Cuprins

1. Aspecte generale privind infracţiunea................................................................................................... 2

1.1. Definiţie. Trăsături esenţiale. ............................................................................................................. 2
1.2. Conţinutul infracţiunii ........................................................................................................................ 5
1.3. Perspective legislative ...................................................................................................................... 10
2. Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare a activităţii infracţionale ...................................... 11
2.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii ....................................................................... 11
2.2. Formele atipice ale infracţiunii ........................................................................................................ 12
2.3. Perspective legislative ...................................................................................................................... 12
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................... 14

1
 1. Aspecte generale privind infracţiunea

1.1. Definiţie. Trăsături esenţiale.

Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
delegea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C.pen.).Definiţia legală
relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie infracţiune:

• fapta care prezintă pericol social;

• fapta săvârşită cu vinovăţie;

• fapta prevăzută de legea penală.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre
acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru
ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal, delimitându-se astfel, atât de
faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar extrapenal (spre exemplu,
contravenţiile,abaterile disciplinare), dar şi de faptele licite.

Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social.

Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune
prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse (art. 18 C.pen.). Fapta incriminată este o faptă periculoasă
pentru societate, de natură să lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală,
pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă).

Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme, distingând între pericolul
social abstract şi pericolul social concret. Pericolul social abstract este avut în vedere şi apreciat
de legiuitorul penal cu ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii, cum ar fi:
importanţa valorii sociale ocrotite, gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) şi se reflectă în
specia de pedeapsa prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. Pericolul social concret
caracterizează infrcţiunea ca faptă concretă săvârşită şi se apreciază de instanţă potrivit unor
criterii legale, obiective şi subiective, referitoare la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de
împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de
scopul urmărit, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Pericolul social concret se
reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea
acesteia ţinându-se cont la stabilirea şi aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C.pen. reprezintă unul
dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei).Este posibil ca, o faptă – deşi

2
prevăzută de legea penală -, analizată în concret, să nu prezinte gradul de pericol social al unei
infracţiuni, să nu corespundă conceptului de infracţiune potrivit art. 17, 18 C.pen. şi, pe cale de
consecinţă, să nu fie necesară aplicarea unei pedepse.

Art. 18¹ alin.1 C.pen. prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni. Aprecierea în concret a lipsei pericolului social al infracţiunii în cazul comiterii unor
fapte prevăzute de legea penală, conduce organele judiciare penale – după caz, procurorul sau
instanţa – la aplicarea unei măsuri extrapenale, ca sancţiune cu caracter administrativ (mustrare,
mustrarecu avertisment, amendă de la 10 lei – 1.000 lei) Orientarea generală a instanţelor noastre
– ca practică înregistrată sub Codul penal din1968 odată cu introducerea art. 18¹ – relevă
reţinerea anumitor criterii care au cântărit în aprecierea că fapta nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni, dintre care menţionăm: valoarea redusă a prejudiciului, starea de boală
a făptuitorului, comportarea bună a acestuia în faţa instanţei, în familie, la locul de muncă ş.a.,
chiar dacă inculpatul a mai suferit şi alte condamnări în trecut; dimpotrivă, nu s-a făcut aplicarea
dispoziţiilor ce reglementează fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni în cazul
faptelor săvârşite de inculpaţ icu antecedente penale multiple (3,4,5 infracţiuni) ori în ipoteza
comiterii faptelor în condiţii agravante, chiar dacă inculpaţii au dat dovada unei comportări bune
la locul de muncă, în familieetc.

Infracţiunea – faptă săvârşită cu vinovăţie.

Fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie
când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu praeter intenţie.

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în doctrina penală vinovăţia este definită ca fiind

atitudinea psihică a persoanei ce constă într-un act de conştiinţă şi voinţă faţă de faptă şi urmările
ei. Vinovăţia presupune existenţa a doi factori, factorul intelectiv (de conştiinţă) şi factorul
volitiv (de voinţă). Legea consacră – în art. 19 – formele vinovăţiei penale şi modalităţile lor
normative.

Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate fiind
infracţiuni intenţionate (spre exemplu, infracţiunile de omor, furt, viol, trădare, luare de
mită,delapidare etc.).Prevăzută în art.19 alin.1 pct.1 C.pen., fapta este săvârşită cu intenţie când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui (intenţia directă) sau, deşi nu-l
urmăreşte,acceptă posibilitatea producerii sale (intenţia indirectă). În ambele modalităţi
normative ale intenţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat care este unul cert, sigur
că se va produce şi este urmărit – în cazul intenţiei directe –, spre deosebire de rezultatul
eventual, probabil că se va produce, dar acceptat în cazul intenţiei indirecte (denumită în doctrină
şi intenţie eventuală).De regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu
distinge între modalităţile normative, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de

3
săvârşire cu intenţie directă sau indirectă. Sunt însă şi infracţiuni caracterizate exclusiv de
intenţia directă, prin includerea unui scop pe latura subiectivă (cum ar fi în cazul infracţiunii de
furt) sau dată fiind însăşi natura faptei (cazul infracţiunii de viol). Doctrina reţine şi alte
modalităţi ale intenţiei, dintre care menţionăm: intenţie spontană sau premeditată; intenţie iniţială
sau supravenită; intenţie simplă sau calificată; intenţie unică sau complexă; intenţie determinată
sau nedeterminată.

Culpa, prevăzută în art. 19 alin. 1 pct. 2 C.pen., fapta este săvârşită din culpă când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce (culpa cu prevedere) sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă (culpa fără prevedere). În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei
sale, pe care nu-l acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui,
sperând că nu se va întâmpla. În această situaţie, infractorul se bazează pe anumiţi factori
(obiectivi sau/şisubiectivi), însă are loc o supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de aceşti
factori – ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat neproducerea rezultatului –, rezultatul
survenind şi fiindu-i imputabil conform acestei modalităţi a culpei. Se observă diferenţe în raport
de intenţie – în modalitatea intenţiei indirecte – unde rezultatul este acceptat, ceea ce înseamnă
adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către infractorul care nu se bazează pe nimic, nu ia nici o
măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului, ceea ce atrage şi o periculozitate socială
sporită. Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise, în
condiţiile în care persoana căreia fapta îi este imputată ca infracţiune din culpă în această
modalitate, avea atât obligaţia cât şi posibilitatea prevederii rezultatului. Şi în cazul acestei forme
de vinovăţie doctrina reţine şi alte modalităţi, după cum culpa se referă la acţiunea sau inacţiunea
comisă (culpa in agendo sau in omittendo); după gradul de intensitate (culpa gravă, uşoară sau
foarte uşoară). Dintre faptele incriminate în baza culpei, menţionăm, spre exemplu, infracţiunile
de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă, neglijenţa în serviciu
ş.a. Intenţia depăşită (denumită şi praeter intenţie) există atunci când rezultatul mai grav produs
printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului. Praeterintenţia
reuneşte în structura sa atât intenţia cât şi culpa, caracterizându-se prin aceea că infractorul
prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate
sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu sevor produce sau nu
le-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să le prevadă. Deci, în structura complexă a praeterintenţiei,
se pot reuni modalităţile normative sub care se înfăţişează intenţia şi cupla.Sunt incriminate în
baza praeter intenţiei, spre exemplu, infracţiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală
gravă sau moartea victimei ş.a.

4
 Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală.

Această trăsătură esenţială decurge din principiul fundamental al legalităţii incriminării

înscris în art. 2 C.pen., ca faptă prevăzută de lege, infracţiunea fiind consacrată în partea specială
a Codului penal sau în legi penale incriminatoare (legi speciale cu dispoziţii penale).În concluzie,
fapta care întruneşte cumulativ trăsăturile esenţiale – ca faptă prevăzută de legea penală, ce
prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie – constituie infracţiune. Lipsa uneia
dintre trăsăturile esenţiale exclude existenţa infracţiunii. Sunt noţiuni echivalente celei de
infracţiune, cea de faptă penală sau ilicit penal. Subliniem faptul că înainte de toate, infracţiunea
este o faptă prevăzută de legea penală(evidenţiindu-se aspectul său juridic) care trebuie să
întrunească şi trăsăturile referitoare la pericolul social şi săvârşirea cu vinovăţie, trăsături ce
relevă şi aspectul material cât şi pe cel moral al faptei ce constituie infracţiune.

1.2. Conţinutul infracţiunii

În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 17 alin. 1 C.pen.), după cum s-a arătat,
ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde un
număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii între
tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de alte
infracţiuni. Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi
subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni(care determină un anumit tip de infracţiune).

Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă –

permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. Sub acest aspect, nu trebuie
confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al
infracţiunii (structura infracţiunii), interesând în acest caz condiţiile infracţiunii şi elementele
constitutive.

Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale
de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi subiecţii infracţiunii, latura
obiectivă şi latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de
incriminare).Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi subiecţii.
Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi relaţiile sociale
apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate sau
puse în pericol prin săvârşirea acestora. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme:

 obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură,vătămate
de o grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C.pen.
pe un număr de 11 titluri în vigoare.

5
  obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.

Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific.În cazul anumitor infracţiuni se

întâlneşte şi un obiect material care constă în lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă
activitatea infracţională. Prezintă obiect material,spre exemplu, infracţiunile de omor (corpul
persoanei în viaţă), infracţiunea de furt (bunul mobil sustras) ş.a. Sunt denumiţi subiecţi ai
infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, deosebind două categorii,
respectiv, subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii poate fi o
persoană fizică sau juridică, persoană care, îndeplinind condiţiile legii, săvârşeşte fapta penală.
Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să
îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale), şi anume: o anumită limită de
vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre şi acţiune. În ceea ce priveşte limitele răspunderii
penale, art. 99 C.pen. prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal,
iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit
fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârstade 16 ani răspunde penal potrivit legii.

Pe planul reglementărilor penale, starea de minoritate se reflectă, pe de o parte, ca o cauză

care înlătură caracterul penal al faptei, interesând categoria minorilor nerăspunzători penal, lipsiţi
de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât şi pe segmentul de vârstă cuprins
între14 şi 16 ani), pe de altă parte, ca o cauză de diferenţiere a răspunderii penale faţă de cea a
infractorilor majori, în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani
şidiscernământ dovedit în săvârşirea faptei şi al celor care au împlinit vârsta de 16
ani).Responsabilitatea nu este definită de legea penală care defineşte însă
iresponsabilitatea(potrivit art. 48) consacrată ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Prin responsabilitate – ca stare normală a persoanei care a împlinit vârsta de 16 ani – se

înţelege capacitatea acesteia de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, precum şi de a fi
stăpână pe ele. Condiţia libertăţii de hotărâre şi acţiune implică săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală ca infracţiune, cu excluderea oricăror acte de constrângere fizică sau morală
exercitate asupra persoanei. Codul penal – în art. 46 – consacră, de asemenea, drept cauze care
exclud infracţiunea – prin înlăturarea caracterului penal al faptei – constrângerea fizică şi
constrângerea morală. Majoritatea infracţiunilor angajează răspunderea penală (în calitate de
autor sau ca participant) a persoanelor fizice ce le comit şi care îndeplinesc, la data săvârşirii
lor,condiţiile generale mai sus menţionate. Sunt însă şi unele infracţiuni denumite infracţiuni
proprii (sau cu subiect special) – în cazul cărora, legea impune şi condiţii speciale, subiectul
activ fiind un subiect special. Condiţia specială priveşte o anumită calitate pe care trebuie să o
întrunească persoana ce va trece la executarea faptei, calitate specială care trebuie să existe la

6
data comiterii acesteia. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 215¹
C.pen.),subiectul activ este calificat prin calitatea de funcţionar.

Potrivit concepţiei legiuitorului Codului penal actual şi persoana juridică poate fi subiect
activ al infracţiunii. Legea reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice
potrivit art. 19¹alin. 1 C. pen., care prevede că „persoanele juridice, cu excepţia statului,
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat,răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie prevăzută delegea penală”.

Se consacră un model de răspundere penală directă şi generală, ceea ce înseamnă că persoana

juridică poate să comită, în principiu orice infracţiune – ca faptă incriminată în partea specială a
C. pen. sau în legi speciale – în calitate de autor sau ca participant, urmând a se stabili pe caz
concret dacă sunt realizate condiţiile de angajare a răspunderii penale a persoanei juridice pentru
fapta proprie.În ceea ce priveşte sfera persoanelor juridice care răspund penal, legiuitorul
distinge între persoanele de drept public şi cele de drept privat, acestea din urmă fiind cele care,
de regulă,răspund penal.

În cazul persoanelor juridice de drept public, regula este aceea că ele nu răspund penal, cu
excepţia instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care poate face obiectul domeniului
privat. Excepţiile instituite referitoare la persoanele juridice de drept public care nu răspund
penal (statul, autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat) îşi găsesc justificare – în aprecierea doctrinei – întrucât
antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută sau ar avea consecinţe
negative asupra societăţii, care trebuie protejată împotriva faptelor periculoase, iar prin
sancţionarea acestora s-ar ajunge, practic, la sancţionarea societăţii, care ar avea de suferit ca
urmare a lipsei unor servicii vitale din partea acestor entităţi. Infracţiunile care pot antrena
răspunderea penală a persoanei juridice sunt faptele penale săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

După cum se menţionează în doctrină, în cazul primei categorii de infracţiuni – cele

săvârşiteîn realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice – se vor include infracţiunile
privind concurenţa, infracţiunile privind regimul unor activităţi economice, infracţiunile privind
protecţia mediului etc.; în categoria infracţiunilor comise în interesul persoanei juridice se vor
regăsi infracţiuni susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice (prin obţinerea unui profit,
dar şi ca evitare a unei pierderi), spre exemplu: infracţiuni contra patrimoniului,infracţiuni de
corupţie ş.a.; infracţiunile comise în numele persoanei juridice sunt infracţiuni cese comit în
procesul organizării activităţii şi funcţionării persoanei juridice.

Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată, în principiu, prin fapta oricărei
persoane fizice – din conducerea persoanei juridice, prepus al persoanei juridice, orice persoană

7
aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană ce are o relaţie de fapt sau de
drept cu persoana juridică – care a acţionat în realizarea obiectului de activitate al persoanei
juridice, ori în interesul sau în numele acesteia.

O altă condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice este săvârşirea faptei cu forma de
vinovăţie prevăzută de legea penală (intenţie, culpă sau praeter intenţie), în stabilirea vinovăţiei
urmând a se avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică. Potrivit art. 19¹
alin. 2 C.pen., care prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod lasăvârşirea aceleiaşi infracţiuni,
legiuitorul consacră cumulul de răspunderi penale.Reglementând răspunderea penală a persoanei
juridice, legiuitorul stabileşte şi cadrul general al pedepselor aplicabile persoanei juridice,
potrivit art. 53¹ care prevede pedeapsa principală a amenzii şi pedepsele complementare care
sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte de lucru
ale persoanei juridice; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice; afişarea sau
difuzarea hotărârii de condamnare.

În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, acesta poate fi o persoană fizică sau
juridică, chiar şi statul. De regulă, subiectului pasiv i se cere ca o condiţie generală, cea de a fi
titularul valorii sociale ocrotite penal, căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. În
cazul unor infracţiuni, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate, spre exemplu:
în cazul infracţiunii de ultraj (art. 239), subiectul pasiv poate să fie numai un funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii îl reprezintă totalitatea condiţiilor privitoare la fapta

incriminată, aşa cum este descrisă de legiuitor, atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv.Conţinutul
constitutiv este structurat pe două laturi denumite latura obiectivă şi latura subiectivă care se află
într-o relaţie de interdependenţă.Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii,
respectiv: elementul material, urmarea (sau rezultatul) şi raportul de cauzalitate. Lipsa unuia
dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective atrăgând, pe cale de consecinţă,
inexistenţa infracţiunii.Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin
descrierea faptei ca infracţiune sub aspectul modului de manifestare, care se poate realiza printr-
o acţiune sau inacţiune.Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în
infracţiuni comisive, care se comit prin săvârşirea de acţiuni interzise prin lege – spre exemplu,
infracţiunile de furt, viol, fals ş.a. – şi infracţiuni omisive care se comit prin inacţiune, în raport
de obligaţia legală de a face ceva, spre exemplu, infracţiunile de nedenunţare, omisiunea de a
încunoştinţaorganele juridice ş.a.

În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o singură acţiune /
inacţiune sau în două sau mai multe acţiuni/inacţiuni sau atât într-o acţiune şi o inacţiune (spre
exemplu, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. 249 C.pen.). În cazul unor
infracţiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de

8
săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază
(conţinutul infracţiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii. În acest sens, menţionăm
infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis pe drumurile
publice, infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului care se săvârşeşte în timp de război,
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se comite prin ameninţare sau acte de
violenţă ş.a.

Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de lege,
prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în rezultatul sau
urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii obiective. Sub acest aspect, infracţiunile se
clasifică în infracţiuni materiale (de rezultat) şi infracţiuni formale (de pericol).

Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie expres
rezultatul (spre exemplu, infracţiunea de omor care atrage ca rezultat – moartea
victimei,infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material).

Infracţiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar
elementul material, nu şi rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea acestor
infracţiuni nu este atrasă o consecinţă, urmarea constând în aceste cazuri într- o stare de pericol
creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu, infracţiunile de trădare, evadare ş.a.).

Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă interes deoarece,
infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului, spre deosebire de infracţiunile
formale care se consumă în momentul realizării elementului material. Latura obiectivă a
infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element component denumit raport de cauzalitate,
înţelegându-se acea legătură cauzală dintre elementul material şi rezultatul (sau urmarea) ce s-a
produs.

Raportul de cauzalitate caracterizează toate infracţiunile, impunându-se stabilirea sa cu

exactitate în cazul infracţiunilor materiale. În privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat mai
multe teorii, determinând anumite orientări ale practicii penale. Din conţinutul infracţiunii,
alături de latura obiectivă, face parte şi latura subiectivă reprezentând totalitatea condiţiilor
cerute elementului moral.

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol
social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită
(art. 19 C.pen.). Ca latură subiectivă din conţinutul infracţiunii, vinovăţia semnifică doar acea
formă de vinovăţie cerută (prevăzută) de lege potrivit normei de incriminare a faptei. Sub
aspectul formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile, legea stabileşte - potrivit art. 19
alin. 2 şi 3 – următoarele distincţii: fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie
infracţiune numai atunci când în lege se prevede expres aceasta, iar fapta constând într-o
inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când
legea sancţionează săvârşirea ei numai cu intenţie.

9
 De regulă, legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale formei de
vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. În acest sens, latura
subiectivă a infracţiunii de omor (art. 174 C.pen.) presupune vinovăţia sub forma intenţiei care
poate fi directă sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă (art.
184C.pen.), latura subiectivă presupune culpa făptuitorului care poate fi cu prevedere sau fără
prevedere. Sunt însă şi situaţii în care legiuitorul descrie sub aspectul subiectiv fapta impunând o
formă de vinovăţie care să îmbrace o anumită modalitate normativă. Este cazul unor infracţiuni
intenţionate care pe latura subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit scop (finalitate
urmărită de făptuitor prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă pe infractor
săsăvârşească fapta). Spre exemplu, legiuitorul înscrie un scop pe latura subiectivă din conţinutul
tip al infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din conţinutul infracţiunii de
abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri latura subiectivă constând în
intenţie directă.

În concluzie, fiecare infracţiune este condiţionată de existenţa unor condiţii

preexistente(obiectul şi subiecţii infracţiunii) cât şi de existenţa unui anumit conţinut constitutiv
structurat pe cele două laturi – latura obiectivă şi latura subiectivă. Între faptele penale,
distincţiile sub aspectul conţinutului apar datorită trăsăturilor proprii, specifice ce privesc
condiţiile esenţiale de existenţă a unor fapte ca infracţiuni. Alcătuirea conţinutului infracţiunii
porneşte de la conţinutul ce o particularizează ca tip de infracţiunedenumit conţinut de bază (tip).

Pe lângă acest conţinut, infracţiunile prezintă, de regulă, şi un conţinut agravat ce constă în

realizarea conţinutului de bază la care se adaugă anumite împrejurări ca circumstanţe speciale de
calificare (agravare). Aceste împrejurări pot să privească latura obiectivă sau/şi latura subiectivă
din conţinutul infracţiunii, cum ar fi, spre exemplu, în cazul infracţiunii de furt calificat (art. 209
C.pen.) comis într-un loc public sau în timpul nopţii sau prin efracţie, exemplificând prin
circumstanţele ce privesc timpul, locul, mijloacele desăvârşire a infracţiunii. Neîntrunirea acestor
împrejurări – atunci când reprezintă condiţiile circumstanţiale – nu afectează decât varianta
calificată a infracţiunii, ce nu se realizează, fapta reprezentând însă infracţiunea în conţinutul său
de bază.

1.3. Perspective legislative

Se menţine definiţia legală a infracţiunii, însă noul Cod penal modifică ordinea în care sunt
enumerate cele trei trăsături esenţiale, acordând prioritate prevederii faptei în legea penală.

„Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este
săvârşită cu vinovăţie” (art. 17 alin. 1).Se consacră expres, alături de intenţie şi culpă, forma de
vinovăţie a praeterintenţiei(intenţia depăşită), care există atunci când rezultatul mai grav produs
printr-o acţiune sau o inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4).

10
 De asemenea, noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor
juridice potrivit dispoziţiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru
infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau
reprezentanţii acestora (alin.1). Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (alin.2).Spre
deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în cazurile
prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi de către persoanele juridice. În
partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor categorii de infracţiuni se încheie printr-
un articol cu nota marginală „sancţionarea persoanei juridice”. Spre exemplu,sancţionarea
persoanei juridice pentru infracţiunile privind manipularea genetică (art. 197) sau infracţiunile
contra protecţiei muncii (art. 242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii persoanei
(art. 216) ş.a.. Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor
juridice şi, totodată, săvârşite în numele sau în interesul acestora.Este exclusă răspunderea penală
a statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice.

2. Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare a activităţii

infracţionale

2.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii

Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni corespund unor modele, tipare legale,
prin normele de incriminare fiind consacrate diferite fapte penale care reprezintă infracţiuni
înformă consumată. Infracţiunea consumată semnifică forma tipică a infracţiunii care dă naştere
la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită, după caz, cu intenţie, culpă sau
praeterintenţie. Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile fiecărui
tip deinfracţiune. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin înfăptuirea integrală a
acţiunii materiale, atunci când se produce rezultatul prevăzut de norma incriminatoare, spre
deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul înfăptuirii integrale a activităţii
materiale. Alte distincţii apar după cum se manifestă elementul material (acţiune sau inacţiune),
în cazul infracţiunilor omisive consumarea având loc odată cu neîndeplinirea obligaţiei impusă
de lege.

Referindu-ne la infracţiunile de durată (cunoscute sub denumirea generică de infracţiune

continuă, continuată, de obicei şi progresivă), datorită specificului activităţii infracţionale care se
prelungeşte în timp, după momentul consumării – şi distinct de acesta -, momentul final
alactivităţii este cel al epuizării (Aceste aspecte urmează a fi tratate la pct. 3. – unitatea
deinfracţiune).

11
2.2. Formele atipice ale infracţiunii

În anumite cazuri, legea pedepseşte unele fapte incriminate în baza intenţiei şi din faze
anterioare momentului consumării care semnifică fie punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea (executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul), fie chiar din etapa
anterioară începutului de executare (din stadiul desfăşurării unor acte de pregătire în vederea
săvârşirii infracţiunii). Faza anterioară momentului consumării – când se realizează începutul
executării – este faza tentativei, iar anterior tentativei există faza actelor de pregătire în vederea
trecerii la executare.

Prin incriminarea activităţilor intenţionate ce constituie doar pregătirea infracţiunii sau a

celor rămase la stadiul tentativei, actele de pregătire şi tentativa devininfracţiuni care, în raport
de forma tipică a infracţiunii – faptul consumat – reprezintă forme atipice ale infracţiunii,
subordonându-se regimului acesteia.În concluzie, prin fazele de desfăşurare a unei infracţiuni
intenţionate, în doctrina penală se înţeleg acele etape succesive pe care le poate parcurge
procesul de înfăptuire a hotărâri iinfracţionale, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a
acesteia.

Se disting, astfel,următoarele faze de desfăşurare a activităţii infracţionale intenţionate:

 faza pregătirii;
 faza tentativei;
 faza consumării (infracţiunea îmbracă forma tipică);
 faza epuizării.

2.3. Perspective legislative

În concepţia legiuitorului incriminarea tentativei diferă în funcţie de gravitatea faptelor

prevăzute de legea penală ca infracţiuni tipice (în forma consumată),distingând între incriminarea
tentativei la crimă – incriminare nelimitată – şi incriminarea tentativei la delict – incriminare
limitată.

Această concepţie rezultă din prevederile art. 35 alin.1,articol potrivit căruia tentativa la
crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta. Sub
aspectul sancţionării, în partea specială a Codului penal, la sfârşitul unui titlu sau capitol dintr-un
titlu este înscris un articol cu notă marginală„sancţionarea tentativei”.

În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil, legea consacră o sancţionare diferenţiatăîn

raport cu pedepsirea infracţiunii consumate, conform sistemului diversificării de pedeapsă(regula
în materie). Pentru anumite categorii de infracţiuni de gravitate sporită, pe cale de dispoziţii
speciale s-a prevăzut şi sistemul parificării de pedeapsă (aceeaşi pedeapsă pentru tentativă ca şi

12
pentru infracţiunea consumată). Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru
tentativă, sistem operantîn sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică. Potrivit
art. 35 alin.2 se prevedecă în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă
imediat inferioarăcategoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată
(reguladiversificării), dacă legea nu prevede altfel. Prin unele dispoziţii speciale, legiuitorul
înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului parificării, în cazul infracţiunilor (crime)
contraumanităţii, al crimelor de omor (simplu şi calificat), al actelor de terorism, stabilind că
tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă
încadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă cuprinsă între minimul

special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la
jumătate (diversificarea pedepsei amenzii), dacă legea nu prevede altfel; la această pedeapsă –
potrivit art. 35 alin. 3 se pot adăuga una sau mai multe dintre pedepsele complementare, cu
excepţia dizolvării persoanei juridice.

13
BIBLIOGRAFIE

1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, Codul penal
comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007

2. Constantin Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală,

EdituraUniversul Juridic, Bucureşti, 2007

3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,Editura Universul

juridic, Bucureşti, 2007

14