UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAȘI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
ANUL I
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

DREPT-etimologie,terminologie
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ-noțiune și condiții

Coordonator ştiinţific:
Lector Univ.Dr. Carla TOMPEA

Student:
CHIRIAC DIANA-ȘTEFANA

IAȘI
-2021-

1
 CUPRINS:

I.Notiunea dreptului;etimologie;terminologie......................................................................................pg.3

II. Raspunderea juridica; notiune, conditii..........................................................................................pg.7

III.Concluzii..........................................................................................................................................pg.13

IV.Bibliografie......................................................................................................................................pg.12

2
I.NOȚIUNEA DREPTULUI: etimologie; terminologie
Definirea dreptului a constituit o peocupare pentru multi teoreticieni ai dreptului. Nu se pune problema
de a da o definiţie general acceptată.

Diferiţi autori au definit dreptul în funcţie, mai ales, de poziţia şi orientarea lor filosofică, de şcoala sau
curentul juridic căruia i-au aparţinut.

Intre cele mai cunoscute şi frecvent evocate definiţii 1 ale dreptului din antichitatea greco-romană se
înscriu cele ale jurisconsulţilor romani Celsius şi Ulpian. Jus est ars boni et aequi, adică dreptul este arta
binelui şi echităţii spune Celsius, iar Ulpian îl defineşte prin cele trei precepte fundamentale, care stau de
altfel şi la baza definirii conceptului de justiţie.

Incercînd o grupare a diferitelor definiţii vom distinge: definiţii de nuanţă accentuat filosofică; definiţii
de nuanţă formal-normativistă; definiţii sociologice.

Din categoria definiţiilor cu nuanţe filosofice, redam pe cea dată de marele filosof german I. Kant care
porneste de la concepţia că fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil si pentru
convieţuire este necesar să intervină limitarea realizată prin drept. Dreptul este deci, după Kant, totalitatea
condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o
lege universală a libertăţii2 .

Din grupul definiţiilor cu nuanţă formal-normativistă le redăm pe cea a juriştilor Gaston Jéze şi Jean
Louis Bergel. Primul arată că "Dreptul unei ţări este ansamblul regulilor judecate ca bune sau rele, utile
sau nefaste - care la un moment dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale". J.L. Bergel
arată că dreptul este "ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult sau mai puţin organizată,
care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrangere
publică . In acelaşi sens se înscrie şi definiţia constituţionalistului francez André Hauriou -"dreptul este un
ansamblu de precepte de conduită stabilite în forma de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească
între oamenii trăind în societate, ordinea şi justiţia 3 .

Dintre unele definiţii datorate unor autori aparţinand orientării sociologice o redăm pe cea a autorul
Jean Dabin care arată că dreptul poate fi definit ca "ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin
primite şi consacrate de societatea civilă, sub sancţiunea constrîngerii publice, urmărind să realizeze în
raporturile dintre membrii unui grup, o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi
menţinerea societăţii ca instrument în slujba acestui scop .

Ca o concluzie propunem următoarea definiţie: dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate
sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile
sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este
asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice (de stat).

1
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999,pg.26-27;
2
In spiritul acestui concept M.Djuvara in,,Teoria generala a dreptului”, Bucuresti, vol.II,1930, p.586 scria ca "regula
de drept, aşadar, este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare Ia faptele externe ale persoanelor în
contact cu alte persoane";profesorul Eugeniu Speranţia consideră ca cea mai adecvată definiţie a dreptului este cea
care-1 înfăţişează ca "un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să
asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat” in ,,Introducere in filozofia dreptului”,Tipografia
Cartea Romaneasca, Cluj,1946,p.373;
3
Apud Andre Hauriou, Droit Constitutionnel, Paris, 1968, p.131;

3
 Cuvântul drept derivă din latinescul directus care evocă sensul de direct, rectiliniu, adică o regulă de
conduită, fără specificarea conţinutului.

Cuvântul “drept4” este folosit în mai multe accepţiuni. În primul rând, el înseamnă ştiinţa dreptului,
înţeleasă ca un “ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul
cărora dreptul poate fi gândit”5 .

O altă accepţiune este cea de drept subiectiv, respectiv facultatea unui subiect (persoană fizică sau
juridică) de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anume interes, legalmente protejat.

Spre deosebire de dreptul subiectiv, dreptul obiectiv, conceput ca un ansamblu de norme care organizează
viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane destinate să apere societatea de excese şi care îmbină
necesitatea şi libertatea.

Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil
imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire prin constrângere statală.

Dreptul se defineşte ca fiind ansamblul normelor generale de conduită instituite sau recunoscute
(sancţionate) de stat, exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale
în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de
constrângere a statului6 .

Spre deosebire de alte norme sociale, dreptul introduce în viaţa socială reguli de conduită obligatorii, ce
stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii societăţii a căror respectare este asigurată la nevoie, de forţa
coercitivă a puterii publice, a statului.

Dreptul este un fenomen dinamic, el îşi pune amprenta asupra relaţiilor sociale, fiind, totodată, influenţat
de aceste realităţi.

2.Aparitia si dezvoltarea dreptului

Este îndeobşte cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decât în societate şi ca orice societate ori
colectivitate umană, în general, are nevoie de organizare, ordine şi disciplină, scop în care apar anumite
reguli de conduită, norme menite a organiza convieţuirea, a armoniza şi orienta într-un anumit mod şi
sens interesele lor.

In epoca comunei primitive, de înjghebare a colectivităţilor umane, în societăţile arhaice, concomitent

cu primele forme de organizare în familie, gintă, trib, au apărut evident în mod spontan şi primele norme
în forme rudimentare ce s-au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii. în respectarea lor era
interesată întreaga colectivitate, deoarece numai astfel ea putea supravieţui.

Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex, fiind puternic impregnate de aspectul mistic,
religios. Asigurarea respectării lor era dată atît de motivaţii interne moral-religioase mistice, cît şi de
măsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi conducerea acesteia - şefii de familie, conducătorii ginţilor
şi triburilor. Şeful de trib era în acelaşi timp şi conducător militar ce se evidenţia şi prin calităţile sale
fizice în conflictele şi războaiele intertribale.

Normele de conduită au evoluat şi ele, perfecţionându-se şi adaptându-se stadiului dezvoltării sociale.

Aşa, bunăoară, dacă iniţial sancţiunea ce se aplica pentru violarea gravă a normelor de convieţuire era
răzbunarea sângelui, treptat s-a trecut la sancţiunea expulzării din gintă sau trib, pentru ca, apoi, odată cu
4
Având corespondentele în alte limbi - droit, diritto, dereche, dereito, Recht;
5
Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pg.
6
Dogaru, D., Dănişor C., Dănisor, Gh., Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2008., pg.42

4
apariţia unui produs suplimentar peste nevoile de consum, să fie introdusă compoziţia sub forma
răscumpărării materiale.

Intre aceste norme se poate aprecia că apar şi germenii dreptului, a normelor juridice care încep să se
distingă de celelalte norme, mai ales prin natura mai deosebită a obligativităţii respectării lor prin
recurgerea la forţa coercitivă a puterii publice, ce se înjghebează şi ea ca ceva distinct, faţă de autoritatea
morală a şefului familiei, bunăoară.

Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex căruia nu i se poate stabili o dată precisă de
naştere, iar normele din această perioadă a începuturilor societăţii omeneşti sunt încă destul de difuze,
împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase, etc.

Constituirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc odată cu constituirea puterii
publice ca putere de stat în ţările orientului antic, ca şi în antichitatea greco-romană. Atunci apare, alături
de normele juridice, cutumiare şi dreptul scris, ilustrat şi de anumite acte normative .

Dreptul contemporan nu a apărut pe un loc gol, într-un vid legislativ, ci s-a format pe un teren care
cunoştea reglementări juridice anterioare, specifice unor societăţi trecute. De aceea, de regulă, în fiecare
societate, aflată chiar la începuturile dezvoltării sale, vom întâlni numeroase norme provenind de la
societatea anterioară căreia îi succede şi sub incidenţa cărora mai intră reglementarea multor relaţii
sociale vechi (cum ar fi, de exemplu, cele de proprietate, comerciale, de familie, etc.). Uneori are loc o
adaptare parţială a vechiului drept la situaţii noi, nerezolvate -care îşi găsesc astfel un mod de rezolvare-
în cadrul unui proces de "preluare sau receptare" a dreptului vechi într-o societate în curs de schimbare.
Desigur această menţinere parţială a vechiului drept are loc numai în măsura în care el nu contravine, prin
conţinutul reglementărilor sale, noului tip de societate instaurată şi nu este înlocuit de noile norme.

Alături de vechile norme de drept sunt emise, de regulă, noi acte normative, mai ales constituţionale şi
legi organice (care se referă la organizarea, funcţionarea şi competenţa organelor de stat), apoi
reglementări în domenii care anterior nu au căzut sub incidenţa legii ori au fost insuficient reglementate
(astfel în situaţia dreptului nostru ar fi cazul protecţiei mediului înconjurător, protecţiei consumatorului,
protecţiei sociale, etc.).

In situaţia unei treceri bruşte de la o societate la alta, mai ales prin revoluţiile social-politice, asistăm la
o subită înlocuire, uneori cu caracter radical, a vechiului drept cu unul nou, cu sau fără perioade de
tranziţie, ori fără convieţuiri îndelungate între vechile reglementări şi noile acte normative.

In multe state şi sisteme de drept contemporan un rol deosebit în procesul de creare a dreptului îl are
practica judiciară care răspunzând prin soluţiile date unor nevoi ale momentului edifică norme noi care
acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare. Alături de ea tot mai frecvent apare ca izvor de
drept tratatul internaţional la care aderă părţile cocontractante.

Stiinţa juridică a încearcat să ordoneze şi sa clasifice pe anumite categorii - tipuri sau familii, dreptul
existent de-a lungul istoriei. Din aceste perspective se cunoasc două abordări cu privire la gruparea sau
clasificarea dreptului; prima, bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului, îl
grupează în mari "sisteme" sau "familii"7; a doua întemeiată pe criteriul cronologic, istoric îl grupează în
"tipuri" de drept.

In teoria dreptului comparat s-a generalizat, cu unele diferenţieri de nuanţe, clasificarea dreptului , în
mari "sisteme" sau "familii" în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinînd seama de
principiile filosofice promovate. Astfel, pe baza acestor criterii, sistemele de drept sînt clasificate după
cum urmează:

7
Ceterchi,I.,Craiovan,I,,,Introducere in teoria generala a dreptului”, Editura All,Bucuresti, 1993,p.16;

5
-familia sau sistemul romano-germanic sau continental - caracterizat prin descendenţa sa romană şi forma
de exprimare predominantă în legi şi tendinţă de codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel
spaniol, etc;

-familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, SUA şi alte ţări ce au urmat exemplul
englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială, alături bineînţeles, de legile
scrise;

4.Factorii de configurare a dreptului

A vorbi despre factorii de configurare a dreptului înseamnă a identifica cauzele sau forţele motrice
care-1 determină, orientîndu-1 să prevadă o reglementare sau alta.

Diferitele concepţii şi teorii filosofice au căutat să explice sensul normelor de drept făcând referire la
diferiţi factori de ordin obiectiv sau subiectiv, de natură socială-economică, politică, morală, ideologică
sau din domeniul supranaturalului.

O analiză a realităţii juridice în general şi a diferitelor familii şi sisteme de drept ne permite să

desprindem şi să identificăm un număr de factori cu pondere diferită şi variabilă în determinarea
conţinutului şi formei dreptului.Aceşti factori care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel 8:

a) factori naturali;

b) factori social-politici

c) factori umani.

Ei îşi exercită influenţa asupra aspectului evolutiv al dreptului (progresul juridic) 9 .

a)Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul geografic, factorii
demografici, biologici, etc., acţiunea lor fiind întotdeauna corelată cu un interes social.

Influenţa mediului geografic se reflectă, spre exemplu, în măsurile legislative care urmăresc protecţia
mediului (cum ar fi combaterea poluării) sau care stabilesc un regim juridic specific pentru diferite
componente ale cadrului fizic (spaţiul aerian, marea teritorială).

Factorul demografic influenţează, de asemenea, reglementările juridice. Se cunosc măsuri legislative ce

urmăresc scăderea natalităţii sau, dimpotrivă, creşterea acesteia .

Legea leagă producerea unor consecinţe juridice şi de diverse împrejurări naturale (naştere, moarte,
calamităţi naturale, curgerea timpului).

b) Cadrul social-politic; Evoluţia istorică a fenomenului juridic evidenţiază caracterul corelat al acţiunii
componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul, culturalul, etc.

Factorul economic (condiţiile materiale ale societăţii) predomină în ansamblul elementelor ce alcătuiesc
sistemul social. Dreptul economic permite ajustarea la cerinţele economice în temeiul unor scopuri bazate
pe oportunitate. Dreptul trebuie să garanteze proprietatea şi să reglementeze concurenţa.

8
Vezi Popa, N., op.cit., p.42-48;
9
Ceterchi,I.,Craiovan,I, op.cit.,p.22

6
 Dreptul este influenţat şi de structurile organizatorice ale societăţii, nu doar cele politice oficiale, ci şi
grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice, care reprezintă structuri sociale nestatale.
Ele influenţează într-o manieră din ce în ce mai făţişă jocul politic, luarea deciziilor.

c) Factorul uman; Dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate, reglementând

comportamentul acestuia în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, modelând şi stimulând
acele comportamente adecvate valorilor generale ale societăţii.

Dreptul reprezintă un model cultural al cărui specific constă în propunerea (şi chiar impunerea) unui
model de conduită considerată utilă din punct de vedere social.

Dimensiunea umană se referă în primul rând, la drepturile fundamentale ale individului, drepturi care
garantează egalitatea între oameni, posibilitatea manifestării nestingherite în temeiul demnităţii şi
libertăţii. El creează, de asemenea, cadrul politic şi jurisdicţional în care omul să-şi poată valorifica
interesele legitime.

Pe de altă parte, instituţia răspunderii despre care vom face referire in urmatoarele paragrafe este astfel
reglementată încât, pe lângă restabilirea ordinii de drept, să aibă în vedere şi omul, reintegrarea socială a
celui ce a încălcat norma de drept.

II.Raspunderea juridica

1.Noţiunea răspunderii juridice

Incălcarea regulilor prestabilite printr-o conduita necorespunzătoare antrenează răspunderea socială -

într-o mare diversitate de forme - din partea celui vinovat obligându-l să suporte cele mai diferite
consecinţe ale faptei sale.

In funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă, etc. a normelor încălcate şi răspunderea
antrenată va avea un caracter corelativ, respectiv politică, morală, juridică, religioasă ş.a.m.d.

Răspunderea juridică este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărei specific constă în
faptul că derivând din încălcarea unei reguli de drept ea incumbă obligativitatea suportării unei
constrângeri de stat al cărei intervenţii – după o anumită procedură - are ca unic temei abaterea de la
norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte
ordinea de drept încălcată.

Incălcarea dreptului şi corolarul ei firesc răspunderea juridică, sunt situaţii de excepţie în procesul
realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor
legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în
mod excepţional, doar în cazul abaterilor. Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a
cazurilor între interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale ale
majorităţii populaţiei există, de regulă, o stare de concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de
drept. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că pentru unii respectarea dreptului în situaţiile
juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicate în cazul nerespectării legii.

Cu toată această stare de lucruri nu se exclude însă posibilitatea ca în anumite situaţii subiecte de drept
să încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul trebuind să ia
un complex de măsuri nu numai pentru a preveni aceste încălcări, dar, mai ales, atunci când asemenea
fapte antisociale totuşi s-au produs, să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în
norme pentru nerespectarea conduitei din dispoziţia lor.

7
 Intr-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale
speciale investite cu atribuţii legale în material constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii
şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat.

Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent şi tot atâtea garanţii menite a evita şi a exclude
arbitrariul în aplicarea legii deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de
grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral ce pot duce la
pierderea temporară sau definitivă a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea
vieţii acestuia (în cazul pedepsei capitale).

Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma
încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul
restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor ce se cer a fi întrunite de către abaterea
comisă şi autorul ei, a formelor sau felurilor în care se intervine şi a principiilor care stau la baza
intervenţiei organelor de stat şi a limitelor ei.

2. Condiţiile răspunderii juridice

Aceste condiţii reprezintă cumulul de factori esenţiali ce se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite
cât şi a autorului ei în vederea creerii cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor
conduitei sale.

Ele constau în conduita sau fapta ilicită, rezultatul sau efectul social-juridic produs de aceasta, legătura
cauzală dintre faptă şi rezultat, existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi - ca o
condiţie negativă - lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture
răspunderea juridică.

Primele cinci condiţii sunt pozitive trebuind să existe în mod cumulativ şi doar ultima este negativă.

2.1.Fapta (conduita) ilicită10

Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte rezultând dintr-o
conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită
sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă perturbând
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.

Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa
obiectivată a omului. Un fapt devine illicit numai atunci când conduita încalcă normele de drept, obiectul
ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.

Uneori încălcarea normelor juridice, deci a dreptului, obiectiv, este dublată şi de încălcarea unor
drepturi subiective consacrate prin lege şi prin acte juridice individuale (de pildă, a dreptului de
proprietate, a celui de creanţă etc.).

Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilită de legiuitor,iar organul de aplicare a dreptului
nu are calitatea de a determina aceste valori şi importanţa lor ci numai de a stabili existenţa sau

10
Gheorghe Bobos, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pg.319/320

8
inexistenţa faptului vătămător şi circumscrierea lui, precum şi circumstanţierea împrejurărilor în care s-a
produs, iar în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii juridice.

Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile.

Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a materializat într-
o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate
acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce
este interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă (de plidă, se interzice omorul
şi implicit orice acţiune contrară vieţii umane indiferent de natura ei şi mijloacele de realizare).

Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă
subiectului obligat să o săvârşească.Conduita ilicită constă - în acest caz - din însăşi atitudinea de
abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care era
obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau din
actul juridic individual (de pildă, sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu,
neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească,
neachitarea impozitului la termenul scadent etc.).

In cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduit posibilă de urmat în diferite situaţii ce
este lăsată la aprecierea subiectului de drept, subînţelegându-se că orice acţiune contrară sau
absentenţiune este interzisă (de exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor
contractuale).

Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii cât şi cele ale inacţiunii cum ar fi, de
pildă, livrarea unor produse calitativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile
contractului încheiat11 .

In funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de natura normei şi a raportului
juridic generat, formele sau felurile conduitei ilicite se manifestă prin infracţiuni, contravenţii, abateri
disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile etc 12.

2.2. Rezultatul faptei ilicite

Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea ei sau din
conduita avută. In funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând
transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui
bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare precuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale
(atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare
a minorilor de către părinţi etc.)

In dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personal nepatrimonială a raportului juridic şi
faptele civile ilicite care le generează,modifică sau desfiinţează au o natură identică .

In dreptul penal, sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe materiale
(omorul, tâlhăria, furtul), iar infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe (insulta, calomnia)
existând şi categoria infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă, conducerea în stare de ebrietate sau
cu alcoolemie peste limita legală a unui autovehicul destinat transportului mai multor persoane).

11
I. Ceterchi, M. Luburici, op.cit.,p.441.
12
Gh. Boboş, op.cit.,p.268-270;

9
 Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o importanţă deosebită
constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi,
pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea săvârşirii faptei.

De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu
inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate tipică.

Mai mult, în unele situaţii amploarea rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi
a întinderii răspunderii (de exemplu, în materia sustragerii din avutul public furtul, delapidarea şi tâlhăria
pot avea consecinţe grave sau deosebit de grave după întinderea pagubei; de asemenea, se cunoaşte forma
omorului deosebit de grav săvârşit asupra a două sau mai multe persoane; în sfârşit,ultrajul contra bunelor
moravuri, deşi nu este o infracţiune de rezultat,poate avea ca efect tulburarea gravă a liniştii publice,
constituind în acest caz forma calificată de comitere).

2.3. Subiectul răspunderii juridice

Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic apărută prin încălcarea legii care poate
fi obligată la suportarea consecinţelor faptei ilicite pe care a săvârşit-o.

In mod obişnuit subiectul răspunderii este în mod direct autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod
cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru faptele altuia, adică, de pildă, pentru persoanele
aflate sub ocrotire, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, sau răspunderea pentru
diferitele forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator, tăinuitor
etc.).

Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică şi juridică având capacitatea juridică
corespunzătoare.

Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea de a
răspunde exprimă aptitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate consecinţele
juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specific a capacităţii juridice şi nu se
confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept.

Astfel, de exemplu, în dreptul civil, unde se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai celor ce au capacitate de exerciţiu (deplină sau
restrânsă) deci care pot îndeplini efectiv şi personal obligaţiile decurgând din răspunderea civilă. In
dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul administrativ unde nu operează distincţii în privinţa aceleeaşi
capacităţi, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau
administrativă etc., de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în
dreptul muncii şi dreptul penal) când se consideră că au acţionat având discernământul necesar cu privire
la faptele săvârşite şi în mod aparte în cazul capacităţii limitate, cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-
16 ani în materia răspunderii penale şi contravenţionale.

Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor fapte
săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele
ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar,
în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi membri ai
acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.

2.4.Vinovăţia

10
 Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi
de rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice
ocrotite prin lege.

Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi
transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia necesară săvârşirii faptei.
Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale
cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă individul trebuie să aibă în
acel moment al săvârşirii o voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând
hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.

Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârşite şi
un factor de reprezentare, adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi efecte, a semnificaţiei lor
social-juridice.

Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei.

Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin
săvârşirea ei şi indirectă, când prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui .

Culpa cu previziune (numită şi imprudenţă) există în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce , iar culpa fără previziune (numită şi
neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă .

In dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă, nedesemnând o formă a acesteia, ca şi în dreptul
penal, în vreme ce formele culpei civile sunt dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora au o importanţă deosebită în determinarea felului

răspunderii juridice şi a întinderii sau limitelor ei, întrucât răspunderea pentru fapte neintenţionate este
mai puţin severă.

2.5. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică

Deşi pot fi întrunite formal toate condiţiile necesare răspunderii juridice totuşi legea prevede unele
cauze sau împrejurări care prin existenţa lor, chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei şi, implicit,
înlătură răspunderea juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter,contribuie numai la
înlăturarea răspunderii.

In prima categorie intră legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea
morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia (involuntară), minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt,
situaţii în care, deşi există o faptă ilicită, rezultat periculos, raport de cauzalitate şi subiect, lipseşte
vinovăţia autorului.

Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat şi injust îndreptat împotriva celui aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes public
şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public 13.

13
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 pg.101

11
 Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol
iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului aflat în
această situaţie, ale altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o faptă ilicită nici cea săvârşită din cauza unei
constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a
altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Cazul fortuit este situaţia al cărui rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie
din alte cauze.

Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se
găsea în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe, datorită unei împrejurări
independente de voinţa lui.

Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la data săvârşirii ei nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. In dreptul civil însă, susţinătorii legali, părinţii,
răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub supravegherea lor.

Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoştea existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a legii nu înlătură caracterul ilicit al faptei.

Exercitatea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute de lege dacă prin aceasta
se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a
caracterului ilicit al faptei şi de înlăturare a răspunderii.

O a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care fără a exclude caracterul ilicit al faptei înlătură
fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătură
executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată.

Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă
intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.

Prescripţia înlătură răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura, după caz, şi executarea
pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce şi la pierderea caracterului
executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea.

Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte,numai executarea pedepsei ori
comutarea , schimbarea acesteia în alta mai uşoară.

In dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze care înlătură răspunderea juridică cum ar fi, de pildă, lipsa
plângerii prealabile a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum şi
împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile.

III.CONCLUZII

12
 Orice comunitate umană, încă de la primele colectivităţi, a simţit nevoia unei organizări, a unei
discipline, fără de care convieţuirea ar fi imposibilă. S-au format inevitabil anumite reguli, norme,
obiceiuri a căror respectare și aplicare să asigure respectarea acestor norme.

Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul "ubi societas, ibi ius" ("unde este societate, acolo este şi
drept"). Omul este o fiinţă politică - "zoon politikon" - spunea Aristotel. El trăieşte în societate, fiind o
fiinţă socială. Deci omul, ca fiinţă socială, trăieşte într-o colectivitate în care se formează în funcţie de
anumite situaţii complexe diferite norme de conduită ,o atare legislaţie care tinde să ia o extindere foarte
amplă, cerută de viaţa socială, de transformările care au loc, de nevoile dezvoltării vieţii sociale.

Tocmai de aceea este necesar şi important a se studia dreptul, condiţiile care influenţează modificarea,
transformarea lui, pentru a-i determina direcţiile dezvoltării sale viitoare, modalităţile potrivite pentru a
asigura aplicarea, respectarea lui, precum şi asigurarea drepturilor şi libertăţii membrilor societăţii, ale
oamenilor.

IV.BIBLIOGRAFIE

• Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995

• Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

• Dogaru, D., Dănişor C., Dănisor, Gh., Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
2008;

• Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994

• Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului,

• Editura All Beck, Bucureşti, 1999

• Gheorghe Bobos, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999

• Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura All

Beck, Bucureşti, 2001

• Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

• Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

13