METODA OBSERVAŢIEI SOCIOLOGICE

Observaţia stă la baza oricărui proces de cunoaştere şi deci a oricărei cercetări

ştiinţifice. Nu este, desigur, vorba de observaţia cotidiană, contingentă şi spontană. Toţi
oamenii „observă” zilnic, în toate împrejurările (pe stradă, în tramvai, în birou, în atelier
ş.a.m.d.). o astfel de observaţie este naivă, în opoziţie cu cea ştiinţifică. Ceea ce
deosebeşte observaţia ştiinţifică de cea naivă, sunt următoarele caracteristici:
 este ghidată de o ipoteză;
 este intenţională, adică este subordonată unui scop precis şi explicit de cercetare;
 este sistematic planificată, adică nu are loc întâmplător;
 este selectivă, adică orientată spre anumite obiecte, concentrată pe anumite
aspecte ori pe un anumit număr de însuşiri;
 este în mod sistematic înregistrată şi pusă în legătură cu propoziţii mai generale
(astfel, observaţia devine o simplă adunare de date mai mult sau mai puţin
interesante, care însă nu spun nimic);
 este supusă verificării şi controlului în ceea ce priveşte: validitatea; fidelitatea;
precizia.
Am putea adăuga faptul că observaţia naivă poate furniza doar anumite percepţii,
impresii, şi date lipsite de semnificaţie, în timp ce observaţia ştiinţifică produce
cunoştinţe. Metoda observaţiei este cea mai veche metodă şi prezintă pentru sociologie –
ca şi pentru celelalte ştiinţe – o metodă de bază. Deşi foarte veche, observaţia nu este
deloc o metodă învechită, ci – aşa cum au demonstrat cercetări recente – ea îşi păstrează
intactă valabilitatea, mai mult chiar, ea dovedeşte acuitatea observaţiei ştiinţifice,
sociologul Robert K. Merton a pus-o în legătură directă cu noi funcţii de cunoaştere,
proprii acestei metode, prin care un loc privilegiat îl ocupă serendipitatea. Fenomenul
denumit de Robert K. Merton serendipitate constă în relevarea unor fapte neaşteptate,
aberante şi capitale, care contravin ipotezei iniţiale, dar care au rolul să reorienteze
cercetarea către noi ipoteze, ceea ce poate conduce în final la îmbogăţirea cunoaşterii.
 Metoda observaţiei în general este definită adesea ca o contemplare sau constatare
a faptelor, fără ca cercetătorul să modifice condiţiile desfăşurării acestora. În actualul
stadiu de dezvoltare a ştiinţei, observaţia se prezintă, în urma continuei perfecţionări, ca o
metodă care nu presupune neapărat pasivitate din partea cercetătorului. În sociologie,
vrând-nevrând, cercetătorul, atunci când foloseşte metoda observaţiei, se inserează în
sistemul social studiat şi cel mai adesea este implicat în forme şi grade diferite în acesta.
Implicaţia poate fi sesizată cel mai bine în cazul aşa-numitei observaţii participante.
Metoda observaţiei sociologice este acel demers ştiinţific caracterizat prin
relevarea empirică a realităţii, observatorul adoptând o atitudine fie de spectator, fie de
participant, fie de experimentator. De fapt, cele trei atitudini posibile în procesul de
observaţie sugerează trei tipuri de observaţie fundamentale.
1. După criteriul „mediul înconjurător” observaţia poate fi de laborator (când
subiecţii sunt observaţi în condiţii artificiale) sau de teren (când subiecţii sunt observaţi în
mediul lor obişnuit).
2. După gradul de structurare, se distinge:
a). Observaţia structurată, care cuprinde cele mai formalizate tipuri de observaţie
caracterizate prin: existenţa unui plan de observaţie bine structurat, care lasă
observatorului o libertate de iniţiativă şi de decizie foarte redusă; presupune existenţa
unor ipoteze precise şi explicit formulate; se realizează, de obicei, „ruptura verbală” între
cele două sisteme implicate în procesul observaţiei (sistemul-observator şi sistemul
obiectiv); comportamentul observatorului este mai mult receptiv.
b). Observaţia non-structurată asigură observatorului o mai mare libertate de a
decide în cadrul general al cercetării. Dar şi acest tip de observaţie presupune un protocol
de observaţie, ceea ce înseamnă un anumit grad de structurare şi implicit de control
asupra comportamentului cercetătorului.
3. Dacă folosim drept criteriu gradul de libertate lăsat observatorului, vom
deosebi:
a). Observaţia liberă, care asigură o relativă libertate în ceea ce priveşte luarea de
decizii, dar în limite permise de planul general al cercetării;
b). Observaţia controlată, care impune o disciplină mai rigidă observatorului.
 4. După poziţia cercetătorului faţă de sistemul studiat, există două tipuri:
a). Observaţia obiectivă (denumită şi observaţie nonparticipantă) presupune un
observator obiectiv, care efectuează observaţia „din afară”, adoptând un rol de spectator
(ca urmare, lipseşte interacţiunea dintre observator şi membrii grupului studiat);
b). Observaţia participantă obligă pe observator să adopte rolul de actor social
înlăuntrul sistemului studiat.
Cele două tipuri de observaţii sunt complementare. Deoarece nici un observator
nu poate să desfăşoare simultan observaţii externe şi interne, adică să fie şi spectator şi
actor, se pot îmbina cele două tipuri prin observatori diferiţi.
Să presupunem efectuarea unei cercetări de sociologie industrială bazată în
exclusivitate pe metoda observaţiei. În acest caz, cercetarea va trebui să parcurgă anumite
etape. De menţionat că folosirea observaţiei obligă la parcurgerea tuturor etapelor şi în
cadrul acestora a tuturor fazelor unei cercetări clasice:
 pregătirea sau etapa de proiectare a cercetării;
 colectarea datelor;
 analiza şi interpretarea datelor;
 raportul final (etapa terminală).
În acest sens se spune că observaţia este cea mai completă metodă.
În etapa pregătitoare se parcurg următoarele faze, întocmai ca şi în celelalte tipuri
de cercetare:
- formularea problemei;
- formularea ipotezelor;
- elaborarea paradigmei teoretice;
- traducerea conceptelor în indici;
- stabilirea instrumentelor de lucru;
- verificarea prealabilă a uneltelor muncii de observare;
- instruirea observatorilor;
- definitivarea proiectului de cercetare, care va deveni planul de lucru.
Specificarea metodei observaţiei se învederează încă din această etapă din două
puncte de vedere. Întâi, nu se recurge la eşantionare (studiindu-se de obicei grupuri de
muncă) sau cel mult la eşantioane mici. În al doilea rând, instrumentele de lucru ale
metodei observaţiei sunt numeroase şi specifice.
Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei:
Scheme de clasificare a materialului. Observatorul va trebui, în etapa colectării
datelor, să împartă materialul observat pe anumite tipuri sau categorii.
Esenţa metodei observaţiei se relevă în mod pregnant o dată cu rezolvarea celei
mai importante probleme din cadrul procesului de colectare a datelor: definirea rolului pe
care trebuie să-l adopte observatorul în grupul studiat. În etapa de recoltare a datelor,
observatorul nu este un simplu colector de date, un colector pasiv de observaţii. Mai
mult, observatorul are de jucat în această etapă nu numai un rol de cercetător, ci şi un rol
social.
În desfăşurarea procesului de observaţie, observatorul poate să-şi aleagă trei roluri
principale şi deci să se prezinte într-una din următoarele trei ipostaze: observator
spectator; observator participant; observator experimentator.
Când sociologul este spectator, el foloseşte unul din tipurile observaţiei obiective
(non-participante). Din punct de vedere metodologic, adoptarea rolului de spectator nu
înseamnă nici pasivitate, nici contemplare. Pentru a culege date, cercetătorul va trebui
oricum să ia contact cu obiectul de studiu, cu grupul social supus observaţiei. Ceea ce
caracterizează observaţia obiectivă în care observatorul este spectator nu este deci lipsa
de contact între cele două sisteme (sistemul observator şi sistemul observat), ci faptul că
lipseşte interacţiunea între cele două sisteme, că observatorul nu se amestecă în procesele
ce se desfăşoară în grup, că nu devine parte componentă a sistemului studiat (chiar dacă
pătrunde în sistem).
Într-un cuvânt, în ipostaza de spectator, observatorul are o poziţie externă faţă de
grupul studiat şi – de obicei – nu se angajează în relaţii de interacţiune cu membrii
grupului.
O problemă specială, specifică observaţiei non-participante este următoarea:
cercetătorul trebuie sau nu să-şi declare calitatea de observator? În funcţie de răspunsul la
această întrebare, cercetătorul va opta pentru unul din cele două subtipuri ale observaţiei
obiective: 1) observaţia mărturisită; 2) observaţia disimulată. Deci observatorul
dezangajat, obiectiv, spectator poate să-şi joace rolul în mod disimulat (nemărturisit) sau,
dimpotrivă, mărturisit. Se ridică însă problema avantajelor şi dezavantajelor.
Observaţia disimulată a fost folosită de multe ori, dar – aşa cum o dovedeşte
istoria cercetării empirice în sociologie – nu i se datoreşte nici un studiu remarcabil. De
altfel, disimularea pune observatorului serioase probleme de etică. Observatorul din
timpul celei din urmă experienţe de la uzinele Hawthrone, plasat la un birou din fundul
sălii de observaţie, practica observaţia mărturisită, ceea ce n-a influenţat negativ asupra
rezultatelor cercetării. Oricum s-ar situa faţă de sistemul (grupul) studiat, oricât de
obiectivă ar fi atitudinea de spectator, există totuşi pentru observator pericolul unei
implicaţii personale, ceea ce poate duce la diminuarea obiectivităţii ştiinţifice. Cu alte
cuvinte, există pericolul ca cercetătorul să se transforme din observator non-participant,
în participant non-observator.
Participarea îl obligă pe observator să adopte un rol în grupul pe care-l studiază. A
alege şi a juca unui rol social în sistemul studiat, ridică o serie întreagă de probleme:
- cum să fie primit observatorul în grup;
- cum se asigură el că în timpul desfăşurării procesului de observaţie nu va „ieşi
din rol”, ceea ce ar compromite cercetarea;
- cât de departe trebuie să meargă identificarea, cât de intensă trebuie să fie
participarea, ţinând seama că în cazul unei identificări complete va fi greu să-şi menţină
obiectivitatea;
- o participare prea intensă a observatorului devine problematică şi datorită
faptului că prin această participare se poate modifica însuşi grupul observat (mai ales în
cazul grupurilor mici). Acest pericol creşte atunci când trebuie dezvăluită participarea
observatorului (observaţia participantă mărturisită).
În această privinţă există un set de norme de comportament pentru observatorul
participant, formulate sub formă de reguli ale observaţiei participante. Iată aceste reguli
pe care William White le adresează sociologului observator:
 explicaţia pe care o daţi despre rolul vostru trebuie să fie scurtă şi simplă,
declaraţi totuşi că aţi fi bucuros să daţi mai multe detalii oricui ar fi interesat;
  explicaţia trebuie să fie îndeajuns de generală pentru a acoperi toate
categoriile de muncă pe care doriţi să le efectuaţi. În felul acesta, activităţile ulterioare
vor părea rezonabile, fără a mai fi nevoie de noi explicaţii;
 căutaţi întâi sprijinul persoanelor – cheie, căci şi ceilalţi îşi vor modela
atitudinea după aceste personaje;
 căutaţi printre persoanele studiate pe aceia care sunt ei înşişi observatori abili
şi care sunt bine plasaţi pentru a observa. Dacă veţi reuşi să-i interesaţi în cercetarea
voastră, ei vă vor fi de un ajutor inestimabil, atât pentru colectarea faptelor cât şi pentru
interpretarea observaţiilor. Este ceea ce etnologul numeşte informatorul privilegiat;
 nu urmăriţi o „asimilare” totală. Acest lucru nu este nici posibil, nici de dorit;
 nu este necesar să luaţi parte la toate acţiunile grupului (sau să vă comportaţi
identic cu membrii acestuia), ci este suficient să daţi dovadă de interes faţă de activităţile
grupului;
 nu fiţi zgârcit cu timpul dv. şi întreţineţi contacte frecvente. Observaţia nu va
relevă prea multe lucruri, atâta timp cât nu ve ţi fi „trăit” cu oamenii un anumit timp.
Evitaţi însă să luaţi parte la vreun conflict care scindează grupul.
Observatorul experimental merge mai departe decât observatorul participant
intervenind:
- pentru a izola o variantă (ca în cazul clasic al experimentului);
- în scop terapeutic, ca în observaţia „sociometrică”;
- în scopul schimbării comportamentului grupului, ca în cazul aşa-numitei
observaţii active (action research), preconizate de Kurt Lewin.
În ceea ce priveşte celelalte două etape ale observaţiei (etapa analizei şi etapa
finală), nu sunt de semnalat particularităţi. Adâncirea cercetării diferitelor zone ale
socialului impune necesitatea efortului conjugat al mai multor metode şi implicit
împrumutul de tehnici între metode. Astfel, metoda observaţiei recurge tot mai frecvent la
tehnici experimentale, care duc mai departe procesul cunoaşterii, sporind în acest fel
eficienţa diferitelor tipuri ale metodei observaţiei. Rezultat al acestor interferenţe –
observaţia se practică astăzi cel mai adesea în condiţii experimentale, aşa cum este cazul
cu cercetările întreprinde de Elton Mayo, Kurt Lewin, Jacob Moreno etc.