MINORITATEA ROMILOR.

ISTORIE ŞI ACTUALITATE

Se discută în mediul academic despre romi, despre obiceiurile şi tradiţiile lor,

despre modul în care au rezistat încercărilor istorice. Se descoperă, în interiorul societăţii,
comunităţi şi indivizi, care au existat şi până acum, dar care au fost trataţi „de când e
lumea şi pământul” în acelaşi fel: sclavi, marginalizaţi, discriminaţi, criminali, hoţi,
murdari, leneşi ... Numeroase exemple pot fi aduse. În ciuda tuturor acestor vicisitudini,
romii există, îşi păstrează, în mare parte, obiceiurile, tradiţiile şi modul de raportare la
lume, iar acum încearcă să-şi facă loc în societate, ca egali1.
Conform recensământului din ianuarie 1992 (Populaţie, Structura Democratică)
în România trăiesc 409.723 romi, reprezentând 1,8% din populaţia României situând
această minoritate pe locul doi, după minoritatea maghiară, în ceea ce priveşte numărul
de indivizi2. Această cifră a fost contestată, fără a se putea aduce reproşuri tehnice
recensământului , tocmai pentru faptul că problema se situa la nivelul fiecărui individ
recenzat, care avea dreptul să îşi declare aparenta etnică. În acest condiţii, mulţi romi s-au
declarat români, maghiari, turci etc., fapt ce a denaturat rezultatele. În acelaşi an (1992)
sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Elena Zamfir (1992) au organizat
şi condus o cercetare la nivel naţional vizând comunitatea de romi, încercând să obţină cu
această ocazie o cifră estimativă a acestei populaţii. S-a luat în considerare, pe lângă
autoidentificare (declaraţia subiectului referitoare la propria apartenenţă etnică) şi
posibilitatea heteroidentificării (procesul de identificare de către ceilalţi a apartenenţei
etnice a respondentului), ajungându-se în final la o cifră estimativă de 1.010.000, ceea ce
reprezenta 4,6% din populaţia României la acel moment3. Şase ani mai târziu, o cercetare
similară desfăşurată de către acelaşi institut ajunge, folosindu-se în parte de aceeaşi
metodologie, la o cifră estimativă de 1.580.000, ceea ce reprezenta 6,6%, din totalul
populaţiei României (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii 2001). Liderii romi

1
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, Bucureşti, 1988, pag.
250-251.
2
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Editura Alternative, Bucureşti 1990,
pag. 171.
3
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, pag. 172.
avansează cifre mult mai mari, cuprinse între 2 şi 5 milioane, dar, în opinia cercetătorilor
din acest domeniu acestea par exagerate4.
Situaţia romilor în România nu este dintre cele mai bune. În ciuda faptului că
sunt a doua minoritate naţională, puţine se ştiu, şi încă mai puţine se cunosc la nivel de
masă despre cultura şi tradiţiile comunităţilor de romi care trăiesc pe aceste meleaguri de
câteva sute de ani.
Etnonimul „rom” îşi are originile, conform unor teorii, în perioada petrecută în
Imperiul Bizantin. Astfel, termenul provine din denumirea generică utilizată pentru
populaţia Imperiului în perioada respectivă: “romaios”. Conform unor alte ipoteze5
provenienţa cuvânt provine din limba arhaică utilizată de această populaţie înainte de
părăsirea teritoriului Indiei. Astfel, termenul provine din cuvântul prakrit „dom” (cu d
celebralizat), care însemna „om” şi se referea, pe de o parte, la imigranţii indieni
provenind din diverse grupuri etnice, care s-au amestecat şi au realizat căsătorii mixte în
Persia, formându-se ca popor acolo şi pornind apoi spre Europa, iar pe de altă parte, la un
subgrup etnic din India, care există şi astăzi. Evoluţia fonetică firească a condus la
transformarea cuvântului „dom”, cu d celebralizat, în cuvântul „rom”, cu r nazalizat.
Primele menţiuni ale romilor pe teritoriul actual al României, datează din 1385
într-un act de danie către Mănăstirea Vodiţa (Ţara Românească), din partea domnitorului
Dan-Voda, fratele mai mare al domnitorului Mircea cel Batran şi fiul lui Radu Voda, şi se
referă la donaţia a "40 sălaşe de atigani" făcute mănăstirii6. Se conturează astfel două
sensuri ale cuvantului "ţigan": mai întâi erezie şi apoi statut social aflat în afara
sistemului ierarhic al societăţii.
Termenul „ţigan” (zingari, tsigan, zigeuner, cigan, cikan, în alte limbi), se
presupune că provine din grecescul „athinganos”, (tradus: "de neatins, impur"), numele
unei secte din Bizanţ care practica izolaţionismul. Cuvântul este atestat pentru prima data
în anul 1068, în scrierea unui călugăr care spunea că athinganos sunt un grup de eretici,
nomazi, cititori în stele şi vrăjitori şi îi sfătuia pe creştini să se ferească de aceştia 7.

4
Lucian Boia, România Ţara de Frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2001, pag. 199.
5
Donald Kenrick, Rromii: din India la Mediterana. Migraţia romilor, Edit. Alternative, Bucuresti, 1997, p.
27.
6
B.P.Hasdeu, Archiva istorica; a Romaniei, sub auspiciile Ministerului Instructiunii Publice, Imprimeria
Statului, Bucuresci, 1867, pag. 193.
7
Angus Fraser, The Gypsies, Blackwell Publishers, Oxford, 1992, pag. 33.
 Cuvantul "tigan", a pastrat, in mentalul colectiv romanesc si in limba romana, un
sens profund peiorativ, inclusiv in Dictionarul explicativ ale limbii romane: "epitet dat
unei persoane cu apucaturi rele”, fiind prezenate şi proverbe care îi subliniază sensul
peiorativ: “A se îneca ca țiganul la mal”, “A arunca moartea în ţigani”8.
Oficializarea în cadrul instituţiilor de stat a denumirii de rom cu titlu obligatoriu,
s-a realizat în anul 2000 cu concursul direct al Ministrului de Externe Petre Roman. Prin
Memorandumul nr. 2/1094/29.02.2000 adresat Primului Ministru de la acea data, Mugur
Isărescu, s-a propus anularea H(03) 169/1995 care conţinea recomandarea de se utiliza, în
documentele oficiale, termenul de “ţigan” în detrimentul celui de “rom”.
Limba etniei rome face parte din familia de limbi indo-europene, ramura indo-
iraniană. fiind similară cu alte limbi indiene precum hindi Nu are formă scrisă, limbă
colocviala iar majoritatea vorbitorilor limbii romani sunt bilingvi, prin utilizarea limbii
comunităţii majoritare9. Lingvistica are un rol important în elucidarea originii indiene a
limbii romani şi a romilor, în stabilirea intervalului de timp aproximativ când s-a produs
exodul romilor din India (sec.al II-lea – al VIII-lea d.H.), şi în reconstituirea drumului
parcurs de strămoşii romilor, din India până în Europa, recurgându-se la aportul
etimologiei. Conform cercetătorului sloven Franc Miklosic, care s-a dedicat studiului
limbilor balcanice, au fost identificate, prin analizarea lexicului rom, pe lângă elementele
vechi indiene, şi cuvinte vechi afgane, persane, armeneşti, osete, gruzine, turceşti,
greceşti, sud-slave, româneşti etc., jalonându-se, în acest mod, spaţiile geografice
parcurse de strămoşii romilor.
După cum s-a relatat mai sus, situaţia etniei rome pe teritorul României de astăzi
a cunoscut o situaţie dificilă încă de la primele referiri în documentele istorice. Timp de
mai multe secole, din perioada sosirii lor în Tara Românească şi în Moldova şi până la
mijlocul secolului al XIX-lea, romii au avut un statut social aflat la limita societăţii:
statutul de robi. Acest statut de robie particularizează, fără îndoială, situaţia romilor din
România în contextul mai general al populaţiilor de romi din Europa. Cu toate că şi în
alte ţări romii aveau o poziţie socială umilă, numai în cele două principate române ei au
fost definiţi în mod colectiv şi exclusiv prin această categorie de tip castă. Starea de
robie, nu numai că i-a plasat pe romi în afara societăţii, ci i-a exclus din condiţia de fiinţe
8
dexonline.ro
9
Karina Bates, A Brief History of the Rom (www.sca.org)
umane, ei fiind consideraţi bunuri mişcătoare, nicidecum persoane, servind totodatăşi ca
unitate de schimb. Tratamentul aplicat romilor în perioada sclaviei era extrem de dur.
Aveau mai puţine drepturi decât un iobag din naştere – latifundiarii putând să îi vândă şi
să îi ofere ca dar. În Codul Civil este stipulat faptul că romii veniţi din afara graniţelor
sunt proprietatea statului; în plus fiecare copil rom născut între graniţele principatelor
devenea implicit sclav. Codul lui Bazil, Lupul Moldovei, data 1654 conţine referinţe cu
privire la tratamentele şi pedepsele care erau supuşi sclavii10.
În Transilvania, romii au avut statutul de “robi” doar în teritoriile aparţinând
domnilor munteni şi moldoveni, în restul teritoriului ei având un statut de “iobagi regali”.
Cei mai mulţi dintre romi erau meşteşugari. După cum menţionează Nicolae Gheorghe,
romii au învăţat deprins tainele prelucrării metalelor şi ale prelucrării lemnului în periplul
lor prin Imperiul Bizantin. Meşteşugarii romi au ocupat un loc important în economia
ţărilor române, ce avea un caracter aproape exclusiv agricol. Activităţile din agricultura
nu puteau fi desfăşurate fără unelte specifice iar meşteşugarii români erau insuficienţi.
Romii s-au adăugat astfel meşteşugarilor existenţi iar în momentul în care economia a
început să se transforme şi să se îndrepte spre satisfacerea cerinţelor pieţei, ea a depins
din ce în ce de aceste meşteşuguri11.
Pe toata perioada dintre secolele al XV-lea si al XIX-lea, se poate vorbi astfel de
un proces de sedentarizare şi asimilare în populaţia românească a unei părţi a romilor din
Tara Românească şi Moldova prin adoptarea voluntară de către romi a modului de viaţă
specific comunităţilor româneşti şi prin intermediul căsătoriilor mixte.
Problema sclaviei romilor pe teritoriul României şi Bulgariei este complexă şi
nu este clarificată întru-totul. Unii autori au sugerat nu numai faptul că sclavia era o
condiţie inerentă acestei populaţii (care avea un statut de paria în cadrul casei Sudra din
India), dar şi ca membri ei au fost sclavi încă de când au fost aduşi în Europa de Sud –
Est de către tătarii care i-au cucerit12.
Alţii susţin faptul că ei au fost obligaţi să se vândă ca sclavi pentru a-şi plăti
datoriile. Nicolae Gheorghe avansează ideea conform căreia sclavia a fost rezultatul
creşterii măsurilor strigente luate de către proprietarii de pământuri, de curţile domneşti şi
10
Nicolae Gheorghe, The social Construction of Romani, în vol. Gipsy Politics and Traveller Identiy,
University of Hertfordshic Press, 1999, cap. 11.
11
Lucian Boia, Op. cit., pag. 205.
12
Nicolae Gheorghe, Op.cit., cap. XI.
de mânăstiri pentru a preveni ca forţă de muncă, pe care o constituia populaţia romă, să
părăsească principatele. Exodul acestei populaţii, în căutarea libertăţii, din principatele
române, s-a datorat nevoii de a scăpa de pretenţiile, mai apăsătoare ca niciodată ale
domnitorilor români. În Evul Mediu, schimbările sociale survenite au influenţat
tratamentul aplicat romilor şi celorlalte popoare în regiune. Legile votate în acea perioadă
făceau sclavia şi mai neînduplecată; pedeapsa cu moartea fiind tot mai des întâlnită.
Furtul era crunt pedepsit şi, conform unei legi din 1652, „un sclav care viola o femeie
trebuia condamnat să fie ars de viu”. Legislaţia era astfel concepută încât să prevină
comerţul ilegal cu sclavi, cei de etnie romă fiind valoroşi datorită faptului că stăpâneau
meşteşugul prelucrării lemnului.
Până în secolul XIV, termenii de „rob” şi „ţigan” erau sinonimi cu „sclav”, deşi
ultimul a fost de origine un etnonim neutru aplicat de europeni primilor indivizi de etnie
romă. La începutul secolului al XIX lea s-a înregistrat o schimbare de atitudine. Noi idei
se vehiculau în întreaga Europă. Printre acestea a fost şi cea care susţinea ca sclavia este
un act de barbarism şi că trebuia stopată. Pe la mijlocul secolului, în anul 1842, câţiva
proprietari sclavi din Moldova au dat un exemplu, când domnitorul Ioan Cuza,
conducătorul celor două principate unite (Moldova şi Ţara Românească), i-a eliberat de
romi, dându-le dreptul să locuiască în zonele în care lucraseră până atunci. Se estimează
că la vremea respectivă existau aproximativ 600.00 de sclavi13.
Robii eliberati nu au beneficiat in anii imediat urmatori si de masuri de
improprietarire cu pamant, majoritatea lor ajungand sa se confrunte cu o situatie
materiala extrem de dificila. Această situaţie, precum şi marginalizarea, excluderea şi
izolarea comunităţilor la periferia localităţilor, au determinat creşterea decalajului socio-
cultural, dar şi material, rezultând menţinerea condiţiei lor de sărăcie şi discriminare.
Reforma agrara din 1864 a permis aparitia unei categorii de romi ce practica agricultura
si chiar constituirea de sate intregi locuite de romi. Cele mai multe asezari de acest fel au
aparut pe locul fostelor “tiganii” de pe mosiile manastiresti. In astfel de comunitati romii
au reusit sa-si pastreze limba, traditiile, cultura. In numeroase cazuri insa, comunitatile de
romi s-au dispersat in mai multe localitati, fiind supuse astfel unui proces rapid de
asimilare de catre populatia majoritara.
13
www.intercultural.ro/cărţi/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html
 Odată cu abolirea a avut loc ceea ce specialiştii consideră cea de-a doua mare
migraţie a romilor la nivel european, după cea care a avut loc în evul mediu. Grupurile de
romi venind din România au antrenat în migraţie şi alti romi din ţările Europei centrale pe
care le-au traversat. O parte a lor a traversat chiar oceanul ajungând la începutul secolului
nostru pe continentul american.
Primul război mondial şi tratatele de pace încheiate postbelic au dus la creşterea
populaţiei minoritare din România cu peste 18%, fapt ce a necesitat adoptarea unei
atitudini de respectare într-o oarecare măsură a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor de
alte etnii. În 1933 a fost fondată Societatea Generală a Romilor, în Bucureşti, urmând ca
în acelaşi an să ia naştere un ziar, Glasul Romilor, ce avea să apară timp de şase ani.
Ulterior au apărut şi alte ziare, precum şi alte organizaţii. În 1934 s-a ţinut o conferinţă
pentru a înfiinţa Uniunea Generală a Romilor din România. Până în 1939 aceasta a
încercat să promoveze drepturi egale pentru romii de naţionalitate română, dar amploarea
fascismului şi consecinţele războiului au pus capăt acestei lupte. Cu toate acestea, situaţia
economică a României de la acea dată nu era dintre cele mai bune, iar nevoii de a găsi un
ţap ispăşitor i s-a răspuns repede – romii constituiau cel mai bun material pentru a putea
construi o asemenea imagine. Politicile antiminoritare şi obiectivele clare de a româniza
această populaţie nu au făcut decât să înrăutăţească din ce în ce mai mult situaţia acestei
etnii.
În perioada interbelică, datorită modernizării generale a societăţii româneşti s-a
ajuns în situaţia în care o serie de persoane provenind din randul romilor să dobândească
un statut social superior. Tot în această perioadă începe să se contureze ideea unei
organizări la nivel naţional al romilor. În 1933 sunt înfiinţate două organizaţii de
anvergură naţională: Asociaţia Generală a Ţiganilor din România şi Uniunea Generală a
Romilor din România, care militau pentru “emanciparea şi redeşteptarea neamului rom”.
Aceste organizaţii au contribuit în mod semnificativ la declanşarea unui proces de
cristalizare a conştiinţei identităţii etnice a romilor. Aceste tendinţe nu au timpul să se
consolideze datorită instaurarii dictaturii şi începerii războiului.
În timpul celui de-al doilea razboi mondial şi în perioada premergatoare acestuia,
romii ajung în atenţia autorităţilor ce promovau o ideologie naţionalistă, etnocentrică şi
rasistă. A urmat o perioadă soldată cu mari pierderi în rândul populaţiei de etnie romă14.
Alături de evrei, romii suferă numeroase persecuţii. Regimul condus de Ion Antonescu a
fost cel care a trecut de la declaraţii la măsuri concrete de reprimare a membrilor acestor
comunităţi. A început deportarea în masă a romilor, despre care se credea în primul rând
că sunt criminali. În acest context în 1942, un număr mare de romi a fost trimis în
Transnistria, teritoriul dintre Nistru si Bug. Comisia română pentru crime de război a
recunoscut oficial că 36.000 de romi au decedat în Transnistria15. Măsurile de deportare a
romilor în Transnistria nu s-au bucurat de sprijinul şi aprobarea populaţiei. Dimpotrivă, în
numeroase cazuri comunităţile săteşti au protestat solicitănd renunţarea la deportarea
romilor din satele respective.
În perioada regimului comunist, romii au fost ignoraţi oficial de către autorităţi. Ei
nu au fost recunoscuţi în rândul “naţionalităţilor conlocuitoare”, orice menţiune a lor
lipsind din discursul oficial, începând cu 1948 prin rezoluţia Partidului Comunist Român.
Astfel ei au intrat într-un con de umbră timp de aproape o jumătate de secol. Prin această
atitudine regimul comunist stimula vechile clişee şi diferitele prejudecăţi referitoare la
romi, cu scopul declarat de asimilare.
Naţionalismul a devenit o unealtă ideologică primordială, fiind folosit ca strategie
de contraatac împotriva politicii de la Kremlin, dar şi ca o dovadă a independenţei acestui
regim. Romii erau consideraţi elemente străine ce trebuiau românizate, cultura lor fiind
considerată a subdezvoltării şi a sărăciei. Din această cauză trebuia să se facă ceva pentru
a distruge cultura specifică a romilor, precum şi modul lor de viaţă distinct – cel mai
important element care i-a caracterizat de-a lungul secolelor. Eliminând din discursurile
sale orice referire la comunităţile rome din România, statul neaga de fapt specificul
acestora. Conform principiilor regimului comunism, ocupaţiile „private” trebuiau să
dispară. Ca urmare, toate fabricile particulare ce aveau proprietari privaţi au fost
confiscate de stat, acelaşi tratament fiind aplicat tuturor materialelor şi uneltelor folosite
de romi în ocupaţiile lor tradiţionale (prelucrarea metalelor, a lemnului, confecţionarea
bijuteriilor), mai ales aurul folosit pentru bijuterii. Concomitent, aceştia erau integraţi în
activităţile agricole efectuate în cadrul cooperativelor agricole de producţie. Unii au
continuat să practice meşteşugurile tradiţionale, mai ales pe cele discrete, mai greu de
14
Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
15
www.intercultural.ro/cărţi/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html.
verificat de către regimul comunist, cum erau cele de comercianţi, spoitori, căldărari.
Până la căderea comunismului, 48-50% dintre romii apţi de muncă lucrau în agricultura
(nu aveau voie să facă comerţ). Cei care au continuat să practice meşteşugurile
tradiţionale nu erau consideraţi muncitori autentici. Legea i-a proscris, considerându-i
„paraziţi sociali”, fapt pentru care erau expuşi unui risc ridicat de a fi pedepsiţi (închişi
sau duşi cu forţa la muncă)16.
În anul 1977, când cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu se afla în plină
dezvoltare, s-a iniţiat un nou program de asimilare, dar care nu a fost făcut public. Romii
erau de asemenea „beneficiarii” politicilor de sistematizare forţată a teritoriului, cartierele
în care locuiau fiind distruse. Astfel erau nevoiţi să se mute în clădiri, noi, care nu erau
neapărat mai bune, dar unde trebuiau să se acomodeze cu anumite condiţii de trai diferite
de ale lor. De asemenea, „au beneficiat” şi de pactul dintre România şi fosta Republică
Federală Germană. Începând cu anii 1980, germanii puteau emigra în Republica Federală
Germană dacă statul german plătea o taxă pentru fiecare bărbat, femeie sau copil
emigrant, înţelegere cunoscută sub numele de „vânzarea saşilor”. Statul a confiscat casele
saşilor şi i-a forţat pe romi să se mute în ele17.
În ultimii zece ani ai regimului comunist, dezorganizarea socială şi crizele
economice au oprit procesul „modernizării” (statul le asigura locuinţe, locuri de muncă,
iar copiilor le oferea oportunităţi de a frecventa şcoala) şi asimilării populaţiei rome.
Astfel, s-a ajuns din nou la strategiile tradiţionale (vieţuirea la marginea societăţii în
condiţii de sărăcie şi izolare), de adaptare la situaţiile dificile datorate noului context.
Deoarece mulţi romi şi-au pierdut slujbele şi odată cu ele avantajele pe care le aveau în
calitate de angajaţi (cum ar fi alocaţiile copiilor, dreptul de pensionare sau dreptul de a
avea o casă), unii dintre ei s-au îndreptat spre activităţi ilicite, ceea ce a dus nou la
marginalizare, delicvenţă şi sărăcie. Acest lucru a justificat stereotipurile negative despre
romi şi a sporit atitudinile ostile ale majorităţii populaţiei18.
După decembrie 1989, situaţia romilor se schimbă iar ei sunt recunoscuţi oficial
ca etnie. Democratizarea instituţională, realizată în România cu începere din 1990, a
permis manifestarea în plan cultural, politic, educaţional şi nu numai a minorităţii rome,

16
www.intercultural.ro/cărţi/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html.
17
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, op. cit., pag., 192.
18
Ibidem, pag.302.
care, cu excepţia perioadei interbelice, nu se putuse organiza politic sau cultural datorită
sistemelor politice de guvernământ. Dar, ca şi în cazul abolirii sclaviei, romii şi-au dat
seama că situaţia lor nu s-a îmbunătăţit prea mult sau chiar de loc, şi ca, în multe cazuri
chiar s-a înrăutăţit. Ei au fost printre cei mai afectaţi de tradiţia la o economie de piaţă şi
în acelaşi timp ei sunt din nou ţapii ispăşitori într-o perioadă în care ţara se luptă cu
procesul de tranziţie. Actele de violenţă colectivă împotriva romilor, care nu caracterizau
România comunistă, au devenit mult mai larg răspândite fiind chiar tolerate.
În timpul scurt de la revoluţie şi până în prezent, gradul discriminării populaţiei
rome, s-a accentuat tot mai mult, în numeroase ocazii ajungându-se până la violenţă
fizică din partea comunităţii. Centrul European pentru drepturile romilor, a făcut în 1996
o cercetare menită să identifice faptele ce au avut loc în România descoperind că acest
model se află într-un proces de schimbare şi că raidurile poliţiei în comunităţile de romi,
înlocuiau treptat, actele de violenţă comise de comunităţi împotriva romilor. Scăderea
numărului actelor de violenţă îndreptate împotriva maselor a lăsat multe cazuri
nerezolvate în care făptaşii de altă etnie decât romă, încă nu au fost aduşi în faţa justiţiei.
Din păcate, cei care au comis acte incriminatorii împotriva romilor, sunt foarte rari traşi
la răspundere19.
Problema rasismului în societatea românească nu poate fi minimalizată tocmai
pentru că există numeroase cazuri recente de violenţă comunitară, prin care comunităţile
de romi au fost victimele unui număr considerabil de incidente, în care unii şi-au pierdut
vieţile, în vreme ce casele multora au fost incendiate. Doar în câteva cazuri din cele
amintite, s-au emis acuzaţii, fiind aduşi în instanţă doar unii dintre cei despre care se
credea că au fost implicaţi, puţini dintre ei fiind şi condamnaţi (Hădăreni, Valea largă,
Virghis. Turulung, Caşinul Nou, Cuza Vodă, Mihail Kogolniceanu, Blontinu deal,
Bolintinu Vale, Ogrezeni, Plăieşii de Sus, Vălenii Lăpuşului, Cărpiniş ....). Raportarea
populaţiei majoritare române dar şi a maghiarilor la romi, indică un grad intoleranţă
semnificativ. Astfel, la întrebările puse în cadrul Barometrelor de Opinie Publică (mai şi
noiembrie 2001) dacă „v-ar deranja să aveţi vecini romi / ţigani?” 45% şi respectiv 42%
dintre subiecţi au răspuns pozitiv. Cu toate că această întrebare, după cum remarcă
Cristian Pârvulescu (Barometrul de Opinie Publică, noiembrie 2001), nu este suficientă

19
www.intercultural.ro/cărţi/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html
pentru a fi considerată în sine un indicator al rasismului, permite totuşi conturarea unor
ipoteze referitoare la relaţiile dintre ceilalţi (români, maghiari ....) şi romi. Diferenţe
culturale, sociale şi stilul de viaţă pot explica atitudinea antiromă din cadrul societăţii
româneşti.
Miza acţiunii politice şi culturale desfăşurate de această etnie după evenimentele
din decembrie 1989 a fost construirea identităţii rome. Identitatea etnică romă nu este o
construcţie recentă tocmai pentru că sentimentul diferenţei a existat în cadrul acestor
comunităţi încă din timpul primelor migraţii. Acesta de datorează caracteristicilor
culturale specifice, dar şi marginalizării, discriminării şi opresiunii la care au fost supuşi.
Datorită acestora, romii, şi-au dezvoltat propriile lor strategii de supravieţuire care îi fac
diferiţi faţă de indivizii de alte etnii. Experienţa „porrajamos”-ului – echivalentul
holocaustului în limba romani20 – a conferit romilor sensul aparenţei la aceeaşi
comunitate, indiferent unde trăiesc.
O altă reacţie la experienţele prin care au trecut este menţinerea separării, din
interiorul comunităţii, faţă de societate în care trăiesc, prin divizarea lumii în „gadjo” şi
romi, dar şi prin respectarea şi menţinerea regulilor familiei şi a neamului. Astfel, există o
distincţie clară între romi şi „gadje”, ceea ce-i determină pe mulţi romi la o atitudine de
izolare socială tocmai pentru că această diferenţă nu este respectată. La aceasta se adaugă
tradiţiile culturale (ritualul purităţii) greu de reconciliat cu caracteristicile culturale
vestice, precum şi lipsa de încredere pe care o simt romii faţă de „gadje”. Se poare afirma
că identitatea romă s-a format datorită tradiţiilor culturale, dar şi datorită factorilor
externi ca discriminare şi marginalizare21.
Familia romă de astăzi se confruntă cu o îmbinare a vechilor obiceiuri, care vin
din trecutul ei istoric şi cu elemente de modernitate din lumea în care trăim. Progresul
societăţii nu a determinat ruperea totală de trecut, comunităţile de romi dovedind o
rezistenţă mai mare la schimbarile sociale decât alete comunităţi. Diversitatea neamurilor
de romi şi a obiceiurilor caracteristice fiecăruia a constituit un element care a asigurat
păstrarea identităţii rome. Păstrând tradiţia medievală, chiar şi astăzi există în unele
comunităţi rezolvarea internă a conflictelor în cadrul unui romano divano sau, dacă este

20
Ian Hancock: We Are the Romani People, University of Hertfordshire, Marea Britanie.
21
Ian Hancock, The Roma. Mijth and Reality, University of Hertfordshire, Marea Britanie, pag.131
 22
necesar, se convoacă kris romani . Acest obicei este specific ramurii vorbitoare de
dialectul „vlax” ce cuprinde aproximativ 250.000 de etnici romi pe teritoriul României.
Kris-ul este un tribunal în toată regula, alcătuit de reprezentanţi din diferite “viţi” şi este
monopolizat de către bărbaţi. El constă dintr-un sfat al bătrânilor, plus unul sau mai mulţi
judecători – cu toţii bărbaţi. În secolul XX s-a produs o emancipare în rândul romilor, o
mare parte dintre ei renunţând la organizarea tradiţională. Romii nomazi sunt cei care
păstrează cel mai bine modul tradiţional de viaţă.
În istoria europeană a ultimelor două sute de ani a avut loc procesul de
construire a naţiunilor şi formarea statelor naţionale. Ideea de unitate statală este în
momentul de faţă pusă în practică prin diferite mijloace, dintre care cea a unităţii şi
omogenităţii culturale a fost folosită de către elitele politice, pentru a obţine subordonarea
grupurilor sociale, mai ales ale celor prezentate ca marginale social şi înapoiate cultural.
Prin procesul de omogenizare, culturile locale şi regionale sunt incluse în „cultura
naţională”, trasându-se astfel graniţele simbolice în opoziţie şi chiar competiţie , violenţa
cu „ceilalţi, străinii” aflaţi în interiorul sau exteriorul graniţelor. Limba, religia, tradiţiile
folclorice, obiceiurile, etc. au devenit întruchipările (simbolurile, bornele) culturii
naţionale, ajungând să definească o mare comunitate de indivizi. Comunităţile rurale au
oferit de cele mai multe ori sursa ritualurilor şi artefactelor, utilizate de către elita
intelectuală urbană pentru construirea ideii de naţiune.
Procesul constituirii statutului şi a naţiunii, precum şi continua consolidare prin
artefactele culturale, îşi are propriile ritualuri adesea susţinute financiar şi prin politici
publice de către maşinăria de stat. Aveam parte de spectacole folclorice, festivaluri,
expoziţii, zile naţionale, arborarea însemnelor naţionale, acest gen de manifestări
culturale jucând un rol important în procesul dezvoltării de exprimării statelor, Europei
Centrale şi de Est, unde naţionalismul a fost şi este o forţă motrică, în formarea şi
legitimizarea statelor naţionale, care au tendinţa de a deveni state etnice, în ciuda
eforturilor depuse pentru integrarea în Uniunea Europeană (cazurile ţărilor din fosta
Iugoslavie). Comunicarea de masă a făcut ca acest proces de impregnare cu artefactele
culturii dominante (asimilare culturală) să fie mai penetrant şi spectaculos, tocmai prin
vehicularea şi „descoperirea” tradiţiilor de mult dispărute.

22
Mozes F. Heinschink, Michael Teichmann., Kris, Viena, 2001.
 Acei indivizi şi acele grupuri care nu reuşesc în crearea propriului stat naţional şi
care sunt încorporaţi în statele – naţiune ale altora devin „etnici” sau „minorităţi
naţionale” (însă doar cei care reuşesc să obţină un astfel de statut îşi pot asigura, în acest
moment, o anumită vizibilitate publică, a problemelor cu care se confruntă). Aceste
grupuri etnice se luptă pentru obţinerea drepturilor lor, a apării libertăţilor şi drepturilor
umane în termenii caracteristicilor culturale distinctive, devenind astfel „culturi etnice”.
Utilizarea aceleaşi metode şi procedee (festivaluri, şcoli şi publicaţii în limba maternă,
expoziţii ...) pentru a-şi afirma şi prezerva specificul lor cultural, fiind în competiţie cu
grupul majoritar dominant în ceea ce priveşte resursele alocate de către stat pentru acest
gen de activităţi.
În cadrul acestui proces romii încep să îşi manifeste afirmarea culturală, prin
mobilizarea resurselor din cadrul comunităţilor, prin încurajarea şi constituirea unei elite
intelectuale şi politice care să participe activ în cadrul acestui proces de „etnogeneză”, de
construire de noi identităţi etnice, de grup rome, aşa cum alte grupuri au făcut-o în
decursul secolului al XIX lea. N. Gheorghe susţine că scopul prezent, mai ales în
România este acela de a ridica statutul de membru al comunităţii de la cel de „ţigan”
(termen ce are conotaţii peiorative) la cel de „rom”. Cu alte cuvinte, se încearcă realizarea
unei schimbări simbolice de la statutul de „sclav” la un statut egal cu cel de cetăţean într-
un stat constituţional, cu dreptul de a se autoidentifica drept membru al minorităţii
rome23.
Diversitatea comunităţilor de romi este ilustrată chiar de ideile diferite în ceea ce
priveşte modul în care identitatea etnică trebuie combinată cu procesul de construire a
instituţiilor politice democratice, după cum susţine Gheorghe. Acelaşi autor accentuează
faptul că se poate vorbi despre romi ca despre un popor multicultural, cu diferite religii,
locuind în zone diferite şi dispersat în toată Europa şi nu numai, cu diferenţe în ceea ce
priveşte limba maternă romani (fiind estimate între 13 – 30 dialecte), precum şi limbile
oficiale ale statelor în care aceştia sunt cetăţeni, etc. În acest caz, procesul de construcţie
al identităţii va avea de luat în considerare toate aceste diferenţe interne, la care se adaugă
diferenţele introduse de culturile statelor gazdă 45. Ceea ce este comun şi poate constitui

23
Nicolae Gheorghe, Op.cit.
elementul de unitate este faptul ca întotdeauna au fost priviţi şi trataţi ca fiind nişte
„străini”, (existând similarităţi cu istoria evreilor), „intruşi” în propriile lor ţări, această
percepţie bazându-se în general pe atitudinea faţă de „rasă”.
Mass media contribuie în întărirea şi susţine acest mod de raportare prin
referirile frecvente la „coloraţi”, „bruneţi”, cu modele comportamentale deviante.
Andrzej Mirga, comentează faptul că romii se confruntă în prezent cu câteva probleme de
bază în ceea ce priveşte moştenirea istorică şi perspectivele de viitor, ambele fiind
implicate în rata crescută a şomajului şi nivelul scăzut de educaţie. La acestea se adaugă
faptul că, mai ales după 1989, romii au devenit principalii ţapi ispăşitori în multe din
ţările Europei Centrale şi de Est, creându-se noi bariere care trebuie depăşite de ambele
părţi, romii şi societatea în care aceştia trăiesc24.
Primul punct ce trebuie subliniat se referă la istoria romilor şi la realităţile vieţii
cotidiene, care pot fi considerate mai degrabă ca fiind cazuri „deviante” în comparaţie cu
modele istorice ce au format naţionalismul cultural, dar care sunt instrumentele politicilor
culturale folosite de guvernele statelor naţiune şi de elitele diferitelor minorităţi naţionale.
Nicolae Gheorghe subliniază acea „unicitate” şi unitate a culturii ca o condiţie esenţială
pentru promovarea entităţilor şi a politicilor culturale distincte în cadrul unor unităţi
teritorial – administrative delimitate, unicitate şi unitate care nu pot fi regăsite în cazul
romilor. Aceştia constituie o uriaşă diaspolă răspândită pe cinci continente, făcând parte
dintr-o multitudine de state, lipsită de un teritoriu propriu. Populaţia de romi este formată
din diferitele grupuri care vorbesc cu diferite dialecte ale limbii romani (ca limbă orală) şi
diferite limbi ale statelor în care trăiesc, având diferite religii dar menţinând graniţele
culturale dintre ei şi ceilalţi, chiar şi în ceea ce priveşte variatele grupuri de romi.
Naţionalismul şi etnicitatea au fost definite în foarte multe diferite moduri.
Definiţiile acestora pot fi împărţite în trei categorii. Prima cuprinde acele delimitări care
prezintă naţionalismul şi etnicitatea ca referindu-se la idei, sentimente şi acţiuni (fiind
deci un efort depus de către intelectuali) şi de sursele folosite de către istorici (cărţi,
eseuri şi alte publicaţii). O a doua categorie cuprinde înţelegerea celor două concepte ca
fiind seturi de sentimente, atitudini, valori (conştiinţa) care caracterizează o anumită

24
www.intercultural.ro/cărţi/interculaturalitate_detaliu_capitol 2-2.html
cultură, punându-se accent pe dezvoltarea limbii şi a modurilor de viaţă comune, ca
religia sau arta. În al treilea rând naţionalismul este prezentat ca o mişcare care are scopul
de a susţine interesele naţionale şi etnice, într-un mod sau altul, orientată fiind pe
acţiunile şi conflictele politice. Nici una dintre aceste categorii nu acoperă în întregime
dimensiunea conceptelor, dar atrag atenţia asupra faptului că abordarea lor trebuie făcută
având în vedere existenţa autonomă a fiecărui subiect semnalat şi care necesită o anumită
atenţie.
Literatura de specialitate mai ales psihosociologia, afirmă că mecanismele de
formare a identităţii etnice pot fi împărţite în două categorii, auto-identificarea sau
identificarea internă (auto categorizarea) şi categorizarea externă, tocmai pentru că nu
întotdeauna oamenii sunt în poziţia de a alege cine sunt sau ce înseamnă identitatea lor în
termenii consecinţelor sociale25. Diferenţierile în ceea ce priveşte puterea şi cine o deţine
sunt foarte importante aici. Aceste două procese operează diferit la nivelul individului la
acel al interacţiunilor acestuia cu ceilalţi indivizi, dar şi la nivelul instituţiilor .
Identităţile sunt întotdeauna construite de către indivizi şi de către organizaţii şi
grupuri sociale, dar şi de interacţiunile dintre indivizi şi grupurile sociale. Identităţile
individuale sunt văzute de către unii dintre teoreticieni ca fiind o „potrivire” care se
stabileşte între indivizi „sau grupuri” şi mediul lor social. Câte o dată grupurile şi
indivizii încearcă să se schimbe (să schimbe modul în care se văd pe sine, identităţile lor,
modul în care se comportă) conştient, dar de cele mai multe ori identitatea este construită
şi modificată inconştient în cadrul procesului de creştere şi maturizare (socializarea primă
şi secundară), dar şi în cadrul interacţiunilor „a da şi a primi” desfăşurate în cadrul
propriului grup şi în relaţiile dintre grupuri. În contextul social, noile mişcări sunt
îndeosebi interesate de identitatea şi problemele legate de stilul de viaţă, încercând să se
folosească de noile tehnici de prezentare (printre care un loc important îl ocupă mass
media) pentru a promova adoptarea noilor sau menţinerea vechilor identităţi

MINORITATEA CA ALTERITATE

25
Nicolae Gheorghe, Op. cit.
 Oamenii trăiesc în grupuri, aparţin unor grupuri şi-şi formează imagini despre
grupurile la care aparţin şi despre grupurile la care nu aparţin. Prin socializare şi influenţă
socială, oamenii exersează comparaţia socială – comparaţia cu altul –, îşi formează
imaginea despre sine şi atitudinea faţă de ceea ce este diferit. În viaţa cotidiană, diferenţa
este mereu prezentă.
„Celălalt” este un personaj omniprezent în imaginarul oricărei comunităţi.
Jocurile alterităţii se constituie într-o structură arhetipală. Sub acest raport, românii nu fac
şi nu au cum să facă excepţie.
Distincţia dintre noi şi ceilalţi este puternic resimţită, în toate sensurile, în bine
sau în rău. Alteritatea negativă se identifică pentru societatea românească în trei dosare
sensibile: romii, maghiarii şi evreii.
Atunci când celălalt se află în interiorul cetăţii, el oferă adesea mai multe trăsături
de alteritate şi stimulează în mai mare măsură tot felul de nelinişti decât celălalt din afară.
În cazul lui, procesul de mitificare merge foarte departe. Este ceea ce s-a petrecut şi
continuă să se petreacă în mediul românesc cu trei etnii specifice: romii, maghiarii şi
evreii. Anchetele întreprinse după 1989 dovedesc o tendinţă de accentuare a raportării
negative faţă de diferitele categorii minoritare şi marginale. Această creştere se poate
constata pe două dimensiuni distincte: volumul total al populaţiei care doreşte să menţină
anumită distanţă şi gradul de respingere sau distanţa socială la care doreşte să-i ţină pe
membri unui anumit grup (este o situaţie când cinve nu doreşte să aibă rude provenite
dintr-un anumit grup etnic, dar dacă nu-i doreşte să-i aibă în ţară nici ca şi concetăţeni
trădează o prejudecată mult mai puternică).
Stercotipiile funcţionează în formarea imaginii celuilalt. În ceea ce priveşte
stereotipiile şi prejudecăţile faţă de romi, ele sunt tipice unor situaţii de reprezentare şi
raportare la minorităţile marginale şi cu status scăzut social (înapoiere, standarde diferite
de cele ale majorităţii în raportarea la proprietatea privată, o igienă personală şi o morală
a muncii considerate precare)26. Atributele negative sunt acordate cu uşurinţă de către
populaţia majoritară etniei romilor, persistând aceleaşi stereotipii centrale care
organizează percepţia socială a acestui mozaic etno-social ( romii sunt leneşi, hoţi,
26
Horvath Istvan, Dinamica relaţiilor interetnice din ultimul deceniu, Altera nr. 16 / 2001, pag. 120-138
dezbinaţi, delăsători, ipocriţi, proşti, ostili, superstiţioşi). Stăruie aproape neschimbată
acea cvasiconsensuală tendinţă de incriminare colectivă a romilor ( atât în 2003 cât şi
acum 82% din populaţie este de acord cu afirmaţia: „Cei mai mulţi dintre romi încalcă
legile”)27.
Se observă totuşi un grad de sprijinire a anumitor măsuri de protecţie socială şi
afirmare cultural-identitară a romilor. În acest context trebuie menţionat faptul că există
un optimism legat de nivelarea diferenţelor sociale şi de modul de viaţă dintre rromi şi
majoritate prin educaţie, 60% fiind în dezacord cu afirmaţia „Romilor nu le trebuie şcoală
pentru că oricum nu se folosesc de ea.” Dar cu toate elementele pozitive ce se constată la
nivelul opiniei publice, există segmente semnificative de populaţie cu atitudini vădit
negative faţă de rromi şi fără reţineri asumate. cei care îşi asumă prejudecăţile, sunt
vehemenţi în exprimarea anumitor opinii. Ponderea acelora care evaluează relaţiile cu
romii, atât la nivel local cât şi naţional, ca fiind mai degrabă conflictuale decât de
colaborare este in creştere28.
Romii sunt percepuţi ca fiind categoria cea mai susceptibilă a fi tratată defavorabil
în contactul cu anumite instituţii sau în locaţii sociale ce ţin de practica vieţii cotidiene
(locul de muncă, cumpărături, etc.). Aproape trei sferturi din populaţie îi consideră pe
romi ca fiind între categoriile sociale şi etnice cele mai defavorizate. Un procent de 45%
îi vede clar ca fiind categoria etnică cea mai dezavantajată dacă vine vorba despre
ocuparea unui loc de muncă. În plus, această reprezentare destul de a răspândită a
populaţiei despre tratamentul diferenţiat şi defavorabil al romilor nu are în mod univoc
conotaţii negative. Astfel, peste 60% din populaţie consideră un asemenea tratament
diferenţiat ca fiind legitim (fiind de acord cu afirmaţia „Dacă aş fi patron, nu aş angaja
romi pentru că majoritatea sunt leneşi şi fură.”)29, practic aruncând vina în mod exclusiv
pe romi pentru tratamentul discriminativ la care (şi în opinia majorităţii) sunt supuşi. Este
clar că identificarea şi localizarea discriminării romilor nu înseamnă şi dezaprobarea unor
asemenea practici, majoritatea populaţiei considerând că acestea sunt componente
legitime a ordinii sociale.

27
Sondaj efectuat în 2002 de Metro Media, în cadrul programulul „Barometrul Relaţiilor Etnice”.
28
Ibidem.
29
Sondaj efectuat de Gallup în 2003, la comanda Instititutului pentru Politici Publice.
 Informaţii detaliate despre imaginile reciproce, imaginea de sine şi atributele
negative sau pozitive acordate de majoritate minorităţior (cu referire la minoritatea
maghiră şi cea romă) se regăsesc în anexa XXXXX şi sunt preluate din sondajele
realizate de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală în cadrul programului
„Barometrul Relaţiilor Etnice" publicat în anul 2002. Pe baza acestor date exacte se poate
afirma că există un acord între cele trei etnii după care românii nu se percep cinstiţi, uniţi
şi curaţi deci, absenţa acestor atribute pozitive şi dezirabile social; în schimb, un atribut
pozitiv – cumsecădenia – întruneşte acordul în răspunsurile celor trei etnii. Există un
favoritism de grup al românilor şi, deci, un dezacord cu celelalte douã etnii: românii se
consideră harnici şi sinceri şi deşi nu foarte inteligenţi, mai inteligenţi decât îi consideră
ceilalţi. Se ridică astfel întrebarea: este acest lucru expresia favoritismului de grup sau a
unei realităţi pe care ceilalţi nu o acceptă sau chiar o consideră neadevărată? Putem
considera cã atributele privite ca exprimând favoritismul de grup sunt şi cele care au fost
vehiculate frecvent în discursul politic, oficial, referitor la poporul român: ospitalitatea,
hărnicia. În aceste discursuri, referiri diferenţiatoare privind minorităţile naţionale nu se
fãceau; se vorbea despre poporul român în general şi despre relaţiile armonioase între
majoritate şi minorităţile naţionale30.
În schimb, imaginea romilor despre ei înşişi vorbeşte parcă de cu o altă realitate
decât cea pomenită mai sus. Ca şi românii se cred că sunt primitori şi cumsecade, în timp
ce alte însuşiri relevante ale membrilor etniei sunt hărnicia, inteligenţa şi credibilitatea.
Singura meteahnă asumată conştient şi în proporţie semnificativă este sentimentul de
dezbinare. Dupã cum se constată, autoimaginea romilor este pozitivã, ea fiind în dezacord
cu heteroimaginea lor.
Există deci un favoritism de grup al romilor, atâta vreme cât ei contrazic opinia
celorlalte două grupuri etnice? Sau, ei cred într-adevăr că aceştia se înşeală. Mai există
însă şi o schimbare în autopercepţia romilor care, în 1992, aveau o autoimagine negativă.
Între români şi maghiari există un acord mare privind heteroimaginea referitoare la romi,
mult mai mare decât cel privitor la imaginea pe care o au românii în mintea maghiarilor şi
romilor.

30
Aurora Liiceanu, Alteritate Etnică şi Imaginar Colectiv, Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturala, Cluj, 2005.
 Un alt stereotip evidenţiază faptul că cea mai mare parte a populaţiei majoritare
crede în existenţa unei permanente stări conflictuale legate de prezenţa romilor. Potrivit
unui sondaj publicat de Alina Mungiu în Românii după `8931, aproximativ două treimi din
români nu îi agreează pe romi. Procentul, deosebit de ridicat, pare a defini o adevărată
problemă şi oferă toate ingredientele unui mit politic. Romilor li se reproşează multe, de
la nesiguranţa vieţii de fiecare zi (crime, tâlhării) până la stricarea imaginii ţării. Ei
stârnesc teamă îndeosebi prin ponderea lor demografică, mai recent şi economică, în
sensibilă creştere. Numărul lor, oficial de ordinul sutelor de mii, este amplificat de opinia
publică la milioane. Unele proiecţii prevăd chiar şi momentul când, dată fiind natalitatea
ridicată a unora şi foarte scăzută a altora, romii vor ajunge majoritari în România. Mitul
tradiţional al „ţiganului”, exprimând sentimentul de superioritate faţă de un celălalt foarte
diferit, primitiv şi marginal, dar şi o anume simpatie de factură romantic-umanitară şi o
intenţie civilizatoare, se retrage în faţa unui amestec de ostilitate şi teamă.
La rândul lor maghiarii „beneficiază” de circa o treime de opinii defavorabile
printre români. Şi aici, opiniile extreme capătă dimensiuni mitice şi ating o intensitate de
manifestare a unei adevărate probleme. Evident, istoria îşi are partea ei de
responsabilitate: discriminarea românilor şi atitudinea dispreţuitoare faţă de ei în Ungaria
inainte de 1918 ca şi dramaticele evenimente consecutive cedării Ardealului de Nord în
1940 nu au putut să nu marcheze conştiinţa românească. În rest însă, resentimentele sunt
bine întreţinute politic şi sistematic amplificate (de ambele părţi). Explicit sau implicit,
pericolul unguresc a oferit un alibi regimului Ceauşescu şi, nu în puţine ocazii,
guvernanţilor de după 198932. Insuccesele interne, de obârşie strict autohtonă, au trecut pe
plan secundar în faţa unor ameninţări imaginare în raport cu care se cere românilor să fie
uniţi şi să uite dificultăţile pasagere.
Ieşirea din mitologie presupune conştientizarea faptului că destinul României,
bun sau rău cum va fi, se află în mâini româneşti, supraestimarea adversităţilor fiind o
scuză comodă, dar care nu rezolvă decât, cel mult, interese politice de moment.

31
Alina Mungiu-Pippidi, Românii după 1989, Istoria unei neînţelegeri, Humanitas, Bucureşti 1995, pag.
76.

32
Alina Mungiu-Pippidi, op. cit., pag.81.
 Din punct de vedere al adversităţii, evreii stau acum într-o poziţie ceva mai
bună. Doar 13% dintre români, potrivit răspunsurilor unui sondaj, par a fi antisemiţi.
Puţin, dacă ne referim la psihoza „ţigănească” sau „ungurească”, suficient totuşi, ţinând
seama de faptul că astăzi în România, minoritatea evreiască este extrem de redusă
numeric. Se combină în acest caz dimensiunea „arhetipală” a antisemitismului ,
reminiscenţe ale unei istorii încheiate dar recente, ca şi tradiţionalele acuze aduse marii
finanţe internaţionale şi, în genere, influenţei evreieşti în politica mondială33.
Raporturile istorice dintre români şi evrei sunt puternic mitificate, în ambele
sensuri. Pe de o parte, unii autori, de regulă evrei, pun în evidenţă o întreagă tradiţie de
antisemitism românesc, potrivit căreia, de pildă, uciderea creditorilor, levantini în
noiembrie 1594, act declanşator al rebeliunii antiotomane a lui Mihai Viteazul, se
constituie pur şi simplu în pogrom antievreiesc. I se reproşează apoi României
neacordarea cetăţeniei române evreilor până după primul război mondial, atitudine care ar
denota un antisemitism financiar34. Autorul consideră România, printre ţările de
avangardă profesând un antisemitism de stat sistematic. În sfârşit, se insistă asupra
valului de antisemitism din prejma celui de al doilea război mondial, masacrelor din
vremea dictaturii legionare şi genocidului (parţial) imputabil guvernării Antonescu.
Este de remarcat şi faptul că evreii sunt făcuţi în mare măsură vinovaţi, alături
de unguri şi de alţi alogeni, de instaurarea comunismului în România şi de faza cea mai
dură a terorii staniliste, idee pe care Iosif Constantin Drăgan o exprimă în cuvinte puţine
şi lipsite de nuanţe: „cum erau Ana Rabinovivi-Pauker, Leonte Răutu (Rotmann), Mihail
Roller, Silviu Brucan, Teohari Georgescu, Laszlo Lukacs (Vasile Luca) sau bulgarul
Borilă etc. (...)”. Departe de a fi persecutaţi, evreii ar fi răspuns, aşadar, printr-o
răzbunare meschină ospitalităţii româneşti 35.
Pe de altă parte, toate aceste atitudini decurg din istorie şi nu din vreo anume
predispoziţie românească. A intrat în joc un mecanism care a funcţionat şi funcţionează
pretutindeni în lume. Istoria dovedeşte cât de dificilă este armonizarea unor comunităţi,
diferite prin origine, limbă, religie şi cultură. S-a văzut ce s-a întâmplat în Bosnia, unde,
privită de departe, diferenţa părea minimă36. Expansiunea populaţiei evreieşti în secolul al
33
Lucian Boia, op. cit., pag. 191-192
34
Carol Iancu, L’Encipation des jiufs de Roumanie (1913-1919), Montpellier, 1992, pag. 31-32.
35
Iosif Constantin Drăgan, Istoria Românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, pag. 267.
36
Gheorghe Anghel, The Was in Bosnia, 1992-1995, Bucharest 2001, pag. 15-25
IX – lea în spaţiul românesc, şi în special în Moldova şi în mediul urban, a fost
considerabilă. Evreii reprezentau în 1912 aproape 15% din populaţia urbană a ţării. În
Bucureşti erau 13%, în Iaşi aproape jumătate (42%), în alte oraşe din Moldova
înregistrându-se o cotă similară. Este greu de spus unde se situează „pragul de toleranţă”
şi dacă există în fond chiar antisemitism chiar fără evrei (cum se întâmplă azi în
România). Doar pe o linie de interpretare istorică – ce îi disculpă, istoriceşte vorbind atât
pe români cât şi pe evrei se poate ieşi din mitologie. Altminteri, mereu va fi cineva de
vină: românul sau evreul.
Cu Antonescu, lucrurile stau de asemenea pe linia de mijloc, după bine
cunoscutul principiu al sticlei pe jumătate goală sau pe jumătate plină, care este însă la fel
în ambele cazuri, deosebirea ţinând strict de interpretare. Nu poate fi transfigurat
Antonescu, în mod decent, într-un salvator al evreilor. Antonescu a fost antisemit, faptul
trebuie recunoscut37.
Alteritatea pozitivă este şi ea prezentă în mentalul colectiv românesc. Relevant
în acest sens este şi proverbul care circulă în lumea satelor din Ardeal „În casa neamţului
nu ştii care-i podul: toate la neamţ îs cu rânduială, să nu rămână cu burta goală”. În
această categorie sunt incluşi saşii şi sârbii, populaţii germanice aşezate, la începutul
evului mediu românesc, pe aceste meleaguri.
Aşezarea germanilor pe teritoriul transilvănean a început încă în secolul al XII-
lea (pe vremea, de după ocupaţia maghiară, a regelui Geza al II lea) şi a durat până în
secolul al XIV –lea. Autoritatea maghiară îi numea „Gachsen” (adică saşii), deşi
majoritatea dintre ei erau francofoni, de pe ambele maluri ale Rinului. Aşezaţi prin părţile
Sibiului, Bistriţei, Braşovului, erau cei mai mulţi ţărani, dar şi meşteşugari, negustori,
clerici. Cum majoritatea dintre ei s-au aşezat pe teritoriul regal, au primit drepturi regale.
În anul 1224, saşii au primit un novilegiu, prin Diploma de aur a regelui Andrei al II lea,
prin care se postula că au obligaţii doar faţă de rege (peste capul nobilimii maghiare).
Apoi în 1586, regele Matei Corvin a unit toate teritoriile locuite de saşi, formându-se aşa
numita Universitas Saxonum, o uniune administrativ – juridică a saşilor ardeleni. Vor
crea oraşe ardelene importante ca Braşov (Kronstadt), Sibiu (Hermannstadt), Cluj
(Klausenburg), Sebeş (Muhnlbach), Orăştie (Broos), Bistriţa (Bistriz), Sighişoara
37
Alexandru Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii, RAO, Bucureşti, 1998, pag. 13-56.
(Schosburg), Mediaş (Mediasch). Fireşte, nobilimea maghiară, cu deosebire de voievodul
Transilvaniei, nesocoteau libertăţile saşilor, încercând să le impună obligaţii. În
consecinţă, saşii s-au răsculat obţinând reînnoirea libertăţilor acordate mai de mult38.
Aceşti germani stabiliţi în ţările româneşti şi-au dezvoltat o cultură proprie şi
aşezăminte şcolare consolidate, contribuind, la evoluţia artei şi a ştiinţei. Încă şi astăzi,
biblioteci şi destule muzee, din ţară păstrează opere care consemnează contribuţia
germanilor la dezvoltarea culturii româneşti. Şi tot aşa se poate vorbi şi de aportul lor
înnoirea economică a ţării. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, germanul a fost, în
conştiinţa populară românească ofertantului unui model economic valabil.
Favorizate de regalitatea ungară care îi adusese pe plaiurile transilvane,
comunităţile săseşti au beneficiat de un statut foarte diferit de acela al populaţiei,
băştinaşe, ceea ce le-a conferit dintru început o notă aparte în peisajul ardelean. Situaţie
care i-a determinat, bunăoară, pe un Ion Budai Deleanu, un Gheorghe Barit sau Ion Pop –
Reteganul să privească cu o admirativă dar şi înţelegătoare invidie bunăstare burgurilor şi
satelor săseşti proteguite de oficialităţi, beneficiind de instituţii ce îngăduiau locuitorilor
să se bucure de roadele muncii lor, de preoţi instruiţi care se îngrijeau de moravurile şi de
cultivarea enoriaşilor, după cum comunitatea recunoscută din care făceau parte îi ferea de
asupriri. Iar pe un Dinicu Golescu sau Gheorghe Sion să consacre adevărate panegirice
modului de viaţă al saşilor, „în veci îmbrăcat curat”, trăind „în case de zis cu câte trei
patru odăi, geamuri pe la ferestre, jalogii văpsite”, lucrând pământul „cu cea mai mare
sârguinţă”, având grădini „adevărate raiuri pământeşti”, încât „adună nu risipesc şi de
aceea au mai mult decât celelalte neamuri”. Şi înşiruiri similare ar putea continua pe
multe coloane 39.
Nu trebuite uitată şi buna colaborare între români şi germani în timpul revoluţiei
de la 1848, deşi unele nuanţe marcate de deosebiri de ţel s-au păstrat, românii militând
pentru unitate naţională şi cucerirea de drepturi politice deopotrivă cu celelalte etnii,
germanii urmărind consolidarea situaţiei lor, pentru ca să nu fie dezavantajate din cauza
disputei dintre maghiari şi români.
După crearea României Mari, diferitele grupuri germane făceau acum, parte din
aceeaşi ţară, saşii acordându-şi adeziunea la actul Unirii, treptat asigurându-se o bună
38
Alexandru Mihai Stoenescu, op. cit., pag. 490-499.
39
Theodor Nagler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Ediţia a II a, Editura 1992, pag. 97-117.
colaborare cu statul român. În 1940, minoritatea germană cucereşte statutul de grup etnic
german, dorit încă din 191840.
În timpul celui de-al doilea război mondial, mai ales după retragerea trupelor
române şi germane de pe teritoriul sovietic, mulţi germani au fost transferaţi din armata
română în Wermatcht continuând lupta şi după actul politic de la 23 august 1944, apoi
după demobilizare, rămânând în Germania, fără familie. Acesta a fost motivul imediat al
deportării, de către sovietici, a peste 70.000 de saşi şi şvabi la muncă silnică în URSS
unde cei mai mulţi dintre ei au decedat. După 1950, germanii din România au reprimit
dreptul de vot şi din 1956 casele şi curţile din mediul rural. A început apoi emigrarea
masivă a germanilor în Republica Federală a Germaniei.
Astăzi, germanii din România sunt din ce în ce mai puţini. Cu cât coborâm în
timp, revenirea în prezent nu poate fi decât mai dureroasă: dacă, spre exemplu la
recensământul din februarie 1956 mai erau încă înregistraţi (la capătul unui deceniu care
are propria lui poveste, tristă, germanii din România ...) ceva peste 384 de mii de etnici
germani (reprezentând atunci 2,1% din total), la recensământul din ianuarie 1992 mai
erau în România sub 120 de mii de germani, echivalentul a 0,5 procente din populaţia
ţării.
Nu este vina nimănui, aparent, sau cel puţin, nu este vina nimănui dintre cei
aflaţi încă în viaţă. Sau s-ar putea spune şi aşa – este vina tuturor: a germanilor care au
plecat, a germanilor care nu s-au născut şi a tuturor celorlalte naţionalităţi conlocuitoare
care au acceptat ca germanii să fie, întrucâtva, vânduţi de stat în ultimele decenii ale
regimului comunist.
Germanii reprezintă etnia a cărei plecare este regretată de toate celelalte etnii
alături de care au trăit timp de secole. Oricâte disensiuni ar purta cu ei românii şi
maghiarii, şi unii şi alţii se întâlnesc, în fond, în acelaşi regret în faţa plecării saşilor şi
şvabilor de lângă ei. Cauzele „dezrădăcinării germanilor din România sunt multiple. Cu
siguranţă se poate spune că în cele mai multe cazuri nu a fost vorba de plecări forţate; în
fond germanii noştri au plecat spre rude, spre prieteni, în mare spre pământul strămoşilor
lor. Pe de altă parte, oricând se poate demonstra că plecarea a fost, totuşi, forţată: forţată
de insecuritatea păstrării coordonatelor tradiţionale ale etniei şi de o depreciere constantă

40
Theodor Nagler, Op. cit., pag. 132.
a vieţii. Ce a rămas în urma lor, ar fi iarăşi multe de discutat. La prima vedere, au mai
rămas câteva obiceiuri folclorice, bune pentru uzul televiziunilor, la emisiunile de limba
germană sau la programele de ştiri. Au rămas cu siguranţă multe case goale.
Oricât de puţini (sau de mulţi) germani vom avea în jurul nostru semnele trecerii
lor pe lângă noi, automatismele raportării la neamţul clişetizat (blond ochelarist, ordonat,
muncitor, bun familist şi prezent la biserică duminica ş.a.m.d) aşa cum au rămas întipărite
în memoria comună a românului şi a celorlaltor etnii.
„Tatãl ar trebui sã fie saş, ungurul bucătar şi românul gospodar. Acum nu merge
familia pentru că tatăl e român, nu german”, este răspunsul dat de o studentă româncă
din Sibiu la întrebarea „Dacă România ar fi o familie, ce loc ar ocupa fiecare naţionalitate
în cadrul acestei familii?”41. Simţul comun ne face să recunoaştem că există mult adevăr
în acest răspuns.
În vederea sensibilizãrii faţă de ideea de participare şi parteneriat şi a încercării de
punere a ei în practică, cunoaşterea imaginii pe care fiecare etnie o are despre sine şi
despre alţii, ca şi cunoaşterea imaginii pe care majoritatea o are, sunt necesare pentru
structurarea unor strategii care să echilibreze frustrările, favoritismul de grup, iluziile
psihosociale. În acelaşi timp, este necesară mobilizarea liderilor minorităţilor – mai ales
în cazul romilor – spre dezvoltarea unor relaţii nonconflictogene cu majoritatea şi între
ele, bazate pe strategii raţionale şi pe definirea interesului comun. Diferiţi factori
contribuie la stabilirea acestor strategii. Unii ţin de istoria negativã a unor relaţii sau de
ignorarea reciprocă, alţii ţin de dimensiuni ale prezentului : sărăcia, polarizarea socială,
influenţa experienţelor din alte ţări şi dezbaterile în contexte extranaţionale, lipsa unor
proiecte pe termen scurt, mediu sau lung etc. Comunicarea interetnică nu se exprimã la
români în forme care să asigure participarea la acelaşi nivel de conştientizare a actorilor
sociali de etnii diferite şi nici la nivelul populaţiilor etnice. Mobilizarea etnică este la
români inegală atât în intensitate, cât şi în substanţa motivaţiei care o face să se
manifeste.

41
Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., pag. 143.