stare care trebuie probată, întrucât starea de drept,
dreptul obiectiv însuşi este prezumat ca fiind cunoscut de către judecător.
Obiect al probei îl constituie ansamblul de împrejurări, acte şi fapte juridice
pentru care legea prevede producerea de consecinţe juridice.
Sunt considerate obiect al probei o serie de manifestări: buna sau reaua
credinţă, manifestări cu scopul de a produce efecte juridice – acte, fapte, declaraţii,
recunoaşteri.

Sarcina Probei
Problema probei se află în legătură cu existenţa unui litigiu.
În dreptul civil, mai precis în dreptul privat, cu unele excepţii, sarcina probei
revine reclamantului.
În dreptul penal, problema sarcinii probei se împarte în raport de aspectul
penal sau civil al litigiului respectiv, pe latura penală a procesului penal cel care
acuză trebuie să probeze. Inculpatul, învinuitul, făptuitorul, după caz, se apără cu
contraprobe, urmărind să facă dovada contrară a acuzaţiei care i se aduce. Partea
vărămată, victimă a agresiunii inculpatului, dacă s-a constituit şi parte civilă (are
pretenţii), trebuie să facă el dovada pretenţiilor, a cheltuielilor generate de
agresiunea a cărei victimă a fost.
Sarcina probei revine tuturor părţilor din cauza civilă sau penală, sub
supravegherea judecătorului.
În litigiile de muncă pprivind desfacerea contractului de muncă, sarcina
probei revine angajatorului – pârât.

Mijloacele de Probă
Actul autentic. Înscrisul sub semnătură privată (olograf); registrele; hârtiile
casnice; procesele verbale; menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă;
înscrisurile specifice dreptului comercial; declaraţia de martor (proba
testimonială); mărturisirea; expertizele judiciare; constatările tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale; cercetarea la faţa locului, etc.
Proba trebuie să fie legală, pertinentă, verosimilă, concludentă, să aibă
legătură cu cauza şi să contribuie la dezlegarea pricinii.

Actul Autentic
 Act făcut cu solemnitatea prevăzută de lege, de către un funcţionar public
competent. Fac parte din această categorie actele notariale, actele emise de primari
în calitate de ofiţeri de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, actele normative, în
general actele care emană de la o autoritate care exercită puterea publică având în
acest sens o competenţă legală.
Forma autentică a unui înscris este cerută ad validitatem; ea probează
operaţiunea sau decizia pe care o consemnează în conţinutul lor şi face dovada
acestuia până la constatarea ca fiind fals. Până la acel moment, actul autentic face
dovada deplină a ceea ce pretinde a fi, şi este opozabil tuturor. Multe dintre actele
autentice se bucură de forţă executorie, nu mai este necesară investirea lor.

Înscrisul sub semnătură privată (olograf)

Este actul redactat de o persoană fizică şi semnat. Forma scrisă a acestui act
este obligatorie fără a fi necesar să fie scris de mână, putând fi dactilografiat,
tehnoredactat la calculator, etc. Semnătura celui care şi-a asumat obligaţii ori a
dispus ceva trebuie să fie originală şi aşezată imediat după textul actului pentru a
nu se permite completări, adăugiri ulterioare.
Registrele, hârtiile casnice, scrisorile, copiile de pe actele ale cărui original
nu mai poate fi prezentat contribuie la probaţiunea unui fapt, sau eveniment nu prin
ele însele ut siguli, ci coroborate cu alte mijloace de probă, cu recunoaşterea făcută
de către partea cu interese contrare.

Mărturisirea
Mijloc de probă care poate contribui la aflarea adevărului.
Recunoaşterea unui act sau a unui fapt făcută în urma unui interogatoriu, a
declaraţiei de inclpat, învinuit.
Mărturia
Afirmaţia făcută de către o persoană martor care a fost de faţă la încheierea
unui act, producerii unui eveniment. Mărturia se face întodeauna sub prestare de
jurământ că martorul va spune adevărul şi numai adevărul, că nu va ascunde nimic
din ceea ce ştie, sub sancţiunea de a fi cercetat pentru infracţiunea de mărturie
mincinoasă.

Înscrisurile sub formă electronică

Legea 455/2001 reglementeayă regimul juridic al semnăturilor electronice.
Potrivit legii, semnătura electonică este acea semnătură înscrisă pe un suport
electronic ce privește un înscris în formă electronică.
 CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

p.188 Rolul dreptului este de a stabili conduite generale pentru toți membrii
societății, subiecți nedeterminați sau generic determinați (funcționari publici, elevi,
salariați, persoane căsătorite, etc). Această conduită este obligatorie.
Obligativitatea normelor juridice presupune existența unui instrument juridic de a-l
constrânge pe cel care se abate de la conduita prescrisă de norma juridică, să se
conformeze întocmai acesteia. Aceasta se numeşte sancţiune.
Conduita umană poate fi conformă cu conduita prescrisă de norma juridică şi
avem astfel o conduită licită, legală, sau poate fi contrară celei instituite de norma
juridică, subiectul de drept plasându-mă într-o conduită ilicită.

2. NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

p.189
Tipuri: răspundere civilă, penală, administrativă, etc.
Responsabilitatea este o obligaţie ce revine unei persoane,ceva la care eşti
obligat în raport cu locul în care te situezi. Responsabilitatea statului, a societăţii, a
individului.
p.190
Din ideea de responsabilitate se naşte răspunderea juridică.
Dacă legea nu prevede că un subiect de drept are responsabilitatea, adică nu
realizează consecinţele ce decurg dintr-o manifestare socială a acestuia, în urma
căreia, în alte condiţii, s-ar naşte sancţiunea sa, înseamnă că acesta nu va răspunde.
Oamenii pot încălca diferite reguli de conduită, instituite prin norme juridice,
morale, religioase, politice sau de alte natură.
Încălcarea unei reguli de comportament prescrisă printr-o normă juridică va
duce la angajarea răspunderii jurudice, sub diferitele ei forme de manifestare.
În privinţa răspunderii juridice, trebuie executată sancţiunea aplicată.
p.191
În doctrină s-a definit răspunderea juridică drept un raport juridic de
constrângere care are ca obiect sancţiunea juridică.
Răspunderea juridică este rezultatul la care ajunge o persoană care, prin
fapte anterioare, a încălcat normele juridice, statornicite de stat, rezultat ce se
materializează într-o sancţiune prevăzută de lege.

3. Principiile Generale ale Răspunderii Juridice

 Instituţia juridică a răspunderii este guvernată de principii, de reguli cu
valoarea de raportare la anumite situaţii concrete.

a) Principiul legalităţii răspunderii juridice

Nu poate exista răspunderea juridică fără lege.

b) Nu există răspundere fără culpă, greşeală

Nicio persoană nu poate fi sancţionată, nu poate să răspundă, dacă nu i se
impută şi dovedeşte o culpă a sa, o greşeală în legătură cu fapta concretă.

c) Răspunderea este personală

Cu excepţia părinţilor chemaţi să răspundă pentru fapta copiilor lor, fiecare
participant la raporturile juridice răspunde personal pentru personal pentru faptele
proprii.
p.192
d) Principiul prezumţiei de nevinovăţie
Până la momentul rămânerii definitive şi executorii a unei hotărâri
judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în cauză este considerat nevinovat chiar
dacă există suficiente motive care atestă vinovăţia sa. Numai hotărârea
judecătorească irevocabilă este cea care confirmă şi statuează vinovăţia.

e) Principiul justeţei
Sancţiunea care se aplică pentru fiecare faptă ilicită trebuie să fie justă şi
proporţională cu intensitatea acţiunilor făptuitorului.

f) Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere

Aplicarea unei sancţiuni juridice, în general, trebuie să se facă într-un timp
scurt, ordinea juridică să nu sufere prin alterarea cadrului social normal, prin
întârzierea aplicării măsurii tragerii la răspundere.

g) Principiul nediscriminării
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Încălcarea legii atrage angajarea
răspunderii juridice, iar această răspundere trebuie aplicată în mod
nediscriminatoriu, fără deosebirea bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie (art. 15 Convenţia
CEDO).

h) Principiul răspunderii unice pentru o faptă

Pentru o faptă – o persoană: făptuitorul răspunde o singură dată.
 4. Condiţiile necesarea Răspunderii Juridice
p.193
Pentru a se putea angaja răspunderea juridică, trebuie să existe, cumulativ,
anumite condiţii. În doctrina juridică sunt reţinute două categorii de condiţii:
obiective şi subiective.
a) Condiţiile obiective ale răspunderii juridice

1. Fapta iliciă sau conduita ilicită

Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe o faptă ilicită săvârşită
de o persoană. Această faptă ilicită să naştere consecinţelor negative care
antrenează răspunderea. Cel pus în postura de a răspunde juridic trebuie să se fi
manifestat în neconcordanţă cu cerinţa normei juridice.
Trăsătura principală a normei juridice este obligativitatea. Fapta ilicită
reprezintă manifestarea omului contrar normei juridice.
Constituie faptă ilicită şi încălcarea unui drept subiectiv, pentru că acesta
este o consecinţă a existenţei normei juridice, deci a dreptului obiectiv, precum şi
încălcarea unui interes juridic legitim.
Deci, fapta ilicită constituie o condiţie obiectivă pentru naşterea răspunderii
juridice atunci când s-a încălcat o normă juridică, un drept subiectiv, un interes
legitim (interes juridic), întrucât legiuitorul îi acordă această protecţie juridică.
În dreptul privat, fapte ilicite avem şi atunci când s-au încălcat regulile de
convieţuire socială şi bunele moravuri. Faptă ilicită este considerată şi tratată ca
atare şi omisiunea, anume inactivitatea, inacţiunea persoanei, când legea o obligă
să facă altceva.
În funcţie de categoria normelor juridice încălcate, fapta ilicită poate fi
numită infracţiune, contravenţie, abatere disciplinară, abatere contractuală sau
delictuală, evaziune fiscală, etc.

2. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs (prejudiciul)

p.194
Legea stabileşte comportamentul oamenilor cu valoare de caracter
obligatoriu.
Prin nesocotirea unei norme de convieţuire unanim acceptată, cu grad de
repetabilitate pronunţată, se consideră că s-a produc o pagubă, nu neapărat în sens
material, pecuniar. Această pagubă reprezintă rezultatul ilicit, consecinţă a faptei
ilicite.
Răspunderea juridică se angajează numai dacă există o legătură indisolubilă
între fapta ilicită şi rezultatul dăunător, prejudiciul.
 b) Condiţiile subiective
Atunci când avem în vedere condiţiile subiective, plecăm de la vinovăţie,
denumită şi culpă sau greşeală, a persoanei. Ea reprezintă latura subiectivă a
încălcării dreptului, deci manifestarea de voinţă, participarea conştientă sau nu a
persoanei, faptul că aceasta a avut o reprezentare corectă în tot ce a întreprins.
Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta periculoasă,
dăunătoare pentru societate, faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia este atunci
când fapta comisă de către o persoană s-a realizat în condiţiile în care persoana a
avut reprezentarea în plan psihic, în interiorul conştiinţei sale. Când a avut
discernământ, respectiv capacitatea de a-şi doza măsura, de alegere a
comportamentului propriu, raportat la o anume acţiune.
p.195
Minoritatea ca factor biologic exclude răspunderea penală, pe considerentul
insuficientului discernământ al minorului datorat, pe de o parte, lipsei de
experienţă de viaţă, pe de alta, insuficientei dezvoltări a capacităţii intelectuale.

Vinovăţia, element intrinsec pentru antrenarea răspunderii, se prezintă sub

două forme:
a. intenţia (directă sau indirectă).
b. culpa (făptuiroul prevede rezultatul acţiunii sale, dar nu îl acceptă; sau nu
prevede rezultatul faptei sale).

5. Formele Răspunderii Juridice

p.197
a) Răspunderea Penală
Este un raport de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între
Stat, pe de o parte, ca reprezentant al societăţii, şi infractor, pe de alta.
b) Răspunderea Administrativă
Intervine în cazul săvârşirii unei contravenţii. Sancţiuni cu caracter
administrativ: amenda, avertismentul.
c) Răspunderea Civilă
- sub forma contractuală şi delictuală.
Răspunderea civilă contractuală este acea formă a răspunderii civile care îşi
are izvorul într-un contract civil sau comercial, este impusă de lege sau de
convenţia părţilor.
Răspunderea civilă delictuală este acea formă a răspunderii juridice care se
naşte dintr-o faptă ilicită a omului şi îl obligă pe cel care este vinovat să repare
prejudiciul creat. Are un caracter reparatoriu.
d) Răspunderea disciplinară
p.199
 În general, această formă a răspunderii juridice îşi găseşte aplicaţie în
raporturile de muncă, unde salariaţii se află într-un raport de uncă sau funcţionarii
publici care se află într-un raport de funcţie (de serviciu), răspund pentru încălcarea
normelor, a regulilor specifice locului de desfăşurare a activităţii.
e) Răspunderea materială

NICOLAE POPA, TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

All Beck, 2002

CAPITOLUL I
SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

p.1
Ştiinţa: sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe
obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii
şi noţiuni.
SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE
p.2
1. Ştiinţe de tip nomotetic: au ca obiect activităţile umane, îşi propun să
stabilească legile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare (economia, psihologia,
etc).
2. Ştiinţe care îşi propun reconstituirea şi interpretarea treecutului: ştiinţele
istortice.
3. Ştiinţele care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii,
care studiază aspectele normative ale activităţii umane (ştiinţele juridice, etica).
4. Cercetarea epistemiologică a ştiinţei.

ŞTIINŢA DREPTULUI
Obiectul de cercetare al dreptului este realitatea juridică, parte componentă a
realităţii sociale. Ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate formele sale de
manifestare, ca dimensiune a existenţei umane în condiţii social-istorice
determinate.
p.3
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi ale dezvoltării
statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice,
corelaţia cu celelalte componente ae sistemului social, modul în care instituţiile
politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială.
 Dreptul – ca fenomen normativ – reprezintă o tentativă de disciplinare, de
coordonare a relaţiilor sociale, în vederea promovării unor valori larg receptate de
către societate, precum: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea libertăţilor
individuale.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi
structurează un mecanism adecvat, eficient şi adaptat la scara omului real, de
influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice.
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului,
caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte ştiinţe, legăturile interne ale
sistemului juridic.
Ştiinţa dreptului analizează un anumit domeniu al relaţiilor şi al structurilor
sociale – domeniul participării oamenilor la circuitul juridic, ca purtărori de
drepturi şi obligaţii juridice.
Statul intervine în scopul conducerii şi al dirijării comportamentelor,
impunându-le reguli normative, modele, programându-le într-un anumit sens
acţiunile şi limitându-le în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor,
dreptul „absolut” de manifestare.

4. SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

p.5
Dreptul – fenomen complex al societăţii –este studiat din perspectivă globală
(sistem cu regularităţi proprii), din perspectivă istorică (fenomen ce îşi conservă
anumite permanenţe de-a lungul dezvoltării sociale, dar se şi transformă în cadrul
acestei dezvoltări), din perspeectivă structurală (elemente componente aflatee în
stare de interferenţă).
Părţi ale sistemului ştiinţei dreptului (al ştiinţelor juridice): teoria generală a
dreptului, ştiinţele juridice de ramură, ştiinţele juridice istorice, ştiinţele ajutătoare
(participative).
p.6
5. ŞTIINŢELE JURIDICE ISTORICE
Cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară sau dezvoltarea generală a
fenomenului juridic (istoria generală a dreptului).
p.7
6. ŞTIINŢELE JURIDICE DE RAMURĂ
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele particulare juridice
(ramurile dreptului). Ex: ştiinţa dreptului constituţional, ştiinţa dreptului civil,
ştiinţa dreptului administrativ.
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii. Acestea
formează sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Fiecare ramură a sistemului
de drept este alcătuită dintr-un grup de norme, organic legate, ce reglementează o
categorie de relaţii sociale, pe baza unor metode şi principii comune.
Dreptul civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial
(raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale, etc), precum şi relaţii personale
nepatrimoniale (proprietatea intelectuală, existenţa şi integritatea morală a
persoanei, etc) utilizând metoda echivalenţei (a egalităţii) părţilor.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, relaţii care
se nasc între stat, prin organele sale speciale, şi cei care nesocotesc dispoziţiile
legii penale.

7. Ştiinţele ajutătoare (participative)

Criminalistica, medicina legală, statistica juridică, logica juridică.

8. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Studiul conceptelor, categoriilor, al principiilor şi al noţiunilor de bază ale

dreptului.
p.9
Teoria dreptului (ca teorie juridică generală) cuprinde acel set conceptual
prin care ştiinţa dreptului judecă, explică realitatea juridică.
p.10
Categoriile şi conceptele cu care operează TGD înmagazinează, în funcţie de
realitatea pe care o exprimă, o serie de experienţe, apărând ca adevărate complexe
de valori, în care viaţa juridică a pus ceva general valabil şi stabil.

CAPITOLUL II
METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A FENOMENULUI JURIDIC
(METODOLOGIA JURIDICĂ)

„Methodos”: mod de expunere.

Metodologia reprezintă sistemul principiilor generale de investigaţie, deduse
din sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda priveşte fie un anumit
principiu metodologic (metoda particulară), fie un procedeu tehnic (metoda
individuală).
Metodologia juridică: principiile, normele sau criteriile metodologice
formează conţinutul metodologiei juridice. Raporturile, legăturile, relaţiile care se
stabilesc între diferite metode alcătuiesc obiectul metodologiei juridice.
 4. METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE JURIDICE

p.18
A. Metoda Logică
Dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă. Nu se poate dovedi nimic decât
pornind de la principii anterioare. Inima deducţiei este p.18 silogismul. Necesitatea
probei şi a formării ipotezelor.
O normă procedurală de drept obligă pe cel care face o afirmaţie în faţa
instanţei să o dovedească, stabilind şi reguli ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Raportarea raţionamentelor la principalele tipuri de activităţi juridice:
elaborarea dreptului, interepretarea normelor de drept, stabilirea şi calificarea
juridică a faptelor, aplicarea normelor la fapte.
p.20
Logica juridică este în legătură cu dreptul.
Logica judiciară este în legătură cu litigiul.
Logica judiciară: utilizarea regulilor în activitatea poractiă de realizare a
dreptului.
Într-un sens restrâns, logica juridică priveşte logica normelor, iar într-un sens
larg, ea are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. Aplicarea
logicii formale în aprecierile privind fenomenele juridice se circumscrie logiii
deontice, ca logică a obligaţiei şi a normelor.
Având în vedere modul în care acţionează norma juridică asupra
comportamentului uman (prin impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva
-, prin permiterea unei conduite, prin recomandarea sau prin stimularea unui gen de
conduită), din punctul de vedere al logicii deontice, se formează următoarea
schemă deontică a funcţionării normei.
Conţinut:
• o variabilă indivizibilă pentru agentul acţiunii.
• o variabilă proporţională pentru caracterizarea acţiunii.
• o variabilă proporţională pentru caracterizarea condiţiilor.
• un factor deontic.

Regula de conduită cuprinsă într-o normă juridică reprezintă într-un mod

necondiţionat ceea ce trebuie sau ce se consideră a fi necesar, ceea ce se permite
sau ceea ce se recomandă a fi întreprins în planul interacţiunii.
Ideile normative se exprimă în propoziţii imperative, ca idei de prescripţie,
interdicţie, recomandare, stimulare, etc.
p.22
În preocupările de logică juridică, se operează diferenţieri între propoziţiile
care exprimă reguli şi cele care le explică şi comentează.
 B. Metoda comparativă
Logica definește comparația drept o operație care urmărește constatarea unor
elemente identice sau divergente la două fenomene.
Știința dreptului comparat: compararea sistemelor de drept ale diverselor
state, a trăsăturilor ramurilor, ale instituțiilor și ale normelor acestora.
p.23-25
Reguli ale metodei comparative
• a compara numai ceea ce este comparabil.
• considerarea termenilor supuşi comparaţiei în conexiunile lor reale, în
contextul social, politic, cultural din care au rezultat; necesitatea ca în procesul de
comparare să se plece de la cunoaşterea principiilor de drept şi a regularităţii care
comandă sistemele de drept comparate. Compararea principiilor, instituţiei şi a
normelor. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului – oferă imaginea
formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un
sistem juridic la altul.
Compararea – norma aplicabilă în mod real.
În aprecierea domeniului de comparat trebuie să se ţină seama numai de
sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia sa în timp, în procesul aplicării normei.
Compararea ajută la construirea tipologiilor juridice şi a clasificărilor. În
procesul de legiferare, metoda comparativă oferă informaţii în legătură cu
reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice
internaţionale.

C. Metoda istorică
Metoda istorică se împleteşte cu istoria dezvoltării sociale. Potrivit lui Paul
Ricoeur, istoria este o modalitate prin care oamenii îşi reafirmă apartenenţa lor la
aceeaşi umanitate.
p.26
Cunoaşterea sensului evenimentelor trecute, a regularităţilor ce prezidează la
succesiunea acestora, regularităţi ce-şi exercită influenţa şi asupra dreptului,
determinând modificări în conţinutul reglementărilor şi fizionomii specifice
instituţiilor juridice. În fiecare lege sunt sintetizate necesităţi reale ale vieţii, se
exprimă o anumită stare a moravurilor.
În general, dreptul urmează firul evoluţiei sociale, în el reflectându-se
nivelul dezvoltării culturale a unei societăţi.
Ideile juridice se pot propaga de la o etapă la alta, de la un popor la altul,
determinând un proces de contaminare juridică. În acest sens, se vorbeşte despre
arii, zone, regiuni sau provincii de cultură şi civilizaţie juridică (pe orizontala
geografiei) şi despre epoci, stadii, trepte de cultură şi civilizaţie juridică (pe
verticala istoriei).
 Cunoaşterea vieţii lăuntrice a popoarelor prin cercetarea aşezămintelor lor,
care se întemeiază pe reglementări şi raporturi juridice.
TGD şi ştiinţele particulare (ştiinţele juridice de ramură) abordează
dimensiunea istorică a conceptelor şi a categoriilor cu care operează. Teoria
dreptului operează cu categoria de tip al dreptului, cu cea de bazin de civilizaţie
juridică, plecând de la datele de cunoaştere oferite de ştiinţa istoriei.

D. Metoda sociologică
p. 28
Existenţa dreptului este intimi legată de cea a existenţei sociale. Toate
fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Dreptul este fondat pe recunoaşterea
colectivă. Legea este o realitate cu încărcătură social-umană.
Părintele sociologiei, A. Comte, exclude ştiinţa dreptului din tabloul
ştiinţelor imaginate de el. Întâlnirea dintre sociologie şi drept s-a petrecut p.29 în
condiţiile în care, la o sută de ani de la apariţia în 1804 a Codului civil francez, s-a
constatat o anumită rămânere în urmă a legilor faţă de evoluţia societăţii, o anumită
„întârziere culturală” a dreptului. Se apelează la sociologie cercetându-se mediul
social care condiţionează dreptul (dreptul ca fapt social). Cercetarea legăturilor
dreptului cu mediul exterior.
p.30
Cercetările sociologice juridice vin cu o perspectivă nouă a studiului
realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea
influenţează dreptul şi suportă la rândul ei influenţa dreptului. Acelaşi obiect
(dreptul) pe care ştiinţele juridice îl studiază din interior, sociologia juridică îl
studiază din exterior.
Între fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit:
legile, activitatea jurisdicţională, activitatea administrativă, denumite şi fenomene
juridice primare. Există şi fenomene juridice secundare, în care elementul juridic
este mai puţin evident (responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).
Domenii ale sociologiei juridice:
• domeniul creării dreptului.
• domeniul cunoaşterii legilor de către cetăţeni.
• domeniul cunoaşterii legilor de către organele de stat.
• domeniul poziţiei subiecţilor raporturilor sociale faţă de reglementările
juridice în vigoare.
• domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului.
• domeniul limitelor reglementării juridice.
• raportul dintre sfera reglementărilor juridice şi extrajuridice.
• al formelor juridice şi metajuridice de influenţare a conduitei cetăţeneşti.
 Teme de cercetare sociologică juridică:
• documentări solicitate de organe cu competenţe normative.
• invetigaţii cu caracter de expertiză legală.
• investigaţii privind modul de administrare a justiţiei, cunoaşterea legii.
• investigaţii privind desfăşurarea procesului de reintegrare socială a
persoanelor care au comis fapte antisociale.

E. Metodele Cantitative
p.33 Informatica juridică. Rolul ordinatorului
Deciziile cu caracter „repetitiv” (mai ales în domeniul deciziei
administrative) caracterizate prin faptul că în conţinutul lor se face aplicarea
mecanică şi identică (pentru aceleaşi categorii de fapte) a unor norme juridice la
situaţii reductibile în formule matematice finale.
Direcţii ale cercetărilor de informatică juridică: elaborarea şi sistematizarea
legislaţiei, evidenţa legislativă, evidenţa deciziilor de practică judecătorească (a
precedentelor judecătoreşti), stocarea şi sistematizarea informaţiei ştiinţifice
juridice.

CAPITOLUL III
CONCEPTUL DREPTULUI

p.35
Într-un prim sens, cuvântul „drept” semnifică „ştiinţa dreptului”, ansamblul
de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora
dreptul poate fi gândit.
Dreptul – ansamblu de norme care organizează viaţa în comun – este şi o
tehnică a convieţuirii umane, destinată a disciplina comerţul uman şi a apăra
societatea de excese.
Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcţionarea generală a
statului şi a orgenismelor nestatale, oferă posibilitatea valorificării unor interese,
recunoscând capacitatea participării individuale în diferite relaţii, atribuie roluri şi
statute.
Necesitatea – domeniu specific al dreptului, rezultă chiar din scopurile
generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest
ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea coordonare imperativă prin
norme p.36, fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor.
Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi afle un cadru minim de
legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile comunităţii.
 Cuvântul „drept” semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau
de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat (drepturile
individuale). Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de libertate.
Totalitatea normelor juridfice în vigoare (active) dintr-un stat poartă
denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi
susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca
o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special abilitate.
Dreptul ca artă reprezintă un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează
organele care creează sau aplică dreptul. Legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din
ansamblul trebuinţelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale; judecătorul să
posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul ei şi potrivit cu
multitudinea condiţiilor de timp, spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele
de viaţă.
p.37
Juridicul este un fenomen complex, ce funcţionează obiectiv pe un fundal
social, constituind unul dintre modurile de reflectare pe plan social a existenţei
umane. Juridicul defineşte o parte componentă a realităţii socile, alături de politic,
etic, economic, etc.

2. ORIGINEA ŞI APARIŢIA DREPTULUI. DIMENSIUNEA ISTORICĂ A

DREPTULUI

P.38
Ubi societas, ibi jus (acolo unde este societate există drept).
Şcoala dreptului natural: premisa omului ca animal social. Din nevoia
instinctivă de a trăi în societate apare şi nevoia de a se stabili norme juridice
(appetitus societatis).
Principiile Dreptului Natural
1. aliendi abstinentia (respectarea a tot ce este a altuia).
2. promissorum implendorum obligatio (respectarea angajamentelor).
3. damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora).
4. poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).
p.39
Legiuitorii Revoluţiei Franceze sunt puternic conduşi de ideile Dreptului
Natural. În proiectul de Cod civil al comisiunii din anul VIII: „există un drept
universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este decât raţiunea
naturală întrucât aceasta guvernează pe toţi oamenii.
În concepţia curentului jusnaturalismului, drepturile omului sunt cele care
decurg din calitatea sa raţională.
 Dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale unri colectitivtăţi
constituite în formă politică.
p.43
Hoebel („The law of the primitive man”, 1954, p.208): „o normă socială
devine normă de drept din momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este
urmată, sub formă de ameninţare sau în mod real, de aplicarea unei forţe fizice,
exercitată de un individ sau de un grup ca privilegiu socialmente recunoscut al
acestuia”.
p.44
Ţine de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor
crietrii de comportament, a unor exigenţe pe care comunitatea înţelege să le
formuleze legat de conduita oamenilor, astfel încât comunitatea să se prezerve.
Credem că aceste norme sunt de natură obştească sau obişnuielnică, religioasă sau
morală, neexistând în această fază de dezvoltare istorică un aparat special care să le
asigure din afara sau de deasupra întregii colectivităţi obligativitatea. Ele erau
respectate ca deprinderi, forţa lor obligatorie fiind rezultatul unei reflectări în
planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii lor.
p.45
Ierarhia jurisdicţională este un fenomen juridico-administrativ, fenomen
neconturat încă în aceste momente [primitive/arhaice] ale dezvoltării social-
istorice.
p.46
Pe treapta înaltă a dezvoltării societăţii gentilice, alături de preluarea unora
din vechile norme şi sancţionarea lor ca norme statale, dreptul apare şi sub forma
unor legi noi, edictate de noua putere. Dreptul se desprinde treptat de morală şi
obiceiuri.

Statul nu are monopolul absolut al creării dreptului (monism juridic). Pe

planul surselor dreptului, alături de iniţiativa statală concretizată în acte normative,
creează norme care pot deveni juridice prin sancţionare/recunoaştere statală,
anumite organizaţii sociale nestatale. Pe de alta, o serie de practici sociale aplicate
într-un număr de relaţii sociale pot deveni norme juridice. Acestea sunt obiceiurile.
Dreptul ia naştere prin intervenţia statului.
În interiorul comunităţilor gentilice s-a desprins o pătură conducătoare, ale
cărei interese trebuiau impuse, la rigoare, prin forţa de constrângere a statului.

3. Primele legiuiri
Dreptul apare în Orientul antic. Între primele legiuiri: Codul lui
Hammurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China).
 4. Dimensiunea socială a dreptului
Realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune inalienabilă a realităţii
sociale în condiţii istorice determinate.
Componentele juridicului:
• conştiinţa juridică.
• dreptul.
• relaţiile juridice (ordinea de drept).
Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă.
Nevoile p.50 care îşi reclamă reflectare într-un sistem de norme trec prin conştiinţa
legiuitorului, urmând un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală prin
normele de drept.
1. Conştiinţa înseamnă conştientizarea scopurilor şi alegerea mijloacelor în
consens cu o tablă superioară de valori.
Conştiinţa juridică primeşte stimulii pe care îi emite societatea, îi supune
unui examen axiologic; ea se interpune între aceşti stimuli şi realitatea normativă.
Conştiinţa juridică se structurează pe două paliere:
• o componentă raţională: ideologia juridică (ansamblul reprezentărilor cu
privire la fenomenul juridic).
• o componentă psihică: psihologia juridică (ansamblul trăirilor emoţionale
– sentimente, voliţiuni).
2. A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o constituie partea
instituţională – dreptul, ca sistem de reglementări şi instituţii.
Dreptul, ca fenomen normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale –
conducătoare sau conduse – de mai bună organizare a raporturilor umane, în
vederea obţinerii echilibrului social.
p.51
3. A treia componentă a juridicului este cea alcătuită din elementele
relaţionale, sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile juridice şi situaţiile juridice,
cele care probează eficienţa dreptului.
În cadrul raporturilor juridice, oamenii (individual sau colectiv) participă în
calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală
interese şi drepturi. Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la
crearea ordinii de drept.

5. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI

1. Cadrul natural
• mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici.
p.53
 Soluţiile juridice vizează apărarea, conservarea şi dezvoltarea cadrului
natural. Măsuri legislative de limitare a creşterii demografice sau de stimulare şi
perfecţionare a tiparelor de comportament, a relaţiilor şi mentalităţilor cuplului
conjugal faţă de descendenţa finală (investiţia demografică).
O serie de evenimente naturale (naşterea, moartea, calamităţile naturale,
etc) pot constitui, prin voinţa legii, cauze de naştere, de modificare sau de stingere
a raporturilor juridice.
2. Cadrul social-politicţ
p.54
Funcţia dreptului de a menţine în stare de echilibru raporturile sociale.
p.55
Economicul (condiţiile materiale ale societăţii) corelat cu o anumită
ideologie politică.
Grupul de interes:
Orice structură gupală care transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din
societate în vederea stabilirii, menţinerii sau intensificării formelor de
comportament care sunt implicate în atitudinile comune. Grupul de presiune este
grupul de interes care influenţează puterea.
3. Factorul uman
p.57 Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii
diverse de raporturi sociale, dreptul se raportează la prezenţa omului în societate, la
capacitatea sa de a influenţa şi transforma socialul.
Socializarea: integrarea individului în societate, învăţarea modului social de
existenţă, subordonarea faţă de conduita-tip prescrisă prin normele sociale.
Socializarea implică însuşirea regulilor de convieţuire socială şi formarea
sistemelor de răspuns la diverse cerinţe sociale.
Legea juridică: factor de socializare, modelează şi stimulează acele
comportamente adecvate valorilor.
Dreptul are în vedere acţiunea omului într-un sistem de relaţii dat.
p.58
Spre a fi eficace, normele de drept trebuie să evoce în conştiinţa individului
imagini concrete – să se încorporeze în patrimoniul psihologic al omului.
Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viaţa socială,
fiind, în acest sens, un model cultural, al cărui specific constă în „propunerea” (şi
în caz de nevoie „impunerea”) unui model de conduită, considerat a fi util din
punct de vedere social.
În acest proces de adaptare a omului, dreptul are o cauză eficientă
(trebuinţele indivizilor), un fond (sistemul social), o formă (tehnică juridică prin
intermediul căreia necesităţile sociale se exprimă în termeni juridici) şi o cauză
finală (instaurarea justiţiei şi a moralităţii).
 Dimensiunea umană a dreptului are în vedere drepturile esenţiale ale
indivizilor.
p.59
Prefigurând tipuri de conduită umană, variante de comportament,
legiuitorul are în vedere pe participantul posibil la comerţul juridic, atribuindu-i
diverse status-uri şi roluri. Pentru acest motiv, instituţia răspunderii este organizată
avându-se în vedere, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept, iar pe de alta,
recuperarea socială a celui care încalcă norma.

6. ESENŢA, CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

p.60
Între determinările calitative ale dreptului, calitatea sa principală,
determinarea sa internă o constituie calitatea juridică a voinţei şi a interesului care
prezidează la apariţia normelor dreptului.
Rolul voinţei generale (a p.61 grupurilor sociale sau a întregii societăţi),
oficializată prin intermediul activităţii statale (creând dreptul etatic) şi al voinţei
individuale (manifestată în procesul aplicării dreptului).
Voinţa este o categorie psihologică. Ea reprezintă procesul psihic prin care
se înfrâng o serie de obstacole, prin acţiuni orientate către realizarea unui anumit
scop, propus în mod conştient.
Atunci când se abordează esenţa dreptului, se are în vedere voinţa generală
care se exprimă în cutume sau legi, care tinde să-şi subordoneze voinţele
individuale.
Ideea existenţei unei voinţe generale o regăsim în concepţia
contractualismului, p.62 pentru Rousseau, voinţa generală fiind cea care în vedere
interesul comun.
În drept, voinţa generală nu este o simplă sumă aritmetică a voinţelor
individuale, ci un tot organic ce depăşete simpla însumare a voinţelor individuale şi
exprimă poziţia şi interesele generale ale grupurilor şi ale struturilor sociale.
Hegel consideră că voinţa generală, ca voinţă a statului, este superioară
voinţei individuale şi mai puternică decât ea, fiind o formă mai înaltă a libertăţii şi
o treaptă superioară a spiritului.
p.63
Constituind esenţa dreptului, această voinţă generală oficializată (devenită
voinţă juridică), exprimată în legi şi apărată de stat, este o unitate de momente
sociale şi psihologice.
Voinţa juridică reprezintă un element component al conştiinţei juridice
[partea activă a conştiinţei juridice].
 Pentru Kant, conceptul pe care se întemeiază dreptul este obligativitatea,
care îşi are fundamentul în principiul posibilităţii unei constrângeri exterioare care
să poată coexista cu libertatea tuturor. Autonomia voinţei defineşte scopul
dreptului. Ceea ce deosebeşte, sub acest aspect, dreptul, ca sistem normativ, de alte
sisteme sociale normative, este tocmai această calitate juridică a voinţei care se
exprimă în integralitatea normelor.

CONŢINUTUL DREPTULUI

p.64
Ansamblul elementelor, al laturilor şi conexiunilor care dau expresie
concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale care reclamă oficializarea şi
garantarea pe cale etatică.
• ideea de obligaţie, tendinţa ideală spre sancţiunea juridică, subiectele şi
obiectul relaţiei juridice.

1. Sistemul Normelor Juridice

• conţinutul normativ al dreptului.
Sistemul de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept.
Mecanismul influenţei sale asupra asupra relaţiilor sociale este legat de modul în
care etalonul de conduită pe care îl cuprinde norma pătrunde în ţesătura
raporturilor interumane.
Ca elemente de conţinut al dreptului, normele juridice interrelaţionează cu
conştiinţa juridică şi, prin conştiinţa juridică, cu ansamblul condiţiilor vieţii
materiale şi spirituale ale societăţii.
p.65
Raportat la societate, dreptul apare ca un factor ce organizează relaţiile
sociale, le dă o finalitate, în conformitate cu un interes public.
Latura normativă reprezintă elementul pregnant al conţinutului dreptului.
Această latură conferă dreptului pozitivitate.
p.66
Alături de latura normativă a dreptului:
• condiţiile reale (climă, sol, producţie, etc).
• condiţiile istorice.
• condiţiile raţionale (preceptele pe care raţiunea ni le indică a fi în mod
imperios postulate de către natura umană).
• condiţiile ideale (atitudinile de ordin ideologic)
 FORMA DREPTULUI
Semnifică exprimarea organizării interioare a structurii conţinutului.
Desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său de exteriorizare.
Forma reprezintă legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele care
compun conţinutul dreptului.
În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice tehnicii juridice
(conceptele, procedeele de conceptualizare, clasificările, tipurile logice ale normei
juridice).

7. TIPOLOGIA DREPTULUI
p.69
1. Criteriul istoric:
Drept sclavagist, feudal, burghez, socialist.
2. Criteriul apartenenţei la un bazin de civilizaţie juridică:
Pornind de la acest criteriu, în dreptul comparat avem tipologia numită
familia de drept. Familii de drept: romano-germanică, anglo-saxonă, dreptul
socialist, musulman, hindus, etc.

8. SISTEMUL DREPTULUI
p.78
Este rezultatul unităţii ramurilor şi al instituţiilor dreptului.
Norma juridică reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului, ea
formează sistemul juridic elementar.
Sistemul dreptului constituie generalul, în raport cu norma de drept, care
reprezintă individualul.
Dreptul ca factor de „programare” al libertăţii de acţiune în cadrul anumitor
relaţii sociale.
Pe lângă modelul de comportament pe care-l cuprinde norma de drept,
aceasta conţine şi criterii de evaluare a comportamentului, transpunând în limbajul
acţiunilor concrete idealul juridic al societăţii.

CRITERIILE DE STRUCTURARE A SISTEMULUI DE DREPT

p.79
Sistemul de drept evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa, adică
împărţirea pe ramuri şi instituţii juridice.
Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.
Ramura de drept reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza
unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune.
 Criteriile în temeiul cărora se structurează ramnurile sistemului dreptului:

1. obiectul reglementării juridice:

Are în vedere relaţiile sociale care cad sub incidenţa normelor juridice.
2. metoda reglementării:
Modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul respectivelor
relaţii sociale.
3. principiile comune ramurii de drept respective
În baza acestor criterii, ramura de drept stabileşte forme specifice de
legătură între normele juridice care o compun. Ramura de drept se constituie în
baza specificului calitativ al unei grupări de relaţii sociale care impun un complex
de norme cu caracter asemănător şi cu note caracteristice. În coduri sau în alte acte
normative, aceste note specifice ale normelor juridice din ramura de drept
respectivă sunt cuprinse în partea generală a codurilor sau în dispoziţiile generale
ale unor astfel de acte normative.
Obiectul reglementării juridice şi principiile comune reglementării din
ramura respectivă reprezintă criterii obiective ale constucţiei unei ramuri.
Metoda de reglementare, ca ansamblu de modalităţi prin care se dirijează
conduita umanăpe o cale socialmente utilă, formează un criteriu subiectiv.
p.80
În cazul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în
ansambluri normative mai reduse – instituţii juridice. Ansamblul normelor juridice
care reglementează relaţii sociale apropiate alcătuiesc o instituţie juridică.
Exemple:
• instituţia moştenirii (în dreptul civil)
• instituţia căsătoriei (în dreptul familiei)
• instituţia tentativei (în dreptul penal)

Instituţia juridică se defineşte ca o totalitate de norme juridice organic

legate aparţinătoare unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de
relaţii sociale înrudite, potrivit metodei de reglementare specifice ramurii
respective.
Existenţa ramurii de drept şi a instituţiilor juridice este determinată de
complexitatea relaţiilor sociale care dobândesc reglementare juridică.

DIVIZIUNEA DREPTULUI:
DREPT PUBLIC – DREPT PRIVAT

Diviziunea dreptului pozitiv în drept public şi drept privat îşi află originea
în dreptul roman: jus publicum şi jus privatum.
 Dreptul public roman se referă la organizarea statului, iar dreptul privat la
interesul fiecărui individ.
p.81
Dreptul public intern cuprinde: dreptul constituţional, administrativ, penal,
al muncii şi securităţii sociale, financiar, procesual.
Dreptul privat intern cuprinde dreptul civil şi dreptul comercial.
Ramurile dreptului ce intră în componenţa dreptului public au ca obiect de
reglementare:
• relaţiile sociale din domeniul organizării organizării puterilor publice,
distribuirea competenţelor în stat, forma statului, etc. [dreptul constituţional].
• organizarea puterii executive la nivel central şi local [dreptul
administrativ].
• apărarea socială împotriva faptelor infracţionale care pun în pericol
ordinea de drept [dreptul penal].
• relaţiile de muncă şi de protecţie socială [dreptul muncii şi al securităţii
sociale].
• relaţiile financiare, bancare [dreptul financiar].
• relaţiile care privesc buna desfăşurare a procesului judiciar [dreptul
procesual].
Ramurile care intră în competenţa dreptului privat (dreptul civil şi dreptul
comercial) reglementează relaţiile sociale, patrimoniale şi personale
nepatrimoniale la care participă particularii.

9. DEFINIŢIA DREPTULUI
p.88
Jhering pune la baza dreptului interesul legalmente ocrotit: „dreptul este
forma în care statul îşi organizează, prin constrângere, asigurarea condiţiilor de
viaţă a societăţii”.
Anita Naschitz (Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, 1969):
„dreptul este un complex de reguli de conduită, având menirea ca, pe calea unor
dispoziţii generale referitoare la raporturile generale tipice, să reglementeze într-un
anumit scop conduita previzibilă a oamenilor, cel puţin cât priveşte cadrul ei.
Dreptul:
• oferă protecţie contra tiraniei, anarhiei.
• instrument al societăţii destinat conservării libertăţii şi ordinii, împotriva
amestecului arbitrar în interesele individuale.
Dreptul este:
Ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, a apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.

CAPITOLUL VI
DREPTUL ŞI STATUL

1. Noţiunea Statului
Statul este principala instituţie politică a societăţii.
p.90 – natura istorică a statului.
Schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive au făcut ca vechile
forme de organizare şi conducere (ginta, tribul) să fie înlocuite de o formă nouă –
cea politică – statală.
2. Statul şi societatea civilă
Hegel: societatea civilă sau „societatea cetăţenilor” este alcătuită din
membri şi mecanisme de acţiune extrinseci statului, care se delimitează de stat prin
obiective şi metode de acţiune.
Societatea civilă cuprinde toate structurile aflate în afara statului (inclusiv
partidele politice fără reprezentare parlamentară).
Sfera de cuprindere a societăţii civile: sindicate, asociaţii profesionale,
grupări etnice, asociaţii culturale, etc.

3. Conţinutul şi scopul statului

Spre deosebire de organizarea socială pre-statală, în care domina criteriul
legăturilor de sânge, statul adoptă un alt criteriu, cel teritorial. Teritoriul capătă
semnificaţia unui criteriu politic.
p.93
În legătură cu un anumit teritoriu, statul îşi stabileşte legăturile cu cetăţenii,
îşi structurează aparatul (mecanismul) său şi îşi dimensionează suveranitatea.
Populaţia – alt element al statului. Ea se raportează la stat prin legătura de
cetăţenie – legătură juridică ce fixează drepturi şi obligaţii reciproce.
Un al treilea element al statului îl reprezintă forţa publică, denumită şi
putere de stat sau putere de constrângere (forţă coercitivă).
Dreptul încadrează puterea statului în limite de ordine. Statul garantează
realizarea dreptului.
Ca instrument de organizare şi conducere socială, scopul statului îl
constituie apărarea interesului general.
Kant: statul legitim (statul de drept) are ca scop apărarea drepturilor
inalienabile ale omului; în statul de drept, politica este subordonată moralei.
p.94
 Liberalismul clasic promovează principiul non-intervenţiei în treburile
private. Statul trebuie să se plaseze deasupra grupurilor sociale, cu sarcina de a
aplana conflictele dintre ele. În sistemul liberal, statul – organismul politic ce are la
dispouiţie forţa coercitivă –garantează libertatea individului, adică procedează la
propria sa limitare.

4. PUTEREA DE STAT
p.97
Puterea de stat este o formă istoriceşte determinată şi variabilă de
autoritate.
La Roma s-a operat distincţia între autoritate şi putere. Puterea (potestas)
era a poporului, autoritatea o avea Senatul. Puterea, ca atribut al statului, este
identificată cu forţa – forţă publică, putere de stat.
Puterea de stat: are un caracter politic, are o sferă generală de aplicabilitate,
are agenţi specializaţi care o realizează (în caz de nevoie prin mijloace violente) şi
este suverană.
Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili
raporturi cu alte state.
Latura internă a suveranităţii statului priveşte puterea sa de comandă în
interior şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-
obligatoriu şi în urmărirea aplicării lor în practica socială (realizarea ordinii de
drept).
În temeiul suveranităţii sale, puterea de stat dispune de modul organizării
sale interne, stabileşte regimul de funcţionare a puterilor publice, statutul juridic al
cetăţeanului, decide amploarea obiectivelor economice care sunt de importanţă
strategică, organizează cadrul legal general al activităţii tuturor agenţilor
economici.
Latura internă a suveranităţii se numeşte şi supremaţia puterii în stat.
Latura externă a suveranităţii are în vedere comportamentul statului în
societatea naţiunilor, raporturile sale cu celelalte state. Este denumită independenţa
puterii sau neatârnarea ei. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile
internaţionale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor
suverane ale celorlalte state şi în considerarea principiilor şi a normelor unanim
admise ale dreptului internaţional.
Suveranitatea reprezintă o stare legală, constituţională.

5. EXERCITAREA PUTERII DE STAT

Montesquieu (Despre spiritul legilor) fundamentează teoria separaţiei
puterilor. În stat există trei puteri: legiuitoare, executiă, judecătorească. Fiecare
putere trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze, spre a preveni abuzul
de putere.
p.99 „Nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legislativă şi cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă,
puterea asupra vieţii şi a libertăţii cetăţenilor, ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi
legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa
unui opresor”.
Dreptul fixează cadrul legal de funcţionare a fiecărei puteri. Dreptul
reglementează raporturile statului cu celelalte entităţi politice.

6. INSTITUŢIILE (ORGANELE) STATULUI

Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem de

instituţii, de organe care dau expresie concretă puterilor publice. Modul de
funcţionare, repartizarea competenţelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt
conţinute în legi, în Constituţie, în legile organice şi în legile subsecvente acestora.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de stat.
Organul de stat este acea parte componentă a aparatului de stat, învestită cu
competenţă şi putere şi care se caracterizează prin aceea că cei care o compun au o
calitate specifică – deputaţi, funcţionari sau magistraţi.
Organe ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti. Fiecare categorie
de organe aduce la îndeplinire o anumită formă de activitate în temeiul
competenţei rezervate prin lege.
Activitatea lor este reglată normativ.
Normele juridice dimensionează competenţa organelor de stat – cea
materială, teritorială/personală.

7. FORMA STATULUI

p.101
Forma de stat exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura
internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat: forma de guvernământ, structura de
stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ: modul de constituire a organelor centrale ale
statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe, şi împărţirea
competenţei între ele.
Din punctul de vedere al guvernământului, există două forme de stat:
republici şi monarhii.
 În monarhie, conducătorul nu este ales. În republică, şeful statului este ales
– de către parlament sau popor.
Forma de organizare (sau structura de stat) înseamnă împărţirea internă a
statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome, şi
raporturile dintre stat, considerate ca întreg, şi părţile sale componente.
Din punctul de vedere al formei de organizare: state simple sau unitare şi
state compuse sau federative.
În statele simple există un singur parlament, un singur guvern, un singur
rând de organe judecătoreşti, o singură constituţie şi o singură cetăţenie. Împărţirea
internă a statului se face în unităţi administrativ-teritoriale. În statele compuse
există mai multe rânduri de organe legislative, executive şi judecătoreşti – federale
şi ale statelor federate – mai multe constituţii, iar împărţirea internă este făcută în
părţi politice autonome, state componente ale federaţiei.
Regimul politic:
Ansamblul metodelor şi al mijloacelor de conducere a societăţii, cu referire
imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care un stat asigură
şi garantează, în volum şi intensitate, drepturile subiective. Din acest punct de
vedere, statele sunt clasificate drept state cu regimuri politice democratice şi state
cu regimuri politice autocratice.

Ştiinţa dreptului studiază problematica statului sub aspectul juridicităţii

sale.

CAPITOLUL V
PRINCIPIILE DREPTULUI

1. Noţiuni de Principii Fundamentale ale Dreptului

p.104
Principiile de drept sunt prescripţiile fundamentale ale conţinutului tuturor
normelor juridice. Au un rol constructiv şi un rol valorizator pentru sistemul de
drept: cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe cu manifestări specifice în
procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a lui.
p.105
Principiu: început în plan ideal, sursă, cauză de acţiune. Se prezintă sub:
axiome, deducţii şi ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci când
generalizarea acoperă o totalitate a acestor fapte experimentale, suntem în prezenţa
unui principiu general.
Principiile de drept sunt sunt rezultatul unor observaţii continue şi necesare
ale nevoilor societăţii.
 Legiuitorul are în vedere principiile generale atunci când construieşte
soluţii juridice care să satisfacă necesităţile de viaţă.

2. Delimitarea Principiilor Dreptului

p.106
Un principiu general de drept este rezultatul unei experienţe sociale şi o
reflectare a unor cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale,
ale asigurării unui echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora.
Principiile de drept se constituie în spiritul ideii de justiţie.
p.107
Principiile de drept nu se confundă cu conceptele şi categoriile dreptului.
Conceptele şi categoriile corespund legilor şi ipotezelor celor mai generale.
p.108
Principiile generale de drept se delimitează de normele pozitive ale
dreptului. Dreptul este o ordine normativă. Normele sociale sunt principiile cele
mai simple care reglementează relaţiile dintre oameni.
Normele juridice se raportează la principiile dreptului:
a) normele conţin, descriu, statuează cele mai multe dintre principiile
dreptului.
b) funcţionarea principiilor se realizează prin aplicarea în practică a
conduitei prescrise de norme.
În raport cu principiile, normele juridice sau o valoare explicativă mult mai
mică; ele îşi propun să conserve valori, nu să explice raţiunea existenţei acestora.
p.110
Principiile generale de drept sunt prescripţiile fundamentale ce canalizează
crearea şi aplicarea dreptului.
Principiile de drept alcătuiesc „spiritul legii”.
p.111
Idealul juridic constituie reprezentarea asupra menirii superioare a
dreptului, asupra corespondenţei dreptului cu dreptatea, el este conţinutul
generalizat al concepţiilor juridice ale oamenilor (al conştiinţei lor juridice).

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

A. Asigurarea Bazelor Legale de Funcţionare a Statului

p.111
Un prim principiu este cel al asigurării bazelor legale de funcţionare a
statului. Acţiunea acestui principiu constituie premisa existenţei statului de drept.
Caracteristicile statului de drept au în vedere cucerirea pe cale legală a puterii şi
exercitarea sa potrivit cerinţelor legalităţii.
p.112
În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea
duratei sale, izvorul oricărei puteri civile sau politice trebuie să fie voinţa suverană
a poporului, iar puterea trebuie să găsească formule juridice potrivite de exprimare,
astfel încât puterea poporului să funcţioneze ca o democraţie.

B. Principiul Libertăţii şi al Egalităţii

Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, libertatea priveşte capacitatea
oamenilor de a acţiona neîngrădit.
p.113
Libertatea îşi afirmă latura externă, prin numeroasele sale garanţii juridico-
statale.

C. Principiul Responsabilităţii
Responsabilitatea este un fenomen social. Ea exprimă un act de angajare a
individului în procesul integrării sociale. Acţiunea socială reprezintă cadrul de
manifestare a responsabilităţii. Responsabilitatea este corelată cu sistemul
normativ. Domeniului juridic i-a fost contestată dimensiunea responsabilităţii,
recunoscându-i-se domeniul răspunderii (ca raport impus din exterior).

D. Principiul Echităţii şi al Justiţiei

p.116
Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi
activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.
Justiţia este acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii
drepturilor şi intereselor lor legitime.
Justiţia întruchipează virtutea morală fundamentală, menită a asigura
armonia şi pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile
religioase, morale, juridice.

CAPITOLUL VI
FUNCŢIILE DREPTULUI

p.121

Dreptul are ca scop regularizarea raporturilor sociale.

 Funcţiile dreptului sunt acele direcţii / orientării fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului
(ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special
abilitate, cu atribuţii în domeniul realizării dreptului.

Talcott Parsons: funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă.

Dreptul ca instrument al controlului social.
Natura instrumentală a dreptului are în vedere capacitatea sa de a servi
interesele generale ale societăţii – este vorba de funcţia de creare a ordinii publice).
Karl Llewellyn identifică următoarele funcţii ale dreptului:
a) compoziţia conflictelor.
b) regularizarea comportamentelor.
c) organizarea şi legitimarea puterii sociale.
d) structurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii.
e) administrarea justiţiei.
Norberto Bobbio:
a) funcţia stimulativă a dreptului (de condiţionare a comportamentului
uman).
b) funcţia represivă (rezultatele obţinute de societate în ansamblul său prin
intermediul dreptului, a sancţiunii juridice, în vederea conservării libertăţii şi a
ordinii).

A. Funcţia de Instituţionalizare sau Formalizare Juridică a Organizării

Social-Politice
p.124
Dreptul – în special Constituţia şi legile organice – asigură cadrul de
funcţionare legală a întregului sistem de organizare socială. Organizarea şi
funcţionarea puterilor publice, a instituţiilor politice fundamentale sunt concepute
în manieră juridică, iar mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerii
politice este reglat prin intermediul dreptului.

B. Funcţia de Apărare, Conservare şi Garantare a Valorilor Fundamentale

ale Societăţii
Ocrotind şi garantând ordinea constituţională, proprietatea, statutul şi rolul
individului, dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale.
Ca instrument al controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură
coeziunea interioară a colectivităţilor prin programarea şi tipizarea unor conduite
socialmente utile, defineşte cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale şi
sancţionează conduitele deviante.
 Dreptul, ca ansamblu de norme, instituţii şi sancţiuni formalizate, stabileşte
principiile de bază ale convieţuirii sociale.
În ansamblul prescripţiilor sale, dreptul apără, prin mijloacele proprii
fiecărei ramuri, viaţa în comun împotriva exceselor individuale, asigură securitatea
persoanei.
p.125
În perspectiva axiologică, norma de drept, ca regulă ce prescrie o conduită
posibilă sau datorată, este o cale pentru realizarea unor valori: funcţionarea
mecanismelor sociale.
Pentru drept sunt specifice valorile de finalitate, caracterizate prin aceea că
ele îmbrăţişează îndeosebi valorile normative care sunt determinate prin reguli.

C. Funcţia de Conducere a Societăţii

Actul normativ juridic este un act de conducere socială. Legea este forma
universală de exprimare a dezideratelor sociale majore. Dreptul este o tentativă de
regularizare a raporturilor intra – şi inter - sociale.
1. mobilurile care pun în mişcare activitatea legiuitorului sunt legate de
nevoile reale ale societăţii, de practica raporturilor sociale.
2. ca efect al aplicării normei de drept se produce o modificare a realităţii
sociale prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a raporturilor
sociale – forma raporturilor juridice.
p.126
D. Funcţia Normativă
Dreptul este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de
o conduită-tip. Normativitatea juridică este o parte a normativităţii sociale.
Conţinutul normei juridice îl formează reprezentarea conştientă a structurilor
politice despre anumite categorii de relaţii, asupra cărora îşi propune să acţioneze.

CAPITOLUL VII
DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

Viaţa socială: interacţiunea indivizilor şi colectivităţilor. Acţiunile şi

relaţiile individului generează societatea, iar relaţiile sociale instituţionalizate devin
forţe modelatoare ale determinaţiilor calitative ale indivizilor.
p.128
Dimensiunea normativă a activităţii umane impune agentului un model
acţional, o variantă de comportament, programându-i anumite praguri, în legătură
cu care el trebuie să facă ceva, poate să facă ceva sau, dimpotrivă, trebuie să se
abţină a săvârşi ceva.
p.130
 Normarea, reglarea prin norme a conduitei
Sistemul normelor sociale – categorii de norme: etice, obişnuielnice,
tehnice, politice, religioase, juridice.
Dreptul s-a desprins treptat din normele de morală şi din obiceiuri.
p.131
1. Orientarea ce concepe dreptul ca un minim de morală.
• morala: etică subiectivă.
• dreptul: etică obiectivă.
p.132
Fr. Geny: în comparaţie cu regula morală, regula de drept are ca elemente
definitorii:
• sancţiunea din afară.
• ideea de just.
• imperativul categoric pe care-l implică conţinutul normei juridice.
Legea juridică – mijloc de educare morală.
2. Orientarea care concepe dreptul ca fiind independent de morală
Pozitivismul juridic: statul este unicul temei al dreptului.
p.133
Potrivit curentelor sociologice, societatea îşi organizează un ansamblu de
mijloace – între care şi cele normative – prin care se protejează faţă de activităţile
care îi tulbură existenţa sau îi periclitează progresul.
Norma juridică reglementează acele relaţii sociale care au în vedere buna
desfăşurare a raporturilor din societate şi care constituie fundamentul întregii
ordini sociale.
Exigibilitatea [calitatea normei de drept de a fi adusă la îndeplinire prin
mijloace exterioare] este o caracteristică esenţială a normei juridice.

B. Normele obiceiului
Obiceiul este o formă de exprimare a dreptului. Obiceiul este un izvor
juridic.
p.135
Obiceiul este definit drept ca o regulă de conduită, statornicită în cadrul
convieţuirii umane printr-un uz îndelungat. Aplicarea sa se realizează prin
consensul membrilor colectivităţii.
Ca norme sociale, obiceiurile sunt modele de conduită.
Obişnuinţele (ca deprindere individuală) sunt modalităţi de conduită pentru
situaţii determinate. Spre deosebire de obişnuinţă, obiceiul apare ca un
comportament pe care grupul social îl impune membrilor săi.
Uzurile au un caracter convenţional: este un anumit mod în care părţile au
înţeles să convină. În privinţa tratamentului lor juridic, uzurile (având un caracter
convenţional) trebuie dovedite în faţa instanţelor, în vreme ce obiceiurile pot fi
invocate direct în instanţă, ca un drept pozitiv.

C. Normele tehnice
Ele conduc procesul productiv. Nerespectarea lor implică şi consecinţe
juridice.
p.136
Regulile de elaborare normativă cu caracter metodologic sunt norme de
tehnică juridică.
Norme tehnice juridice:
• normele metodologice ce conduc procesul elaborării legilor (iniţierea
proiectului, avizarea lui, depunerea, dezbaterea, adoptarea, promulgarea,
publicarea).
• structura actului normativ: metodologia interpretării, modificării şi
abrogării lui.
• sesizarea instanţei (prin acţiune, plângere, rechizitoriu).

CAPITOLUL VIII

NORMA JURIDICĂ

1. Noţiune şi Trăsături

p.138
În conţinutul oricărei norme juridice este înmagazinată o anumită
reprezentare conştientă a legiuitorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată
a subiectelor participante la relaţiile sociale. În acest sens, norma juridică este un
etalon, un model de comportament. Ea conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii
faţă de conduita membrilor săi în anumite categorii de relaţii.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor
alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale. p.139 Ordinea de
drep alcătuieşte nucleul ordinii sociale, ea constituie condiţia de bază a echilibrului
ordinii societăţii, garanţia realizării drepturilor esenţiale ale individului şi a
funcţionării corecte a instituţiilor.
Normele juridice sunt mijlocul de realizare a idealului de justiţie în
conformitate cu voinţa socială care se exprimă în conţinutul prevederilor sale.
Definiţia normei se realizează prin referire la regula de conduită. Normele
conţin reguli de comportament, atribuie drepturi şi stabilesc obligaţii corelative,
fixează praguri de comportament şi sancţiuni pentru cei care neglijează sau se
comportă în dispreţul acestui comportament.
 A. Norma juridică are un caracter general şi impersonal

p.140
Pentru a putea fi un etalon de conduită şi a fi opozabilă în mod egal şi
continuu fiecărui individ, norma juridică trebuie să se adreseze difuz şi impersonal
destinatarilor săi.
Norma juridică elimină concretul, particularul, ea fiind abstractă şi
abstracizând. Norma juridică este abstractizarea unei/unor relaţii şi un model
pentru altă/alte relaţii.
Există norme juridice care vizează părţi determinate ale teritoriului (zona
de frontieră, unităţile administrativ-teritoriale, etc.) sau care privesc anumite
categorii de subiecte (căsătoriţi, comercianţi, militari, etc). Cu toate acestea,
inclusiv în aceste cazuri norma de drept îşi păstrează caracterul general şi
impersonal.
p.141
În al doilea rând, generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu
presupun cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor sau situaţiilor în care se poate
afla un subiect.
Norma juridică conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii
sociale. Ea impune acestui agent o variantă de comportament, în condiţiile în care
acesta are la dispoziţie mai multe variante. Norma juridică are în vedere o
generalitate de relaţii şi o medie de comportament.
Există norme juridice care reglementează drepturi şi obligaţii (conduita)
pentru organe unipersonale, precum: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie,
Procurorul General al ţării, Ministrul Justiţiei, etc. Acest fapt nu derogă de la
caracterul impersonal al normei, dat fiind faptul că nu se are în vedere persoanele
care la un anumit moment ocupă funcţia, ci funcţia ca atare.

B. Norma juridică are un caracter tipic

p.142

• această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de

conduită, norma de drept urmăreşte o reducere şi o egalizare a însuşirilor
semnificative ale relaţiilor sociale şi izolarea, neconsiderarea diferenţelor
individuale nesemnificative.
• codificarea, uniformizarea şi modelarea acţiunii în raport cu un interes
social legalmente protejat.
(normativitatea constitutivă a fiinţei omeneşti – nevoia de supunere faţă de
norme)
p.143
 C. Norma juridică implică un raport intersubiectiv

Norma juridică nu este numai o prescripţie general-abstractă şi tipică. Ea

imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerţul juridic. Norma
juridică are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relaţie –
caracterul bilateral al normei de drept. Ideea de bilateralitate este legată de ideea de
alteritate a normei (transformarea subiectivului în obiectiv) şi de cea de
reciprocitate.
Fiinţarea socială solicită fiecărui individ să fie concesiv; uneori, această
conduită concesivă este impusă, sub sancţiunea pedepsei de către norma juridică.

D. Norma juridică este obligatorie

Norma juridică are un caracter obligatoriu, intervenind în domenii esenţiale

ale societăţii, domenii contingente guvernării, sau care privesc fiinţarea socială,
publică sau privată a individului.
p.144
Obligativitatea comandamentelor juridice urcă până la imperativ în
domeniul dreptului public şi coboară până la permisiv în dreptul privat.

Condiţiile normei juridice

• să corespundă structurii şi necesităţilor superioare ale societăţii.
• să fie recunoscută ca efectiv obligatorie de către majoritatea destinatarilor
ei, în temeiul conştiinţei caracterului său necesar.
Pentru a deveni obligatorie, norma juridică se bucură, spre deosebire de
toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garanţii exterioare, statale, de
asigurare a traducerii în viaţă, eventual prin constrângere).
Forţa care impune norma juridică trebuie să fie una eficace şi legitimă.
Caracterul de injoncţiune (de poruncă statală) al normelor juridice face din
ele norme irefragabile.
Obligativitatea normelor juridice înseamnă, în acest sens, că norma de drept
se va aplica imediat (din momentul intrării în vigoare), continuu şi necondiţionat.
Obligativitatea normei juridice este asigurată prin constrângere exterioară,
prin sancţionarea juridică.
1. obligativitatea normei juridice este o trăsătură intrinsecă tuturor
normelor, indiferent de domeniul în care ele intervin (public au privat), de forţa
juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma, ca drept pozitiv, de câmpul
aplicabilităţii sale.
2. toate normele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, prezintă un
caracter obligatoriu.
 p.146
Norma juridică reprezintă o regulă generală şi obligatorie de conduită, al
cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Conceptul de normă juridică face parte din ansamblul de noţiuni şi

categorii ale gândirii juridice, prin intermediul cărora realitatea juridică este
explicată.
Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită (un complex de
drepturi şi obligaţii), conduită cerută subiectului în circumstanţe date (un ansamblu
de împrejurări) şi în legătură cu care este fixată şi o anumită formă de reacţie
(sancţiune).
Condiţiile, conduita şi sancţiunea alcătuiesc elementele normei juridice,
denumite şi structura normei juridice. Structura normei juridice apare ca o lege a
legăturii dintre elemente.
Norma juridică corespunde unei comenzi, comportă o finalitate valorică şi
este purtătoare de „convingeri sociale”.

A. Structura logică a normei juridice

p.147
Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi
stabilă a normei.
Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridică este alcătuită
din următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
1. Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune
dispoziţia sau sancţiunea normei. În ipoteză poate fi definită calitatea subiectului
(cetăţean, părinte, copil, gestionar, etc) sau în ipoteză poate fi caracterizat subiectul
în mod generic (persoană fizică, persoană juridică, „acela care”, etc).
2. Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice. În dispoziţie sunt
cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale,
conduita acestora.

Dispoziţia normei de drept formează conţinutul ei. Ea cuprinde imperativul,

comandamentul normei sau elementul său raţional (reprezentarea conştientă a
legiuitorului faţă de exigenţele vieţii în comun).
Dispoziţia normei juridice poate să ordone/să imună o anumită conduită.
p.148
 Dispoziţia normei juridice poate să prevadă obligaţia de abţinere de la
săvârşirea unei fapte.
Dispoziţia poate cuprinde anumite permisiuni.

A. Roos: „obligaţia este categoria directivă fundamentală în care orice

normă poate fi exprimată”.
Norme juridice prin care se prescriu drepturi şi obligaţii. Dispoziţii în care
se atribuie competenţe, se descrie capacitatea juridică a subiectelor.
p.149
3. Sancţiunea: cel de-al treilea element structural al normei juridice.
Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile
nerespectării dispoziţiei sau a ipotezei (sancţiune negativă) sau măsurile de
stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovării conduitei dorite
(sancţiune pozitivă).
Dacă ipoteza şi dispoziţia prescriu acţiuni, sancţiunea reprezintă modul de
reacţie, răspunsul social-statal faţă de conduita neconformă.
Sancţiunile pot fi formale şi neformale.
Dreptul se caracterizează prin sancţiuni formalizate, prin reacţia organizată,
statală, faţă de comportamentul care lezează ordinea socială.
Alte sancţiuni (morale, religioase, etc) sunt neformale. Ele sunt rezultatul
unei reacţii spontane şi care se concretizează în manifestări de blam public, de
dezaprobare, etc.
Sancţiunea juridică apare ca un complex de urmări nefavorabile – obligarea
la dezdăunare, lipsirea unor acte de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri,
amenzi, privarea de libertate. Aceste urmări sunt prevăzute în partea finală a
normei juridice, denumite sancţiune.
p.150
Sancţiunile sunt aplicate de organe special abilitate prin lege – organe
administrative sau organele puterii judecătoreşti.
p.151
Ca o condiţie a ordinii sociale, dreptul implică sancţiunea (constrângerea ca
element potenţial), dar nu în mod exclusiv, ci ca pe unul din posibilele mijloace de
presiune.

B. Structura tehnico-legislativă
Cerinţa de celeritate / rapiditate pe care o înfăţişează elaborarea legislativă
în stat.

C. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

 p.154
A. Criteriul Ramurii de Drept
Are în vedere obiectul reglementării juridice şi al metodelor de relementare
(aşadar al ramurii de drept)
- norme juridice de drept civil, de drept penal, etc.

B. Criteriul Forţei Juridice a Actului Normativ

Forţa juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma juridică.
- norme juridice cuprinse în legi (actul normativ elaborat de către
Parlament şi care are forţă juridică supremă).
- norme juridice cuprinse în decrete, în horătâri sau ordonanţe
guvernamentale.
- norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele
administraţiei locale (decizii), acte cu o sferă de aplicabilitate limitată la nivelul
întinderii competenţei teritoriale a organului respectiv (judeţ, oraş, municipiu,
comună).

C. Criteriul Structurii Logice

Din punctul de vedere al modului de cuprindere a părţilor structurale
analizate, normele juridice pot fi: complete şi incomplete.
Sunt complete normele juridice care cuprind în articolul din actul normativ
în care sunt publicate, toate părţile constitutive (ipoteză, dispoziţie, sancţiune).
Normele incomplete sunt reglementărilecare face referire şi se completează
cu reglementări prezente, fie în acelaşi act normativ, fie în alte acte normative.
Normele incomplete pot fi norme de trimitere şi norme în alb: normele de
trimitere se completează cu norme din acelaşi act normativ sau din alte acte
normative (prezente); în normele în alb se vor completa cu dispoziţii din acte
normative care urmează să apară.

D. Criteriul sferei de aplicare

După sfera aplicării lor, normele juridice se clasifică în:
• norme generale.
• norme speciale.
• norme de excepţie.

1. Normele generale
Au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură
de drept.
Anumite norme dintr-o ramură reprezintă dreptul comun pentru o întreagă
sferă de reglementare.
 Ex: unele reglementări cuprinse în Codul civil reprezintă dreptul comun
pentru relaţii reglementate prin norme de drept comercial).

2. Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile

unei sfere restrânse de relaţii, ele derogă de la dreptul comun.
3. Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, fără ca
excepţia prevăzută să fie considerată a aduce atingere ordinii de drept. De pildă,
Codul familiei fixează vârsta minimă pentru căsătorie la 18 ani pentru bărbat şi 16
pentru femeie. Acelaşi articol completează regula printr-o excepţie şi anume:
pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani.
Dat fiind că normele speciale şi normele de excepţie sunt derogatorii, în
procesul aplicării lor ele cunosc un regim restrictiv, interpretarea lor este strictă
(sunt de strictă interpretare).
p.156
E. Criteriul Gradului şi al Intensităţii Incidenţei
După gradul şi intensitatea incidenţei lor:
• normele – principii, denumite şi norme cardinale.
Aceste norme sunt cuprinse, de obicei,l în Constituţii, în Declaraţii sau sunt
deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept.
Aceste norme apar ca postulate juridice. De pildă, respectul vieţii şi al
integrităţii oamenilor.
În raport cu acestea, celelalte norme ale dreptului pozitiv apar ca mijloace
normative care asigură traducerea, în limbaj juridic, a cerinţelor fundamentale de
reglementare a ordinii sociale.

F. Criteriul Modului de Reglementare a Conduitei

După caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifică
în norme onerative, norme prohibitive şi norme permisive.
Onus, oneris – sarcină.
Normele juridice onerative sunt acele norme juridice care obligă subiectul
să săvârşească o anumită acţiune.
Normele juridice prohibitive obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea
unor acţiuni.
Uneori, normele juridice onerative şi cele prohibitive sunt caracterizate
drept norme imperative (comandă o conduită sau impun abţinerea de la o
conduită).
Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obligă, nici nu
interzic o anumită conduită; ele lasă la aprecierea subiectului alegerea unei
conduite.
p.158
 Libertatea acordată părţilor, în raporturile juridice care se nasc pe baza
normelor permisive, are limite impuse de necesitatea păstrării ordinii sociale şi, în
cadrul ei, a ordinii juridice.
În general, normele imperative (onerative sau prohibitive) se întâlnesc în
domeniul dreptului public. Normele permisive sunt de largă aplicare în domeniul
dreptului privat.
Uneori, normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtând
în acest caz denumirea de norme supletive. Caracteristica lor constă în aceea că
atunci când subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordată, norma juridică
suplineşte voinţa subiectelor, dispunând într-un mod determinat.

G. Normele organizatorice
Au în vedere organizarea instituţiilor şi a organismelor sociale. În
conţinutul lor se prevăd modul de înfiinţare, scopurile, competenţele, relaţiile cu
alte instituţii. Au drept scop fundamentarea cadrului legal de funcţionare a
instituţiilor şi a celorlalte organisme sociale.

H. Normele Punitive şi Stimulative

p.159
Sancţiunea negativă: pedeapsa juridică, cea care conferă caracterul punitiv
al normei.
Sancţiunea pozitivă: sistem articulat de stimulente, care asigură eficacitatea
normei de drept.

4. ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE

p.159
Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Coordonatele
fundamentale ale acţiunii normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
În principiu, norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu
dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la circuitul
juridic în cadrul acestui spaţiu.

A. Acţiunea în timp a normei juridice

Timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezistenţa sa. Cu o durată
mai îndelungată sau mai restrânsă de timp, normele juridice exercită un rol
modelator şi conservator (în sensul apărării valorilor sociale majore).

• uzura, deformarea sau moartea normei juridice.

 A. Intrarea în Vigoare a Normei Juridice

În privinţa acţiunii în timp a normelor juridice:

• intrarea în vigoare a normei de drept.

• acţiunea normei de drept.
• ieşirea din vigoare a normei juridice.

Principiul nemo consetur ignorare legem (jus) – nimeni nu se poate scuza

invocând necunoaşterea legii.
Este de principiu că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor
la cunoştinţa publică (data publicării lor sau data la care au fost aduse la
cunoştinţă).
Face excepţie de la acest principiu situaţia în care în conţinutul actului
normativ în care apare norma juridică se prevede intrarea în vigoare la o altă dată
decât publicarea normei (aducerea sa la cunoştinţă). Din momentul intrării sale în
vigoare, norma juridică guvernează deplin relaţiile sociale; din acest moment,
nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o
cunoaşte. Funcţionează în această materie prezumţia absolută a cunoaşterii legii.
Necunoaşterea dreptuui vatămă (ignorantia juris nocet).
În materie de convenţii (în dreptul civil sau comercial) se poate cere
anularea contractului invocându-se aflarea în eroarea de drept – care viciază
voinţa.

Principiile Acţiunii în Timp a normei juridice

1. Caracterul activ al normei juridice

Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică este activă. Ea
acţionează pentru viitor.
Norma juridică:
• nu retroactivează – nu îşi întinde efectele asupra raporturilor născute
înaintea intrării sale în vigoare.
• nu ultraactivează – nu îşi întinde efectele după ieşirea sa din vigoare.

Argumentele care impun principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de

stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei şi de
raţiunea prezenţei normei în viaţa socială.
Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atâta timp
cât această conduită nu este prescrisă într-o normă juridică.
 Anumite raporturi care s-a derulat în trecut, pe baza unei legi în vigoare
atunci, nu pot fi desfiinţate pentru motivul că legiuitorul înţelege să dea o
reglementare juridică nouă acestor relaţii.
[caracter activ egal caracter neretroactiv]

p.163
Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice

1. Normele juridice cu caracter interpretativ

Întrucât normele juridice care interpretează norme juridice pre-existente fac
corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu ca ele să fie
retroactive.
2. Normele juridice penale care prevăd dezincrimianrea unor fapte şi
normele penale mai favorabile infractorului.
3. Retroactivitatea expresă
Această formă de retroactivitate rezultă chiar din textul normei juridice. În
acest caz, legiuitorul prevede expres că norma se va aplica retroactiv.
Dat fiind faptul că efectul retroactiv al unei norme de drept apare ca o
excepţie, regula fiind neretroactivitatea, şi întrucât excepţiile sunt de strictă
interpretare, considerăm că atribuirea efectului retroactiv al unei norme trebuie
expres specificată în conţinutul normei.
p.164
Principiul neultraactivităţii normei juridice
- nesupravieţuirea normei.
Implică faptul că o normă juridică nu îşi poate exinde efectele după ieşirea
sa din vigoare.
De la această regulă fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau
excepţional. În materia penală, doctrina este unanimă în a recunoaşte că o lege
temporară nu este numai o lege cu termen, ci şi o lege excepţională.
În practica sa, Curtea Constituţională a statuat faptul că o lege posterioară
nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca
noua lege să fie aplicată retroactiv.
Modalitatea în care legea anterioară a constituit un drept este guvernată de
regula tempus regit actum.

B. Ieşirea din vigoare a normei juridice

Acest moment aduce în prim plan ideea limitelor în timp al acţiunii/al
efectelor normelor de drept.
p.165
 Schimbările sociale, economice, culturale îşi cer oglindire adecvată în
norme juridice. Ele determină un proces de tranzienţă (de învechire) a normelor
juridice.
Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei modalităţi:
• ajungerea la termen.
• desuetudinea.
• abrogarea.
a. Atunci când există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate
pentru o cauză excepţională, ajungerea la termen sau încetarea stării determină şi
încetarea acţiunii normelor juridice respective.
b. O normă juridică se consideră căzută în desuetudine atunci când, deşi
formal ea este în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor social-economice care
au prezidat la apariţia sa, norma respectivă nu se mai aplică. Această modalitate
mai poartă denumirea de perimare sau învechire a normei juridice. Încetând
temeiul normei (ratio legis), încetează de fapt şi acţiunea sa (cesante ratione legis,
cessat lex ipsa).
c. Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a
normei juridice.
Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept datorată
intrării în vigoare a unei norme noi (actus contrarius). Este vorba de o nouă
manifestare de voinţă a legiuitorului.
Atât cetăţeanul, cât şi organul de stat trebuie să cunoască norma după care
se conduc şi gradul actualităţii sale, pentru a evita conflicte de legi în timp şi
situaţii contradictorii. În legătură cu caracterul activ al reglementărilor, este
necesară utilizarea de către legiuitor a abrogării, ca modalitate de încetare a
efectelor unei norme juridice. Nu trebuie confundată abrogarea normei juridice
prin apariţia unei noi norme juridice (actus contrarius) cu republicarea unei norme
juridice caz în care nu se întâlnesc, decât cu titlu de excepţie, reglementări noi. în
acest caz nu suntem în prezenţa abrogării.
Trebuie reţinută şi situaţia suspendării acţiunii în timp a unei norme
juridice, pentru cauze determinate. De obicei, în situaţii excepţionale, se
procedează la restrângerea sau la suspendarea garanţiilor constituţionale pe
perioada aplicării măsurilor excepţionale – legea marţială, legea pentru situaţii
excepţionale.

Formele Abrogării
Abrogarea, ca principală modalitate de scoatere din vigoare a normei
juridice, cunoaşte două forme:
• abrogarea expresă
• abrogarea tacită.
 Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme
juridice prin precizarea în detaliu, în conţinutul noului act normativ, a actelor
normative scoase din vigoare. Ex: la data intrării în vigoare a prezentei legi (decret,
hotărâre, ordonanţă, decizie) se abrogă legea nr.., decretul nr.., etc, cu indicarea
anului apariţiei fiecăruia.
Abrogarea expresă indirectă utilizează formula „pe data intrării în vigoare a
prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţie legală contrară”.
Abrogarea tacită poartă şi denumirea de abrogare implicită. Este tacită sau
implicită deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legătură cu acţiunea
vechilor norme juridice. Întrucât însă norma juridică nouă dă o reglementare
diferită în comparaţie cu vechea reglementare, organul de aplicare înţelege implicit
că în mod tacit legiuitorul a dorit să scaotă din vigoare vechea reglementare
(vechea normă fiind considerată ca abrogată tacit).
Ultraactivitatea normei juridice implică continuarea efectelor normei după
ieşirea ei din vigoare, dar pe timp limitat.

B. Acţiunea normelor juridice în Spaţiu şi asupra Persoanelor

p.168
Este de principiu că norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că
ea acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi.
Norma juridică penală defineşte şi noţiunea de teritoriu. Solul, subsolul,
apele interioare, marea interioară, fluviile ce stabilesc frontiera (firul apei), coloana
de aer cuprinsă între aceste limite, suprafaţa navelor şi aeronavelor române (care,
deşi nu fac parte din teritoriu, pe ele se aplică norma naţională).
Norma juridică română se apică asupra cetăţenilor săi (principiul cetăţeniei
active). Ea are incidenţă şi asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României
sau asupra apatrizilor (persoanelor fără cetăţenie).

Personalitatea dreptului
Concept care rezumă faptul că fiecare popor este cârmuit de dreptul său.
Mai târziu, regula personalităţii (aplicabilă deja în antichitate) este
completată cu regula teritorialităţii normei de drept (regulă dominantă în Evul
Mediu).
Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat
naştere uui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale. Apare dreptul
internaţional privat. Apare necesitatea reglementării statutului real (care cârmuieşte
regimul juridic al unurilor) şi statutul personal (care cârmuieşte regimul juridic al
persoanelor).
 Capitolul IX
IZVOARELE DREPTULUI

p.173
Hegel: „dreptul trece în existenţa faptică mai întâi prin formă, prin faptul că
este pus ca lege”.
În teoria dreptului şi-n ştiinţele juridice de ramură, aceste modalităţi
specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă numele de izvoare ale
dreptului sau surse ale dreptului.

1. Noţiunea de Izvor de Drept

Izvoarele materiale ale dreptului (izvoare reale) sunt concepute ca
adevărate „dat”-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia şi care determină
acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice
(dacă este vorba de obicvei).
În conţinutul acestor izvoare (denumite şi surse) sunt introduse elementele
ce aparţin unor sfere diferite ale realităţii sociale. Sunt socotite izvoare ale
dreptului:
• factorii de configurare a dreptului.
• dreptul natural.
• raţiunea umană.
• conştiinţa juridică.
p.174
1. Izvoarele materiale:
Sociale, economice, culturale, ideologice, etc. Ele reprezintă factorii care
dau conţinut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi
relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi
sociale).
- izvorul substanţial al dreptului (J. L. Bergel).
2. Normelor juridice le este caracteristică o anumită formă exterioară.
Această formă exterioară poartă denumirea de izvoare formale sau forme de
exprimare a normei de drept.
Noţiunea de izvor al dreptului are şi accepţiunea de sursă ideologică, în
sensul de bazin de civilizaţie juridică, la care se conectează un anumit sistem
juridic naţional.
Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde diverse
modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de
conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni.
p.175
 Hans Kelsen: prin izvor de drept se înţelege raţiunea pentru care o normă
este validă. Validitatea nu este o proprietate a normei, ci însăşi condiţia sa de
existenţă.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise de
cele nescrise, izvoarele oficiale de cele neoficiale, izvoarele directe de cele
indirecte.
Obiceiul
- izvor nescris.
Actul normativ se prezintă întotdeauna sub formă scrisă.
Obiceiul şi doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de
lege sau jurisprudenţă, care sunt surse oficiale.
Actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe.
Obiceiul sau normele eleborate de organizaţii nestatale sunt izvoare
mediate (indirecte), ele trebuind să fie „validate” de către o autoritate statală spre a
deveni izvoare de drept.
Izvoare creatoare şi izvoare interpretative
Legea şi cutuma sunt izvoare creatoare întrucât creează norme noi.
Jurisprudenţa şi doctrina, necreeând norme noi, ci doar interpretând pe cele
existente, nu au un caracter novator, ci doar interpretativ.
p.176
luând în calcul cerinţa clasificării izvoarelor dreptului prin acceptarea
datelor reale, s-a propus clasificarea izvoarelor dreptului în două categorii: izvoare
potenţiale şi izvoare actuale.
Izvoarele potenţiale exprimă posibilitatea de a elabora, a modifica sau a
abroga normele juridice.
Factoul potenţial îl constituie voinţa socială, cu posibilităţi exclusive
realizate şi exteriorizate prin stat.
Izvoarele actuale sunt izvoare eficiente, determinate, operând pe relaţii
sociale concrete, constând din toate actele normative în vigoare.
p.177
Izvoare de constituire şi izvoare de calificare
Concepţia genetică ar urmări să evidenţieze factorii care stau la baza
apariţiei şi a existenţei normelor juridice. Concepţia gnoseologică ar urmări să
pună în valoare indiciile după care se poate recunoaşte caracterul juridic al unor
norme de conduită.
Izvoarele neformale ale dreptului
Este vorba despre substratul lucrurilor, echitatea individuală, politica
publică, convingerea morală, preferabile pentru judecător întrucât acestea îl pot
ghida mai bine în pronunţarea unor soluţii juridice.
 2. Calificarea Izvoarelor Formale ale Dreprului
p.178
Izvoare sau Forme de Exprimare
Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul şi le
constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă
reglementare juridică.
Diferite tipuri de drept au cunoscut o pluralitate de izvoare: acte normative
ale autorităţilor statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina, etc.
Sisteme de drept calitativ asemănătoare se pot exprima în forme diferite; tot
astfel, un sistem de drept concret, de-a lungul existenţei sale, se poate reptoduce în
mai multe forme. Ponderea unuia sau a altuia din izvoarele sale formale se
modifică în raport de gradul dezvoltării sale, de complexitatea relaţiilor sociale pe
care le exprimă. În vreme ce tipul dreptului feudal cunoaşte ca formă de exprimare
preponderentă obiceiul, revoluţiile burgheze schimbă radical raportul dintre obicei
şi actul normativ, în favoarea actului normativ.
Izvoarele formale ale dreptului :
Obiceiul juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina,
contractul normativ şi actul normativ.

A. Obiceiul Juridic (Cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială, obiceiul
precede dreptului. El apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii, fiind
expresia unor necesităţi legate de conservarea valorilor comunităţii. La apariţia sa,
dreptul preia o serie de obiceiuri şi le adaptează realităţii specifice unei societăţi
politice.
p.179
Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării
unei practici (uzuri, obişnuinţe, datini, obiceiuri). Nu toate obiceiurile create de
societate devin izvoare de drept.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale ăn
sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente:
• fie că statul, prin organele sale legislative, sancţionează (recunoaşte) un
obicei şi îl încorporează într-o normă oficială.
• fie că obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei
instanţe de judecată, şi aceasta îl validează ca regulă juridică.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau
obişnuielnic) a alcătuit cea dintâi formă a dreptului pozitiv, un fel de drept
rudimentar. Şcoala istorică a dreptului subliniază importanţa acestei etape în
formarea dreptului. Spiritul poporului (Volkgeist) alcătuieşte adevărata sursă a
dreptului, el fiind astfel prin excelenţă cutumă.
 Cutuma implică o îndelungată practică socială.
Taoria romano-canonică a formulat două condiţii pentru ca un obicei să
devină juridic (deci izvor de drept):
a) o condiţie obiectivă (materială), constând într-o practică veche şi
incontestabilă.
b) o condiţie subiectivă (psihologică), în conformitate cu care regula
(practica) respectivă are un caracter obligatoriu, caracter care se poate revendica
sub sancţiune juridică.
p.180
Romanii numeau obiceiul juridic mores majorum (moravurile bătrânilor).
Obiceiul apare astfel ca un fel de convenţie tacită a membrilor societăţii sau a
grupurilor sociale.
Cutuma se întemeiază pe cazuri concrete la care se face apoi referire, fiind
evocate ca precedente.

B. Doctrina ca izvor de drept

Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este ştiinţa juridică.
În dreptul actual, doctrinei nu i se recunoaşte valoarea de iniţiator
legislativ.

C. Practica judiciară şi precedentul judiciar

p.186
Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din
totalitatea hotărârilor judecătoreşti, pronunţate de către instanţele de toate gradele.
Potrivit scopului lor, instanţele de judecată soluţionează anumite cauze care se
deduc în faţa lor şi pronunţă hotărâri/sentinţe pe baza legii. Cauzele judecate de
tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat (prin acţiune sau prin
rechizitoriu), judecătorul trebuie să judece cauza şi să pronunţe sentinţa. El face
acest lucru interpretând şi aplicând o normă juridică.
p.187
Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete
legea.
Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunţa decizii cu valoare
generală. În loc să fie numai sursă interpretativă, decizia judecătorului devine sursă
creatoare a dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară faţă de
cauzele analoage. În măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul
existent, această interpretare se impune în cauzele suficient de asemănătoare.
 Importanţa precedentului în cazul deciziilor Curţii Supreme de Justiţie, în
cazul recursului în interesul legii şi în cazul deciziilor Curţii Constituţionale.
p.188
Soluţiile în interesul legii, constante şi unitare, sunt invocate uneori ca
precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se
cauzele cu care sunt învestite instanţele de judecată.
p.190
Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională au
efecte erga omnes şi nu inter partes litigantes. Fiind obligatorii erga omnes,
deciziile Curţii sunt invocate ca precedente, întrucât un text de lege odată declarat
neconstituţional, pe temeiul ridicării unei excepţii într-un proces, nu mai poate face
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
p.191
În sistemele juridice aparţinând bazinului de civilizaţie anglo-saxon,
jurisprudenţei i se recunoaşte rol de izvor de drept. Dreptul comun (Common Law(
fiind alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice. Precedentul judiciar
joacă un rol important, iar judecătorul nu este un simplu interpret al legii, ci un
creator de lege. O cauză poate fi soluţionată pe baza unui precdent pronunţat cu
sute de ani înainte.

D. Contractul normativ
p.192
Contractul este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte drepturi şi
obligaţii pentru subiecte determinate.
Există un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi
obligaţiile unor subiecte determinate (ca participanţi la un raport juridic), ci au în
vedere reglementări cu caracter generic. De aceea, poartă denumirea de contracte
normative şi, în această calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.
Ex. de contract normativ: Magna Charta Libertatum (1215): convenţie
încheiată între baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte, şi regele Ioan
fără de ţară, pe de alta.
În dreptul constituţional, contractul normativ reprezintă izvor de drept în
materia organizării şi a funcţionării structurii federative a statelor, federaţiile
creându-se ca efect al încheierii unor contracte (tratate) între statele care doresc să
compună federaţia.
În ramura dreptului muncii şi securităţii sociale, contractul normativ este
izvor de drept, sub forma contractelor colective de muncă, în care se prevăd
condiţiile generale ale organizării procesului muncii într-o ramură determinată şi
pe baza cărora sunt încheiate apoi contracte individuale de muncă.
 În dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului,
reprezintă izvorul principal de drept.

E. Actul normativ
Actul normativ juridic – denumit şi Legea ca izvor de drept.
Legea ca izvor de drept apare la romani ca un acord între magistrat şi popor
(magistratul propune – rogat, poporul acceptă iubet propunerea făcută). În dreptul
vechi se mai cerea şi ratificarea sau aprobarea Senatului. La finalul secolului I,
poporul, pierzând puterea legislativă – care trece la Senat, încetează să mai fie
izvor de drept, trecât pe primul plan alte izvoare: jurisprudenţa, doctrina.
Dreptul feudal s-a exprimat, în genere, prin obicei şi jurisprudenţă.
Reacţia faţă de abuzul de putere şi discreţionism, caracteristice monarhiei
absolute, s-a concretizat, în condiţiile revoluţiilor burgheze, în atitudinea de sprijin
pentru lege (act normativ).
p.194
Atunci când se utilizează formula „legea ca izvor de drept” trebuie avut în
vedere sensul larg al noţiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) şi nu în sensul
său restrâns (actul normativ pe care îl adoptă, după o procedură specifică,
parlamentul). Actul normativ cuprinde, în primul rând, legea elaborată de
Parlament (înainte de toate, Cosntituţia), dar nu se reduce la aceasta.
În sensul larg şi comun al termenului, legea – însemnând orice regulă de
drept obligatorie – cuprinde orice izvor de drept (în acest sens şi obiceiul este o
lege, din moment ce este obligatoriu).
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice,
învestite cu competenţe normative (parlament, guvern, organe administrative
locale). Actul normativ cuprinde norme general obligatorii a căror aplicare poate fi
realizată inclsiv prin intervenţia forţei coercitive a statului.
p.195
Actul normativ previne nesiguranţa dreptului şi incertitudinea rezultate din
schimbările rapide care au loc în societate.
Principiul legalităţii implică o subordonare necondiţionată a subiectului
raporturilor juridice faţă de comandamentul normativ. Forma scrisă a actului
normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a conţinutului acestuia,
reprezintă garanţii de certitudine a actului normativ, în raport cu alte izvoare de
drept.,
Sistemul actelor normative juridice este compus din legi, decrete, hotărâri
şi ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii şi
hotărâri ale organelor administrative locale.
 Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile – act normativ
elaborat de Parlament, organul puterii legiuitoare, care exprimă voinţa şi interesele
alegătorilor. Celelalte acte normative, elaborate în conformitate cu competenţele
nromative (cu puterea reglementară) repartizate prin Constituţie altor organe
(organele executive) trebuie să se subordoneze legilor. Ele sunt elaborate în
vederea executării legilor.
a) legea are o procedură aparte de elaborare.
b) legea are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor
executive pot avea atât caracter normativ, cât şi individual).
c) legea are competenţă de reglementare primară şi originară – relaţiile
sociale trebuind să-şi afle oglindire normativă în mod primordial în conţinutul
legilor şi nu al altor acte normative, acestea nefăcând decât să dezvolte şi să
nuanţeze reglementările primare cuprinse în legi.
Pe calea deegării legislative, Guvernul poate reglementa primar relaţii
sociale prin mijlocirea ordonanţelor. Printr-o lege specială de abilitare, Parlamentul
poate delega dreptul de reglementare primară Guvernului. Domeniul de
reglementare nu poate face parte din cel al legii organice.
Constituţiile fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii
într-un stat. Fiind ea însăşi drept pozitiv, constituţia stă la baza statului; în
constituţie îşi află concretizarea majoritatea principiilor fundamentale politico-
juridice. Constituţia formulează valorile fundamentale într-o formă normativă.

CAPITOLUL X
Tehnica Elabotării Actelor Normative

p.198
Actul normativ aparţine sistemului izvoarelor formale ale dreptului.
Organele legiuitoare, organele puterii legiuitoare sunt îndreptăţite să reglementeze
primar şi originar relaţiile sociale fundamentale dintr-o societate, să organizeze
ordinea juridică a unei naţiuni sau comunităţi de naţiuni.
Activitatea acestor organe se desfăşoară potrivit unor reguli de tehnică
juridică şi potrivit scopurilor generale impuse de buna funcţionare a mecanismului
social, de coexistenţa libertăţilor sociale.

1. Noţiunea Tehnicii Juridice

p.199
Prin intermediul teoriei juridice, a procedeelor tehnice, a modalităţilor
practice de construcţie normativă, cerinţele vieţii sociale îmbracă forma
reglementărilor legale.
 Tehnica juridică: ansamblul de metode şi artificii specifice, menite a
asigura dreptului o realizabilitate formală.
p.201
Legile, cutumele, jurisprudenţa ca surse formale ale dreptului, sunt
rezultatul construcţiei juridice: legea de către legislator; jurisprudenţa de către
tribunale; cutuma de către popor.
p.202
Creaţia juridică este o operă a raţiunii care apreciază faptele, relaţiile şi, în
genere, toate realităţile care interesează ordinea socială, securitatea raporturilor
umane, „binele public”.
Tehnica proiectează modelele de conduită, fixează această conduită în
raport de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu anumite categorii de
valori care trebuie ocrotite prin mijloace specifice juridice.
Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor,
artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă
juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi în procesul
convieţuirii umane.
p.203
2. Noţiunea Tehnicii Legislative
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice, fiind alcătuită
dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă
corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice.
Tehnica legislativă priveşte, strict, construirea soluţiilor normative de către
legiuitor.
Legiferarea cunoaşte două mari momente:
a) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică.
b) desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii în
funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.

3. Principiile (cerinţele) legiferării

A. Principiul (cerinţa) fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a

normelor juridice
p. 205
Pregătirea legilor implică o fundamentare a acestora pe rezultatele unor
cercetări ştiinţifice. Opera legislativă trebuie să se inspire dintr-o cunoştinţă
profundă şi exactă a trebuinţelor sociale şi naţionale.
p.206
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ presupune:
 • descrierea situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de
drept;
• analiza judecăţilor de valoare cu privire la determinarea situaţiilor de fapt
care trebuie transformate, schimbate.
• anticiparea efectelor posibile ale viitoarei reglementări, costul social al
proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa.

B. Principiul (cerinţa) asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica

dreptului
p.207
Schimbările care interbin în societate conduc la mutaţii în conţinutul
raporturilor sociale, la modificări instituţionale. Regula de drept ordonează aceste
raporturi.
În genere, legea reglementează pentru perioade lungi.

C. Principiul (cerinţa) corelării sistemului actelor normative

p.208
Într-un stat, actele normative există într-o strânsă legătură unele cu altele.
Sistemul actelor normative (sistemul legislaţiei sau sistemul legislativ) implică
legături multiple între părţile care-l compun. Diversele categorii de acte normative
– legi, decrete, hotărâri, decizii – acţionează, în reglementarea raporturilor sociale,
în cadrul unui proces caracterizat prin interferenţă.

D. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea

normativă
p.209
Cerinţe pentru realizarea acestui principiu

a) Alegerea formei exterioare a reglementării

De această alegere depinde valoarea şi forţa juridică a ei, poziţia în sistemul
actelor normative, corelaţia cu celelalte acte normative:
- reglementare juridică prin lege sau printr-un alt act normativ.
b) Alegerea modalităţii de reglementare
Are în vedere opţiunea leguitorului în legătură cu un anumit mod de
impunere a conduitei prescrise prin norma juridică subiectelor de drept. O regulă
juridică poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumită conduită,
poate lăsa la dispoziţia părţilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate
stimula subiecţii în legătură cu alegerea conduitei.
Legiuitorul optează, în mod deliberat, pentru un gen de conduită sau un
altul, pentru o metodă de reglementare sau alta, în funcţie de specificul relaţiilor
sociale, de caracteristicile subiecţilor participanţi la aceste relaţii, de natura
intereselor ce urmează a fi satisfăcute şi de semnificaţia valorică a reglementărilor.
În materie de apărare socială, legiuitorul foloseşte în genere norme
imperative (prohibitive), iar în materie civilă contractuală, norme permisive.
Reglementarea organizării şi funcţionării puterilor publice se realizează
prin norme imperative (onerative).

c) Cerinţa accesibilităţii normei de drept şi a economiei de mijloace

p.210
Sunt transpuse în practică prin folosirea unor procedee de conceptualizare
şi a unui limbaj adecvat.
Această cerinţă priveşte:
• construcţia normei.
• cuprinderea în normă a elementelor structurale.
• fixarea tipului de conduită.
• stilul juridic.
• limbajul juridic.
Norma de drept este rezultatul unui proces de abstractizare, urmare a
procesului de evaluare şi valorificare a relaţiilor din societate.
Norma de drept nu vizează cazuri concrete, ci ipoteze generale. Ea
operează cu concepte, categorii, definiţii.

4. Părţile constitutive ale actului normativ

Un act normativ este compus din următoarele părţi: expunerea de motive,
titlul actului normativ, preambulul şi forma introductivă, dispoziţii sau principii
generale, dispoziţii de conţinut, dispoziţii finale şi tranzitorii.
Expunerea de motive: în cadrul ei se realizează o prezentare succintă a
actului normativ, a condiţiilor care au impus apariţia acestuia, a finalităţilor
următite prin adoptarea respectivului act normativ.
Titlul actului normativ este elementul său de identificare. Trebuie să fie
scurt şi sugestiv (să exprime cu claritate conţinutul actului normativ). Preambulul
actului normativ constituie o introducere, o punere în temă a subiecţilor în legătură
cu motivaţia social-politică a intervenţiei legiuitorului (această parte nu este
obligatorie).
Forma introductivă cuprinde temeiul constituţional sau legal al
reglementării. Aici sunt instituţionalizate normele de competenţă pentru organul
care adoptă actul normativ respectiv.
Dispoziţiile generale cuprind prevederile prin care se determină obiectul,
scopul, sfera relaţiilor care se reglementează, definirea unor noţiuni.
 Dispoziţiile de conţinut formează conţinutul actului normativ. În această
parte sunt cuprinse regulile care stabilesc drepturi şi obligaţii, se stipulează un
anumit comportament, sunt reglementate urmările nefavorabile în cazul
nerespectării conduitei impuse.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii cuprind prevederile în legătură cu: punerea
în aplicare a reglementării, intrarea sa în vigoare, relaţiile cu reglementările
preexistente.
Actele normative pot cuprinde şi Anexe care fac corp comun cu legea şi au
aceeaşi forţă juridică.

5. Elementele de structură ale actului normativ

Norma juridică, cu structura sa internă, este cuprinsă în articolele actului

normativ.
Elementul structural al actului normativ îl formează articolul.
În cuprinsul actului normativ, un articol conţine o singură normă sau,
dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole.
Uneori, articolul se subdivide în paragrafe şi alineate.
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se
pot grupa în secţiuni, capitole, titluri. Unele coduri sunt organizate pe părţi (partea
generală şi partea specială). Secţiunile, capitolele, titlurile au denumiri care evocă
pe scurt conţinutul prevederilor pe care le conţin.
În cazul în care un act normativ face trimitere la dispoziţii dintr-un alt act
normativ, noul act normativ va face trimitere la dispoziţiile respective printr-o
normă de trimitere.

6. Tehnica sistematizării actelor normative

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt încorporarea şi
codificarea.
A. Încorporarea
p.216
Încorporarea este o formă inferioară/iniţială de sistematizare şi priveşte o
simplă aşezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare: cronologice,
alfabetice, pe ramuri de drept sau instituţii juridice.
Este oficială (realizată de organe de drept) sau neoficială (culegeri realizate
de persoane particulare).
- colecţii, culegeri.
B. Codificarea
 Codificarea este o formă superioară de sistematizare. Ea presupune
cuprinderea într-un cod (act normativ cu forţă juridică de lege) a normelor juridice
aparţinând aceleiaşi ramuri de drept.
Prelucrarea de către legiuitor a întregului material normativ, îndepărtarea
normelor depăşite, perimate, complaterea lacunelor, novaţie legislativă
(introducerea unor norme noi, cerute de evoluţia relaţiilor sociale), de ordonare
logică a materialului normativ şi de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică
legislativă.
p.217
Codificarea este o formă superioară de sistematizare realizată de legiuitor,
ea porneşte de la principiile generale ale sistemului dreptului şi ale unei ramuri de
drept, căutând să redea, într-un singur act, cu un conţinut şi o formă unitare, cât
mai complet şi mai închegat, toate normele juridice dintr-o ramură – a dreptului
civil, penal, etc.
În compoziţia unui cod intră patru grupe de factori: politici, economici,
ideali şi juridici.

CAPITOLUL XI
REALIZAREA DREPTULUI

p.220
Semnificaţia reglementării prin norme juridice a celor mai importante
raporturi sociale este puternic subliniată de amplificarea, fără precedent, a
contactelor intrasociale, în procesul producţiei, al repartiţiei şi al schimbului de
activităţi dintre oameni.
Ca un sistem de norme şi sancţiuni formalizate, dreptul reglementează
conduita oamenilor în relaţiile sociale, drepturile lor fundamentale, statuează
funcţionarea instituţiilor sociale, stabilind principiile convieţuirii sociale.
Existenţa şi realizarea dreptului reprezintă condiţiile ordinii publice.
Ordinea constituie premisa esenţială a coeziunii sociale, fiind condiţionată de
existenţa sistemelor normative şi de traducerea în viaţă a conţinutului preceptiv al
acestora.
În acest context se plasează şi ordinea de drept, care reprezintă desfăşurarea
vieţii socialeîn conformitate cu prevederile normelor juridice.
Traducerea în fapt a conţinutului preceptiv al normelor de drept, realizarea
comandamentelor juridice.

1. Conceptul realizării dreptului

Traducerea în viaţă a prevederilor cuprinse în normele de drept implică
participarea unor subiecte multiple (cetăţeni, organe de stat, organizaţii nestatale),
precum şi asigurarea unui cadru organizatoric care să permită acestor subiecte să
îşi valorifice prerogativele legale.
Procesul realizării dreptului presupune posibilitatea, recunoscută unor
organe de stat, de a asigura în domeniul asigurării mijloacelor de restabilire a
ordinii de drept, în condiţiile săvârşirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale.
Realizarea dreptului reprezintă o confruntare a modelului general de conduită,
construit de legiuitor, cu realitatea concretă.
Analiza procesului realizării dreptului presupune sublinierea trăsăturilor
generale ale sistemului social care garantează integritatea ordinii de drept,
eficacitatea normelor juridice, corespondenţa dintre prevederile abstracte şi
generale ale normei juridice şi caracterul concret al raporturilor sociale.
p.222
Analiza conceptului realizării dreptului este analiza modului de
implementare a normei de drept în viaţa socială, a modului în care societatea
primeşte norma de drept, o încorporează în patrimoniul psihologic al individului.
Condiţiile generale ce caracterizează climatul social-politic şi ideologic determină
eficienţa formelor juridice de realizare a dreptului. Rolul acestor condiţii –
economice, politice, spirituale, ideologice – este decisiv în procesul transformării
principiilor dreptului în valori proprii structurii intime a personalității umane.
Realizarea dreptului: procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor
juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută
dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.

2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului îmbracă două mari forme:
- realizarea dreptului prin:
a) respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi
- realizarea dreptului prin:
b) aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi alte organisme
sociale.
p.223
H.L.A. Hart (The concept of law): „există două condiţii minime, necesare
şi suficiente pentru o bună funcţionare a uui sistem legal: cetăţenii să se supună
normelor de drept, iar funcţionarii să considere aceste reguli ca standarde oficiale
de comportament, aplicâându-le întocmai”.

A. Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a legilor

Edictat în vederea disciplinării conduitelor umane în relaţii sociale

determinate, dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construieşte
tipologii subordonate unor scopuri practice. Standardul de comportament
concretizează rolul individului şi cuprinde – într-o detaliere normativă esenţială –
totalitatea aşteptărilor sau a pretenţiilor din partea societăţii faţă de individ.
p.224
Reglementarea juridică: totalitate de forme de influenţare a conduitei
oamenilor, în direcţia convieţuirii umane.
Rezultatele acţiunilor umane sunt evaluate şi valorificate şi în funcţie de
rezonanţa lor socială.
Subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în
normele de drept, subordonare concretizată fie în acte de respectare a legii, fie în
acte de executare a prescripţiilor juridice constituie o formă importantă de realizare
a dreptului.
Perfecţionarea permanentă a dreptului joacă un rol de prim rang în procesul
de educare a conştiinţei juridice, a destinatarilor normelor juridice. În afirmarea şi
dezvoltarea conştiinţei juridice, propagarea valorilor specifice ale culturii şi ale
civilizaţiei juridice are un rol decisiv.
Cultura juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului
juridic din societate, constituie parte integrantă a culturii unui popor.
Din cultura juridică fac parte:
• concepţiile juridice, inclusiv creaţia ştiinţifică din domeniul dreptului.
• reglementările juridice.
• starea legalităţii (climatul de legalitate) derivată din atitudinea faţă de
lege, din educaţia juridică.
Alături de alte forme de manifestare ale culturii unei societăţi, cultura
juridică are un rol formativ.
Trăsături ale realizării dreptului, prin activitatea de exercitare şi respectare
a normelor juridice:
a) această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea
comandamentelor cuprinse în normele juridice, prin conformarea faţă de
dispoziţiile normative (fie că este vorba de dispoziţii cu caracter imperativ sau
permisiv).
b) conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul
direct al acţiunii mai multor factori: conţinutul dreptului, acceptarea legii de către
societate – ca expresie a unor necesităţi, ridicarea gradului vieţii materiale şi
spirituale a oamenilor, perfecţionarea instrucţiei şcolare, etc.
c) această formă de realizare a dreptului dă naştere unui foarte mare număr
de situaţii juridice la care participă categoria cea mai mare de subiecţi – cetăţenii –
precum şi diferite organizaţii sociale.
d) activităţile implicate în realizarea acestei forme – crearea şi desfăşurarea
unor raporturi juridice, în care drepturile şi îndatoririle participanţilor se
concretizează în legături juridice statornicite prin normele de drept din cele mai
diferite ramuri ale sistemului juridic.
e) respectând şi aducând la îndeplinire (executând) normele dreptului,
cetăţenii îşi valorifică drepturile subiective, cu luarea în consideraţie şi a
obligaţiilor care le incumbă, în procesul interacţiunii sociale.

B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către autorităţile

statului (aplicarea dreptului)
p.226
Noţiunea aplicării dreptului

Dreptul este realizat şi prin intermediul unor acte specifice de autoritate,

emise de autorităţile statului în conformitate cu competenţa rezervată lor prin lege.
Această formă – „aplicarea dreptului”.
Autorităţile statului elaborează acte de aplicare a dreptului. La aplicarea
dreptului participă, în principal, organe ale statului, în baza şi în vederea realizării
competenţei acestora.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni
statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi a sancţiunilor normelor
de drept.
p.227
Aplicarea dreptului este legată de naşterea şi desfăşurarea legăturilor
juridice sub forma unor raporturi de drept în care un subiect este întotdeauna un
organ al statului care îşi exercită prerogativele potrivit cu competenţa rezervată
prin lege. Raportul juridic reprezintă un mijloc de realizare a normei de drept.
Aplicând dreptul, organele de stat se manifestă ca purtătoare a atributelor
puterii de stat. Prin intermediul actelor lor de aplicare sunt concretizate, în limita
competenţei ce le este repartizată prin normele juridice, drepturile şi obligaţiile
unor subiecţi în cadrul raporturilor juridice determinate.
De asemenea, prin emiterea actelor de aplicare, organele statului stabilesc
măsuri de sancţionare a celor care nesocotesc obligaţiile ce le revin.
În raporturile juridice de acest gen are loc numai constatarea drepturilor şi a
obligaţiilor de către un organ de stat special abilitat. Drepturile subiecţilor
participanţi la viaţa socială, ca şi obligaţiile corelative îşi află izvorul în normele de
drept. Organele de stat constată sau recunosc aceste drepturi – o formă juridică de
realizare a dreptului.

Noţiunea şi Trăsăturile Actului de Aplicare a Dreptului

p.228
 Aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific: actul de
aplicare. El finalizează activitatea concretă a organului de stat, purtător al unei
atribuţii de putere, în conformitate cu competenţa sa. Aplicarea dreptului reprezintă
o activitate exercitată de organele statului şi, în limite determinate, de către
organizaţii netatale, în forme special prevăzute de p.229 actele normative.
Aplicarea dreptului se realizează în baza legilor şi a celorlalte acte
normative ce compun sistemul juridic. Aplicarea dreptului dă expresie unei
anumite competenţe a organelor de stat, competenţă determinată prin lege şi care
desemnează atribuţiile organelor de stat şi limitele exercitării acestora.
1. Activitatea de creaţie în domeniul dreptului este rezervată numai unor
categorii de organe ale statului. Dacă activitatea normativă este strict reglementată
în competenţa unor organe ale statului, activitatea de aplicare poate fi realizată de
orice organ al statului şi, în limite determinate, chiar şi de organizaţii nestatale.
2. Spre deosebire de actele normative care au un caracter general,
impersonal, tipic, injonctiv şi irefragabil, actele de aplicare a dreptului sunt
individuale, concret-determinate. Actul de aplicare traduce în viaţă, într-o relaţie
concretă, prevederi ale normei de drept. Având un caracter individual, actul de
aplicare este nemijlocit legat de activitatea unui organ de stat nominalizat şi a altor
subiecte (persoane fizice) concret determinate.
3. Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor reguli
metodologice de tehnică legislativă.
p. 330
4. Spre deosebire de actul normativ, care funcţionează impersonal şi difuz,
acţionând continuu până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi
epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat.
5. Spre deosebire de activitatea de executare şi respectare a normelor de
drept de către cetăţeni, în cursul căreia ei pot încheia, prin acord de voinţă, un
raport de drept, în temeiul unor dispoziţii legale care le stau la dispoziţie, actele de
aplicare, bazându-se şi ele pe prevederi ale dreptului, apar întotdeauna prin voinţa
unilaterală a unui organ al statului.
Spre deosebire de controlul legalităţii actelor de aplicare, ce cunoaşte forme
şi modalităţi aflate la dispoziţia părţilor participante în raportul juridic respectiv,
controlul legalităţii actelor normative cunoaşte un sistem de garanţii specifice
(controlul parlamentar sau controlul judecătoresc).

Fazele Procesului de Aplicare a Dreptului

p.231
 Aplicarea dreptului se realizează cu respectarea unor cerinţe, legate atât de
necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cât şi de necesitatea corectei
aplicări a normei de drept ce reglementează situaţia stabilită.
Aplicarea dreptului îmbracă forme procesuale care asigură stabilirea
adevărului în momentul realizării normelor juridice, ocrotirea drepturilor
persoanelor interesate, apărarea împotriva unor eventuale încălcări a dreptului.
Stadiile aplicării dreptului reprezintă etape esenţiale şi necesare în
desfăşurarea procesului de aplicare a normelor juridice, implicând atât operaţiuni
de conceptualizare, cât şi activităţi tehnico-materiale de înfăptuire practică a
prevederilor legale.

p.232-234
Faze ale Aplicării Dreptului

1. Stabilirea stării de fapt

Implică realizarea unui demers în vederea cunoaşterii minuţioase şi în
profunzime a circumstanţelor cauzei respective. În procesul aplicării dreptului,
organele de stat iau cunoştinţă de numeroasele aspecte ce caracterizeză şi definesc
cadrul fizic-natural, precum şi ambianţa social-politică şi ideologică în care
normele juridice acţionează.
Vor fi luate în vedere şi reţinute numai acele împrejurări care au relevanţă
în cauza dedusă în faţa unui organ de stat ce trebuie să o rezolve prin emiterea unui
act de aplicare.
Aceste împrejurări sunt în genere denumite fapte juridice (cauze
generatoare sau extinctive de efecte juridice).
Organele de aplicare vor lămuri atât împrejurările concrete datorate
acţiunilor, oamenilor, cât şi consecinţele unor evenimente, de producerea cărora
legea leagă efecte juridice.

2. Alegerea normei de drept

În această a doua fază a procesuluid e aplicare, organele de aplicare
procedează la critica normei, la selecţionarea normei juridice, în vederea calificării
juridice exacte a stării de fapt stabilite.
Corecta încadrare juridică a acestei stări de fapt conferă actului de aplicare
trăsături de legalitate. Conţinutu activităţii organului de aplicare, în această fază,
este indisolubil legat de modul în care organul de aplicare a stabilit corect şi exact
împrejurările cauzei.
Critica superioară a normei de drept cuprinde:
• verificarea autenticităţii normei.
• verificarea legalităţii actului care conţine norma respectivă.
 • verificarea acţiunii în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor a respectivei
norme.
Critica elementară/inferioară priveşte strict textul actului, modul său de
redactare, sesizarea eventualelor erori (de redactare) apărute cu ocazia republicării
actului.

3. Interpretarea normelor juridice

- moment important al aplicării dreptului.
Constă din operaţiuni de lămurire şi concretizare a conţinutului regulii de
drept cuprinsă în norma ce urmează a cârmui raportul respectiv.

4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare

Este rezultatul unui demers raţional şi al unei manifestări de voinţă a
organului de stat, în vederea satisfacerii unor exigenţe ale normelor de drept. Atât
demersul raţional (înţelegerea circumstanţelor cauzei), cât şi manifestarea de
voinţă (încadrarea împrejurărilor într-o normă de drept, calificarea juridică a
acestora) sunt realizate în baza legii şi în vederea aplicării sale la un caz concret.

Capitolul XII
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. Raţiunea interpretării normelor juridice

p.236
Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în procesul aplicării
dreptului, organul de aplicare (judecătorul, organul administrativ, etc) trebuie să
clarifice în mod precis textul normei juridice, să stabilească compatibilitatea
acesteia în raport de o anumită situaţie de fapt (de o speţă ce se deduce în faţa sa).
El are întotdeauna în faţă un sistem de norme cu caracter general şi impersonal, din
care trebuie să selecţioneze pe cea care se aplică în cazul concret (un caz particular
şi individual, determinat prin trăsături ce nu-şi găsesc de fiecare dată reflectarea
exactă şi detaliată în conţinutul normei).
p.238
Interpretarea reprezintă un moment al aplicării dreptului. De aceea utilizăm
sintagma „interpretarea normei juridice” şi nu „interpretarea dreptului”. Ca
moment al aplicării normei juridice la cazuri concrete, interpretarea este necesară
pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, spre a defini voinţa
legiuitorului.
p.239
Organul de aplicare trebuie să individualizeze norma.
 Interpretarea reprezintă o mijlocire între drept şi realitatea vieţii. Interpretul
va trebui să explice norma în contextul social în care ea acţionează.
Interpretul, utilizând o metodologie adecvată de interpretare, va identifica
părţile componente ale normei de drept (structura sa logică) în scopul stabilirii
câmpului de aplicabilitate şi a finalităţii normei.

2. Genurile interpretării normelor juridice

p.240
În teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifică în
interpretare oficială şi interpretare neoficială.
Interpretarea oficială este obligatorie şi poartă şi denumirea interpretare cu
forţă juridică. Interpretarea neoficială mai poartă denumirea de interpretare
doctrinară; ea este facultativă, fără forţă juridică.
Interpretarea oficială este realizată de către organe de stat care au atribuţii
fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor
juridice.
Organele care emit acte normative (organele legiuitoare sau organe
administrative) procedează uneori la interpretarea acestora prin acte normative
interpretative. Atunci când organul emitent îşi interpretează propriul act, această
interpretare poartă denumirea de interpretare autentică.
p.241
Acest gen de interpretare constituie o interpretare legală sau generală, iar
actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se
retroactiv).
În acest caz, interpretarea constituie o premisă a bunei aplicări a normelor
juridice, prin faptul că oferă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii
unui act normativ emis anterior.
În sensul cuprinderii interpretării în chiar procesul aplicării (ca fază
distinctă a acestui proces) se înscrie interpretarea cazuală, realizată de către
instanţele judeătoreşti (interpretarea judiciară) sau de către organele administraţiei.
Acest gen de interpretare priveşte în mod direct procesul de aplicare, el fiind o
interpretare de caz. Organul de aplicare, având de soluţionat o cauză, după ce
stabileşte circumstanţele cauzei, califică juridic cauza şi, în vederea emiterii actului
de aplicare (o hotărâre judecătorească ori un act administrativ), procedează la
interpretarea normei juridice selecţionate, pentru a emite un act de aplicare legal.
Interpretarea dată are forţă juridică (este obligatorie) pentru cauza respectivă şi faţă
de participanţii la această cauză.
Dezbătând cauza, organul de aplicare verifică corespondenţa situaţiei de
fapt prezentate în faţa sa, cu ipoteza abstractă a normei juridice, verifică modul în
care au fost realizate drepturile şi obligaţiile, potrivit cu dispoziţia normativă şi ia
măsuri, atunci când se impun, de restabilire a ordinii de drept încălcate şi de
aplicare a sancţiunii.
Interpretarea neoficială poartă şi denumirea de interpretare doctrinară,
întrucât ea este cuprinsă, de obicei, în opere ştiinţifice (în doctrină). Interpretarea
neoficială nu are forţă juridică, ea este facultativă. Opiniile formulate în doctrină
pot fi evocate în procesul aplicării dreptului, dar ele nu sunt obligatorii.
Interpretarea facultativă se găseşte şi în pledoaria avocatului.

3. Metodele interpretării normei juridice

În realizarea interpretării, organul de aplicare întrebuinţează o serie de
metode, prin intermediul cărora el reuşeşte să stabilească, în interesul soluţionării
cauzei, sensul exact al normei, câmpul său de aplicabilitate, efectele şi scopul
regulii.
Metode de interpretare: gramaticală, istorică, sistematică, logică.
p.243
A. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală are ca obiect stabilirea sensului comandamentului
cuprins în noma juridică prin analiza gramaticală (sintactică şi morfologică) a
textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a
acestora în text, dacă legiuitorul le foloseşte în accepţiunea lor comună sau într-o
accepţie specific juridică.
Întrucât în diverse ramuri ale dreptului circulă aceeaşi termeni sau aceleaşi
expresii cu sensuri diferite, organul de aplicare va trebui să ia în consideraţie
înţelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept la care se raportează
în momentul în care rezolvă cauza (penală, civilă, administrativă, etc).
Interpretarea gramaticală priveşte deci textul legii.
Limba are trei funcţii: funcţia de exprimare, funcţia de apel către cel / cei
cărora ne adresăm şi funcţia de reprezentare, concretizată în enunţuri.
În interpretarea gramaticală, organul de aplicare urmăreşte şi modul de
îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii.

B. Metoda sistematică
Are în vedere modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin
încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea
sa la economia altor acte normative.
Norma juridică este parte componentă a unui sistem – a unei instituţii, a
unei ramuri şi deci a sistemului de drept. Părţile componente ale sistemului de
drept se află în stare de interferenţă.
 O regulă consacrată în teoria dreptului este aceea că orice interpretare
trebuie să se facă subiectam materiam, adică în conformitate cu cadrul / sistemul
din care face parte norma interpretată.

C. Metoda istorică
Urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin luarea în consideraţie a
ceea ce se numeşte occasio legis – împrejurările social-juridice care au stat la baza
elaborării şi adoptării legii.
p.245
Recurgerea la tradiţia istorică implică apelul la documente, lucrările
preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive, interpelările,
amendamentele propuse (acceptate sau respinse de Parlament), intervenţiile cu
ocazia dezbaterii actului normativ.
În cazul interpretării istorice se poate recurge la compararea reglementării
actuale cu reglementările anterioare în materie, la evocarea principiilor de drept.

D. Metoda logică
Cel mai întâlnit procedeu de interpretare a normei juridice. Interpretarea
logică implică aprecieri raţionale realizate prin operaţiuni de generalizare, de
analiză logică a textului normei juridice, de analogie, etc., prin aplicarea legilor
logicii formale. Hermeneutica juridică se sprijină pe principiile logicii formale, pe
legile fundamentale ale gândirii.

Regulile juridice ale interpretării:

1. excepţiile sunt de strictă interpretare (regula decurge din raportul între

general şi particular).
2. legile excepţionale trebuie interpretate restrictiv.

Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum – înseamnă stabilirea

adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În acest caz,
interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei juridice, în
afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii.

Argumentul per a contrario (sau a contrario) se bazează pe legea logică a

terţului exclus (tertium non datur). Acest argument pleacă de la premisa că în cazul
noţiunilor contradictorii, care se neagă reciproc, numai una poate fi adevărată,
cealaltă fiind falsă, o a treia posibilitate nu există.
 În literatura juridică s-a arătat că acest argument poate fi folosit numai în
cazul unor norme cu caracter de excepţie sau numai dacă legea utilizează o
enumerare limitativă.

Argumentul a majori ad minus – cine poate mai mult poate şi mai puţin.
Argumentul a minori ad minus: însoţeşte argumentul a majori ad minus;
semnifică faptul că dacă legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult.

Argumentul a fortiori constă în aceea că raţiunea aplicării unei norme este

şi mai puternică într-o altă ipoteză decât aceea indicată expres în norma respectivă.

Argumentul a pari: se întemeiază pe raţionamentul că, pentru situaţii

identice să se pronunţe soluţii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus): este vorbe
de deducerea unei reguli pe cale de analogie. O asemenea deducere este admisă
numai atunci când textul care este extins astfel conţine o regulă de principiu şi de
drept comun, o dispoziţie cu caracter general. O asemenea operaţiune nu mai este
posibilă atunci când textul cuprinde o normă excepţională, o asemenea normă fiind
de strictă interpretare.

5. Analogia
Atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu soluţionarea unei cauze,
nu găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie la o normă asemănătoare
(analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris).
Atunci când reglementarea este neclară sau lipseşte, judecătorul va căuta în
alte norme spre a găsi o rezolvare a cazului (prin analogie cu dispoziţia
asemănătoare). Atunci când nu există o asemenea reglementare în nicio normă, el
va soluţiona pe baza principiilor de drept care reprezintă acel ideal de raţiune şi
justiţie, care stă la baza dreptului pozitiv.
Interpretarea literală se realizează atunci când organul de aplicare constată
că textul normei juridice se mulează conţinutului raporturilor sociale pe care le
reglementează.
Dar textul normei juridice poate fi mai larg sau mai restrâns decât sfera
relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa de reglementare a acesteia. În aceste cazuri,
se realizează o interpretare restrictivă sau o interpretare extinctivă.
 Capitolul XIII
RAPORTUL JURIDIC

p.250
Dreptul oferă un cadru specific vieţii sociale, fiind în această lumină,
rezultatul traducerii într-un limbaj tehnic a formelor şi a structurilor vieţii sociale.
Studiul raporturilor juridice subliniează aspectele sociologice ale
mecanismului de reglementare juridică, raporturile de drept fiind, înainte de toate,
raporturi sociale în care oamenii intră în vederea rezolvării trebuinţelor lor,
raporturi de cooperare şi coexistenţă.

1. Premisele Raportului Juridic

Este vorba despre:

• norma juridică
• subiectele de drept
• faptele juridice

p.251
Norma juridică şi subiectele de drept constituie premise generale sau
abstracte. Faptul juridic este o premisă specială sau concretă.
Normele de drept definesc domeniul comportării posibile sau datorate, în
cadrul unor raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acţioneze într-un
anumit fel.
Normele de drept reprezintă premisa fundamentală a naşterii unui raport
juridic.
Norma de drept defineşte capacitatea subiectelor de drept. Ea stabileşte
categoriile de fapte juridice, ca şi efectele lor.
Raportul juridic este caracterizat ca o normă juridică în acţiune.
Există şi norme juridice care se realizează şi în afara producerii unor
raporturi juridice. Normele la care se face referire în acest caz sunt cele cu caracter
şi conţinut prohibitiv. Caracteristica acestor norme constă în faptul că apără şi
influenţează relaţiile sociale prin metoda impunerii unor abstenţiuni de la
săvârşirea unor fapte care ar putea leza drepturi şi interese.
Într-un asemenea caz, apariţia raportului juridic este rezultatul nerespectării
normei, al încălcării interdicţiei. Legiuitorul a dorit să vadă această normă realizată
nu prin crearea raportului juridic constrângător, ci prin respectarea conduitei
prescrise, a abţinerii de la acţiunile prohibite.
 Raporturi Juridice de Conflict şi Raporturi Juridice de Conformare
p.252
Raportul juridic de conformare reprezintă adoptarea, de bună voie sau de
teama pedepsei, a conduitei prescrise de norme de drept.
Raportul juridic de constrângere înseamnă relaţia în care se concretizează
pedeapsa – nu suntem de acord cu acest punct de vedere.
Fără crearea şi desfăşurarea nemijlocită a unor raporturi juridice se
realizează normele de drept care reglementează drepturile absolute şi universale
(cele opozabile erga omnes). Acestor drepturi le corespunde obligaţia generală ce
imcumbă tuturor celorlalte subiecte, de a se abţine de laacţiuni care să împiedice
exercitarea lor de către titulari.
Dreptul absolut nu determină crearea nemijlocită, eo ipso, a unui raport
juridic, el este premisa numai a unei stări latente care poate prilejui un raport
juridic, în momentul în care, din sfera celor obligaţi a-l respecta, se
individualizează un subiect care contestă dreptul, încalcă dreptul.
Realizarea dreptului prin intermediul raporturilor juridice ce implică o
manifestare explicită a voinţei unor subiecţi determinaţi, în scopul valorificării
prerogativelor legale. Caracterul tipic, general, irefragabil şi injonctiv al normei de
drept se particularizează, se individualizează, capătă formă concretă în raporturilor
juridice.
Raportul juridic presupune contactul între subiecte a căror acţiune (reglată
de norma juridică) are o limită: dreptul şi obligaţia corelativă.

2. Definţia Raportului Juridic

Relaţie socială, ideologică, relaţie individualizată, reglementată de norma

de drept, apărată de stat şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi a obligaţiilor
juridice.
Genul proxim al raportului juridic îl constituie relaţia socială. Raportul
juridic, ca relaţie socială, face parte dintr-un sistem de legături, de contacte sociale
ce definesc individul ca fiinţă socială.
p.254
Ceea ce separă raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale îl
constituie faptul că această legătură socială este reglementată de o normă specifică,
norma de drept, şi este susceptibilă a fi apărată pe cale statală, prin constrângere.
Raportul juridic:
Acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem
de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură ce este susceptibilă
a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
 3. Trăsăturile Raportului Juridic

A. Raportul Juridic este un Raport Social

Raportul juridic se stabileşte între oameni, fie între parteneri persoane

fizice, fie între acestea şi organele statului, sau între organele statului.
Ca raport social, raportul juridic se alătură ansamblului raporturilor social-
economice, politice, etc.
p.255
Relaţiile dintre oameni pot să apară ca relaţii faţă de anumite obiecte, dar
conţinutul real al acestora este tocmai raportul social.
Rolul normei de drept în orientarea conduitei umane şi ca factor de
socializare.
Desfăşurarea relaţiilor sociale, reglementate de normele juridice, în
conformitate cu prevederile acestora, dă naştere unei ordini sociale specifice –
ordinea juridică, parte componentă a ordinii sociale.
Legătura organică ce ţine alături pe tot parcursul desfăşurării raportului
juridic subiectele (legătură datorată existenţei drepturilor şi obligaţiilor reciproce
părţilor) constituie una din legităţile obiective esenţiale în domeniul realităţii
juridice.

B. Raportul juridic este un Raport de Suprastructură

p.256
Intrând în compoziţia suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă
influenţa tuturor raporturilor sociale (materiale şi ideologice).
Dreptul reglementează raporturile politice hotărâtoare (raporturi aparţinând
domeniului conducerii sociale), raporturi din sfera vieţii familiale, culturale,
raporturi ce privesc apărarea socială, etc.
Din momentul apariţiei statului şi a dreptului, multe categorii de relaţii
sociale pot să existe numai ca raporturi juridice. Asemenea raporturi sunt, de pildă,
raporturile juridice procesuale.

C. Raportul juridic este un Raport Voliţional

Fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de voinţă.
Normele juridice reglementează libertatea de acţiune a oamenilor.
p.257
Raportul juridic nu este un simplu raport între doi sau mai mulţi participanţi
la viaţa socială. Singură, voinţa subiecţilor este insuficientă. Este nevoie ca această
voinţă să se exprime în conformitate cu voinţa de stat.
 În lipsa normei juridice, care garantează statal realizarea raportului juridic,
în conformitate cu dispoziţia cuprinsă în conţinutul său, raportul social nu devine
juridic.
Ca raport cu caracter voliţional, raportul juridic este terenul pe care se
întâlnesc două voinţe: voinţa statală, exprimată în norma de drept, care consacră
drepturile şi obligaţiile participanţilor, şi voinţa subiectelor.
Există o stare de colaborare sau o confruntare între cele două voinţe.
Literatura juridică clasifică raporturile juridice în:
• raporturi prin care se realizează dispoziţia normelor juridice.
• raporturi prin care se realizează sanţiunea normelor juridice.
p.258
Raportul juridic:
• mod de realizare a normei de drept.
Corelaţia dintre voinţa generală şi cea individuală, în stabilirea drepturilor
şi a obligaţiilor reciproce ale subiectelor prezintă nuanţe diferite în raport de
ramura de drept. Fie că este vorba de normele cu caracter permisiv, care oferă
posibilitatea subiectelor să îşi aleagă conduita, fie că este vorba de normele
imperative ce obligă la o anumită conduită, împletirea voinţei generale, de stat, cu
cea individuală, a participanţilor la viaţa socială, reprezintă o cale de punere în
mişcare a mecanismului influenţării prin norma juridică a conduitei umane.
Raportul juridic apare, mai întâi, ca rezultat al reglementării prin norma de
drept a relaţiilor sociale, în care drepturile şi obligaţiile participanţilor sunt
consacrate prin voinţa statului, iar, mai apoi, ca o relaţie în care se exprimă şi
voinţa participanţilor care sunt purtători ai acestor drepturi şi obligaţii juridice.
În procesul determinării drepturilor şi obligaţiilor, acţionează, reciproc,
voinţa generală a statului şi voinţa individuală a subiectelor.

D. Raportul Juridic este un Raport Valoric

p.259
Ca produs al gândirii şi al practicii comune a oamenilor, valorile esenţiale
ale societăţii sunt sancţionate şi li se acordă putere normativă, de către conştiinţa
socială, prin intermediul statului şi a normelor instituite de el. Pe calea
normativităţii juridice, statul încurajează, promovează şi apără aceste valori.
Normele juridice, ca modele valorice, îşi află concretizarea în raporturile
juridice.
p.260
Valorile juridice sunt urmărite în conţinutul unor raporturi de drept, în
scopul asigurării acelui cadru legal de viaţă care să permită atingerea finalităţilor
substanţiale ale existenţei în societate.
 E. Raportul juridic este o Categorie Istorică
Ca raport reglementat de o normă de drept, raportul juridic va purta atât în
conţinutul, cât şi în forma sa, amprenta voinţei sociale care se exprimă în norma
juridică ce dirijează acest raport. Fiecare tip de organizare socială generează
raporturi juridice (ca şi forme de administraţie) proprii. În orice societate, existenţa
unei vaste reţele de raporturi juridice are la bază un tip aparte de relaţii sociale.

4. Subiectele Raportului Juridic

p.261
A. Conceptul de Subiect de Drept
Din punct de vedere sociologic, raporturile juridice apar ca forme specifice
de manifestare a coeziunii sociale prin intermediul contractului social. Faţă de
toate celelalte forme ale coeziunii sociale (contactul spaţial, contactul psihic, etc),
raportul juridic – element esenţial al coeziunii sociale, se înscrie în acel tip al
legăturilor sociale, caracterizate printr-o stare de dependenţă reciprocă a
partenerilor şi prin reflectarea acesti stări în norme juridice ce reglementează
acţiunile lor reciproce.
p.262
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie
grupaţi în forme organizate. Statul recunoaşte oamenilor o atare calitate şi apără, la
caz de nevoie prin constrângere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor
drepturilor în cadrul variatelor raporturi juridice.
Atunci când sunt definite subiectele de drept, se pleacă de la admiterea
existenţei unor participanţi (cel puţin doi) la raporturi juridice, participanţi care
apar ca purtători de drepturi şi obligaţii, cărora legea le recunoaşte această calitate
şi pe care statul o ocroteşte.
p.263
Raportul juridic apare ca o legătură ce ţine alături, pe toată durata
desfăşurării sale, subiectele, participanţii la raporturi sociale specifice, care îşi
satisfac interese (nevoi) legitime pe această cale şi care beneficiază de protecţia
oficial-statală în valorificarea acestor interese.
Subiectul de drept este un fenomen social real şi poartă amprenta tipului
formelor de organizare economico-sociale în care oamenii îşi duc existenţa.

B. Capacitatea juridică – premisă a calităţii de subiect de drept

Omul este subiect de drept; el ia parte la raporturi juridice ca titular de

drepturi şi obligaţii în baza recunoaşterii acestei calităţi de către normele de drept.
Această aptitudine recunoscută de către lege omului, de a avea drepturi şi
obligaţii juridice, poartă denumirea de capacitate juridică.
 Legea fixează momentul apariţiei capacităţii juridice, întinderea sa,
volumul drepturilor şi al îndatoririlor care pot forma conţinutul unui raport juridic.
Capacitatea poate avea accepţiuni diferite, în raport de ramura de drept sau
de instituţia juridică într-un domeniu sau altul [capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu, capacitatea electorală, capacitatea de a moşteni,
capacitatea de a răspunde, etc].
p.264
Ca posibilitate recunoscută de către lege de a avea drepturi şi obligaţii în
raporturi juridice concrete, capacitatea juridică reprezintă o premisă a calităţii de
subiect de drept.
În absenţa capacităţii juridice, nu ar fi posibilă participarea oamenilor sau a
organizaţiilor acestora la relaţiile sociale reglementate de drept.
Atunci când subiectul de drept devine subiect al unui raport juridic concret,
acest fapt este un indiciu că el se bucură de capacitate juridică.
Capacitatea juridică nu trebuie confundată cu volumul drepturilor
subiective de care se bucură un subiect de drept la un moment dat al acţiunii sale
sociale.
Capacitatea juridică apare ca o premisă iniţială, legală şi teoretică a calităţii
de subiect de drept. Ea este o condiţie sine qua non a drepturilor şi a obligaţiilor
concrete ce revin sau incumbă părţilor într-un raport juridic.
Fixând cercul persoanelor care pot participa în calitate de purtători de
drepturi şi obligaţii juridice, legea fixează, de asemenea, conduita cuvenită sau
datorată a acestora, precum şi acţiunea instrumentelor juridice speciale de asigurare
a drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative.
Subiectele de drept (persoana sau organizaţiile acesteia), dispunând de
capacitatea juridică, nu apar în mod automat ca purtătorii unor drepturi şi obligaţii
concrete în raporturi juridice determinate; ei apar ca titularii facultăţii recunoscute
de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor.
Analiza capacităţii juridice, de pe poziţiile teoriei dreptului, implică luarea
în considerare a trăsăturilor caracteristice participării la circuitul juridic în toate
ramurile dreptului. Fundamentarea categoriei de capacitate juridică în teoria
dreptului trebuie să pună în valoare însuşirile semnificative ale calităţii de subiect
de drept în toate raporturile juridice.
p.265
Având în vedere ansamblul formelor de manifestare a capacităţii juridice,
în teoria dreptului s-a conchis că se poate realiza clasificarea capacităţii juridice în
capacitate generală şi capacitate specială.
Capacitatea juridică generală este aptitudinea de a participa ca titular de
drepturi şi obligaţii juridice, în principiu, în toate raporturile juridice, fără ca legea
să condiţioneze această participare de îndeplinirea unor calităţi.
 Capacitatea juridică specială este posibilitatea recunoscută de lege de a
participa ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite o serie de
condiţii (ex. în dreptul civil, subiectele colective; în dreptul administrativ, organele
de stat).

C. Clasificarea Subiectelor Raporturilor Juridice

Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:

a) subiecte individuale: persoana ca subiect.
b) subiecte colective.
Acest fapt întrucât activitatea umană se poate desfăşura în forma unor
acţiuni individuale sau colective. Subiectele colective îşi află fundamentul în
existenţa reală a formei colective de activitate.

p.266

I. Persoana, subiect de drept

Persoana – cetăţenii, străinii, apatrizii – apare în raporturile ca subiectul cu
raza de participare cea largă.
În principiu, cetăţenii statului pot să participe la toate raporturile juridice,
bucurându-se, în acest sens, de capacitatea juridică generală.
Cetăţenii pot intra în raporturi de drept între ei, cât şi cu statul, cu organele
statului, cu organizaţiile economice sau cu organizaţiile nestatale. Participarea
persoanei în raporturile juridice poartă amprenta atât a sistemului de drept în
ansamblul său, cât şi amprenta specifică a ramurii de drept.
L. Mischoud (La personalite morale, I, p.7): „cuvântul persoană înseamnă
subiect de drept, o fiinţă capabilă de a avea drepturi subiective aparţinându-i…”.
În dreptul intern, anume în dreptul civil, se utilizează conceptul de „statut
personal”, concept care defineşte starea şi capacitatea persoanei.
În dreptul internaţional privat, conceptul are o sferă mai întinsă, acoperind
atât statutul individual (starea civilă, numele, capacitatea juridică), dar şi statutul
familial (raporturile care izvorăsc din căsătorie şi filiaţie).
Protecţia statutului personal prin lege este strâns legată de asigurarea
capacităţii persoanei de a se manifesta în calitate de subiect de drept.
În materia dreptului internaţional privat se practică două sisteme: lex
patriae şi lex domicilii.
p.267
Persoana fizică apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în
care capacitatea sa juridică se împarte în capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu.
 Capacitatea juridică civilă se poate despărţi în folosinţă şi exerciţiu întrucât
este de principiu ca drepturile civile să poată fi exercitate pe cale de reprezentare,
situaţie neîntâlnită în alte ramuri ale dreptului.
Conţinutul relaţiilor sociale care formează obiect de reglementare juridică
şi constituie criteriul obiectiv al împărţirii sistemului dreptului în ramuri şi instituţii
juridice, condiţionează şi particularităţile calităţii de subiect de drept ale persoanei
fizice.

II. Subiectele Colective – ca subiecte de drept

a) Statul – subiect de drept

Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturi juridice
interne, cât şi în raporturi juridice de drept internaţional.
În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de
drept constituţional.
p.268
Statul apare ca subiect de drept constituţional în raporturile de cetăţenie. În
raporturile sale cu persoanele care au cetăţenie română, statul are o serie de
drepturi şi obligaţii. De asemenea, statul acordă cetăţenie, aprobă renunţarea la
cetăţenie, retrage cetăţenia, aprobă stabilirea domiciliului în România pentru
cetăţenii altor state.
Statul apare ca subiect în raporturile de drept constituţional, prin
intermediul cărora se realizează federaţia, precum şi în raporturile statului privit ca
întreg şi unităţile administraţiei teritoriale.
Statul este o persoană juridică sui generis.
Problema participării statului în raporturile juridice de drept internaţional.
Doctrina de drept internaţional concepe statul ca subiect de drept internaţional
indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul populaţiei, de stadiul de
dezvoltare economică, socială şi politică. În acest sens, statele sunt subiecte
universale şi originare ale dreptului internaţional.
Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept internaţional
se întemeiază pe suveranitatea sa, ea există indiferent de recunoaşterea sau
nerecunoaşterea din partea celorlalte state.
p.269
Poporul este subiect de drept internaţional.
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului internaţional numai
dacă statele membre le recunosc dreptul ca, în exercitarea funcţiilor lor, să fie
purtătoare de drepturi şi obligaţii în raporturi juridice internaţionale.
 În privinţa persoanelor fizice, a individului, se consideră că ele nu pot fi
subiecte ale dreptului internaţional, dată fiind natura consensuală, interstatală, a
dreptului internaţional, la realizarea căruia participă statele suverane.

b) Autorităţile Publice – subiecte de drept

În procesul de realizare a dreptului, participarea autorităţilor – organele
puterii legislative, organele administraţiei, organele justiţiei – se realizează în
raport de competenţa rezervată prin Constituţie şi legile de organizare şi
funcţionare a fiecărei categorii de organe, precum şi fiecărui organ în parte.
Învestite cu competenţă, aceste subiecte participă ca purtătoare ale
autorităţii statale într-un domeniu sau altul.
Ca subiecte de drept, autorităţile publice îndeplinesc trei categorii de
competenţe:
1. exercitarea conducerii de stat în diverse domenii.
2. soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor unor
subiecte de drept faţă de altele.
3. asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesarem restabilirea ordinii
de drept încălcate, recuperarea prejudiciilor.
p.270
Analizând participarea autorităţilor la raporturile juridice, specific acestei
participări este faptul că drepturile lor faţă de celelalte subiecte constituie, în
acelaşi timp, şi obligaţii ale lor. Dacă persoana poate dispune de exerciţiul
dreptului său, în schimb, autoritatea publică este obligată să îşi exercite drepturile.
În anumite categorii de raporturi juridice, organele statului pot apărea ca
persoane juridice.

c) Persoanele juridice
Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt:
• organizarea de sine stătătoare.
• patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop, în acord cu interesul
general.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept
civil sau în cele de drept comercial. Persoana juridică reprezintă un subiect de
drept cu o largă arie de răspundere în circuitul juridic.
Societăţile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile sunt
participante, în calitate de persoane juridice, în raporturile de drept privat.
Instituţiile sunt acele unităţi care desfăşoară o anumită formă a activităţii de
stat în domenii distincte (învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură, etc.), activitate fără
caracter economic şi care funcţionează pe baza finanţării de la buget.
 Organele statului, alături de participarea lor ca purtătoare ale autorităţii,
apar uneori şi ca persoane juridice, în raporturi ce nu sunt nemijlocit legate de
realizarea competenţei lor (ex. raporturile în care intră o instanţă judecătorească cu
un agent economic în vederea reparării mobilierului din sălile de judecată).
Organizaţiile economice nestatale (cooperatiste) – meşteşugăreşti, de
consum şi de credit – sunt constituite de membrii lor în baza liberului lor
consimţământ, prin punerea în comun a activităţii şi a mijloacelor de producţie, în
vederea realizării unor sarcini economice şi a satisfacerii intereselor membrilor.
Celelalte organizaţii nestatale – sindicale, de tineret, asociaţii, etc. – care
fac parte din sistemul organizării social-politice şi care, în principiu, au un scop
nepatrimonial, participă ca subiecte în diferite relaţii (educaţie, cultură, literatură,
etc.).
Persoană juridică sau Persoană morală sau Persoană fictivă sau Persoană
legală sau Persoană civilă

5. Conţinutul Raportului Juridic

p.272
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi al
obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii
prevăzute de norma juridică.
În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă dintre norma
agendi – regula de drept ce determină conduita posibilă şi datorată, şi facultas
agendi – dreptul unui participant la raportul juridic.
Raporturile juridice constituie relaţii interumane, apărute pe baza normelor
de drept, în care subiectele apar ca purtătoare de drepturi şi obligaţii.
Unitatea drepturilor şi a obligaţiilor, intercondiţionarea lor, constituie
trăsături esenţiale ale conţinutului raportului juridic.
Subiectele raportului juridic apar întotdeauna ca titulari de drepturi şi
obligaţii şi se comportă potrivit cu poziţia specifică fiecăruia de titular al dreptului
sau al obligaţiei.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor în raporturi juridice sunt fenomene
juridice de cea mai mare importanţă.
p.273
Dreptul subiectiv este facultatea juridică individuală a unei persoane sau a
unei organizaţii într-un raport juridic determinat.
Poartă denumirea de drept subiectiv spre a-l deosebi de dreptul pozitiv (sau
obiectiv), adică de ansamblul drepturilor şi al obligaţiilor cuprinse în normele de
drept.
Dreptul subiectiv, numit şi îndrituire, prilejuieşte titularului său o seamă de
posibilităţi, ocrotite juridiceşte:
 a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său (de pildă, să dispună de
acel drept).
b) să solicite o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat.
c) să solicite apărarea dreptului său pe cale statală, în condiţiile nesocotirii
sale.
Dreptul subiectiv poate fi conceput:
a) fie ca o facultate de a face ceva (facultas agendi).
b) fie ca o pretenţie ca altul să îndeplinească ceva în virtutea unei obligaţii
(pretesa).
Obligaţia Juridică sau îndatorirea reprezintă măsura dreptului subiectiv.
Dreptul subiectiv şi obligaţia juridică sunt fenomene sociale care îşi
conservă realitatea numai pe legatura lor indisolubilă.
Nu există drept subiectiv (ca fenomen juridic) dacă el, într-un fel sau altul,
nu este legat de obligaţie. Nu există obligaţia (ca fenomen juridic) dacă ei nu-i
corespunde dreptul de a pretinde.
Prin conţinutul său (prin drepturile subiective şi obligaţiile juridice
corelative), raportul juridic apare ca o formă fundamentală de implementare a
normei în viaţa socială.
p.275
Omul acţionează întotdeauna într-un cadrul social bine determinat, iar
dreptul îi oferă variante de comportament în raport de interese sociale generale.
Raportul juridic, prin conţinutul său, uneşte asemenea interese cu voinţa şi
interesele particulare.
Dreptul statorniceşte praguri libertăţii „absolute” de manifestare a
individului, impunând un anumit plafon al conduitei. În acest sens, dreptul
subiectiv, în corelaţia sau cu obligaţia, este susceptibil de a fi realizat pe cale de
constrângere juridică. Această calitate a sa – de a fi protejat juridiceşte – constituie
o latură a ordinii juridice.

Clasificarea Drepturilor Subiective

În teoria dreptului este tradiţională clasificarea drepturilor subiective în

drepturi absolute şi relative, în raport de modul de determinare a subiecţilor
obligaţi să respecte dreptul subiectiv.
Este absolut dreptul subiectiv opozabil erga omnes, care trebuie deci să fie
respectat de toţi ceilalţi. Este un drept subiectiv general, în sensul că sfera
persoanelor obligate a-l respecta este nedeterminată.
Dreptul subiectiv fiind opozabil tuturor celorlalţi în toată plenitudinea sa,
ca un tot.
 Spre deosebire de drepturile subiective absolute, drepturile subiective
relative se caracterizează prin aceea că subiectul obligat este determinat
(nominalizat) dintru început în raportul juridic.
- în raporturile juridice din dreptul civil, din dreptul muncii, dreptul
familiei, dreptul administrativ.
Obligaţiile pot fi de tip activ (ex. de a achita preţul, de a plăti impozitele,
etc) sau de tip pasiv (ex. obligaţia de a te abţine de la săvârşirea unor acţiuni care
ar împiedica exerciţiul proprietăţii).

6. Obiectul Raportului Juridic

Prin obiect al raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care titularul
dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului
juridic.
Obiectul raportului juridic îl formează conduita la care se referă conţinutul.

7. Faptul juridic
O premisă a apariţiei şi stingerii unui raport juridic o formează faptul
juridic.
Faptul juridic reprezintă o împrejurare care are efecte juridice, care creează,
modifică sau stinge raporturi juridice.
Numim fapte juridice numai acele împrejurări de existenţa cărora normele
de drept leagă consecinţe juridice.
p.277
Aceste împrejurări sunt, de obicei, descrise în ipoteza normei juridice. O
serie de împrejurări ce constituie fapte juridice sunt încurajate şi ocrotite de norme
de drept, alte împrejurări sunt prohibite.
Raportul juridic nu poate să apară în afara producerii faptului juridic.
Dacă norma de drept şi subiectul de drept reprezintă premise generale
(abstracte) ale raportului juridic, faptul juridic reprezintă o premisă concretă.
În ordinea importanţei acestor premise, locul central îl ocupă norma de
drept, care statoniceşte atât participarea la viaţa juridică a subiectelor, fixându-le
capacitatea, cât şi semnificaţia juridică a împrejurărilor ce constituie prilejuri ale
naşterii raporturilor juridice.

Clasificarea Faptelor Juridice

Faptele juridice: evenimente şi acţiuni.
Această împărţire dihotomică este determinată de criteriul interferenţei sau
neinterferenţei voinţei omului.
 Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor, dar ale
căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează
acest lucru.
În categoria evenimentelor se includ fenomenele naturale (calamităţi,
naşterea, moartea, trecerea timpului, etc). Ele se prezintă ca procese care se
dezvoltă independent (uneori împotriva) de voinţa (ei) oamenilor, sunt factori
obiectivi care îşi au determinaţiile în cauze proprii, intrinseci.
În rândul evenimentelor, se includ şi evenimentele sociale. potrivit lui
Hannanov, acestea, „datorită caracterului lor obiectiv, pot acţiona ca factori care
determină modificări în relaţiile sociale. La fel ca evenimentele naturale, ele sunt
fapte ale realităţii vii şi nu depind de conştiinţa noastră, dând naştere la efecte
juridice de sine stătătoare ca şi toate celelalte fapte juridice”.
Numai fenomenele sau procesele naturale şi sociale care, prin amploarea
consecinţelor lor, au legătură cu ordinea juridică, produc efecte juridice.
Spre deosebire de evenimente, acţiunile sunt manifestări de voinţă ale
oamenilor, care produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin normele
de drept. Această categorie a faptelor juridice se caracterizează prin aceea că sunt
săvârşite de om, cu discernământ.
Acţiunile pot fi licite şi ilicite.
Acţiunile juridice licite, săvârşite cu scopul manifest de a produce efecte
juridice, se numesc acte juridice.
În anumite cazuri, acţiunea omului produce consecinţe juridice chiar dacă
nu s-a urmărit în mod expres acest lucru.
Acţiunile juridice licite sunt fie prevăzute ca obligaţii pentru subiecte de
drept, fie permise de normele juridice.
Există şi o a treia categorie de fapte juridice: stările. Stările au un caracter
voliţional (ex. căsătoria, starea ne neutralitate), dar şi nevoliţional (ex. starea de
rudenie).

CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Noţiunea Răspunderii Juridice

p.30
Responsabilitatea socială are diverse forme de manifestare: morală,
religioasă, politică, culturală, juridică.
Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere
ordinii de drept, tulbură buna şi normala desfăşurare p.281 a relaţiilor sociale,
afectează drepturi şi interese legitime ale semenilor, pune în pericol coexistenţa
libertăţilor şi echilibrul social.
 Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere
aparţin, mereu, unor instanţe sociale abilitate special (cu competenţe legale în acest
domeniu). Temeiul acestei declanşări şi întinderea răspunderii se află în lege.
Răspunderea este întotdeauna legală. Ea este de ordin normativ. Scopul răspunderii
este conservarea sistemului de relaţii. Răspunderea derivă din sancţiunea pe care
legiuitorul o prevede în conţinutul normei. Răspunderea şi sancţiunea sunt două
feţe ale aceluiaşi mecanism social.
Prin efectul săvârşirii unei infracţiuni, a unei contravenţii, a unui delict
civil, etc., o altă persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică sau morală ori în
bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite.
Aceasta este problema răspunderii.
p.282
Răspunderea este un fapt social şi se rezumă la reacţia organizată,
instituţionalizată, pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă; este o
instituţionalizare a reacţiei, o încadrare a sa în limitele determinate legal.
Răspunderea şi sancţiunea sunt două faţete ale aceluiaşi fenomen social.
Sancţiunea are în vedere numai un aspect al răspunderii: reacţia societăţii.
Sancţiunile reprezintă un element puternic de control social.
Sistemul sancţiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori şi
criterii de apreciere.
p.283
Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea
juridică reprezintă obiectul acestui raport (Ghe. Boboş).

2. Formele Răspunderii Juridice

Fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifică.
Întâlnim astfel mai multe forme de răspundere juridică:
• răspunderea juridică cu caracter politic (răspunderea constituţională a
Parlamentului).
• răspunderea civilă.
• răspunderea penală.
• răspunderea administrativă.
• răspunderea disciplinară.
Răspunderea civilă poate fi contractuală sau delictuală.
Răspunderea penală este definită drept raport juridic penal de constrângere,
născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, raport care se stabileşte între stat şi
infractor, al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a trage la răspundere pe
infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută de legea penală şi de a-l constrânge să
o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se
supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept.
 p.284
Forme de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii: privarea de libertate,
amenda penală, interzicerea unor drepturi, confiscări, etc.
Încălcarea de către funcţionarii publici a obligaţiilor de serviciu angajează
răspunderea disciplinară. Asemenea fapte se numesc abateri şi se sancţionează cu:
mustrare, avertisment, reduceri de salariu, retrogradări, suspendări din funcţie,
transfer disciplinar, destituire din funcţie.
Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi prin consecinţele pe care le produce,
răspunderea juridică apare ca o formă agravată de răspundere socială.
Principii:
1. legalitatea răspunderii: organul care stabileşte o formă de răspundere şi
pronunţă o sentinţă este obligat să procedeze în raport cu modul de reglementare în
norma juridică a faptei şi a pedepsei.
2. principiul răspunderii pentru vină.
3. principiul răspunderii personale.
4. prezumţia de nevinovăţie.
5. principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei, de
circumstanţele săvârşirii sale.

3. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

p.285
A. Conduita Ilicită
Prin conduită ilicită se înţelege un comportament – acţiune sau inacţiune –
care nesocoteşte o prevedere legală.
Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte în legătură nemijlocită cu o
prescripţie cuprinsă într-o nomră juridică. Atunci când norma juridică obligă la o
anumită conduită, iar prin fapta sa un subiect încalcă această prevedere, intră în
acţiune sancţiunea normei juridice.
Neobservarea şi încălcarea prescripţiei cuprinse într-o normă juridică
lezează ordinea de drept, echilibrul vieţii sociale şi pune în pericol siguranţa
circuitului juridic.
Răspunderea juridică intervine nu numai în condiţiile unei acţiuni
(comiterea unei fapte ilicite), ci şi în condiţiile unei bastenţiuni. Abţinerea, în acest
caz, nu este o simplă nonexecuţie, ci o nonexecuţie deliberată într-o circumstanţă
în care subiectul era obligat să săvârşească acţiunea.
Gradul de pericol social reprezentat de conduita ilicită delimitează formele
ilicitului juridic: civil, administrativ, penal, etc.
p.286
Conduita ilicită se poate exprima în forme diferite: cauzarea de prejudicii,
abaterea disciplinară, contravenţia, infracţiunea.
 B. Vinovăţia
Constituie o altă condiţie (condiţie subiectivă) a răspunderii juridice.
Vinovăţia este atitudinea psihică acelui care comite o faptă ilicită faţă de
fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.
Vinovăţia – element constitutiv şi temei al răspunderii juridice – presupune
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a alege
modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conştient.
Vinovăţia implică libertatea voinţei subiectului, caracterul deliberat al
acţiunii sale, asumarea riscului acestui comportament.
Atunci când factorii naturali, procesele şi mecanismele biologice şi
fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a acţiona cu discernământ,
răspunderea juridică nu se va declanşa. Răspunderea juridică se exclude în cazul
săvârşirii unui act ilicit dar fără vinovăţie.
a) minoritatea exlude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ
(factor biologic – fiziologic) şi al precarei experienţe de viaţă (factor social).
b) alienaţia mintală este cauză de iresponsabilitate.
c) legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală
sunt împrejurări ce exclud răspunderea juridică.
Starea de necesitate există atunci când subiectul, pentru a-şi păstra propria
viaţă în faţa unui pericol iminent, sacrifică altă persoană sau bunurile ei, pentru
apărarea sa ori apărarea bunurilor proprii, atunci când în mod natural nu există altă
soluţie.
Legitima apărare intervine atunci când subiectul este expus unui atac
material, direct, imediat şi injust, acţiunea sa reprezentând o ripostă imediată şi
spontană.
p.297
Formele vinovăţiei: intenţia şi culpa.
În dreptul penal, intenţia se clasifică în:
• intenţia directă : subiectul acţionează deliberat, urmărind producerea
efectului, cunoscând şi asumându-şi riscurile.
• intenţia indirectă : subiectul cunoaşte urmările şi le priveşte cu
indiferenţă.
Culpa este o formă a vinovăţiei caracterizată prin aceea că subiectul nu
prevede consecinţele faptei sale, deşi trebuia să le prevadă; ori, prevăzându-le el
speră să nu se producă.
Ex: imprudenţa (lipsa de diligenţă); neglijenţă (omisiune): modalităţi ale
culpei.

C. Legătura Cauzală
 Legătura cauzală între faptă şi rezultat este o altă condiţie a răspunderii
juridice. Aceasta este o condiţie obiectivă a răspunderii.
Pentru ca răspunderea să se declanşeze şi un subiect să poată fi tras la
răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte anti-sociale, este necesar ca
rezultatul ilicit să fie consecinţa emijlocită a acţiunii sale (acţiunea sa să fie cauza
producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).

ION CRAIOVEAN, TRATAT ELEMENTAR DE TEORIA GENERALĂ

A DREPTULUI, all Beck, 2001

Titlul I
Culturi, Civilizaţii, Drept.
CAPITOLUL I
CULTURĂ, CIVILIZAŢIE, DREPT
Coordonate conceptuale

p.1
1. Activitatea de cunoaştere reprezintă o premisă necesară şi un element
constitutiv într-un act de cultură. Înainte de a fi o întruchipare valorică implicând
apreciere, judecată de valoare, cultura este cristalizarea cunoaşterii.
2. Faptele de cultură implică o virtute proprie omului – creativitatea.
3. Valorile culturale se realizează prin intermediul comunicării, al
circulaţiei şi al interpretării lor în modurile de viaţă şi muncă ale oamenilor, în
universul lor spiritual.
4. Cultura este un sistem de valori.
5. Principala modalitate prin care se realizează, la scară socială, funcţia
civilizatoare a culturii este tehnica.
p.2
Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului
şi securităţii înseamnă „civilizaţie”. În sfera sa, prin excelenţă de natură utilitară,
intră capitolele: alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea 8nu şi podoabele),
construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia, activităţile
economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară şi juridică. De
asemenea, educaţia şi învăţământul – în măsura în care aceste procese răspund
exigenţelor vieţii practice.
 Cultura include în sfera sa atitudinile, actele şi operele limitate – ca geneză,
intenţie, motivare şi finalitate – la domeniul spiritului şi al intelectului.
Sferei culturii aparţin: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile
religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filozofie, literatură,
muzică, arhitectură, pictură, sculptură, artele decorative sau aplicate.

Ca o cultură specializată, cultura juridică a fost definită drept un „sistem de

elemente materiale şi spirituale care se raportează la sfera de acţiune a dreptului şi
se exprimă în conştiinţa juridică, conduita juridică licită sau ilicită, iar în sfera
civilizaţiei pot fi incluse opinia publică şi lupta împotriva încălcărilor de lege”
(Sofia Popescu).
S-a apreciat că „dreptatea este elementul funcţional al culturii juridice, că
numai cel dotat cu acest element gândeşte şi acţionează juridic” (I. Dobrinescu,
Dreptatea şi valorile culturii).
Drepturile şi obligaţiile, normele şi principiile de drept integrează valori
juridice consacrate.
Dreptul este generat, structurat şi direcţionat în indisolubilă legătură cu
constelaţia de valori a timpului istoric în care este elaborat.

CAPITOLUL II
Momente din Istoria Dreptului în contextul culturii şi civilizaţiei universale

Secţiunea I
Începuturi. De la animalitate la umanitate. Reguli juridice în germen

p.4
Începuturile civilizaţiei au în vedere confecţionarea celor dintâi unelte de
piatră de către „hominizi” (australopitecul, pithecantropul, sinantropul). Aceste
începuturi se grupează în două mari epoci, denumite după tehnica predominantă de
prelucrare a uneltelor şi a armelor de piatră:
1. paleolitică: forma uneltei de piatră, de obicei silex, era obţinută prin
lovire sau cioplire.
2. neolitică: unealta de piatră mai puţin dură şi rezistentă decât silexul era
şlefuită. Epoca neolitică implică trecerea la economia agricolă şi la creşterea
animalelor.
Se presupune că în paleoliticul superior apare o categorie diferenţiată de
restul grupului – persoană care şi-a asumat sau căreia i s-a încredinţat o anumită
funcţie de conducător spiritual. Această persoană fiind magul, vraciul vindecător
de boli, şamanul.
 Organizarea socială în epoca neolitică: populaţii trăind în comunităţi de mai
multe familii organizate în clanuri – o formă dominantă de organizare socială, din
ultima perioadă a paleoliticului.
Familiile alcătuite din urmaşii recunoscuţi ai aceluiaşi strămoş formau o
gintă – forma fundamentală de organizare socială în perioada arhaică.
Ginta, constituită pe criteriul dominant al comunităţii de sânge a cunoscut
două stadii de evoluţie: matriarhatul şi patriarhatul. În matriarhat, apartenenţa la
gintă se stabilea pe linia descendenţei materne, în patriarhat pe linia descendenţei
paterne. Mai multe ginţi formau fratrii şi triburi (fratria fiind o uniune gentilică mai
mică decât tribul).
Viaţa socială în aceste forme iniţiale de comunitate umană a impus, în mod
inerent la început instinctiv, spontan şi rudimentar în lupta pentru supravieţuire, şi
apoi din ce în ce mai elaborat, unele reguli sub forma unor deprinderi, obiceiuri,
tradiţii. Întreaga colectivitate era interesată de respectarea lor, numai astfel putând
supravieţui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex, fiind puternic
impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era dată atât de
motivaţii interne, moral-religioase, mistice, p.5, cât şi de măsurile sancţionatorii
luate de colectivitate şi de conducerea ei – şefii de familii, conducătorii ginţilor şi
ai triburilor.
Normele de conduită au evoluat, ele perfecţionându-se şi adaptându-se
stadiului dezvoltării sociale. Dacă iniţial, sancţiunea care se aplica pentru violarea
gravă a normelor de convieţuire era răzbunarea sângelui, treptat s-a trecut la
sancţiunea expulzării din gintă sau din trib, iar ulterior, odată cu apariţia unui
produs suplimentar, peste nevoile de consum, să fie introdusă compoziţia sub
forma răscumpărării materiale.
Între aceste norme, se poate aprecia că apar şi germenii dreptului, ai
normelor juridice care încep să se distingă de celelalte norme, în special prin natura
deosebită a obligativităţii respectării lor prin recurgerea la forţa coercitivă a puterii
publice.
Geneza dreptului este parte integrantă a procesului istoric, a devenirii
istorice a societăţii înseşi, în care există numeroşi factori şi relaţii de influenţare,
interacţiune, acumulări cantitative şi salturi calitative, de pildă:
• diviziunea socială a muncii – agricultura, meşteşugurile, comerţul.
• creşterea bogăţiilor capilor de familie.
• scindarea societăţii.
• extinderea plus-produslui.
• introducerea căsătoriei.
• mutaţiile în cadrul formei de comunitate gentilico-tribale în condiţiile în
care criteriul legăturii de sânge dintre membrii acesteia devine insuficient în raport
cu noile cerinţe economico-sociale.
 •modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale.
• constituirea şi dezvoltarea unui aparat de constrângere.
Asupra condiţiilor, a momentului apariţiei dreptului, Maurice Duverger
(Institutions politiques et droit constitutionel, 1956, p.9) arată că dreptul apare
atunci când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze raporturile dintre ei
printr-un echilibru între avantajele şi dezavantajele pe care le trage fiecare din
aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între daune şi reparaţii, între
răul pricinuit colectivităţii şi sancţiunea aplicată autorului. Dreptul se defineşte prin
natura sancţiunilor aplicate în caz de violare a normelor.

Secţiunea II
ANTICHITATEA
p.7
1. Dreptul în Mesopotamia. Codul lui Hammurabi
Irakul de astăzi, Mesopotamia a însumat contribuţiile civilizatorice şi
culturale a trei popoare distincte: sumerienii, asirienii şi akkadienii, de-a lungul a
trei milenii.
Oraşul-stat akkadian Babilon – regele Hammurabi (1728-1686).
p.7
Dreptul era considerat de către sumero-babilonieni ca având un caracter
divin. Cum declară Hammurabi în prologul codului, el este făuritorul codului din
porunca şi sub protecţia zeilor, spre a da în ţară putere dreptăţii.
Codul stauează inegalitatea, prin pedeapsa, într-o primă fază cu moartea, a
furtului.
Legea talionului: „dacă cineva a rupt osul altuia, să-i fie rupt şi al lui” (art.
197)
În ceea ce priveşte judecata, Marele Preot al Sumerului era şi mare
judecător, care îşi transfera apoi autoritatea judecătorească supremă unui judecător
laic sau unui colegiu de judecători aleşi dintre bărbaţii cei mai respectaţi ai statului.
p.8
Dacă nu exista plângere, nu exista judecată: principiul probaţiunii.
Art. 1 Cod: „dacă cineva a învinovăţit pe un altul, acuzându-l de crimă, dar
nu poate dovedi, atunci acuzatorul să fie dat morţii”.
Încă din epoca sumeriană s-a stabilit o anumită procedură judiciară bazată
pe declaraţiile martorilor şi ale notabilităţilor statului, pe expertize în materie, pe
jurământul părţilor în cauză, pe dovezile materiale. Spre a avea o valabilitate
deplină, jurământul trebuia făcut în templu. Forţa religioasă a jurământului ca
probă judiciară decurgea din sursa divină a dreptăţii şi a legii.

3. Dreptul în Egiptul antic. Procedura de judecată

 Civilizaţia egipteană s-a dezvoltat pe un teritoriu mic situat între delta şi
valea Nilului.
p.9
Reclamaţia era înaintată în scris şi era înregistrată de grefier. Arhivarii
ţineau evidenţa actelor. Judecătorii decideau în baza actelor scrise, a dovezilor şi a
depoziţiilor martorilor. Exista şi un „procuror” – un reprezentant al ministerului
public.
Formele de pedeapsă capitală – în caz de rebeliune şi conspiraţie contra
statului, de omucidere, viol şi adulter feminin sau furt dintr-un mormânt regal –
erau decapitarea sau arderea.
Pentru alte delicte existau lagăre de muncă forţată.

Fundamente moral-filosofice ale dreptului:

1. dreptatea este temelia cosmosului şi a vieţii sociale.
2. scopul şi datoria faptelor omeneşti rezidă în săvârşirea dreptăţii.

3. Dreptul şi justiţia în India antică

Legile lui Manu
p.10
În anul 2500 î.H., pe valea Indului. Instituţia socială caracteristică Indiei
ariene este casta. Casta este o grupare închisă, formată din persoane având aceeaşi
origine, aceleaşi ocupaţii, exercitând un anumit tip de profesiuni, cu drepturi şi
îndatoriri clare, tradiţii şi ideologie.
Ideea, proprie brahmanismului, a predestinării omului, în funcţie de actele
meritorii sau nedemne săvârşite în decursul existenţelor anterioare, să aparţină
uneia sau alteia dintre caste, fără a putea trece din una în alta.
Casta brahmanilor. Casta războinicilor (Kşatriya). Casta oamenilor liberi
(Vaisya). Casta servilor (Sudra). Şi Paria – „cei pe care nu trebuie să-i atingi”.
În India, noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă
era şi o normă ce reglementa, juridic, raporturile sociale.
Legea (dharma – „buna conduită”) este un amestec de reguli de castă,
dispoziţii regale şi obiceiuri rurale. Existau diverse culegeri de norme religioase,
morale, civile, juridice, redactate de diverse şcoli sau secte brahmanice.
p.11
„Legile lui Manu” statuau:
• inegalitatea de castă.
• justiţia era aplicată, după caz, de către capul familiei, căpetenia satulu,
şeful castei, guvernatorul provinciei sau rege.
Cauzele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de către
magistraţii laici.
 Organe judiciare: tribunale rurale şi Înalte Curţi Judecătoreşti la oraşe.
Pedeapsa era socotită drept o creaţie a divinităţii, care garantează
respectarea îndatoririlor, ordinea socială.
p.12
4. Dreptul în China antică
Ordinea socială ca reflex al ordinii cosmice. Instituţiile sociale sunt un
reflex al ordinii universale, fiind imuabile.
Regimul juridic chinez se individualizează printr-un sistem de represiune
penală extrem de dur.
p.13
Aria pedepselor cuprindea: lovituri de bici sau de baston, exilul, mutilarea,
pedepasa cu moartea (sugrumare, decapitare, aruncarea în cazanul cu apă fiartă).
Nu exista un Cod civil. Cauzele civile se judecau pe baza unor principii
tradiţionale de drept cutumiar, nescrise.
Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului şi chiar asupra
vecinilor săi. Dreptul cutumiar stătea mereu deasupra legii scrise.
Particularităţile regimului antic chinez: severitatea pedepsei penale, relaţia
dintre răspunderea personală şi solidaritatea socială, rolul cutumei, rangul social,
egalitatea în faţa legii.

5. Dreptul în Antichitatea greacă

Aheii (după 1600 î.H.) sunt iniţiatorii procesului civilizatoric pe pământul
Greciei, care va culmina cu perioada elenistică.
p.14
Civilizaţia miceniană
Originile sistemului democratic grecesc trebuie căutate în formele de
guvernare ale polisului (secolul VI î.H.).
Polisul era o unitate teritorială cu oraşul, pământurile şi satele din jur. Era o
„comunitate” – de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe religioase – existau
200 de asemenea mici state în lumea greacă.
Pentru grec, un polis era „o comunitate” umană concretă; „zoon politikon”
– „fiinţă care trăieşte într-un polis” (Aristotel). Orice om liber era cetăţean al
polisului, era consultat cu privire la problemele statului, el împărţea dreptatea în
tribunale, îi alegea pe slujbaşii statului şi îi controla în activitatea lor.
Constituţia ateniană a secolului V î.H. organiza viaţa Atenei – politic,
social, administrativ, juridic şi militar – pe baza suveranităţii Adunării Populare
(ecclesia), organul suprem al statului din punct de vedere legislativ, executiv şi
judecătoresc. Membrii săi – cetăţeni bărbaţi care împliniseră 20 de ani – participau
direct la guvernarea statului. Nu erau consideraţi a fi cetăţeni femeile, străinii
stabiliţi în Attica (metecii), sclavii, precum şi cei ai căror părinţi nu erau, ambii,
atenieni de origine. Votau prin ridicarea de mână sau prin vot secret.
Exista un organ consultativ al Adunării Poporului, care funcţiona
permanent – „Consiliul celor 500” (boule), compus din cetăţeni care împliniseră 30
de ani (buleuţi), câte 50 din fiecare trib, traşi la sorţi. Cum cei 500 nu se puteau
întruni zilnic, exista un fel de comitet executiv (pritania) compus din cei 50 de
membrii ai fiecărui trib care funcţiona pe rând câte 36 de zile. În fiecare zi, unul
dintre pritani prezida lucrările. Pritanii constituiau magistratura supremă a statului.
Instanţa judiciară supremă era tribunalul cu juraţi (heliaia), emanaţie a
Adunării Poporului.
p.15
Nu eixstau judecători sau avocaţi de profesie. Procesul era pornit din
iniţiativa unui simplu cetăţean – fie că fusese lezat el, fie că el socotea că fusese
lezat statul. Cum delaţiunea era încurajată oficial, prin recompensa bănească a
delatorului, s-a constituit profesiunea delatorului de profesie – sicofanţii.
Cetăţenii implicaţi în proces îşi expuneau singuri cauza, verbal.
La finalul secolului V î.H., apare categoria arbitrilor publici, cu sarcina de a
încerca să-i împace pe împricinaţi. Dacă în această primă fază – obligatorie într-un
mare număr de procese civile, arbitrii publici împăcau părţile, ei dădeau o sentinţă
care rămânea definitivă numai dacă părţile o acceptau; în caz contrar, sentinţa
arbitrilor publici era apelabilă în tribunal.
Pedepse pecuniare (amenzi, confiscarea totală sau parţială a averii), exilul
temporar sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea (ea nu se aplica
cetăţenilor) şi supliciile – aplicate exclusiv sclavilor (jugul, însemnarea cu fierul
roşu, tragerea pe roată). Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi
la moarte, ucişi cu pietrele sau aruncaţi în prăpastie.

6. Dreptul în Antichitatea Romană

În secolul V î.H., păstorii latini şi sabini se instalaseră pe colinele Romei
actuale. În jurul anului 650 î.H., etruscii au adus principiile unei adevărate
organizări politice, sociale, urbane şi culturale, formând un oraş-stat.
În timp, organizarea statului roman a cunoscut ca forme: regalitatea,
republica şi imperiul.
În epoca regalităţii (754-509) populaţia Romei era împărţită în trei triburi,
cuprinzând pe latini, sabini şi etrusci. Fiecare trib era împărţit în zece curii, iar
fiecare curie în zece ginţi. Din gintă făceau parte toţi cei care descindeau dintr-un
strămoş comun (real sau legendar), care purtau acelaşi nume, practicau acelaşi cult
şi aveau drept de succesiune.
 Ginta se împărţea în mai multe ramuri (familii). Tatăl (pater familias) avea
o putere cvasi-absolută, dar, cu timpul, din ce în ce mai limitată, asupra membrilor,
bunurilor materiale şi sclavilor familiei.
Din căpeteniile familiilor şi ginţilor s-a constituit clasa aristocraţiei
gentilice a „patricienilor”.
Structura socială cuprindea şi pe plebei – la origine provenind din populaţii
autohtone învinse de Roma, cărora li s-au adăugat persoane ce practicau negoţul.
Societatea romană era condusă de Adunarea Poporului numită Comitia
Curiata, de către rege şi Senat.
p.17
Republica 509 – 27 î.H.
Epoca imperiului: Principatul 27 î.H. – 284. Şi Dominatul 284-565.
Principatul:
Împăratul guvernează împreună cu Senatul. În mod formal se păstrează
magistraturile republicane, însă puterea se concentrează în mâna împăratului care
reprezintă autoritatea supremă în stat.
Dominatul:
Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial format din oameni de încredere ai
împăratului, iar magistraturile îşi pierd importanţa.
Funcţiile deţinute de marii demnitari ai statului se numeau dignitates, iar
funcţiile mai puţin importante purtau numele de officia.

6.1. Diviziunile Dreptului Roman

- dreptul public şi dreptul privat.
Dreptul public priveşte organizarea statului roman, iar dreptul privat –
interesele particularilor.
Dreptul privat se compuea din trei părţi: dreptul civil, dreptul ginţilor şi
dreptul natural.

TITLUL 3
LOCUL ŞI ROLUL DREPTULUI ÎN SOCIETATE

CAP. 1
IDENTITATEA DREPTULUI REFLECTATĂ ÎN DEFINIŢIILE
DREPTULUI

p.113
J.L. Bergel, Theorie generale du droit: în viziunea sa, dreptul este
„produsul faptelor sociale şi al voinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu
de valori morale şi sociale, un ideal şi o realitate, un fenomen istoric şi o ordine
normativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de libertate şi de
constrângere”.
p.114
Potrivit lui Bergel, dreptul este un „ansamblu de reguli de conduită care,
într-o societate mai mult sau mai puţin organizată, reglementează raporturile
sociale şi al căror respect este asigurat la nevoie de constrângerea publică”.
Potrivit lui I. Kant, dreptul este „totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă
a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege
universală a libertăţii”.
Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului: „dreptul este un
sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie
realizabilă să asigure maximum de socialitate într-un grup social determinat”.
p.116
I. Ceterchi, Introducere în teoria dreptului, 1993, p. 28 desfineşte dreptul ca
sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care
orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată la
nevoie de forţa coercitivă a puterii publice (de către stat).
N. Popa (TGD) defineşte dreptul ca „ansamblul regulilor asigurate şi
garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific
manifestării existenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale”.

Aspectele Dreptului

• Socialitatea: dreptul este prin excelenţă un fenomen social, care

presupune fiinţa umană în relaţie cu alta (alteritatea).
• Antientropia dreptului: capacitatea sa de a se opune dezagregării,
dezordinii şi conflictelor sociale, de a fi un factor reglator şi ordonator în societate,
de a conferi certitudine, siguranţă şi protecţie persoanelor care-i respectă
prescripţiile.
• Normativitatea: dreptul întruchipează ceea ce trebuie să fie în societate,
sub forma unor reguli specifice, generale şi impersonale.
• Imperativitatea sa: dreptul cuprinde în propria structură un ordin, o
dispoziţie, un comandament, trăsătură ce se defineşte prin relaţie cu puterea
publică, de la care emană, cu forţa coercitivă a statului care o garantează.
• Dimensiunea valorică a dreptului: dreptul este generat, structurat şi
direcţionat în indisolubilă legătură cu constelaţia de valori a timpului istoric în care
este elaborat.
 • Represibilitatea şi educaţionalitatea dreptului: capacitatea sa de a antrena
o reacţie colectivă constrângătoare faţă de cel care violează norma de drept şi a
cărei anticipare este în măsură să inducă respect şi conformare din partea
membrilor societăţii, care nu doresc să atragă asupra lor sancţiuni juridice.
• Capacitatea de a fi arhitec al vieţii sociale, de a prospecta viitorul prin
mijloace specifice şi de a fi factor de progres.
• Istoticitatea, procesualitatea şi specificitatea sa pe coordonate spaţio-
temporale, dreptul fiind supus devenirii istorice şi prezentând configuraţii specifice
de la ţară la ţară, de la o perioadă istorică la alta.

Capitolul II
FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI

p.117
Gruparea factorilor care configurează dreptul:
a) mediul natural
în care se dezvoltă existenţa umană (factori de ordin geografic, demografic,
biologic) care influenţează, într-o anumită măsură, reglementările juridice.
b) cadrul istoric, etnic, naţional are în vedere condiţiile istorice şi
particularităţile etnico-naţionale ale populaţiei.
c) cadrul social-economic, determinat de nivelul dezvoltării economiei,
formele de proprietate, structurarea societăţii în clase sau categorii sociale şi
profesionale.
d) sistemul politic.
e) cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologia, religia, cultura)
are o înrâurire semnificativă asupra reglementărilor juridice.
f) factorul internţional.

Capitolul III
ESENŢĂ, FORMĂ Şi CONŢINUT În DREPT

p.118
Esenţa dreptului poate fi exprimată ca „voinţă generală oficializată”.

Conţinutul dreptului cuprinde normativitatea juridică, generată de

conştiinţa juridică, configurată de factori social-politici, ideologici, sociologici.
Forma internă a dreptului este conturată de gruparea normelor juridice pe
instituţii şi ramuri.
Forma exterioară a dreptului:
 a) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei
legiuitorului: izvoarele dreptului.
b) din punctul de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei:
încorporări, codificări.
c) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor de drept
în diferite acte ale organelor de stat: legi, decrete, hotărâri.

Capitolul IV
SCOP, IDEAL, FUNCŢIE în Drept
p.119
R. von Ihering: dreptul este forma în care statul îşi organizează, prin
constrângere, asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii. Existenţa şi asigurarea
societăţii este scopul final al dreptului.
p.120
Dreptul este o voinţă inviolabilă, autonomă, coezivă. Inviolabilitatea se
referă la caracterul imperativ şi coercitiv al dreptului.
Autonomia este caracterul avut de către drept graţie faptului că el nu este
determinat nici de urmărirea utilităţii sau interesului, nici a „binelui comun”, ci de
exigenţa pur logică, pur „formală” de a contitui o „unitate”, respectiv o armonie a
scopurilor omeneşti. Prin această armonie se realizează şi coeziunea de voinţe care
reprezintă condiţia vieţii sociale.
R. Stammler: ideea de justiţie este excluderea contradicţiei dintre scopurile
urmărite de societatea omenească – deci şi dintre normele de acţiune. A realiza
justiţia înseamnă a înlătura scopurile (şi normele) particulare care contrazic pe cele
general acceptate.
G. Randbruch enumeră între tipurile fundamentale de valori opoziţia just-
injust ce caracterizează domeniul dreptului.
Orice sistem de cultură şi de valori implică un anumit sistem de morală, iar
dreptul este mijlocul realizării idealului moral.
E. Jorion: dreptul ca model cultural are o „cauză eficientă” – trebuinţele
indivizilor, un fond – sistemul social, o formă – prin intermediul căreia, cu ajutorul
tehnicii juridice, necesităţile sociale se exprimă în termeni juridici, şi o „cauză
finală” – instaurarea justiţiei şi a moralităţii.
Coerenţa, coezivitatea, funcţionabilitatea şi echilibrul dinamic al societăţii
nu reprezintă un dat, ci este un rezultat care presupune conformitatea cu modelele
cultural-normative dezirabile ale comportamentelor majorităţii indivizilor şi
grupurilor sociale.
Acest proces complex se conturează la interferenţa diverselor procese de
socializare, adaptare şi integrare, control social.
 Controlul social are în vedere corespondenţa dintre rolurile prescrise şi
rolurile efectiv jucate şi incluzând un ansamblu de modalităţi, mijloace şi
mecanisme culturale, morale şi normative prin care societatea impune individului o
serie de constrângeri şi interdicţii pentru a-l obliga să se conformeze normelor şi
valorilor de bază ale societăţii.
Dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat mecanism al
controlului.
W.G. Summer relevă importanţa controlului exercitat prin mijloace
informale, de pildă cutumele sau tradiţiile populare (folkways) şi moravurile
(mores), care se manifestă ca o forţă spontană, inconştientă, anonimă şi difuză, şi
care prin penetraţia lor socială, ca şi prin caracterul lor invariabil şi universal
dobândesc caracteristici imperative şi regulative pentru conduita indivizilor, având
un rol important de mediere şi gradaţie în cadrul complexului instrumental al
controlului social.
Ch. A. Elwood: controlul social se bazează pe „idealul social” care
„încarnează” latura spirituală a vieţii sociale reprezentată prin „valorile, ideile,
idealurile culturale cele mai înalte”.
G. H. Mead, The genesis of the self and social control: accentuează asupra
dimensiunii psihosociale a controlului social, a modalităţilor psihologice de
internalizare a normelor, valorilor şi regulilor sociale, astfel încât individul să
considere supunerea faţă de ele nu ca o contrângere exterioară, ci ca o
obligativitate interioară, motivată moral.
p.122
Potrivit lui V. Ferrari, dreptul realizează:
1. funcţia de reglementare socială.
2. funcţia de tratare a conflictelor declarate.
3. funcţia de legitimare a puterii.

Talcott Parsons (The law and social control”, 1962, p.58) consideră că
funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă, dreptul având rolul de a
„calma” elementele potenţiale de conflict şi de a „unge” mecanismul social în
condiţiile în care sistemul de norme pentru care există adeziune este unitar şi
coerent, punându-se problema legitimării normelor dreptului, sancţiunilor şi
jurisdicţiei.
W. Evan distinge:
a) o funcţie pasivă de control social direct, adică de codificare a
obiceiurilor, a regulilor morale şi a cutumelor existente într-o societate.
b) o funcţie activă de instrument de modificare a comportamentelor şi
valorilor existente în societate.
 Cu privire la cea de-a doua funcţie, dreptul poate genera două procese
corelative:
b1) procesul de instituţionalizare, de întărire a unei norme prin înzestrarea sa
cu mijloace necesare în vederea aplicării ei.
b2) procesul de interiorizare a modelului de comportament, de asimilare a
valorii sau valorilor implicate în aceste norme.
p.123
Potrivit lui L. Fiedman, funcţiile sistemului juridic sunt:
• atenuarea conflictelor.
• soluţionarea controverselor.
• controlul social.
• ingineria socială.
• schimbarea comportamentelor.
Norberto Bobbio identifică două funcţii ale sistemului juridic:
• funcţia represivă a dreptului prin care se consacră libertatea şi ordinea
prin intermediul sancţiunii juridice.
• funcţia stimulativă prin care se condiţionează comportamentul uman.

Potrivit lui N. Popa, dreptul îndeplineşte:

• funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-
politice.
• funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii.
• funcţia de conducere a societăţii.
• funcţia normativă.

Capitolul V
FINALITĂŢILE DREPTULUI
• orientarea spre un anumit scop.
p.125
Finalităţile dreptului desemnează un mod dezirabil de evoluţie a realităţilor
juridice care să satisfacă nevoile şi aspiraţile omului, cerinţele progresului social.
p.126
Eugeniu Speranţia: idealul în drept are valenţe transformatoare, întrucât
„existenţa pur ideală a justiţiei este creatoare de realităţi” sociale din ce în ce mai
conforme cerinţelor spiritului. Graţiei ei, colectivităţile umane sunt sortite să
evolueze necontenit prin adaptarea contingenţelor la raţiune, prin înlăturarea
progresivă a prejudecăţilor şi progresiva înfăţişare a oamenilor întru socialitate”
(Introducere în filosofia dreptului, 1946, p.368).
 F. Gény arată că regula de drept este călăuzită de ideea de just şi că aceasta,
dincolo de includerea preceptelor elementare de a nu face rău, de a nu dăuna altei
persoane şi de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine, implică gândul mai profund al
stabilirii unui echilibru între interesele conflictuale, în vederea asigurării ordinii
esenţiale, menţinerii progresului societăţii umane.
p.127
Paul Roubier: dreptul formulează judecăţi de valoare fondate pe ideea unei
finalităţi. Există o noţiune care comandă şi unde imperativele dreptului îşi au
izvorul şi anume valoarea. În viziunea lui Roubier, valorile care ghidează dreptul
sunt:
• securitatea juridică: comandă o serie de consecinţe avantajoase în
societate (autoritate, pace, ordine).
• justiţia ca valoare esenţială a unei ordini, a raporturilor umane.
• progresul social (bunăstarea, abundenţa, cultura).
Autorul belgian J. Dabin consideră finalitate a regulii de drept binele
comun, public. Subiectul beneficiar al binelui public este binele în general, fără
referire la particularităţile indivizilor, ale categoriilor sociale şi ale comunităţilor
particulare.
Potrivit lui Fr. Rigaux, valoarea fundamentală a dreptului este prospectiva.
„Dacă dreptul are un sens, acesta este de a ne oferi un sens al societăţii viitoare şi
să contribuie prin metodele sale proprii să-l realizeze”.
M. Virally, La pensee juridique, 1960: funcţia proprie a dreptului este aceea
de a ordona societatea. Dreptul reglează în mod pacifist înfruntările de interese.
p.129
Dreptul este un factor care are rol în:
• asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social.
• configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor sociale
fundamentale.
• soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane.
• represiunea şi prevenirea faptelor antisociale.
• apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
• apărare şi promovarea valorilor sociale.
• realizarea unui proiect social dezirabil.
• realizarea progresului.
 TITLUL IV
DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

Capitolul I
Normă şi Societate
Normă, nomos: semnifică „ordinea”.
p.131
Prin intermediul normelor, societatea devine „cosmos” organizat într-o
ordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită.
Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a:
• ţine sub control agresivitatea indivizilor.
• asigura coordonarea activităţilor sociale.
• facilita continuitatea vieţii sociale.
• permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane.
p.132
Spre a asigura consensul şi ordinea, printr-o participare comună la viaţa
socială, norma socială are o serie de efecte din perspectiva raţionalizării vieţii
sociale:
• creează drepturi şi obligaţii, care materializează diferite relaţii, interese,
scopuri şi idealuri sociale, stimulându-le pe cele dezirabile, sancţionând pe cele
indezirabile.
• permite evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea reciprocă a
voinţelor individuale şi întărirea coeziunii colective.
• întăreşte sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor.
• stabileşte reguli de conduită (cum anume să te comporţi în condiţii sociale
determinate).

Definiţia normei:
• o regulă standard, definită de aşteptările reciproce ale mai multor oameni
cu privire la un comportament considerat acceptabil din punct de vedere social şi
care orientează conduita obişnuită.
• o lege sau un principiu care trebuie să dirijeze sau să ghideze o conduită.
• o regulă de activitate, comportare, gândire sau creaţie, fixată prin lege
(principiu) sau prin uz şi a cărei activitate este asigurată de către drept, tradiţie,
opinie publică, indicaţie sau prescripţie cu privire la modul de realizare a valorilor.

Capitolul II
ORDINEA NORMATIVĂ şi SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

p.183
 Ansamblul activităţilor umane implică o multitudine de valori, interese şi
motivaţii, care creează dinamica societăţii ca întreg.
Trei componente ale culturii:
• un sistem de acţiune, ce cuprinde o totalitate de realizare a activităţilor
umane.
• un sistem normativ, care specifică în ce mod trebuie să acţioneze membrii
unei societăţi şi potrivit căror norme, spre a-şi exercita drepturile, datoriile şi
responsabilităţile.
• un sistem de produse materiale şi simbolice, apărute ca rezultat al acţiunii
şi interacţiunii umane şi care influenţează modul de viaţă.

Categorii de norme:

1. după domeniul de activitate: profesionale, tehnice, politice, etc.

2. după valorile încorporate: etice, estetice, religioase, politice, juridice, etc.
3. după gradul de generalitate:
a) generale: comune membrilor întregii societăţi.
b) particulare: specifice unor grupuri sociale distincte.
4. după conţinut:
a) prescriptive: indică ceea ce trebuie făcut.
b) proscriptive: stipulează ceea ce nu trebuie făcut.
5. din punctul de vedere al valabilităţii şi funcţionabilităţii:
a) ideale: ele prescriu conduite cu caracter excepţional identificate ca cele
mai de seamă valori şi idealuri ale umanităţii.
b) reale: funcţionând efectiv ca determinante ale comportamentului.
6. după modul de manifestare: explicite/implicite, intime/colective,
formale/informale, legitime/ilicite.
7. după sancţiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice,
difuze sau globale, spontane sau organizate.
8. după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată subiectului
acţiunii: cu caracter conservator sau liberal.
p.134
Emanaţii ale conştiinţei colective a societăţii, normele sociale constituie
elemente de raţionalizare şi normalizare a conduitelor, contribuind la stabilirea şi
continuitatea vieţii sociale, la stimularea participării indivizilor la existenţa
colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane, potrivit schemelor şi modelelor
culturale dominante, valorizate pozitiv în societate.

Capitolul al III-lea
 ORDINEA JURIDICĂ
- ORDINE NORMATIVĂ SPECIFICĂ –

M. Voinea, D. Banciu (Sociologie juridică, 1993, p.98): normele juridice

constituie o categorie aparte a sistemului normativ social, care „protejează cele mai
importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi
şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale”.
p.135
Elaborarea normelor juridice implică prezenţa necesară a unei autorităţi
organizate, stabilite şi permanente (judecătorul, legiuitorul).
Normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi – efectivitatea lor.
Regulile de drept sunt norme sociale stabilite sau recunoscute de către
autorităţile competente ale grupului, formulate implicit sau expres, constituind o
ordine coordonată şi ierarhizată, fiind sancţionate, susceptibile de execuţie forţată
şi suficient de eficace.
Neutralitatea şi globalitatea normelor juridice:
Neutralitatea: normele juridice nu se relaţionează direct cu valorile sociale.
Globalitatea desemnează aptitudinea normelor juridice de a depăşi şi
coordona parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor sociale din societate, de a
reglementa tipuri distincte de relaţii sociale (economice, politice, morale, culturale,
etc), de a asigura coerenţa sistemului social.
Dreptul pozitiv:
Sistem de norme care defineşte direcţii de comportament, stabileşte drepturi
şi îndatoriri, indică ceea ce este dezirabil în relaţiile umane şi comportamentele
umane din punctul de vedere al juridicităţii.

Capitolul IV
TIPURI DE NORME SOCIALE din PERSPECTIVĂ JURIDICĂ

p.137
1. Normele tehnice
Sunt norme sociale, creaţii ale oamenilor, care reglementează unele relaţii
dintre om şi natură, în procesul de producere a bunurilor materiale şi spirituale.
Multe norme tehnice sau tehnologice au devenit obiect de reglementare juridică,
devenind şi norme sociale juridice.
2. Normele obişnuielnice
Obiceiurile (moravuri sau datini) apar în mod spontan, urmare a aplicării
repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în
viaţa şi tradiţia unei colectivităţi, pe care oamenii o respectă din obişnuinţă, ca pe o
deprindere.
 Obiceiul devine normă juridică – cutumă – în momentul în care este
recunoscut de către puterea publică, de stat. Obiceiul recunoscut ca normă juridică
(a cărei încălcare atrage aplicarea sancţiunii organizate a statului) devine izvor de
drept.
p.138
3. Normele de convieţuire socială
Normele de bunăvoinţă, de politeţe, protocolare.
Reguli de conduită, de igienă, de bunăvoinţă, de comportament „civilizat”,
formate sub presiunea grupului.
Importanţa normelor de convieţuire socială reiese şi din faptul că, în anumite
condiţii, pentru respectarea unora dintre ele, poate interveni o reglementare printr-
un act normativ, iar în acest caz norma de convieţuire socială capătă şi forţă
juridică, devenind şi o normă juridică.
4. Normele deontologice
Normele deontologice stabilesc un „minimum de morală specifică cu privire
la exercitarea unei profesiuni”.
În măsura în care unele norme deontologice au o semnificaţie deosebită, şi
încălcarea lor periclitează valori apărate prin drept, ele sunt sancţionate/validate de
către stat, devenind astfel şi norme juridice.
5. Normele organizaţiilor sociale nestatale
O categorie importantă de norme sociale, nonjuridice, este formată din acele
norme creaţie a unor organizaţii sau organisme sociale, economice, politice,
religioase, care stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile interne
dintre membrii, reguli care le guvernează întreaga activitate.
[partide politice, asociaţii civile, organizaţii apolitice, organizaţii cu sau fără
scop lucrativ, firme comerciale, societăţi mixte, organizaţii de tip cooperatist,
uniuni profesionale, ligi, asociaţii, cluburi, organizaţii ştiinţifice şi culturale]
Acestea îşi elaborează norme cu caracter statutar, instituţional, convenţional
– statute, convenţii, acte de instituire.
p.139
Normele organizaţiilor sociale nestatale sunt foarte asemănătoare normelor
juridice, ele stabilind drepturi şi obligaţii ale membrilor lor, sancţiuni pentru
nerespectarea acestora. Dar ele nu pot fi considerate şi confundate cu normele
juridice, întrucât le lipseşte ceea ce este esenţial dreptului, şi anume apărarea şi
garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a statului.
În momentul în care aceste norme sunt recunoscute de către puterea de stat,
dându-li-se forţă juridică, ele devin norme juridice. Acest fapt are loc în contextul
în care statul recunoaşte ca având valoare juridică statutul sau alte acte ale
organizaţiilor respective.
 Capitolul V
NORME MORALE şi NORME JURIDICE

Morala cuprinde un sistem complex de elemente faptice, ideatice,

psihologice, raţionale, normative, valorice, în care cuplul bine-rău se află în prim
plan.
M. Djuvara (TGD): morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de
conştiinţă, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor
în relaţiile lor cu alte persoane.
p.140
„Segmentul normativ al moralei şi normele juridice se referă la raporturile
dintre individ şi colectivitate, au la bază ideea de libertate, stabilesc modele
comportamentale, implică aprecieri raţionale, sunt violabile”.
M. Djuvara: „la baza dreptului ca şi a moralei stă un imperativ categoric”;
„dreptul ca ştiinţă, disciplină care domină aplicarea lui de toate zilele, are la bază o
idee care îl stăpâneşte în întregime, care-i furnizează toată viaţa, este aceea de
dreptate”.
În viziunea sa, fundamentul raţional al unui text de lege stă în faptul că
acesta răspunde unei necesităţi morale a societăţii.
p.141
Normele juridice sunt, de regulă, premeditate, rod al intenţionalităţii sociale,
exprimate în modalităţi constitutive, bine precizate, dotate cu sancţiuni specifice,
garantate de o forţă eficace şi legitimă – forţa publică, aplicate după o procedură
bine stabilită, supuse unor frecvente operaţii de organizare, de sistematizare,
publicizare” (N. Popa).
„Teritoriul” moralei este mai larg decât sfera reglementărilor juridice.
Normele juridice promovează şi garantează valorile morale, dar nu toate normele
juridice sunt susceptibile de o semnificaţie morală, ca, de pildă, cele referitoare la
diverse proceduri, norme tehnice, organizatorice, etc.

TITLUL V
DREPTUL ŞI STATUL

CAP. I
STATUL

p.149
Statul este forma firească de organizare a societăţii politice, astăzi.
1. Statul este mai întâi puterea centrală prin opoziţie cu colectivităţile locale.
 2. Statul desemnează guvernanţii, spre a-i deosebi de guvernaţi, el evocă
puterile publice în asmablul lor, ca de pildă în formularea „statul este responsabil
de menţinerea ordinii”. În acest sens, statul se distinge de societatea civilă, termen
rezervat particularilor şi grupărilor private.
3. Statul desemnează o societate politică organizată (ex. statul român).
Statul este o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu.
Puterea, populaţia şi teritoriul constituie elementele comnstitutive ale statului.
Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin
posibilitatea de a comanda, de a da ordine, şi obligaţia celui care le primeşte de a
se supune acestei comenzi.
p.150
Puterea de stat este o putere politică. Politica este arta de a guverna un stat.
Puterea de stat este o putere organizată/instituţionalizată, în sensul că ea se
desprinde de persoana care o exercită.
Purterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii,
dispoziţii obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor
concrete.
Suveranitatea puterii de stat: desemnează caracterul puterii de stat de a fi
supremă în interiorul statului, de a nu recunoaşte nicio altă putere deasupra sa, de a
fi independentă în exterior în raport cu alte state.
Ca instituţie politică, statul este constituit dintr-un sistem de organe şi
organisme, integrate într-un mecanism, prin intermediul căruia el îşi exercită rolul
şi funcţiile în societate.
p.152
Statul are funcţii interne şi externe.
În cadrul funcţiilor interne distingem o funcţie politico-juridică, chemată să
asigure conducerea socială, elaborarea actelor normative şi realizarea unei ordini
juridice, care are drept corolar promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
la nivelul standardelor internaţionale. Şi funcţia social-economică.
Pe plan extern, statul acţionează pentru dezvoltarea relaţiilor cu alte state, pe
baza principiilor dreptului internaţional, cât şi pentru participarea la organismele
internaţionale.
Forma de stat
Desemnează modalităţile de organizare ale statului şi mai ales cum este
organizată exercitarea puterii de stat.
Forma de stat implică structura de stat, forma de guvernământ şi regimul
politic.
Structura de stat
 Desemnează organizarea puterii de stat, entităţile statele existente şi relaţiile
specifice, relativ constante între acestea, cât şi cu statul întreg. Sub acest aspect
avem statul unitar şi cel federativ
Forma de guvernământ are în vedere dacă la conducerea statului se află o
persoană (monarhia), un grup restrâns de persoane (oligarhia) sau majoritatea
cetăţenilor (democraţia).
Regimul politic este alcătuit din ansamblul instituţiilor, metodelor şi
mijloacelor prin care se realizează puterea. Există două tipuri de regimuri politice:
democratic şi autoritar/totalitar.
p.154
Statul edictează normele juridice.
Dreptul, ca ansamblu de norme juridice, este un instrument necesar puterii
de stat când acesta doreşte să ia decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. Prin norme
juridice se stabilesc competenţele organelor centrale şi locale. Prin drept, puterea
statală capătă oficialitate şi legitimitate, capacitatea de a-şi exercita prerogativele
de conducere socială, de armonizare a intereselor diverse din societate, de
soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei civice, a justiţiei
sociale, a progresului social.

CAP. IV
STATUL DE DREPT
p.156
1. Statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept (J. Gicquel).
2. Sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt
subordonate dreptului (J.P. Henry).
3. Statul în care puterea este subordonată dreptului, toate manifestările
statului fiind legitimate şi limitate prin drept (M.J. Redor).
4. Statul de drept înseamnă garanţii fundamentale libertăţilor publice,
protecţia ordinii legilor (J.L. Quermonne).
5. Statul de drept implică existenţa regulilor constituţionale care se impun
tuturor (G. Duhamel).
p.157
I. Ceterchi: statul de drept este „un concept politico-juridic ce defineşte o
formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre
stat şi drept, dintre putere şi lege, prin asigurarea domniei legii şi a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii”.
T. Drăganu (Introducere în teoria şi practica statului de drept, 1992, p.9-10):
organizarea statului de drept pe baza principiului separaţiei puterilor statului, în
aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmărind prin legislaţia
sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea
strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor de stat în întreaga lor
activitate.
Paul Cosmovici: trăsăturile statului de drept se aseamănă ideilor esenţiale ale
unui regim juridic democratic din societăţile moderne, şi anume: suveranitatea
poporului care îşi găseşte expresia în alegeri libere şi un sistem politic pluralist,
separarea puterilor şi limitarea prerogativelor prezidenţiale, independenţa
judiciarului, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea de opinie şi de expresie,
promovarea şi protecţia drepturilor omului.
În concepţia autorului belgian Fr. Rigaux (Introductin a la science du droit),
trăsăturile definitorii ale statului de drept sunt:
1. subordonarea puterii faţă de drept.
2. structurarea piramidală a puterii şi difuzarea ei unui număr mare de
organisme.
3. garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.
4. participarea cetăţenilor la exercitarea puterii prin două modalităţi:
• controlul jurisdicţional al respectării dreptului de către organele statului,
prin recursul jurisdicţional împotriva actelor ilegale ale autorităţii.
• controlul de natură politică, exercitat prin adunări alese.
5. limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă,
judecătorească) de către celelalte două. Statul de drept a fost definit ca separare şi
divizare a puterilor.
p.158
Autonomia şi primatul dreptului în raport cu statul
Dreptul să asigure previzibilitatea şi securitatea.
O altă trăsătură definitorie a statului de drept este regimul constituţional.
Evoluţia statului de drept este legată de lupta împotriva feudalismului şi
monarhiei absolute, de evoluţia doctrinei liberale în ţările vest-europene.
Un element de referinţă în acest sens îl reprezintă Magna Charta (Anglia,
1215) care, reglementând raporturile dintre rege şi nobilii rebeli, conţinea, în formă
rudimentară, interzicerea arestării arbitrare şi principiul legalităţii, devenite mai
târziu piatra de temelie a noţiunii de domnie a legii (rule of law).
p.159
Carta prevedea că nimeni nu poate fi ridicat sau întemniţat decât în urma
unui proces legal corect, desfăşurat potrivit legilor ţării.
Doctrina liberală, ale cărei rădăcini se află în gândirea politică a revoluţiei
din Anglia secolului XVII, combate monarhia absolută şi promovează un sistem de
guvernare organizat sub forma monarhiei constituţionale şi potrivit principiului
separaţiei puterilor.
Nucleul conceptual al statului de drept s-a format la intersecţia a trei mari
modele:
 • în versiunea engleză, Rule of law s-a implantat progresiv în ambianţa
suveranităţii monarhului, şi ca încercare de limitare a acesteia, iar în cele din urmă
de consacrarea suveranităţii Parlamentului. S-a ajuns la recunoaşterea unei „puteri
constituite” prin normele dreptului pozitiv, la necesitatea fondării actelor
executivului, direct sau indirect, pe autoritatea Parlamentului, la obligaţia tuturor,
în egală măsură, de a se supune legii şi jurisdicţiei.
• în versiunea germană, conceptul de Rechtsttat, care în evoluţia sa istorică a
cunoscut patru faze:
a) liberală, corespunzătoare fazei societăţii moderne sau capitaliste, cu sfera
sa privată care reclamă existenţa unor drepturi fundamentale, subordonarea puterii
dreptului, legi care să satisfacă cerinţa de egalitate a competiţiei economice,
preeminenţa Parlamentului.
b) materială, în care conceptul de Rechtstaat devine conceptul constituţional
central, statul realizându-şi scopurile numai în cadrul dreptului şi prin drept.
c) formală, odată cu ascensiunea pozitivismului juridic, în care statul nu mai
este identificat cu poporul, ci este definit ca persoană juridică, dreptul nu mai poate
sta deasupra statului, fiind concepţia acestuia, statul restrângându-şi însă propria
activitate prin norme juridice pe care el însuşi le creează.
d) democratică, fondată pe principiul legitimităţii, în care decizia oficială a
organelor statului, adoptată potrivit unei proceduri, are la bază consimţământul
exprimat al cetăţenilor. În această ipostază, accentul este pus pe ideea de
Constituţie, principiul suveranităţii poporului şi promovarea drepturilor omului.
• în versiunea franceză, statul de drept a fost un „stat legal” care cultivă
principiul legalităţii, tinde spre asigurarea supremaţiei legislativului în raport cu
executivul (Carré de Malberg).

TITLUL VII
CONCEPTE DEFINITORII ALE DREPTULUI

Cap. I
Principiile Dreptului

p.200
Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau
precepte directoare care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o
ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept. Sunt norme generale, care
pot fi formulate în textele actelor normative, în Constituţii de regulă sau, dacă nu
sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate.
 Principiile generale:
• directoare.
• corectoare.
Cele directoare stau la baza edificiuluii juridic (ex. autoritatea lucrului
judecat, egalitatea în faţa legii).
Principiile corectoare orientează în adoptarea unei soluţii juste (ex. principiul
bunei-credinţe).
Nicolae Popa reţine ca principii ale dreptului:
• asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, principiu care consacră
juridic forţa coercitivă care susţine dreptul şi care are scopul ca în cadrul statului
de drept să asigure democratismul puterii (originată în voinţa poporului).
• principiul libertăţii şi al egalităţii (libertăţi generale şi individuale).
• principiul responsabilităţii.
• principiul echităţii şi al justiţiei.

p.210

1. Nimeni nu poate invoca necunoaşterea sau ignorarea dreptului. Nemo

censetur ignorare legem.
2. Principiul incriminării: formularea cât mai precisă a prescripţiilor juridice.
3. Principiul legalităţii: normele juridice şi actele de aplicare a dreptului
trebuie respectate de către toţi destinatarii prescripţiilor juridice – subiecte
individuale sau subiecte colective de drept.
4. Principiul răspunderii: încălcarea dispoziţiilor normelor juridice
antrenează o reacţie socială bine organizată după o anumită procedură şi prin
implicarea forţei de constrângere publică, potrivit acestui principiu.
5. Prezumţia de nevinoivăţie şi reţinerea doar a elementelor de fapt probate.
6. Principiul aflării adevărului cu privire la fapte, împrejurări, persoane care
cad sub incidenţa normelor juridice.
7. Principiul dreptului de apărare.
8. Principiul autorităţii lucrului judecat desemnează situaţia juridică care
rezultă din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus înaintea
judecăţii.

Capitolul II

NORMA JURIDICĂ

1. Concept şi Trăsături
 p.212
Norma juridică se referă la cazuri particulare?
Ca element constitutiv al dreptului, norma juridică poate fi definită ca o
regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoascută de către aceasta,
a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Scopul normei juridice corespunde finalităţii dreptului, şi anume acela de a
asigura convieţuirea socială, orientând comportarea oamenilor în direcţia
promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor care
guvernează societatea respectivă.

Trăsăturile normei juridice:

• dintr-o perspectivă socială mai largă, vorbim despre violabilitatea normei

juridice. Norma juridică poate fi nerespectată, violată, ignorată.
• norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabilind „ceea ce trebuie să
fie”, impune o anumită conduită constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană
îndreptată într-o anumită direcţie, în vederea realizării unui anumit scop.
• norma juridică este o expresie valorică, întrucât ea optează, în numele unor
interese, aspiraţii, idealuri, pentru o anumită variantă comportamentală, instituind
un model care exprimă exigenţele societăţii unui anumit timp istoric.
• norma juridică are un caracter volitiv, ea întruchipează şi oficializează
voinţa socială şi în statul democratic voinţa generală majoritară.
• norma juridică implică un raport inter-subiectiv.
• norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal. Ea se referă
la elementele comune tuturor situaţiilor dintr-o anumită categorie, fiind menită să
se aplice la un număr nedefinit de cazuri şi persoane. Unele norme se referă la toţi
cetăţenii, altele numai la o anumită categorie de persoane.
Normele juridice care se referă la un organ unipersonal (preşedintele
republicii, primul ministru) nu îşi pierd caracterul impersonal întrucât ele au în
vedere funcţia ca atare, întregul şir de persoane care vor ocupa funcţia respectivă,
iar nu o anumită persoană.
p.213
7. Norma juridică este tipică, deoarece reţine numai „trunchiul comun”,
ceea ce este caracteristic unei situaţii, fără a evoca diferenţele individuale.
8. Norma juridică obligatorie. Acest fapt nu înseamnă inviolabilitatea
normei juridice. Mai precis, putem vorbi de o imperativitate garantată statal.
Normele juridice sunt un comandament impus de puterea publică.
Recursul la constrângere constituie o excepţie. Condiţia de eficacitate a
constrângerii este ca acţiunea umană reglementată să fie, de regulă, realizată
voluntar, constrângerea fiind o excepţie.
 9. Norma juridică se bucură de exigibilitate – are garanţii exterioare,
statale, de asigurare a traducerii în viaţă, eventual prin constrângere de către o forţă
eficace şi legitimă.
Caracterul de injoncţiune (de poruncă statală) a normelor juridice face din
acestea norme irefragabile.
În acest sens, obligativitatea normelor juridice înseamnă aplicarea lor
imediată (din momentul intrării în vigoare), continuu şi necondiţionat.
Există norme juridice în care regula de conduită nu apare atât de evident
precum un anumit comportament, ci se manifestă sub forma stabilirii unor principii
cu caracter general, care pot viza întregul sistem de drept sau o anumită ramură a
dreptului.
(„principii generale”, „dispoziţii generale”)
Distingem între norma juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre
deosebire de norma juridică, care are un caracter general şi impersonal, actul
juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei anumite persoane
fizice sau juridice identificată şi nominalizată.
Exemplu de act juridic concret: hotărârea judecătorească dată în
soluţionarea unei cauze. Actul de numire a unei persoane într-o funcţie. Actul prin
care se acordă o autorizaţie de construcţie.
p.215
Actele juridice concrete sau individuale sunt date în baza şi în executarea
actelor normative. Actele juridice concrete sunt modalităţi de aplicare a actelor
normative.
Norma juridică poate fi definită ca regulă de conduită generală şi
impersonală, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei
respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.

2. Structura normei juridice

Are două aspecte: structura internă şi cea externă. Structura internă are în
vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea construcţia externă,
care este modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura
tehnico-juridică (tehnico-legislativă).
Structura logico-juridică
Norma juridică are o organizare logică, indiferent care ar fi formularea sa
textuală sau ramura de drept. În mod logic, o normă juridică are trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Această componenţă trihotomică corespunde concepţiei logice potrivit
căreia orice regulă sau prescripţie pentru a avea semnificaţia unei norme de drept,
trebuie să prevadă împrejurările sau condiţiile în care unele subiecte de drept vor
avea o anumită conduită, apoi care este conduita prescrisă în acele împrejurări, în
al treilea rând ce se întâmplă dacă nu este urmată acea conduită.
Orice normă juridică prescriind în mod necesar o conduită anume –
dispoziţia – trebuie, în acelaşi timp, să arate ipoteza sau ipotezele în care se aplică
această conduită, precum şi consecinţele nerespectării acestei conduite, adică
sancţiunea.
Modelul normei juridice e „în cazul în care … atunci trebuie … altfel…”.
1. Ipoteza
Parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în
prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la care
se referă prevederile dispoziţiei.
p.216
În funcţie de gradul de precizie al formulării:
• ipoteze care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei – ipoteze
strict determinate.
• ipoteze relativ determinate – atunci când împrejurările de aplicare a
dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în toate detaliile.
Ipoteza poate fi simplă sau complexă. Este simplă atunci când are în vedere
o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia şi complexă atunci când se au în
vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să
determine aplicarea dispoziţiei.
2. Dispoziţia
Acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în
prezenţa ipotezei date, mai precis care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare
ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă.
Dispoziţia poate să prevadă, fie săvârşirea unei acţiuni (obligaţia de a face
ceva), fie abţinerea de la săvârşirea unor fapte (interdicţiile penale, administrative).
Dispoziţia poate să impună o anumită conduită (a face), să interzică o
anumită comportare (a nu face) sau să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui
anumit comportament.
În funcţie de modul în care este formulată dispoziţia, ea poate fi strict
determinată, stabilind categoric şi fără nicio posibilitate de abatere drepturile şi
obligaţiile subiecţilor vizaţi. Sau relativ determinată, atunci când se prevăd variante
sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una dintre ele, sau în cadrul
acestor limite, conduita dorită.
Dispoziţia este elementul esenţial al normei juridice, întrucât ea prevede
conduita care trebuie urmată, iar lipsa ei ar lipsi de conţinut norma juridică.
3. Sancţiunea
 Indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări
sunt, de fapt, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat legea şi care sunt
aduse la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat.
În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa
intereselor, a valorilor apărate, de periculozitatea socială pe care o prezintă actele
de încălcare, sancţiunile diferă şi ele din punctul de vedere al naturii şi al gravităţii
lor.
Astfel se disting: sancţiuni penale, administrative, disciplinare şi civile
care, la rândul lor, se subdivid după gravitatea acestora în cadrul fiecărei categorii
în parte.
p.217
O altă clasificare a sancţiunilor vizează scopul acestora. Astfel, unele
sancţiuni urmăresc anularea actului ilicit şi restabilirea situaţiei legale anterioare
sau repararea prejudiciului adus.
Alte sancţiuni prevăd aplicarea unor măsuri de constrângere, în vederea
ispăşirii vinovăţiei pentru fapta antisocială săvârşită şi prevenirii unor noi încălcări.
Din acest punct de vedere, sancţiunile pot fi grupate în sancţiuni de anulare
a actelor ilicite, acţiuni reparatorii (de reparare şi desdăunare) şi sancţiuni
expiatorii (de ispăşire a unei greşeli).
După gradul de determinare, şi sancţiunile pot fi: absolut-determinate,
alternative şi cumulative.
Sancţiunile absolut-determinate sunt acelea în care sacţiunea este precis
stabilită şi nu încape nicio altă interpretare sau deviere de la ea.
Sancţiunile relative-determinate sunt acelea care se pot stabili în mod
concret dintr-un cadru mai larg. Aceste sunt, în general, sancţiunile penale, unde
cel care le aplică poate să aprecieze, între anumite limite, cuantumul sancţiunii
aplicate.
Sancţiunile alternative sunt acele sancţiuni unde cel care le aplică are de
ales între mai multe sancţiuni (ex. închisoare sau amendă).
Sancţiunile cumulative sunt acele acţiuni în cadrul cărora organul de
aplicare trebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni (ex. închisoarea şi
interzicerea unor drepturi).
Sancţiunea asigură respectarea normei juridice. Sancţiunea, ca element al
normei juridice, conţine şi ea o regulă de conduită care priveşte atât subiectul care
a violat dispoziţia, cât şi organul de stat chemat să aplice sancţiunea împotriva
celui care s-a făcut vinovat de încălcarea normei juridice.

Structura tehnico-juridică a normei juridice

• se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii
logice a acesteia, la redactarea ei care trebuie să fie clară şi concisă. Normele
juridice sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege, hotărâre, regulament,
statut, etc. Acest act normativ, la rândul său, este structurat pe capitole, secţiuni,
articole.
Pentru a stabili conţintul normei cu toate elementele sale logico-juridice
este necesar să coroborăm texte din articole şi chiar legi diferite.

Clasificarea Normelor Juridice

p.218
1. După obiectul pe care îl reglementează, adică relaţiile sociale la care se
referă normele juridice, se constituie distinct ramurile de drept şi instituţiile
juridice: drept constituţional, drept penal, drept civil, drept electoral, dreptul de
proprietate, etc.
Acesta poate fi şi un criteriu de clasificare a normelor juridice, ca norme de
drept constituţional, penal, civil.
2. După forţa juridică pe care o au normele juridice, ţinând cont de ierarhia
şi forma de exprimare ca acte normative distingem norme din legi, norme din
decrete, norme din hotărâri ale guvernului, etc.
3. După sfera de aplicare şi gradul de generalitate, avem norme generale,
norme speciale şi norme de excepţie.
4. După modul în care sunt redactate normele, distingem norme juridice
complete şi norme juridice incomplete care se completează cu trimitere la alte
norme.
5. După caracterul conduitei, al naturii conduitei pe care o prescriu,
normele juridice sunt clasificate în onerative, prohibitive şi permisive.
a) Normele juridice onerative (onus, oneris – sarcină) sunt acelea care
prescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi o acţiune.
b) Normele prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a
unei fapte.
Depinde din ce punct de vedere abordăm norma pentru a vedea dacă
interzice sau obligă la săvârşirea unei acţiuni. De pildă, normele penale interzic
săvârşirea unei acţiuni, dar în acelaşi timp obligă organele de stat să urmărească şi
să sancţioneze pe infractor.
c) Normele juridice permisive sunt acelea care, fără a obliga sau interzice
în mod categoric o acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să îşi
aleagă singur o conduită, acţionând după propria apreciere.
Ex. dreptul la recurs al părţilor în proces este o normă permisivă întrucât
lasă la aprecierea părţilor dacă vor uza sau nu de această cale de atac.
Normele permisive sunt de mai multe categorii, în funcţie de nuanţa pe care
o îmbracă regula de conduită.
 1. O primă categoria o formează normele supletive. În ipoteza în care
persoana nu a ales singură conduita în limitele stabilite de lege, norma supletivă
este cea care stabileşte reglementarea care urmează a se aplica.
De pildă, în cazul desfacerii căsătoriei, dacă soţii nu se înţeleg asupra
numelui pe care să-l poarte, atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut
înaintea căsătoriei (normă supletivă).
2. Normele de împuternicire sau de competenţă
Sunt normele prin care se formulează anumite drepturi şi obligaţii sau
competenţe (atribuţii) ale subiectelor de drept. Ele stabilesc capacitatea şi
competenţa subiecţilor de drept, posiblitatea săvârşirii anumitor acţiuni. Se
regăsesc frecvent în Constituţie, în legile de organizare a diferitelor structuri de
stat.
6. O trăsătură asemănătoare normelor permisive o au şi normele de
stimulare şi cele de recomandare.
Normele de stimulare stabilesc, de pildă, atribuirea de decoraţii, premii,
lăsând în principiu la aprecierea organului competent aplicarea lor concretă.
Normele de recomandare sunt prevederi neobligatorii, adresate unor
organizaţii sociale autonome prin care acestea sunt îndemnate să urmeze o anumită
conduită.
p.219
7. Normele onerative şi prohibitive
Ele poartă denumirea şi de norme imperative sau categorice, deoarece nu
admit nicio derogare în realizarea lor, iar normele permisive sunt denumite în
ştiinţa juridică şi norme dispozitive.
8. După sfera de cuprindere şi natura reglementării, normele juridice se mai
clasifică în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relaţiilor
sociale din ramura respectivă a dreptului. Normele speciale cuprind un domeniu
mai restrâns de relaţii sau anumite instituţii.
În limbajul juridic, normele generale mai poartă denumirea de drept comun.
Codul penal cuprinde ansamblul reglementărilor generale din domeniul
penal. Partea generală cuprinde norme aplicabile întregului domeniu al dreptului
penal, iar partea specială reglementează diferitele categorii de infracţiuni.
În cazul când intervin unele legi distincte prin care se incriminează alte
fapte ca infracţiuni, acestea au caracterul unor legi speciale dn domeniul dreptului
penal.
Normele de excepţie sunt acele norme care se abat de la reglementarea
generală, admiţând o reglementare diferită faţă de dreptul comun şi dispoziţiile
generale.
 9. Din punct de vedere tehnico-redacţional, există norme complete sau
norme incomplete, care la rândul lor pot fi norme de trimitere şi norme în alb.
Normele complete sunt acelea care sunt dotate cu toate elementele
necesare, deci reglementarea este clară.
Normele incomplete trimit uneori pentru completare la o altă normă.
Împreună cu norma de trimitere reglementarea devine completă.
Uneori, norma este incompletă, pentru că urmează să apară o reglementare
care să desăvârşească şi să completeze această normă. Aceste norme poartă
denumirea de norme în alb.
Normele incomplete mai sunt numite în literatura juridică şi norme
imperfecte.

4. Acţiunea Normelor juridice în Timp

p.220
Pentru asigurarea eficienţei actelor normative, a realizării obiectivului lor,
este important a stabili cadrul lor de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor, aşadar de a defini principiile şi modalităţile de determinare a cadrului
temporal, spaţial şi uman de acţiune a actelor normative.
În privinţa acţiunii actelor normative în timp, este deosebit de importantă
stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a
actului normativ. Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sau, în
limbaj juridic, cu faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică.
Uneori, data adoptării actului normativ şi cea a intrării în vigoare sunt diferite.
În privinţa datei intrării în vigoare a actului normativ se are în vedere
necesitatea aducerii la cunoştinţă publică cetăţenilor, a organelor de stat şi a altor
organisme sociale, a tuturor celor chemaţi să le respecte. Aceasta se face, de
regulă, prin publicarea actelor normative, în special a legilor şi a celor emise de
organele centrale de stat într-o publicaţie oficială – Monitorul Oficial, de pildă.
Stabilirea cu precizie a datei intrării în vigoare a actului normativ este hotărâtoare
pentru a determina momentul din care încep să curgă toate efectele juridice
(crearea, modificarea sau încetarea unor drepturi şi obligaţii) prevăzute de el.
Modalităţi de stabilire a datei de intrare în vigoare a legii şi a altor acte
normative:
• legea (sau alt act normativ) prevede ea însăşi, într-un articol, de regulă
final, momentul intrării sale în vigoare, fie prin stabilirea unui termen (număr de
zile sau luni) de la data publicării.
• reglementarea, de principiu, în Constituţie sau în alt act normativ special,
a intrării în vigoare a legilor sau a altor acte normative.
• intrarea în vigoare de la data publicării legii sau altui act normativ, în
cazul în care nu se prevede nicio altă dată în textul actului şi nici nu există o
reglementare de principiu privitor la intrarea lor în vigoare. Data intrării în vigoare
a legilor în România, dacă nu este prevăzută în textul legilor, este data Monitorului
Oficial în care este publicată legea, care nu trebuie confundată cu datele la care ea
a fost adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedintele ţării.
Introducerea unei reglementări într-un domeniu nereglementat anterior,
modificarea reglementărilor anterioare printr-un act de modificare sau printr-un act
normativ nou, abrogarea şi renunţarea la o reglementare existentă – ele ridică
problema complexă privind situaţia raporturilor juridice apărute sub imperiul
vechilor reglementări, drepturile câştigate şi obligaţiile instituite şi asumate în
acele condiţii.
p.221
Numeroase raporturi juridice – civile, de familie, de muncă, social-politice
şi de altă natură -, care au o existenţă îndelungată, producând efecte juridice
neîntrerupte se află astfel supuse unor reglementări juridice succesive, care pot fi
foarte deosebite între ele.
Pentru a soluţiona problemele vizând modificarea regimului juridic, a
reglementărilor dintr-un domeniu, alături de formularea unor principii referitoare la
acţiunea actelor normative în timp, actele normative pot conţine dispoziţii speciale
– tranzitorii (de la vechiul la noul regim).
Un principiu fundamental al acţiunii legilor (şi altor acte normative) în timp
este cel al neretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din împrejurarea că legea
reglementează pentru viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data
intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi al
cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea încă nu există.
Raţiuni de ordin umanitar şi unele necesităţi practice determină, totuşi,
admiterea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii legii. Asemenea excepţii
care permit aplicarea retroactivă a legii şi a altor acte normative sunt:
• legea penală mai favorabilă.
• legile interpretative.
• când actul normativ prevede în mod expres că se aplică şi unor situaţii
anterioare sau stabileşte o dată a intrării în vigoare anterioară datei adoptării lui.
Principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile permite ca
persoana care a comis infracţiunea în trecut, sub imperiul unei legi vechi, înlocuită
cu o lege nouă, să i se aplice, dintre cele două reglementări, cea care stabileşte,
pentru fapta comisă, o pedeapsă mai blândă. În cazul în care legea nouă este mai
favorabilă (mai blândă) se va aplica această lege în mod retroactiv, deci fapta a fost
săvârşită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Retroactivitatea legilor interpretative, în sensul că prevederile sale se aplică
de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează are ca scop de a aplica
înţelesul exact al legii interpretate.
 În ce priveşte încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce
echivalează cu ieşirea lor din vigoare, în genere legea şi restul actelor normative se
adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior să se decide asupra
încetării acţiunii lor.
p.222
De la aceasta fac excepţie fac excepţie reglementările temporare (legile
temporare), a căror durată de aplicare de la început limitat la o perioadă de timp
prestabilită. În aceste situaţii, legea sau celelalte acte normative ies din vigoare prin
ajungerea la termen, fără a mai fi necesară o constatare sau hotărâre specială în
acest sens.
Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ,
scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare. Tipuri de abrogare:
1. abrogarea expresă:
a) directă: atunci când noul act normativ prevede în mod expres şi direct
ceea ce abrogă, un anumit act normativ în întregime sau anumite articole ale
actului sau actelor normative.
b) indirectă: atunci când noul act normativ se limitează să prevadă că se
abrogă toate actele normative sau prevederile din actele normative contrare
dispoziţiilor sale.
2. abrogarea tacită sau implicită
Are loc atunci când noul act normativ nu conţine nicio prevedere expresă
de abrogare, dar reglermentarea pe care o cuprinde se îndepărtează şi se deosebeşte
atât de mult de reglementările din actele normative vechi, încât acestea nu se mai
pot aplica şi, deci, se consideră că legiuitorul le-a abrogat implicit, întrucât a venit
cu o nouă reglementare.
Abrogare vs Derogare
Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o exvepţie de la
reglementarea existentă, pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.
O altă formă de încetare a unui act normativ este căderea în desuetudine. În
acesst caz, este vorba de acte normative sau reglementări care au fost total depăşite
de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările social-economioce care au loc în
societate, de gaptul că stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării
acestor acte normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai
găseşte justificare şi nici nu mai poate fi menţiută, fiind depăşită de noile realităţi
ale vieţii.
Principiul încetării acţiunii legii sau a altor acte normative prin abrogare
sau ajungere la termen cunoaşte şi el două excepţii de ultraactivitate, atunci când
prevederile actului normativ abrogat sau ajuns la termen pot fi totuşi ulterior
aplicate. Este cazul legii penale mai favorabile, care se aplică şi după înlocuirea sa
cu o lege mai aspră, pentru faptele petrecute sub imperiul ei, din aceleaşi
considerente umanitare pentru care se admite şi retroactivitatea legii penale mai
favorabile.
A doua situaţie de excepţie priveşte legea temporară, prevederile căreia se
aplică şi după împliirea termenului ei de acţiune, pentru infracţiunile săvârşite în
timpul când era în vigoare, dar fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval
de timp.

5. Acţiunea Normelor Juridice în Spaţiu şi asupra Persoanelor

Este corelată cu principiul suveranităţii puterii de stat, manifestat în special
sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane prin
cetăţenie.
p.223
În temeiul principiului suveranităţii statului, legile şi celelalte acte
normative sunt obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate
organizaţiile, instituţiile, organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice care se
află pe teritoriul său.
Pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinând conduita
tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu.
În analiza acţiunii actelor normative în spaţiu, trebuie distinse aspectul
intern şi cel internaţional. Din punct de vedere intern, se distinge între statele
federale şi cele unitare.
Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa
teritorială a organului de stat emitent. În România, legile şi actele normative ale
organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe întreg
teritoriul statului.
p.224
Principiul teritorialităţii nu este absolut. Necesitatea menţinerii şi
dezvoltării unor relaţii politice, economice, social-culturale au creat anumite
excepţii de la acest principiu – excepţiile extrateritorialităţii, când, în anumite
condiţii, pe teritoriul unui stat pot exista persoane sau unele locuri (reprezentanţi
diplomatici, legaţii, ambasade, nave) asupra cărora nu se aplică, în anumite limite,
actele normative ale statului respectiv sau când se recunoaşte aplicarea legii
străine, în anumite limite, pe teritoriul altui stat.
Excepţii:
• persoanele care se bucură de extrateritorialitate:
- imunitatea diplomatică.
- regimul juridic al consulilor.
• regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie.
• regimul juridic al cetăţeanuluii aflat în străinătate.
 • recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui stat
sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului
diplomatic şi a persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând
în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi
a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă, reprezentatul
diplomatic poate fi declarat persona non grata, fapt care atrage după sine
rechemarea sau expulzarea sa.
Trei forme de manifestare a regimului străinilor:
a) regimul naţional: străinii au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii statului
de reşedinţă.
b) regimul special: drepturile străinilor sunt stabilite în mod special prin
legi sau tratate internaţionale.
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate: statul de reşedinţă acordă
cetăţenilor unui alt stat aflaţi pe teritoriul său anumite drepturi care nu pot fi mai
restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.
În România cetăţenii străini apatrizi (persoanele fără cetăţenie) au
drepturile fundamentale ale cetăţenilor români – cu excepţia drepturilor politice.

CAP. IIII
IZVOARELE DREPTULUI

1. Conceptul de Izvor al Dreptului

Prin conceptul de izvor al dreptului se are în vedere formele de exprimare a
normelor juridice: actele normative (legi, decrete, etc), obiceiul juridic, practica
judiciară.
Prin izvor se desemnează şi sursele, originea, factorii de determinare şi
creare a dreptului.
În ştiinţa juridică, se distinge între izvoarele materiale sau în sens material
şi izvoarele formale sau în sens formal ale dreptului.
p.226
Izvoarele materiale sau în sens material desemnează faptul social, forţele
creatoare sau factorii care configurează dreptul, geneza dreptului.
Izvorul formal al dreptului are în vedere mijlocul cu ajutorul căruia se
exprimă izvorul material, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor
sale.
Prin izvoarele ale dreptului, ştiinţa juridică are în vedere formele de
exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci şi
ţări.
 Pentru a da un caracter juridic, obligatoriu, regulii de conduită, este
necesară instituirea sau recunoaşterea sa de către stat într-o anumită formă. În acest
scop, puterea de stat fie că formulează în mod direct, nemijlocit normele în diferite
acte normative (legi, decrete, hotărâri), fie că recunoaşte valoarea juridică a unor
reguli formulate pe alte căi, având alte forme (obiceiuri, precedentul judiciar,
actele unor organisme nestatale, etc); prin această împrejurare s-a ajuns la
diferenţierea izvoarelor dreptului în directe şi indirecte (mediate sau complexe).
Sunt considerate ca izvoare directe actele normative (legea, decretul,
hotărârea, etc) întrucât ele sunt elaborate nemijlocit de organele de stat.
Obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale, pentru a căpăta forţă juridică şi
a deveni izvoare de drept, au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de
către autoritatea publică.
Norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul
unui act de stat care o recunoaşte (sancţionează) ca atare, fapt pentru care ea este
considerată izvor indirect sau complex. Este izvor complex pentru că el este
alcătuit atât din norma obişnuielnică, cât şi din actul juridic al organului de stat
care îi recunoaşte forţa juridică.
Izvoare scrise şi nescrise.
Izvorul de drept vizează acel aspect al formei dreptului prin care norma
socială devine normă juridică în procesul de instituire sau de recunoaştere a ei de
către puterea publică primind astfel o formă adecvată denumită izvor de drept.
Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de
instituire sau de recunoaştere a ei de către puterea publică primind astfel o formă
adecvată denumită izvor de drept.
Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de
instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul
de creare a dreptului.
p.227
Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă a
dreptului dintr-o epocă istorică, într-o anumită ţară. Rolul de a da forţă juridică
regulilor de conduită revine organelor statului, fie dintr-o activitate directă de
elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative (legi,
decrete, hotărâri), fie prin investirea cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte
căi, precum obiceiul sau practica judiciară, care prin această investire sau
recunoaştere devin izvoare de drept.
 I. Tipologia surselor formale
a) în funcţie de izvorul material al normei juridice:
• surse naţionale: normele provin de la o autoritate statală sau din obiceiul
comunităţilor stabilite pe teritoriul statului.
• surse internaţionale: tratate internaţionale, norme provenind de la
organisme internaţionale dotate cu putere de reglementare sau cutume
internaţionale.
• surse străine: surse ataşate ordinii juridice a unui stat.
II. Tipologia surselor formale:
• surse publice: normele sunt edictate de autoritatea publică (ex. legea,
ordonanţa, hotărârea guvernamentală)
• surse autonome: îşi află fundamentul în autonomia şi puterea de
reglementare internă ale unor corporaţii (de ex. regulamente interne, statute
profesionale).
III. Tipologia surselor formale:
1. norme edictate de autoritatea publică pe cale unilaterală (acte normative)
şi norme convenţionale (tratatele internaţionale, convenţiile colective).
2. clasificare în funcţie de sursa formală.
În raport cu acest criteriu, sursele sunt scrise (formulate de o manieră
expresă) şi nescrise (normele cutumiare). Sursele scrise pot fi directe şi indirecte.
3. clasificare în funcţie de ierarhia normelor:
sursele pot fi suverane (pot reglementa orice materie, de pildă legea);
sursele pot fi subordonate (surse limitate la punerea în aplicare a surselor
suverane, de pildă hotărârile de guvern şi celelalte acte administrative
reglementative);
surse subsidiare (surse libere în ceea ce priveşte domeniul, dar care, în caz
de contradicţie, sunt subordonate surselor publice).

2. Obiceiul juridic (Cutuma)

Obiceiul este o regulă de conduită care se formează spontan urmare a
aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate
umană.
Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral
sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi
influenţarea acţiunii umane în p.228 comuna primitivă, în conformitate cu
interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii.
Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini:
• de recunoaştere, consacrare şi sancţionare – dându-le forţă juridică –
acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării ordinii de drept.
 • de acceptare şi tolerare a acelora care, prin semnificaţia şi importanţa lor,
nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor
nu contravin ordinii de drept.
• de interzicere a celor care contravin ordinii istituite şi apărate de puterea
de stat.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat și dotate de aceasta cu forță
juridică devin obiceiuri juridice, cunoscute și sub denumirea de cutume, sunt
izvoare de drept. Modul de sancționare a obiceiului și de transformare a sa în
obicei juridic s-a realizat în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de
către instanţele judecătoreti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze.
Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului.
Primele norme juridice au fost transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii
garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui,
„legea” talionului şi compoziţia (răscumpărarea).
Cutuma a rămas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi
evului mediu.
p.230
3. Legea şi celelalte acte juridice normative
Concretizarea voinţei şi intereselor deţinătorilor puterii de stat pentru
conducerea societăţii în forma actelor juridice normative, a dreptului scris (jus
scriptum), în opoziţie cu cel cutumiar nescris.
1. Actul Juridic Normativ
Concept ce defineşte toate formele sub care apar normele juridice edictate
de organele stat care apar normele juridice edictate de organele statului – lege,
decret, hotărâre, regulament, etc. – fiind cele mai răspândite. Adesea în limbajul
juridico-politic termenul de lege se foloseşte în sens larg, acela de drept scris,
cuprinzând orice formă a actelor normative.
p.231
În sens strict, denumirea de lege este dată şi folosită în doctrina juridică,
spre a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de organul
suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal, în funcţie de forma de
guvernământ şi regimul politic al statului.
Constituţia – lege fundamentală.
Codul – lege în care reglementările îmbracă o anumită formă de
sistematizare. De aici decurge şi cea mai generală clasificare a actelor normative
în: legi şi acte normative subordonate legii.
După victoria revoluţiilor burgheze, a fos creat un sistem al actelor
normative, potrivit ierarhiei aparatului de stat, făcându-se distincţia între lege ca
act normativ adoptat de organul suprem al puterii (Parlament) şi actele normative
subordonate, de regulă regulamente adoptate de organele administrative.
 Apar primele constituţii ca legi fundamentale edictate de un organ suprem
special, constituant. Ia mare amploare codificările. Distingem între lege şi actele
normative subordonate legii.
Legea: act normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor
al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent
al puterii suverane a poporului.
Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziţia sa superioară
în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al
puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul
normativ al reglementărilor instituite de ea.
p.232
Clasificarea Legilor
1. Din punctul de vedere al forţei juridice:
Avem două categorii de legi:
• constituţionale sau fundamentale (constituţia, denumită şi lege
fundamentală)
• ordinare: restul legilor.
Prin conţinutul său, Constituţia (implicit legile de modificare a Constituţiei)
are ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de
stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Conţinutul legilor şi al celorlalte acte normative, al tuturor izvoarelor
dreptului trebuie să fie potrivit prevederilor constituţiei.
Statul de drept se fundamentează pe principiile supremaţiei Constituţiei şi
al constituţionalităţii legilor.
Date fiind natura şi importanţa normelor constituţionale, adoptarea
Constituţiei revine competenţei unui organ constituant, special instituit în acest
scop, fiind diferit de legiuitorul ordinar (Parlamentul).
În doctrina constituţională, s-a distins între constituţiile originare şi cele
derivate, în strânsă legătură cu problematica legitimităţii puterii de stat. Se
considera originară acea constituţie care a fost adoptată fără a urma anumite
principii sau proceduri anterior stabilite, de regulă, în situaţii revoluţionare sau
lovituri de stat, în vreme ce constituţia derivată este aceea în adoptarea căreia se
urmează procedurile prestabilite în Constituţia precedentă.
Respectarea Constituţiei şi a legilor date în temeiul ei devine principiul
fundamental al statului de drept.

Conţinutul Normativ al Legii sau „domeniul legii”

Determinarea sferei de reglementare a relaţiilor sociale prin lege.

 În analiza legii, teoria şi practica dreptului disting aşa-numitele „legi
organice”.
Legile organice sunt acele legi care iniţial se refereau la organizarea,
funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului, dar care pot cuprinde şi alte
domenii şi care au o poziţie distinctă în ierarhia legislativă, ele situându-se între
Constituţie şi legile ordinare. Legile organice au o procedură de adoptare diferită
de cea a legilor ordinare, mai pretenţioasă, necesitând un cvorum mai calificat
decât cel al legilor ordinare.
Constituţia României prevede că Parlamentul adoptă trei categorii de legi:
constituţionale, organice şi ordinare.
Codurile reprezintă o formă anume sistematizată într-un domeniu dat, ele
fiind tot legi.
p.233
legea se adoptă după o anumită procedură precis stabilită şi a cărei
respectare este obligatorie, ca o condiţie a validităţii ei.
legile pot fi generale, speciale, excepţionale.
Legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară
faţă de reglementările legii generale, comune, denumite şi dreptul comun.
Aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special supă
cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau specială.
Legile excepţionale se dau în situaţii cu totul deosebite.
Actele cu putere de lege care se dau în situaţii deosebite, când organul
legiuitor nu funcţionează, poartă denumirea de „decrete-legi”.
Decretul-lege este un izvor de drept sui generis; deşi nu emană de la
organul legislativ (Parlament), el are putere de lege, reglementează relaţii sociale,
din domeniul legii, pe care o poate modifica sau înlocui. Are denumirea de
„decret” întrucât sorginea sa este executivul şi de „lege” întrucât are forţa juridică a
acesteia. Spre a evita un vid de putere, de legiferare, în momente deosebite prin
care trece o ţară, când Parlamentul s-ar afla în imposibilitate de a se întruni
imediat, ori nu ar putea adopta măsuri rapide din cauza sistemului său mai greoi de
legiferare, ori când ar fi desfiinţat în urma unei mutaţii în conducerea statului
(lovitură de stat, revoluţie), s-a creat practica elaborării decretelor-legi, emanate de
la puterea executivă (şeful statului sau guvernul).
Permanentizarea conducerii prin decrete-legi sau decrete cu putere de lege
este proprie regimurilor autoritare, dictatoriale.
Acte normative cu putere de lege sunt şi actele guvernului date în temeiul
„legislaţiei delegate”, în situaţii special prevăzute de Constituţie.
p.234
Ca izvor al dreptului de acelaşi nivel cu legea sunt considerate şi unele acte
internaţionale semnate şi ratificate. Actele internaţionale (tratate, convenţii,
acorduri, etc) se încheie şi adoptă conform procedurii şi competenţei specifice
organului emitent în multe privinţe deosebite de normele juridice interne.

Actele normative subordonate legii

Unele aspecte care ţin de traducerea în viaţă – realizarea şi aplicarea legilor
– necesită o intervenţie normativă a altor organe de stat.
În definirea sferei de cuprindere a actelor normative subordonate legii,
trebuie să se aibă în vedere:
• aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia), să nu
conţină dispoziţii contrare acestora.
• ele nu pot fi reglementări primare sau în domenii a căror reglementare
este prevăzută a fi dată prin lege.
• să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului
de la care emană.
• să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de cele
inferioare.
• să fie dată în forma şi cu procedura prevăzută pentru fiecare dintre ele.

Acte normative subordonate legii:

• acte ale şefului statului numite decrete.
• acte ale organelor centrale executive, numite hotărâri, ordonanţe,
regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, ale guvernului sau ale ministerelor şi ale
altor organe centrale de stat, precum şi ale organelor locale.
Hotărârile se emit pentru / în vederea executării legilor.
p.235
Sunt izvoare ale dreptului şi instrucţiunile, ordinele, alte asemenea acte cu
caracter norativ ale miniştrilor şi ai celorlalţi conducători ai organelor centrale ale
administraţiei de stat.
Hotărârile organelor locale ale administraţiei de stat, în măsura în care au
un caracter normativ, sunt izvoare de drept.

4. Alte Izvoare ale Dreptului

a) Precedentul judiciar şi Practica judiciară

Pentru a completa şi suplini lipsa unor reglementări, în numeroase sisteme
de drept se admite că o hotărâre judecătorească, mai ales atunci când este dată de
instanţele superioare, să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare
viitoare, formându-se în felul acesta o anumită practică judiciară numită şi
jurisprudenţă.
 Uneori, hotărârile judecătoreşti conţin, alături de dispoziţiile de speţă, şi
dispoziţiile de principiu, cu caracter general, menite a orienta activitatea viitoare.
În aces fel, judecătorii, pe lângă activitatea de aplicare, făceau şi opere de creare a
dreptului, substituindu-se legiuitorului.
p.237
b) Contractul normativ:
Formă convenţională a creării normelor juridice, situaţie în care drepturile
şi obligaţiile se manifestă ca reguli de conduită – norme juridice obligatorii pentru
părţi, în comportamentul lor.
1. contractul colectiv de muncă.
2. tratatul internaţional (acord, convenţie, declaraţie, protocol, act, act final,
pact, cartă, concordat, agrement, aranjament, memorandum).
p.239
c) Doctrina sau ştiinţa juridică
au avut un rol însemnat şi ca izvor de drept în special în antichitate şi epoca
medievală.
Doctrina juridică are diverse forme de manifestare: tratatele, manualele,
monografiile, cronicile, comunicările ştiinţifice.
d) Actele normative ale unor organizaţii nestatale
- dreptul canonic instituit de Biserica Catolică (în Europa Apuseană a
Evului Mediu). În epoca modernă, odată cu separarea bisericii de stat, dreptul
canonic îş pierde însemnătatea şi rolul juridic activ.
e) Statutele unor organizaţii sociale, în măsura în care li se conferă forţă
juridică.

Capitolul IV
RAPORTUL JURIDIC

p.244
1. Concept
Normele juridice au menirea de a modela comportamente umane şi relaţii
sociale.
Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale capătă o fizionomie
specifică şi devin raporturi juridice. Raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică.
Normele juridice se realizează în viaţă prin raporturi juridice, fapt care nu
înseamnă că în mod necesar acţiunea unei norme juridice creează un raport juridic,
ca de pildă în cazul normelor juridice prohibitive, care dispun o interdicţie.
Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt:
 • existenţa normei juridice.
• subiectele de drept.
• faptele juridice.
Norma juridică determină capacitatea juridică a persoanelor care participă la
acest raport, conţinutul acestuia şi împrejurările în care raportul juridic se
declanşează. Raportul juridic înseamnă o conexiune între planul general şi
impersonal al normei juridice şi planul concret, al realităţii, în care părţile sunt
determinate şi au anumit drepturi şi obligaţii bine individualizate.
p.245
Trăsături
1. Raportul juridic este un raport social
Din punctul de vedere al subiecţilor, relaţiile sociale se pot stabili între
persoane individuale sau între subiecţi colectivi;
După obiect, putem distinge relaţii sociale care:
• vizează valori economice sau extraeconomice,
După plasarea lor în spaţiu deosebim relaţii interne, private sau publice care
depăşesc frontierele unui stat.
2. Raportul juridic este un raport de voinţă
Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine,
pe de o parte, voinţa statală, exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor
participanţi la raportul juridic.
Dintr-o perspectivă dominant obiectivă, raportul juridic este compus din două
elemente: o materie dată (relaţia însăşi) şi o idee (o regulă de drept care
reglementează această relaţie).
Din perspectivă subiectivă, raportul juridic este vizat ca o relaţie de la
persoană la persoană, relaţie determinată de o regulă de drept. Regula de drept
reglementează o relaţie între două persioane în care una din părţi va fi titulara unui
drept, iar cealaltă va avea o obligaţie corelativă.
Raportul juridic este un raport social, concret istoric, voliţional, reglementat
de norma juridică în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi
obligaţii, prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice.

2. SUBIECTELE raportului juridic

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual ca
persoane fizice, fie organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.
Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică.
Aceasta desemnează aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.
Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul fiecărei
ramuri de drept. Există o capacitate juridică civilă, penală, administrativă, etc.
 Capacitatea juridică este generală, când nu vizează un anumit domeniu.
Capacitatea juridică este specialăatunci când se referă la un anumit domeniu,
ramură, instituţie (de pildă, capacitatea juridică a militarilor, a funcţionarilor, etc).
De regulă, capacitatea juridică specială o au organizaţiile, întrucât acestea sunt
create pentru un anumit scop, ca fiind tocmai competenţa acestora.
În general, capacitatea juridică este unică. În ramura dreptului civil se disting
două aspecte: capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice defineşte capacitatea
de folosinţă drept capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, menţionând că aceasta
începe dfe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi asuma obligaţiile,
săvârşind acte juridice.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine
majoră. Minorul care a îndeplinti vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu
restrânsă, prezumându-se că el nu are nici suficientă experienţă a vieţii şi nici
suficient discernământ.
Capacitatea juridică de exerciţiu implică încheierea unor acte juridice în nume
propriu.
Subiecte colective de drept sunt diverse organizaţii sau structuri sociale
(societăţi comerciale, ministere, tribunale, parlament), incusiv statul.
În materia dreptului civil, subiectul colectiv de drept este mai precis definit
sub forma persoanei juridice, care presupune o serie de condiţii speciale referitoare
la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, etc.

3. Conţinutul Raportului Juridic

Drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială
formeză conţinutul raportului juridic.
Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.
Dreptul obiectiv: ansamblul de norme.

A. Dreptul subiectiv: îndrituire legată de o persoană, ca posibilitate de a

acţiona în temeiul dreptului obiectiv, care se poate apăra apelând la justiţie.
În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită
de norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de
drept) de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei
posibilităţi fiind garantată de forţa de constrângere statală la care poate recurge
titularul dreptului, în caz de nevoie.
p.248
 Criterii de clasificare a drepturilor subiective:

1. după criteriul provenienţei lor, Fr. Rigaux clasifică drepturile subiective în

trei categorii:
• drepturi fundamentale – ele derivă din apartenenţa la societatea umană a
fiecărui individ (dreptul la viaţă, la libertate, la demnitate, etc).
• drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la un
nume, la un domiciliu, etc).
• drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor (dreptul de a încheia
contracte, etc).
2. După gradul lor de opozabilitate:
• drepturi absolute, cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le
respecta (ex. dreptul la viaţă).
• drepturi relative, care sunt opozabile unei anumite persoane (ex., dreptul
cumpărătorului de a primi bunul este opozabil faţă de vânzător, respectiv de
persoana căreia i-a achitat preţul bunului).
3. După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în:
• drepturi patrimoniale, care au un caracter economic.
• drepturi nepatrimoniale, care nu aun un caracter economic, al căror conţinut
nu poate fi exprimat, în general, în bani.
Drepturile patrimoniale se împart în:
• drepturi reale.
• drepturi de creanţă.
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate
exercita drepturile asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ
– numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv – numit debitor, să dea, să facă
sau să nu facă ceva.
Drepturile nepatrimoniale se împart în:
• drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei.
• drepturi care privesc identificarea persoanei.
• drepturi care decurg din creaţia intelerctuală.

B. Obligaţia Juridică

În dreptul civil se distinge:

• un sens larg, care configurează raportul juridic de obligaţie.
• un sens restrâns, pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv.
• în sens de înscris constatator.
 Ca element corelativ al raportului juridic, obligaţia juridică poate fi definită
drept îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ,
de a da, de a face sau de a nu face ceva, conduită care poate fi impusă, în caz de
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Obligaţia juridică:
• constă într-o îndatorire în antiteză cu caracteristica dreptului subiectiv al
subiectului activ.
• îndatorirea subiectului pasiv rezidă într-o conduită pretinsă de către
subiectul activ.
• conduita subiectului pasiv se concretizează printr-o prestaţie pozitivă
(dare, facere) sau o abstenţiune (non facere).
• dacă subiectul pasiv nu îşi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul
activ poate recurge la forţa coercitivă a statului.
p.249
Drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative. De
pildă, în cazul vânzării-cumpărării, vânzătorul are dreptul de a primi preţul dacă dă
bunul vândut, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul, dacă cumpără bunul
respectiv, şi invers, cumpărătorul are dreptul de a porimi bunul dacă a achitat
preţul, iar vânzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul.
În literatura juridică, s-a considerat că la baza dreptului subiectiv stă atât
voinţa individuală, cât şi interesul.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul potrivit
legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei.

4. Obiectul raportului juridic

Conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca
urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul
raportului juridic.
Conduita umană este rezultatul realizării drepturilor şi obligaţiilor.

5. Faptele juridice
În plan filosofic, faptul este „orice dat al experienţei”, factor care produce o
consecinţă materială sau spirituală, modifică ordinea în lume, mersul lucrurilor.
p.250
Un fapt nu produce efecte în drept prin calităţile sale intrinseci. Trebuie ca
o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează consecinţe
juridice.
Faptele juridice constituie premisele concrete ale raporturilor juridice.
 În sensul cel mai larg, prin fapte juridice desemnăm orice împrejurări care,
potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice, şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice. În acest
sens, sunt fapte juridice naşterea, căsătoria sau moartea unei persoane, o pagubă
provocată de către o persoană, dar şi evenimente precum cutremurul, incendiul,
trăsnetul, în măsura în care produc efecte juridice.
• evenimente.
• acţiuni umane.
• stările.
• inacţiunea umană.
Literatura juridică reţine şi o altă accepţie a faptelor juridice, mai restrânsă,
în conformitate cu care acestea sunt definite în opoziţie cu actele juridice –
manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia precisă de a produce efecte juridice,
dorite de către persoana care a săvârşit actul juridic.
Stricto sensu, sfera faptelor juridice este mai restrânsă, incluzând numai
evenimente – împrejurări care se petrec în mod independent de voinţa omului, cât
şi faptele umane voluntare care nu au fost săvârşite cu scopul de a produce anumite
consecinţe juridice, dar acestea totuşi se produc, fiind impuse de către normele
juridice, iar nu de către voinţa părţilor.

CAP. V
SISTEMUL DREPTULUI

p.251
Caracteristica de sistem a dreptului indică faptul că ansamblul normelor
juridice cuprinde relaţii fundamentale, structurale, de principiu pentru
normativitatea juridică, are o coerenţă internă care îi asigură funcţionabilitatea,
aplicabilitatea, exprimă interdependenţa între normele juridice, formează un tot
care nu se reduce la părţile sale componente.

Talcott Parsons: sistemul social cuprinde patru grupe de elemente

structurale:
• rolurile: activităţile individului în societate, de pildă profesor.
• colectivităţile – familia, partidele politice, etc.
• normele.
• valorile.
Parsons distinge la nivelul sistemului social un număr de patru funcţii:
• de stablitate normativă.
• de integrare, care coordonează elementele sistemului.
• de urmărire a scopurilor.
 • de adaptare, care vizează ansamblul de mijloace de care dispune sistemul
pentru atingerea obiectivelor sale.

Componentele de Sistem ale Dreptului

Împărţirea pe ramuri de drept, potrivit obiectului reglementării juridice.
Prin metoda de reglementare se are în vedere modul în care statul
acţionează asupra unor relaţii sociale.
p.255
Ramura de drept: ansamblul distinct de norme juridice legate organic între
ele, care reglementează relaţii sociale care au acelaşi specific, folosesc aceeaşi
metodă sau acelaşi complex de metode.
Ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legate
între ele prin obiectul lor, prin principii şi metode comune.
Instituţia juridică cuprinde norme juridice care reglementează o anumită
grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi
juridice.
Categoria Juridică
Categoriile juridice exprimă ansambluri de drepturi, lucruri, persoane,
fapte. Ele formează materia elementară a dreptului.
Categoria juridică permite individualizarea fenomenelor juridice, stabilirea
relaţiilor dintre ele.
Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea categorii
juridice, dar reciproca nu este valabilă, nu orice categorie juridică constituie o
instituţie juridică.
p.256
Potrivit lui Hauriou, instituţia juridică este o idee sau o acţiune care se
realizează şi durează, fiind în acest sens un mijloc social de realizare a unor scopuri
sociale. Distinge instituţii-persoane (stat, asociaţii, sindicate) şi instituţii-lucruri,
acestea din urmă relevând nu corpul social, ci chiar regulile de drept care
reglementează o anumită activitate.
Instituţia juridică reprezintă un ansamblu organic care conţine
reglementarea unui dat concret şi durabil al vieţii sociale şi care este constituit
dintr-o „împletitură” de reguli juridice dirijate către un scop comun.

CAP. VI
TEHNICA ELABORĂRII NORMELOR JURIDICE

p.263

1. Tehnică legislativă. Tehnică juridică

 Elaborarea normelor juridice are loc în principal prin activitatea normativă
a organelor de stat, mai ales în statul democratic prin activitatea normativă a
Parlamentului şi a Guvernului, activitate ce se finalizează prin adoptarea de acte
normative.
Activitatea normativă este una dintre modalităţile fundamentale de realizare
a activităţii de stat, a funcţiilor statului, este o activitate creatoare de drept, potrivit
necesităţilor dictate de evoluţia societăţii.
Principiile, metodele şi procedurile folosite în procesul de elaborare a
actelor normative formează tehnica legislativă.
Legiferarea priveşte procesul de elaborare a legilor. Potrivit lui M. Djuvara,
operaţiunea legiferării trebuie să constate existenţa situaţiilor sociale în momentul
când se legiferează, apoi legiuitorul stabileşte idealul juridic care trebuie să se
aplice acestor situaţii de fapt, lăsându-se inspirat în acest caz, cu voie sau fără voie,
de conştiinţa juridică a societăţii respective. Apoi, legiuitorul caută să transpună
rezultatul la care s-a ajuns în reguli de drept pozitiv pe care le formulează.
Tehnica juridică este un proces complex care desemnează anumite reguli,
principii, metode, procedee, operaţii folosite pentru elaborarea, realizarea,
aplicarea şi interpretarea normelor juridice.
p.265
Politica juridică desemnează ansamblul ideilor directoare care orientează
elaborarea şi aplicarea dreptului.

3. Principiile Procesului de Elaborare a Actelor Normative

1. Fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a normelor juridice

• la baza activităţii normative să stea datele ştiinţei contemporane.
Surprinderea realităţilor sociale care necesită elaborarea unor noi acte normative,
raportarea lor la scara de valori contemporană.
p.266
2. Respectarea unităţii de sistem a dreptului
Proiectul de act normativ trebuie să aibă în vedere supremaţia Constituţiei
şi a celorlalte legi, corelarea cu alte acte normative.
3. Principiul accesibilităţii actelor normative
Normele juridice trebuie să transmită cetăţenilor un mesaj clar.

4. Părţile constitutive şi Structura internă a actelor normative

Elementele constitutive ale proiectului de lege:

1. titlul actului normativ.
2. preambulul şi formula introductivă.
 3. dispoziţii sau principii generale.
4. dispoziţii de conţinut propriu-zise.
5. dispoziţii finale şi tranzitorii.
Proiectul de lege este însoţit de o expunere de motive a iniţiatorului, în care
se face o prezentare succintă a actului normativ, se arată considerentele care au
făcut necesară intervenţia normativă, se fac referiri la reglemenările existente şi la
insuficienţa lor, la scopul reglementării propuse cu evidenţierea a ceea ce este nou,
la efectele asupra domeniului reglementat şi a sistemului de drept în general.
Titlul actului normativ este elementul de identificare a acestuia. El trebuie
să exprime cu claritate obiectul reglementării respective.
Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere, unde se
arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică avute în vedere
la elaborarea actului. În el se dă într-o formă mai succintă decât în expunerea de
motive, justificarea noii reglementări. Preambulul nu conţine norme juridice.
Formula introductivă este partea actului normativ care arată temeiul legal,
constituţional în baza căruia este dată reglementarea.
Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a
reglementărilor din actul normativ. Aici sunt stabilite anumite dispoziţii cu caracter
general, care privesc actul normativ în totalitatea sa. Aceste dispoziţii generale pot
lua forma şi denumirea de „principii generale” în sensul că stabilesc anumite
anumite principii valabile pentru întregul act normativ.
Dispoziţiile de conţinut.
Dispoziţiile finale se referă la data intrării în vigoare a actului normativ.
Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţiile de tranziţie de la
vechea la noua reglementare şi atunci se adaugă şi aceste dispoziţii cu caracter
tranzitoriu.
Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolul.
Acesta cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare. Poate fi alcătuit din unul
sau mai multe alineate, atunci când dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin
mai multe propoziţii sau conţine mai multe probleme.
p.268
în funcţie de întinderea actului normativ, articolele pot fi grupate pe titluri,
capitole, secţiuni sau paragrafe.
Cu privire la modificarea unui act normativ, regula este să fie făcută de un
alt act normativ, de aceeaşi valoare şi de aceeaşi forţă juridică. Astfel, o lege poate
fi modificată numai printr-o lege (ordonanţa fiind aprobată prin lege, beneficiază
de forţa juridică a legii).
În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act
normativ de valoare inferioară. Modificarea trebuie să se facă printr-un act
normativ dat expres în acest scop şi atunci acest act normativ este unul de
modificare expresă, iar din titlu reiese acest lucru.
Atunci când textul unui act normativ nou modifică o lege anterioară, în
textul legii se prevede expres această modificare, indicându-se concret articolele
care se modifică şi cum anume se modifică.
Există şi modificări indirecte, atunci când o lege nouă schimbă o
reglementare, prin conţinutul ei, fără a se menţiona acest lucru.
Ficţiunea juridică: procedeu de tehnică juridică valorificat în elaborarea
normelor juridice. Prin acest procedeu, un fapt este considerat o realitate juridică,
deşi aceasta nu există. Din perspectiva limbajului juridic, ficţiunea juridică evocă
dimensiunea semantică, aceea care vizează relaţia dintre expresia lingvistică,
juridică şi realitate, dar această corespondenţă este un artificiu, în sensul că
realitatea pronunţată în drept, exprimată în textul juridic, nu există.
De pildă, copilul conceput va fi considerat că există înainte de naştere, dacă
acest lucru este în interesul lui (infans conceptus); clădirile ambasadelor străine
sumt considerate că există pe teritoriul statului pe care-l reprezintă.
M. Djuvara legitimează ficţiunea juridică prin faptul că „întregul drept este
o operaţiune a spiritului” şi nu este oglinda pură a realităţii, că el (dreptul) porneşte
de la realităţi, dar le preface în conformitate cu firea sa proprie”.
Prezumţiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau
chiar impune că ceva există fără să fie nevoie de a proba o atare situaţie. De pildă,
prezumţia cunoaşterii legii, prezumţia de nevinovăţie, prezumţia că un copil născut
în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei lui, etc. Situaţia prezumată poate fi
adevărată sau nu. Proba trebuie făcută, atunci când legiuitorul permite, de către cel
care contestă prezumţia. Astfel, potrivit prezumţiei de nevinovăţie, nu acuzatul
trebuie să îşi dovedească nevinovăţia, ci organul de anchetă trebuie să demonstreze
vinovăţia celui în cauză, care se poate apăra cu privire la acuzaţia adusă.
Prezumţiile legale pot fi:
a) relative (jus tantum)
b) absolute (irefragabile – juris et de jure)
Prezumţiile relative pot fi răsturnate prin proba contrară, care incumbă
celui care contestă situaţia prezumată.
Împotriva prezumţiilor absolute nu este admisă nici un fel de probă (de
pildă, prezumţia privind autoritatea lucrului judecat, deci se prezumă soluţia justă
într-o cauză, în care s-au epuizat toate căile de atac prevăzute de lege).

5. Sistematizarea actelor normative

Are drept obiec o anumită organizare a actelor normative în vigoare,
potrivit unor criterii obiective şi subiective. Sistematizarea actelor normative are ca
rezultat elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative sau a codurilor.
 Criterii: cronologic; obiectul reglementării (sistematizarea pe ramuri şi
institituţii juridice); criteriul forţei juridice.
Cea mai simplă formă de sistematizare: încorporarea prin care actele
normative se grupează în diverse colecţii sau culegeri, după criterii diferite.
Operaţia de sistematizare utilizează materialul normativ aşa cum este el alcătuit
fără a aduce vreo modificare de conţinut.
Încorporare oficială (alcătuirea de colecţii de acte normative este făcută de
către un organ de stat având această sarcină legală) şi neoficială (înfăptuită de
organe sau persoane particulare).
Articolul 17 din Legea 24/2000: Consiliul Legislativ
Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau a aproximativ tuturor actelor
normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act
normativ nou, care are valoarea unei legi.

CAP. VII
REALIZAREA DREPTULUI

p.271
Elaborarea dreptului vizează reglementarea relaţiilor sociale, orientarea
comportamentelor umane, atingerea finalităţilor dreptului.
Realizarea dreptului, a prevederilor actelor normative înseamnă traducerea
în viaţă a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de normele juridice, respectarea
prescripţiilor acestora de către destinatarii normelor juridice.
Realizarea dreptului este dependentă de factorii macrosociali (tipul
sistemului social, natura relaţiilor politice, condiţiile naţionale şi internaţionale,
conştiinţa juridică a societăţii) şi de personalitatea fiecărui individ.

p.272
2. Formele Realizării Dreptului

1. Cea mai simplă formă o reprezintă realizarea normelor prohibitive.

Pentru îndeplinirea interdicţiei pe care o conţin aceste norme este suficiednt ca
persoanele vizatre să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise. Normele
prohibitive dau naştere unor raporturi juridice numai în cazul încălcării
prevederilor şi, deci, a aplicării sancţiunii juridice prevăzute de aceste norme.
Eficacitatea sancţiunii în ceea ce priveşte influenţarea destinatarilor
regulilor de drept depinde de:
• probabilitatea de a fi aplicată o sancţiune.
• gradul de raţionalitate al subiectului de drept implicat.
 • însemnătatea relativă a avantajelor presupuse a fi obţinute prin încălcarea
regulilor de drept.

2. O a doua formă de realizare a dreptului poate fi constatată în cazul

normelor juridice permisive şi onerative, în situaţia în care cetăţenii şi subiectele
colective de drept trebuie să îşi asume o iniţiativă, să desfăşoare activităţi care se
concretizează în elaborarea de acte individuale, temeiul unor raporturi juridice, fără
însă a fi nevoie de încheierea unui act scris, într-o formă oficială şi nici de
participarea organelor de stat.
De pildă, îndeplinirea de către soţi a obligaţiilor cotidiene prevăzute în
Codul Familiei, conduita în trafic prin respectarea Codului rutier.

3. O a treia formă de realizare a dreptului constă în aplicarea normelor

juridice de către organele de stat competente, activitate care cunoaşte o procedură
oficială şi se concretizează în elaborarea unor acte de aplicare care temeiul apariţiei
unor raporturi juridice.

3. Aplicarea Dreptului de către Organele competente. Fazele Procesului de

Aplicare a Dreptului
Conceptul de aplicare a dreptului desemnează o anumită modalitate de a
realizării dreptului, aceea care presupune intervenţia unui organ de stat competent
care elaborează, după o anumită procedură, un act juridic în anumite forme
specifice, actul de aplicare. Aplicarea dreptului este un concept mai restrâns decât
cel de realizare a dreptului.
Actul de aplicare a dreptului are un caracter concret, individual, se referă la
o anumită situaţie de fapt. Iar norma juridică are un caracter general şi impersonal.
Actele de aplicare traduc în viaţă dispoziţiile normei juridice. Norma juridică are
valoare de etalon. Dispoziţia din actul de aplicare se consumă odată cu soluţionarea
speţei respective. Actele de aplicare a dreptului sunt temeiul juridic al apariţiei,
modificării sau stingerii de raporturi juridice, în vreme ce publicarea unor norme
juridice nu creează, de regulă, în mod automat, raporturi juridice.
Actele de aplicare pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat
– legislative, executive şi judecătoreşti – dar cu pondere diferită.
Parlamentul, în calitate de legiuitor, face acte de elaborare a dreptului, dar
şi acte de aplicare a dreptului, în conformitate cu atribuţiile proprii. De pildă,
aprobă compoziţia Guvernului, acest act nefiind unul normativ, ci un act de
aplicare.
Guvernul, organ executiv, face atât acte normative, cât şi acte de aplicare,
ponderea acestora din urmă fiind mai mare în raport cu actele de aplicare date de
Parlament.
 Ministerele şi organele locale fac în primul rând acte de aplicare, prin
dispoziţiile pe care le dau organelor subordonate în vederea realizării unor sarcini
concrete, însă şi ele pot da acte cu caracter normativ.
Instanţele judedcătoreşti, prin natura lor, nu pot da acte normative, ci numai
acte de aplicare – hotărârile judecătoreşti.
Actul de aplicare nu se reduce la actul de sancţionare, sunt situaţii în care
dispoziţia actului de aplicare dat de un organ de stat constă în numirea într-o
funcţie, încheierea unui contract, înfiinţarea unei societăţi mixte sau R.A., nefiind
vorba de un act de sancţionare.

Fazele elaborării actelor de aplicare:

p.274

a) Stabilirea stării de fapt

Este prima fază a aplicării dreptului. Presupune cercetarea şi cunoaşterea
situaţiei concrete. Materialul documentar adunat trebuie să aibă în vedere problema
cercetată, pentru ca organul de aplicare să încadreze speţa într-o reglementare
juridică potrivită. Concluziile sale trebuie să fie în perfectă concordanţă cu
realitatea concretă.

b) Alegerea normei de drept

Este vorba despre selecţionarea / critica normei.
Determinarea textului normativ, verificarea legalităţii normei juridice,
corespondenţa ei faţă de actele normative superioare şi faţă de legi.

c) Interpretarea normelor juridice

d) Elaborarea actului de aplicare

Elaborarea deciziei juridice, care va atrage după sine stabilirea, modificarea

sau stingerea unor raporturi juridice concrete.
După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa celor
interesaţi.
p.275
4. Aplicarea Dreptului prin Analogie
p.275
Sunt situaţii în care organul de aplicare a dreptului fiind sesizat în vederea
soluţionării juridice a unei speţe, nu găseşte o normă juridică în care să încadreze
situaţia de fapt pe care o constată. În acest caz, se recurge la aplicarea dreptului
prin analogie:
 a) Analogia legii: atunci când, conatatându-se lipsa normei juridice în care
să poată fi inclus cazul care urmează a fi soluţionat, organul de aplicare găseşte
norme juridice care se referă la o situaţie asemănătoare, pe care le aplică.
b) Analogia dreptului: atunci când în soluţionarea unei cauze se constată că
lipseşte norma juridică (textul normativ) care se referă la acea cauză şi nu pot fi
găsite nici norme sau texte juridice care să reglementeze cauze asemănătoare,
organul de aplicare va asigura soluţionarea juridică a cauzei date recurgând la
principiile generale ale dreptului.
În materia dreptului penal, unde funcţionează principiul legalităţii
incriminării (nullum crimen sine lege) şi principiul pedepsei (nulla poena sine
lege), analogia dreptului şi analogia legii nu sunt permise.

Capitolul VIII
Interpretarea Normelor Juridice

1. Concept
Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire
a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluţionării
unor cauze.
• în ce ipoteze ale normelor juridice se încadrează o situaţie de fapt.
• care este sensul voinţei legiuitorului exprimată în norma juridică.
• ce înţeles au termenii şi expresiile folosite de legiuitor.
• pentru calificarea juridică este necesar apelul şi la alte norme juridice care
aparţin unor instituţii juridice sau ramuri de drept diferite.
p.276
Norma generală este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente şi
interpretarea se face prin mijlocirea acelei norme generale, cu privire la cazul nou.
în acest sens, interpretarea este o operaţiune prin care se stabileşte o legătură logică
între dreptul pozitiv şi aplicarea sa, încercând să se deducă acesta din urmă de cel
dintâi.
2. Formele interpretării dreptului

A. Interpretarea oficială sau obligatorie

Provine de la un organ de stat competent. p.277
1. Interpretarea oficială poate fi generală, când este realizată de stat printr-
un act special de interpretare. Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că
este dată sub forma unui act normativ. Actul normativ de interpretare face corp
comun cu actul interpretat, având caracterul unei norme general obligatorii.
 Interpretarea generală a actelor normative făcută de către organul de la care
emană acestea, poartă denumirea de interpretare autentică, iar actul juridic ce
cuprinde interpretarea are forţa juridică a actului interpretat.
2. Interpretarea generală poate fi concretă (denumită şi cauzală sau
judiciară) fiind făcută de organele de aplicare a dreptului cu prilejul soluţionării
unei cauze cauze concrete a unui anumit caz sau speţă şi care are caracter
obligatoriu numai pentru acea cauză.
În situaţia interpretării cauzale nu avem un act de interpretare, ci un act
juridic de aplicare.

B. Interpretarea neoficială (facultativă) sau doctrinară

Această formă a interpretării nu are un caracter obligatoriu, nu se
concretizează în conţinutul unor acte juridice a căror respectare sau aplicare să fie
garantată de stat. Ea reprezintă opiniile unro eprsoane neoficiale asupra modului
cum trebuie să fie înâeles conţinutul unor acte normative.

3. Metodologia interpretării normelor juridice

a) Concepţia exegetică reduce obligaţia juristului la comentariul legii

articol cu articol. Doctrina exegezei consideră că juristul nu trebuie decât să
scruteze textul pentru a descoperi gândirea legiuitorului. A face exegeza textelor
înseamnă a căuta semnificaţia pe care acestea o poartă.
p.278
1. În procesul interpretăriinormelor juridice trebuie să se respecte în primul
rând natura acestei activităţi subsumată aplicării normei juridice, unitatea dintre
litera şi spiritul legii.
2. Trebuie avută în vedere voinţa legiuitorului. Dacă legea este limpede,
judecătorul nu are decât sarcina să o aplice. Optima lex, que minimum judici,
optimus judex qui minimum sibi : cea mai bună lege este aceea care lasă cât mai
puţin la aprecierea judecătorului.
p.279
3. Orice interpretare trebuie să se facă „subiectum materia”, adică în
conformitate cu cadrul în care este pusă dispoziţia respectivă, cu instituţia juridică
şi cu ramura de drept unde aceasta se găseşte.
4. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie.
Ex. „minorii” – cei până în 18 ani. Legea ar putea distinge „minorul sub 14
ani”.
5. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare
6. În procesul interpretării normelor juridice trebuie să se ţină seama atât de
specificitatea interpretării, mdată de „subiectum materium”, cât şi de sistemicitatea
normelor juridice, aceste situaţii generând alte reguli. Ex. art. 20 Constituţie cu
privire la preemţiunea dispoziţiilor din tratatewle internaţionale semnate de
România.

p.280
Metode de interpretare
A. Interpretarea gramaticală: constă în folosirea procedeelor de analiză
morfologică şi sintactică a textului actului normativ, pornind de la înţelesul
cuvintelor.
B. Interpretarea sistemtică: constă în lămurirea sensului unei norme
juridice, a unui text normativ, prin coroborarea acestor norme sau a acestui text cu
alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept.
C. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al
normelor juridice, recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice, social-politice
care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis), şi în funcţie de
aceste condiţii prin determinarea scopurilor urmărite de acest act (ratio legis).
D. Interpretarea logică se bazează pe analiza textului normtaiv prin
aplicarea legilor logicii formale.
Raţionamentul „a pari” permite deducerea unor consecinţe logice în urma
analogiei care se face între două situaţii asemănătoare. În absenţa unei reguli care
reglementează o situaţie, se poate apela la o regulă care reglementează o situaţie
asemănătoare.
Raţionamentul „per a contrario” deduce din opoziţia unei ipoteze opoziţia
unor consecinţe.
Raţionamentul „a fortiori” are la bază postulatul că „cine poate mai mult
poate şi mai puţin”.
Raţionamentul „ad absurdum” demonstrează imposibilitatea logică a unei
situaţii şi, ca atare, numai o anumită soluţie este posibilă.

E. Interpretarea teleologică sau după scop urmăreşte găsirea sensului

actului normativ prin evidenţierea finalităţilor actului normativ interpretat.

4. Rezultatele interpretării
În urma interpretării normelor juridice, se poate ajunge la trei soluţii:
A. Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se referă norme juridică,
nefiind nevoie de a extinde sau a restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză. Suntem
în faţa unei interpretpări literale (ad literam).
Această situaţie este întâlnită frecvent în cazul textelor clare, precis
redactate sau în cazul textelor care conţin enumerările limitative.
 B. Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece
în procesul interpretării se ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care se referă
este în realitate mai largă decât rezultă din modul de redactare a textului normativ.
Ex. art. 51 Constituţia României: „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”. Termenul de lege trebuie interpretat în mod extensiv,
fiecare cetăţean fiind obligat să respecte toate actele normative.
C. Textul normei juridice urmează a fi aplicat în mod restrictiv: sfera
cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât rezultă, în mod aparent, din
formularea normei juridice.

Cap. IX
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
p.283
Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic, ci
numai aceea care cade sub incidenţa normelor juridice. Conduita legală, licită este
exprimată în anumite acțiuni sau în abținerea de a săvârși anumite acțiuni prin care
subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau își
îndeplinesc obligațiile juridice pe care le au.
Conduita licită este dată de acțiunile sau inacțiunile conforme sau chiar
determinate de normele juridice.
Are valoare juridică numai comportarea conștientă, responsabilă.
Conduita ilicită constă într-o acțiune sau inacțiune contrară prevederilor
normelor juridice, săvârșite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru
faptele sale. Încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a
persoanei vinovate.
Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de
norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin
agenții autorității, care pot fi instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți
agenți ai puterii publice. Conținutul acestui raport este format din dreptul statului
ca reprezentant al societății de a aplica sancțiunile prevăzute de noremele juridice
persoanelor care încalcă prevederile legale și obligația acestor persoane de a se
supune sancțiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept.
Sancțiunea juridică apare ca o premisă a instituției răspunderii juridice,
deoarece răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin
excelență cu sancțiuni juridice.
p.284
Mihai Bădescu: „Sancţiunea juridică – teză de doctorat”: responsabilitatea
juridică este o atitudine conştientă şi asumare deliberată, de ordin valoric, faţă de
modul de realizare a normelor de drept, faţă de integritatea ordinii juridice.
Răspunderea juridică nu mai este o dimensiune internă a individului, ci
desemnează un raport juridic de obligaţie prin care autoritatea impune individului
suportarea consecinţelor nerespectării normelor juridice. Sancţionarea juridică
vizează reacţia societăţii faţă de fapta antisocială săvârşită, măsurile
constrângătoare aplicabile celui care a încălcat regulile juridice.
Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act,
repararea unei pagube, cât şi într-o pedeapsă.

p.285
2. Formele Răspunderii Juridice

Dreptul penal:
Răspunderea penală: „însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut
ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte şi infractor pe de alta,
raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant al
societăţii de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută
pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia
infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.
În materia dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile:
răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Aceste forme sunt
dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin
fapta ilicită a unei anumite persoane.
Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare
a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.
p.286
Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă delictuală,
care este dreptul comun al răspunderii civile, un caracter special derogator. Dacă în
cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter
general, care revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte
ilicite, în cazul răspunderii contractuale obligaţia încălcată este o obligaţie
concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel păgubit
şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.
Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei
contravenţii care este definită ca fapta ce prezintă un pericol social mai redus decâz
infracţiunea, faptă prevăzută ca atare de lege sau alt act normativ şi care este
săvârşită cu vinovăţie.
Răspunderea disciplinară este o instituţie specifică dreptului muncii şi
constă într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare
cu vinovăţie a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă.
 Răspunderea materială constă în obligaţia salariatului de a repara, în
limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unităţii din vina sa şi în
legătură cu munca sa.
p.287
3. Condiţiile Răspunderii Juridice
Pentru angajarea răspunderii juridice, trebuie să existe:
a) conduita ilicită: este exprimată într-o acţiune sau inacţiune care
contravine prevederilor normei juridice. Inacţiunea – nesăvârşirea unei acţiuni
concrete de către o persoană – poate fi considerată drept ilicită numai atunci când
acea persoană avea obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel şi ea nu a
acţionat ca atare.
b) rezultatul vătămător al conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii
sau personal unui individ, aduce atingere valorilor apărate prin drept.
c) stabilirea existenţei sau inexistenţei unui raport de cauzalitate între faptă
şi rezultatul produs.
d) vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice ce desemnează
latura subiectivă a încălcării dreptului.
p.288
Premisele stabilirii vinovăţiei constau în caracterul conştient şi al voinţei
libere cu care o persoană săvârşeşte o faptă ilicită, astfel încât aceasta apare ca o
expresie obiectivă, întruchipată material, a unor procese psihice, intelecuale şi
volitive contrare interselor şi valorilor sociale protejate prin norme juridice.
Existenţa vinovăţiei implică o anumită capacitate – capacitatea de a
răspunde – care a fost definită drept aptitudine a persoanei fizice de a da socoteală
în faţa societăţii pentru faptele ilicite săvârşite de ea, de a evalua corect
semnificaţia sancţiunii juridice corespunzătoare acestei fapte şi de a suporta
consecinţele negative, pe care exercitarea constrângerii de stat, cu ocazia aplicării
şi executării acestei sancţiuni, le presupune ca necesare şi inevitabile.
Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta socialmente
periculoasă săvârşită de ea, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte.
Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei. Încălcarea dreptului se
consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a cunoscut caracterul
ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele sale ilicite, le-a dorit sau
le-a admis. Când aceste consecinţe ilicite au fost urmărite de persoana care le-a
provocat, avea de a face cu o intenţie directă, iar când producerea consecinţelor a
fost numai admisă, acceptată, intenţia este indirectă.
Culpa este o formă mai puţin gravă a vinovăţiei. În cazul culpei, persoana
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, sau nu prevede rezultatul faptei
sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
 Când persoana care a comis acţiunea sau inacţiunea ilicită a prevăzut
posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a
acceptat, dar a crezut în mod superficial că le-ar putea preveni, avem de-a face cu
culpa săvârşită cu previziune sau imprudenţa.
Când persoana care a comis acţiunea / inacţiunea ilicită nu a prevăzut
posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, deşi trebuia sau putea să le prevadă, ne
aflăm în cazul culpei fără previziune sau neglijenţa.
În dreptul penal, existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia înseamnă
implicit înlăturarea răspunderii juridice. Acestea sunt: legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului,
eroarea de fapt.
În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a
vinovăţiei, ci vinovăţia cu toate formele sale. Formele culpei civile sunt: dolul
(intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

Capitolul V
Sancţiunea Juridică

p.316
Ca element structural al entităţii fundamentale a dreptului – norma juridică
– care desemnează măsurile constrângătoare care trebuie suportate de către
subiectul juridic ce a încălcat prevederile acesteia, sancţiunea juridică prezintă o
serie de trăsături definitorii.
Sancţiunea juridică este stabilită în mod anticipat, uneori extrem de riguros
precum în materia dreptului penal (nulla poena sine lege), ea fiind apartenentă
structurii logico-juridice a normei juridice, suportând însă, în procesul aplicării
dreptului, o anumită individualizare.
Sancţiunea juridică este expresie a constrângerii statale, aspect care
înseamnă, de fiecare dată, aplicarea nemijlocită a constrângerii (manu militari).
Sancţiunea juridică are un caracter organizat, ea aplicându-se despre
subiecţii juridici competenţi potrivit unei proceduri.
Sancţiunea juridică are un caracter istoric, cunoscând mutaţii evolutive de-a
lungul istoriei, fiind în acelaşi timp o întruchipare valorică a ideii de justiţie în
funcţie de conştiinţa juridică a fiecărei epoci.
Caracterele sancţiunii juridice, potrivit lui Mihai Bădescu: caracterul
represiv-aflictiv; legalitatea sancţiunilor; caracterul preventiv; caracterul educativ;
atribut al statului.
Funcţii ale sancţiunii juridice: sancţionatorie, de constrângere, educativă-
preventivă, de exemplaritate şi de intimidare, de eliminare.
 Sancţiunea juridică poate viza: persoana (privarea de libertate, recluziunea),
drepturile persoanei (decăderea din drepturi), actele sale (nulităţile), patrimoniul
persoanei (patrimoniale).
Sancţiunea civilă, analizează Mircea Djuvara, produce efecte de diferite
ţeluri. Pot fi efecte pur juridice. Este o sancţiune nulitatea absolută sau relativă cu
privire la un act juridic încheiat cu nerespectarea prescripţiilor normei juridice.
Sancţiunea civilă poate privi bunurile persoanei. Există în procedura civilă
un sistem de execuţie forţată a bunurilor care variază după cum este vorba de
execuţia mobilelor, imobilelor sau creanţelor (acestea sub formă de poprire).
O altă formă de manifestare a sancțiunii civile este condamnarea la daune
interese. Daunele interese pot fi: compensatorii (când nu s-a executat obligaţia);
moratorii (pentru întârzierea în execuţie, deşi execuţia obligaţiei s-a făcut);
cominatorii (când o parte este condamnată la o sumă de bani, pe fiecare durată de
timp ce se va scurge până va executa).
Sancţiunile dreptului penal au ca trăsături:
• sunt prevăzute în norme penale şi se aplică ori se iau de către organele
penale.
• au caracter represiv, implică o restrângere a drepturilor, o privaţiune, o
suferinţă (de pildă, pedepsele).
• au ca scop prevenirea săvârşirii de noi fapte periculoase, atât de cel căruia
i se aplică sancţiunea, cât şi prin exemplaritate faţă de ceilalţi indivizi care ar fi
tentanţi să săvârşească fapte prevăzute de legea penală.
• sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile atunci
când s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului.
Trei categorii sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranţă şi
măsurile educative. Numai pedepsele sunt sancţiuni penale, în vreme ce măsurile
de siguranţă şi măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal.
Sancţiunile contravenţionale sunt prevăzute în Legea nr. 32/1968 şi în legi
speciale care reglementează şi sancţionează contravenţii în diferite domenii de
activitate. Legea-cadru reglementează două categorii de sancţiuni principale:
avertismentul şi amenda; şi o sancţiune complementară: confiscarea.
Acte normative speciale prevăd şi alte sancţiuni: închisoarea
contravenţională; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea sau
anularea autorizaţiei de funcţionare; închiderea contului bancar.
În materia răspunderii internaţionale a statelor s-a stabilit că statul care
săvârşeşte un fapt ilicit din punct de vedere internaţional şi a cărui răspundere s-a
stabilit potrivit regulilor dreptului internaţional, poate fi supus unor sancţiuni,
având de asemenea obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat,
Victima/victimile unui fapt ilicit din punct de vedere internaţional pot
recurge la măsuri de constrângere fără folosirea forţei sau ameninţării cu forţa:
suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat încălcat de către cealaltă parte,
nerecunoaşterea actelor contrare dreptului internaţional, represalii, ruperea
relaţiilor diplomatice, măsuri de embargo.