Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Clasificarea Infractiunilor Update
Clasificarea Infractiunilor Update
1
1. Aspecte generale privind infracţiunea
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
delegea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C.pen.).Definiţia legală
relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie infracţiune:
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre
acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru
ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal, delimitându-se astfel, atât de
faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar extrapenal (spre exemplu,
contravenţiile,abaterile disciplinare), dar şi de faptele licite.
Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune
prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse (art. 18 C.pen.). Fapta incriminată este o faptă periculoasă
pentru societate, de natură să lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală,
pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă).
Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme, distingând între pericolul
social abstract şi pericolul social concret. Pericolul social abstract este avut în vedere şi apreciat
de legiuitorul penal cu ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii, cum ar fi:
importanţa valorii sociale ocrotite, gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) şi se reflectă în
specia de pedeapsa prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. Pericolul social concret
caracterizează infrcţiunea ca faptă concretă săvârşită şi se apreciază de instanţă potrivit unor
criterii legale, obiective şi subiective, referitoare la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de
împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de
scopul urmărit, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Pericolul social concret se
reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea
acesteia ţinându-se cont la stabilirea şi aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C.pen. reprezintă unul
dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei).Este posibil ca, o faptă – deşi
2
prevăzută de legea penală -, analizată în concret, să nu prezinte gradul de pericol social al unei
infracţiuni, să nu corespundă conceptului de infracţiune potrivit art. 17, 18 C.pen. şi, pe cale de
consecinţă, să nu fie necesară aplicarea unei pedepse.
Art. 18¹ alin.1 C.pen. prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni. Aprecierea în concret a lipsei pericolului social al infracţiunii în cazul comiterii unor
fapte prevăzute de legea penală, conduce organele judiciare penale – după caz, procurorul sau
instanţa – la aplicarea unei măsuri extrapenale, ca sancţiune cu caracter administrativ (mustrare,
mustrarecu avertisment, amendă de la 10 lei – 1.000 lei) Orientarea generală a instanţelor noastre
– ca practică înregistrată sub Codul penal din1968 odată cu introducerea art. 18¹ – relevă
reţinerea anumitor criterii care au cântărit în aprecierea că fapta nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni, dintre care menţionăm: valoarea redusă a prejudiciului, starea de boală
a făptuitorului, comportarea bună a acestuia în faţa instanţei, în familie, la locul de muncă ş.a.,
chiar dacă inculpatul a mai suferit şi alte condamnări în trecut; dimpotrivă, nu s-a făcut aplicarea
dispoziţiilor ce reglementează fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni în cazul
faptelor săvârşite de inculpaţ icu antecedente penale multiple (3,4,5 infracţiuni) ori în ipoteza
comiterii faptelor în condiţii agravante, chiar dacă inculpaţii au dat dovada unei comportări bune
la locul de muncă, în familieetc.
Fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie
când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu praeter intenţie.
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate fiind
infracţiuni intenţionate (spre exemplu, infracţiunile de omor, furt, viol, trădare, luare de
mită,delapidare etc.).Prevăzută în art.19 alin.1 pct.1 C.pen., fapta este săvârşită cu intenţie când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui (intenţia directă) sau, deşi nu-l
urmăreşte,acceptă posibilitatea producerii sale (intenţia indirectă). În ambele modalităţi
normative ale intenţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat care este unul cert, sigur
că se va produce şi este urmărit – în cazul intenţiei directe –, spre deosebire de rezultatul
eventual, probabil că se va produce, dar acceptat în cazul intenţiei indirecte (denumită în doctrină
şi intenţie eventuală).De regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu
distinge între modalităţile normative, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de
3
săvârşire cu intenţie directă sau indirectă. Sunt însă şi infracţiuni caracterizate exclusiv de
intenţia directă, prin includerea unui scop pe latura subiectivă (cum ar fi în cazul infracţiunii de
furt) sau dată fiind însăşi natura faptei (cazul infracţiunii de viol). Doctrina reţine şi alte
modalităţi ale intenţiei, dintre care menţionăm: intenţie spontană sau premeditată; intenţie iniţială
sau supravenită; intenţie simplă sau calificată; intenţie unică sau complexă; intenţie determinată
sau nedeterminată.
Culpa, prevăzută în art. 19 alin. 1 pct. 2 C.pen., fapta este săvârşită din culpă când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce (culpa cu prevedere) sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă (culpa fără prevedere). În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei
sale, pe care nu-l acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui,
sperând că nu se va întâmpla. În această situaţie, infractorul se bazează pe anumiţi factori
(obiectivi sau/şisubiectivi), însă are loc o supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de aceşti
factori – ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat neproducerea rezultatului –, rezultatul
survenind şi fiindu-i imputabil conform acestei modalităţi a culpei. Se observă diferenţe în raport
de intenţie – în modalitatea intenţiei indirecte – unde rezultatul este acceptat, ceea ce înseamnă
adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către infractorul care nu se bazează pe nimic, nu ia nici o
măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului, ceea ce atrage şi o periculozitate socială
sporită. Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise, în
condiţiile în care persoana căreia fapta îi este imputată ca infracţiune din culpă în această
modalitate, avea atât obligaţia cât şi posibilitatea prevederii rezultatului. Şi în cazul acestei forme
de vinovăţie doctrina reţine şi alte modalităţi, după cum culpa se referă la acţiunea sau inacţiunea
comisă (culpa in agendo sau in omittendo); după gradul de intensitate (culpa gravă, uşoară sau
foarte uşoară). Dintre faptele incriminate în baza culpei, menţionăm, spre exemplu, infracţiunile
de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă, neglijenţa în serviciu
ş.a. Intenţia depăşită (denumită şi praeter intenţie) există atunci când rezultatul mai grav produs
printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului. Praeterintenţia
reuneşte în structura sa atât intenţia cât şi culpa, caracterizându-se prin aceea că infractorul
prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate
sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu sevor produce sau nu
le-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să le prevadă. Deci, în structura complexă a praeterintenţiei,
se pot reuni modalităţile normative sub care se înfăţişează intenţia şi cupla.Sunt incriminate în
baza praeter intenţiei, spre exemplu, infracţiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală
gravă sau moartea victimei ş.a.
4
Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală.
În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 17 alin. 1 C.pen.), după cum s-a arătat,
ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde un
număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii între
tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de alte
infracţiuni. Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi
subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni(care determină un anumit tip de infracţiune).
Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale
de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi subiecţii infracţiunii, latura
obiectivă şi latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de
incriminare).Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi subiecţii.
Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi relaţiile sociale
apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care sunt lezate sau
puse în pericol prin săvârşirea acestora. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme:
obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură,vătămate
de o grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C.pen.
pe un număr de 11 titluri în vigoare.
5
obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.
6
data comiterii acesteia. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 215¹
C.pen.),subiectul activ este calificat prin calitatea de funcţionar.
Potrivit concepţiei legiuitorului Codului penal actual şi persoana juridică poate fi subiect
activ al infracţiunii. Legea reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice
potrivit art. 19¹alin. 1 C. pen., care prevede că „persoanele juridice, cu excepţia statului,
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat,răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie prevăzută delegea penală”.
În cazul persoanelor juridice de drept public, regula este aceea că ele nu răspund penal, cu
excepţia instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care poate face obiectul domeniului
privat. Excepţiile instituite referitoare la persoanele juridice de drept public care nu răspund
penal (statul, autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat) îşi găsesc justificare – în aprecierea doctrinei – întrucât
antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută sau ar avea consecinţe
negative asupra societăţii, care trebuie protejată împotriva faptelor periculoase, iar prin
sancţionarea acestora s-ar ajunge, practic, la sancţionarea societăţii, care ar avea de suferit ca
urmare a lipsei unor servicii vitale din partea acestor entităţi. Infracţiunile care pot antrena
răspunderea penală a persoanei juridice sunt faptele penale săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată, în principiu, prin fapta oricărei
persoane fizice – din conducerea persoanei juridice, prepus al persoanei juridice, orice persoană
7
aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană ce are o relaţie de fapt sau de
drept cu persoana juridică – care a acţionat în realizarea obiectului de activitate al persoanei
juridice, ori în interesul sau în numele acesteia.
O altă condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice este săvârşirea faptei cu forma de
vinovăţie prevăzută de legea penală (intenţie, culpă sau praeter intenţie), în stabilirea vinovăţiei
urmând a se avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică. Potrivit art. 19¹
alin. 2 C.pen., care prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod lasăvârşirea aceleiaşi infracţiuni,
legiuitorul consacră cumulul de răspunderi penale.Reglementând răspunderea penală a persoanei
juridice, legiuitorul stabileşte şi cadrul general al pedepselor aplicabile persoanei juridice,
potrivit art. 53¹ care prevede pedeapsa principală a amenzii şi pedepsele complementare care
sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte de lucru
ale persoanei juridice; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice; afişarea sau
difuzarea hotărârii de condamnare.
În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, acesta poate fi o persoană fizică sau
juridică, chiar şi statul. De regulă, subiectului pasiv i se cere ca o condiţie generală, cea de a fi
titularul valorii sociale ocrotite penal, căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. În
cazul unor infracţiuni, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate, spre exemplu:
în cazul infracţiunii de ultraj (art. 239), subiectul pasiv poate să fie numai un funcţionar public
care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o singură acţiune /
inacţiune sau în două sau mai multe acţiuni/inacţiuni sau atât într-o acţiune şi o inacţiune (spre
exemplu, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. 249 C.pen.). În cazul unor
infracţiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de
8
săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază
(conţinutul infracţiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii. În acest sens, menţionăm
infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis pe drumurile
publice, infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului care se săvârşeşte în timp de război,
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se comite prin ameninţare sau acte de
violenţă ş.a.
Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de lege,
prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în rezultatul sau
urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii obiective. Sub acest aspect, infracţiunile se
clasifică în infracţiuni materiale (de rezultat) şi infracţiuni formale (de pericol).
Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie expres
rezultatul (spre exemplu, infracţiunea de omor care atrage ca rezultat – moartea
victimei,infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material).
Infracţiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar
elementul material, nu şi rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea acestor
infracţiuni nu este atrasă o consecinţă, urmarea constând în aceste cazuri într- o stare de pericol
creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu, infracţiunile de trădare, evadare ş.a.).
Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă interes deoarece,
infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului, spre deosebire de infracţiunile
formale care se consumă în momentul realizării elementului material. Latura obiectivă a
infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element component denumit raport de cauzalitate,
înţelegându-se acea legătură cauzală dintre elementul material şi rezultatul (sau urmarea) ce s-a
produs.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol
social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită
(art. 19 C.pen.). Ca latură subiectivă din conţinutul infracţiunii, vinovăţia semnifică doar acea
formă de vinovăţie cerută (prevăzută) de lege potrivit normei de incriminare a faptei. Sub
aspectul formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile, legea stabileşte - potrivit art. 19
alin. 2 şi 3 – următoarele distincţii: fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie
infracţiune numai atunci când în lege se prevede expres aceasta, iar fapta constând într-o
inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când
legea sancţionează săvârşirea ei numai cu intenţie.
9
De regulă, legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale formei de
vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. În acest sens, latura
subiectivă a infracţiunii de omor (art. 174 C.pen.) presupune vinovăţia sub forma intenţiei care
poate fi directă sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă (art.
184C.pen.), latura subiectivă presupune culpa făptuitorului care poate fi cu prevedere sau fără
prevedere. Sunt însă şi situaţii în care legiuitorul descrie sub aspectul subiectiv fapta impunând o
formă de vinovăţie care să îmbrace o anumită modalitate normativă. Este cazul unor infracţiuni
intenţionate care pe latura subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit scop (finalitate
urmărită de făptuitor prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă pe infractor
săsăvârşească fapta). Spre exemplu, legiuitorul înscrie un scop pe latura subiectivă din conţinutul
tip al infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din conţinutul infracţiunii de
abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri latura subiectivă constând în
intenţie directă.
Se menţine definiţia legală a infracţiunii, însă noul Cod penal modifică ordinea în care sunt
enumerate cele trei trăsături esenţiale, acordând prioritate prevederii faptei în legea penală.
„Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este
săvârşită cu vinovăţie” (art. 17 alin. 1).Se consacră expres, alături de intenţie şi culpă, forma de
vinovăţie a praeterintenţiei(intenţia depăşită), care există atunci când rezultatul mai grav produs
printr-o acţiune sau o inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4).
10
De asemenea, noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor
juridice potrivit dispoziţiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru
infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice de către organele sau
reprezentanţii acestora (alin.1). Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (alin.2).Spre
deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală specializată în cazurile
prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi de către persoanele juridice. În
partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor categorii de infracţiuni se încheie printr-
un articol cu nota marginală „sancţionarea persoanei juridice”. Spre exemplu,sancţionarea
persoanei juridice pentru infracţiunile privind manipularea genetică (art. 197) sau infracţiunile
contra protecţiei muncii (art. 242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii persoanei
(art. 216) ş.a.. Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor
juridice şi, totodată, săvârşite în numele sau în interesul acestora.Este exclusă răspunderea penală
a statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice.
Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni corespund unor modele, tipare legale,
prin normele de incriminare fiind consacrate diferite fapte penale care reprezintă infracţiuni
înformă consumată. Infracţiunea consumată semnifică forma tipică a infracţiunii care dă naştere
la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită, după caz, cu intenţie, culpă sau
praeterintenţie. Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile fiecărui
tip deinfracţiune. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin înfăptuirea integrală a
acţiunii materiale, atunci când se produce rezultatul prevăzut de norma incriminatoare, spre
deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul înfăptuirii integrale a activităţii
materiale. Alte distincţii apar după cum se manifestă elementul material (acţiune sau inacţiune),
în cazul infracţiunilor omisive consumarea având loc odată cu neîndeplinirea obligaţiei impusă
de lege.
11
2.2. Formele atipice ale infracţiunii
În anumite cazuri, legea pedepseşte unele fapte incriminate în baza intenţiei şi din faze
anterioare momentului consumării care semnifică fie punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea (executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul), fie chiar din etapa
anterioară începutului de executare (din stadiul desfăşurării unor acte de pregătire în vederea
săvârşirii infracţiunii). Faza anterioară momentului consumării – când se realizează începutul
executării – este faza tentativei, iar anterior tentativei există faza actelor de pregătire în vederea
trecerii la executare.
faza pregătirii;
faza tentativei;
faza consumării (infracţiunea îmbracă forma tipică);
faza epuizării.
Această concepţie rezultă din prevederile art. 35 alin.1,articol potrivit căruia tentativa la
crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta. Sub
aspectul sancţionării, în partea specială a Codului penal, la sfârşitul unui titlu sau capitol dintr-un
titlu este înscris un articol cu notă marginală„sancţionarea tentativei”.
12
pentru infracţiunea consumată). Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru
tentativă, sistem operantîn sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică. Potrivit
art. 35 alin.2 se prevedecă în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă
imediat inferioarăcategoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată
(reguladiversificării), dacă legea nu prevede altfel. Prin unele dispoziţii speciale, legiuitorul
înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului parificării, în cazul infracţiunilor (crime)
contraumanităţii, al crimelor de omor (simplu şi calificat), al actelor de terorism, stabilind că
tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă
încadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.
13
BIBLIOGRAFIE
1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, Codul penal
comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
14